Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘Astrologia, horoscopul, zodiile’ Category

Read Full Post »

Dacă tot de fiecare dată citiți bizarele preziceri astrale de la sfârșit de ziar, sau sunteți curioasă de – ce zi frumoasă vă dictează zodiile, ar fi foarte util să cunoașteți ce este de fapt, astrologia, pentru a fi siguri că purtați coarne, vărsați apă, vă îngemănați, sau tot dați din clești, cu un anumit scop… rațional.

I. Despre cele două curente astrologice

Astrologia își are originea în țările orientale (India, China, Mesopotamia, Egipt) sau din America de Sud (Aztec). Conceptul de bază era următorul: stelele, planetele, sunt zei, care – prin poziționarea lor față de Pământ – ne influențează fiecare într-un anumit fel; în dependență de – anul, ziua și ora nașterii. Menționăm că oamenii de atunci, respectiv, se rugau la acești zei.
Mult mai târziu apare un alt soi de astrologie – astrologia occidentală, care are un substrat de ”știință”. Ea susține aceleași lucruri ca și astrologia primară, doar că e un pic mai dezvoltată. Ceea ce o deosebește de cea orientală este că – ea nu susține că planetele sunt zei, ci că au o anumită energie care se manifestă în același fel ca și la orientali.

II. Poate fi astrologia știință?

Răspunsul este negativ. Dacă am admite că stelele au o anumită energie, nu găsim calea prin care ea ajunge către oameni. Motivul? Se pare, că cel mai înrăit anti-astrolog a fost geniul român – Mihai Eminescu, care a scris:
”La steaua care-a răsărit
E-o cale-atât de lungă,
Că mii de ani i-au trebuit
Luminii să-neajungă”
.

Profesorul Ghenadie Kalyabin, la această întrebare răspunde că: de la cea mai apropiată constelație, cea a centaurului, până la Pământ, sunt 4 ani lumină, ceea ce implică o extraordinară dificultate pentru eventuala ”energie cosmică”, ca să ne poată influența cu ceva.

(mai mult…)

Read Full Post »

MINUNEA 1
Pentru Iudeii cei ce au orbit şi pentru cel ce i s-au tăiat mîinile şi după ce a crezut în Hristos, de Născătoarea de Dumnezeu s-a vindecat

În vremea în care a voit Domnul nostru Iisus Hristos să mute din lumea aceasta pe Maica sa cea cu totul Preacurată, la viaţa cea cerească şi prea fericită, ca să împărătească cu dînsul veşnic, după cum i se cuvenea, a poruncit ca să se adune Apostolii — din toată lumea de pe unde se aflau risipiţi, propovăduind cuvântul cele de mântuire, în satul Ghetsimani, unde era prea Sfânta, ca s-o înmormânteze. Atuncea dar, cu dumnezeiască voie şi chemare, i-au răpit norii, şi s-au aflat toţi într-un minut de ceas înaintea pururea Fecioarei, care văzându-i pe dânşii s-a bucurat foarte. Şi a spus lor cum că s-a apropiat vremea ca să se ducă să se veselească împreună cu Fiul ei şi Stăpînul. Şi după ce a grăit câte a avut de grăit, sfătuindu-i şi învăţându-i şi i-a mângâiat, după cum se vede la povestirea cea pentru adormirea ei, aşezîndu-se cu trupul ei cel cu totul prea slăvit, şi cu totul prea cinstit pe patul de moarte, i-a binecuvîntat pe dânşii, şi şi-a dat prea sfîntul ei suflet în mâinile cele prea curate ale veşnicului Dumnezeu. Atunci, după porunca ei, Apostolii au luat prea sfântul acela pat şi mergînd cu bună rânduială şi evlavie, cîntau într-un glas cântarea cea de ieşire. De asemenea şi sfinţii îngeri împreună o petreceau pe Doamna lor şi împărăteasa, şi cîntau nevăzut, şi o lăudau minunat cu glasuri prea dulci, care însă se auzeau în văzduh.

Iar Iudeii cei zavistnici şi necredincioşi, arătând ca întotdeauna urâciunea pe pare au avut-o către Domnul şi răutatea lor, s-au pornit asupra patului pe care se purta trupul cel începător de viaţă al Născătoarei de Dumnezeu, gândind în mintea lor să-l arunce la pămînt şi să necinstească lăcaşul cel cu totul cinstit şi dumnezeiesc.

Dar îndată i-a ajuns dumnezeiasca osândă pe îndrăzneţii aceia, căci când s-au apropiat s-au orbit toţi. Iar unul dintre dânşii, mai obraznic, a îndrăznit cu neruşinare, nepriceputul, de a apucat sfinţitul acela pat vrând să-l arunce jos de pe umerii Apostolilor. Însă sfinţii îngeri n-au suferit ca să se facă o ocară ca aceasta la cortul cel împărătesc, ci au pedepsit cu dreptate neruşinarea şi obrăznicia lui tăindu-i nevăzut mâinile lui, care au rămas spânzurate la pat, întru privire prea înfricoşată şi jalnică a tuturor celor de faţă. Iar cel ce a pătimit aceasta plângea tânguindu-se cu amar.

Deci Petru, ca un următor al învăţătorului său, s-a milostivit şi s-a întristat pentru lacrimile acestuia, şi apropiindu-se i-a zis lui: Crede din toată inima ta cum că aceasta este cu adevărat Maica Fiului lui Dumnezeu. Carele S-a născut fără de sămânţă dintru dânsa, şi atunci vei cunoaşte puterea ei, ca să-ţi iei iarăşi mâinile tale. Iar el cu lacrimi a strigat, zicând: Cred, Doamna mea, şi mărturisesc că cu adevărat şi fără de stricăciune ai născut pe Stăpînul şi Mîntuitorul meu Iisus Hristos, Fiul adevăratului Dumnezeu şi Părintelui. Atunci sfinţitul Petru l-a apropiat la mâinile cele tăiate, şi punându-le pe dânsele la locurile lor (o înfricoşată minune!) s-au lipit mai presus de fire, după cum şi mai înainte cu minune au fost tăiate şi toţi au slăvit pe Dumnezeu şi pe Prea Curata Stăpînă.

Iar ceilalţi care au orbit, auzind de minunea aceasta mare, deşi erau aspri şi vârtoşi la inimă, însă ca să-şi ia vederile au mărturisit cu lacrimi păcatul lor. Şi au crezut în Domnul. După care Petru a zis lor: apropiaţi-vă şi voi cu ochii voştri de haina ei, şi ca o Maică a milei se va milostivi ca să vă vindece.

Deci după ce au făcut aşa, şi ei de asemenea au văzut. Şi cine va putea povesti slava pe care au dat-o lui Dumnezeu, şi mulţumirea către Fecioara? Toţi o lăudau —, pînă ce au ajuns în Ghetsimani, şi îngropând trupul cel prea curat, au rămas acolo trei zile auzind laudele îngerilor. Până ce s-a luat trupul Său şi s-a înălţat la ceruri şi a şezut de-a dreapta Fiului ei şi Mântuitorului nostru.

Şi să nu i se pară cuiva de mirare, cum că trupul acela primitor de Dumnezeu a murit şi a fost pus în mormânt, căci dacă Fiul ei a primit a se îngropa, Prea Sfânta lui Maică cum să nu pătimească asemenea? Cu cuviinţă era dar să intre şi ea în mormânt, şi acolo să se ducă în rai, pentru ca să credem şi noi cum că din pământ avem să ne sculăm când va voi Domnul. Dar pe când noi intrăm în mormânt spre dezlegarea trupului şi spre stricăciune, pentru ca să se dezrădăcineze păcatul din el, trupul cel prea curat şi Sfânt al Fecioarei, ca unul ce a fost din zămislire sfinţit de Duhul Sfânt, nimic n-a pătimit în mormânt, ci îndată s-a ridicat de Fiul ei la ceruri şi împărăteşte împreună cu dânsul veşnic, în slava aceea negrăită şi netâlcuita veselie de care o! de ne-am învrednici şi noi nevrednicii, pentru sfintele ei rugăciuni.

Amin.

(mai mult…)

Read Full Post »

MINUNEA a 26-a
Alta asemenea pentru Teofil cel ce s-a lepădat de Hristos tot prin scrisoare

După venirea cea în trup a Domnului nostru Iisus Hristos, cam pe la anul 537, se afla în Eparhia Chilichiei un epitrop, iconom al episcopului Cetăţii Adaneilor, Teofil cu numele.

El era om cinstitor de Dumnezeu, cu fapte bune şi care avea bună cunoştinţă în slujba sa, chivernisind treburile Bisericii cu atâta dragoste de Dumnezeu încât toţi erau mulţumiţi.

Iar după ce a murit episcopul, a alergat tot norodul la mitropolitul cerându-i să le hirotonisească pe Teofil, care după cum am arătat, era bărbat vrednic şi cu fapte bune.

Acesta însă auzind de socoteala poporului, ca un om smerit ce era, n-a voit să primească nicidecum.

Atunci mitropolitul, văzând hotărârea lui cea nestrămutată, a hirotonisit pe un altul, căruia i-a zis să iubească pe Teofil şi să-l aibă tot pe el ca epitrop. Şi a petrecut astfel Teofil cu fapte bune şi frumoase în slujba sa multă vreme.

Însă vrăjmaşul adevărului zavistuind fapta lui cea bună, a uneltit să-l arunce într-o mare prăpastie, după cum i-a şi făcut; căci lucrând cu meşteşugurile lui, a zavistuit prin oarecare oameni cu rele năravuri până întratât asupra lui, încât noul episcop l-a urât foarte şi în cele din urmă l-a izgonit pe nedrept din dregătoria pe care o avea în biserică, punând pe altul în locul lui.

Nedreptatea aceasta la început a răbdat-o Teofil şi nu s-a supărat, dar mai pe urmă diavolul l-a adus spre multă mânie, aducându-i aminte de dregătoria în care a fost şi din care a fost scos pe nedrept de către nerecunoscătorul episcop, care ocupa acest înalt loc de mare demnitate numai datorită faptului că el — Teofil — nu voise să-l primească.

Acestea cum şi multe altele punându-le vrăjmaşul în mintea lui Teofil, i-a dat aşa de mare război încât l-a biruit, înduplecându-l să facă episcopului o vrăjitorie ca să-l primească iar în slujba lui cea mai dinainte.

Deci fiind în acea ţară un oarecare mare vrăjitor, s-a dus Teofil la dânsul şi arătându-i scopul lui, l-a întrebat dacă ar putea să-i ajute. Iar acela i-a răspuns: „Eu aş putea să te pun iarăşi în boieria pe care ai avut-o; ba încă pot face ca să ai încă şi mai multă cinste decât înainte, dacă te vei închina învăţătorului meu şi vei face ori ce el îţi va zice.

Şi mai ales să te păzeşti ca de foc să faci cruce, orice vei vedea, că atunci în zadar va fi toată osteneala mea”. Deci Teofil, ca un ticălos, biruit fiind de mânie a primit.

Şi ducându-se într-un loc pustiu a început vrăjitorul a face vrăjitoriile lui strigând pe draci, care îndată s-au adunat mulţime nenumărată. Iar venind mai marele lor a stat în mijloc cu multă îngâmfare.

Atunci a zis vrăjitorul, către Teofil: „Închină-te Domnului nostru”. Şi închinându-se el, a zis vrăjitorul către diavolul: „Stăpâne al nostru, omul acesta a fost dat afară din slujba lui de către episcopul său şi l-am adus la tine ca să-i ajuţi”. Răspuns-a diavolul: „Dacă se va lepăda de Hristos şi se va face rob al meu, voi face ca să fie primit iarăşi în slujba lui şi să aibă mult mai mare cinste şi desfătare decât mai-nainte, căci tu cunoşti puterea mea. Dar pentru aceasta trebuie să-mi facă scrisoare cu mâna sa cum că se leapădă de Fiul Mariei şi să iscălească pentru ca să nu mă batjocorească mai pe urmă.”

Atunci Teofil, îngâmfat de slava cea deşartă a lumii acesteia, sau mai bine zis îndemnat de acel începător duh al mândriei, a primit şi ca un fără de minte a scris că se leapădă de Mântuitorul şi se împreunează cu diavolul. Şi iscălind scrisoarea a dat-o vrăjmaşului, care l-a îmbrăţişat şi l-a sărutat, zicându-i: „De acum vei cunoaşte puterea mea”. Şi zicând acestea s-a făcut nevăzut cu toate duhurile cele rele.

Deci a doua zi, chemându-l Episcopul la sine, l-a pus iconom şi cerându-i iertare pentru necinstea ce i-a făcut i s-a închinat făcându-i metanie până la pământ, încât s-au minunat toţi cei ce erau de faţă.

Însă aceasta s-a făcut prin lucrarea diavolului care, ducându-se noaptea la episcop, l-a îngrozit şi ameninţat până într-atât, încât de frică a primit ca să facă a sa voie! Deci, înălţîndu-se Teofil la o cinste mai mare decât înainte, nu mai era smerit ca atunci, ci foarte mîndru. Şi se temeau toţi de el şi-l respectau, iar mai mult decât toţi îl cinstea episcopul.

Şi venea vrăjitorul acela deseori la el de-l sfătuia ca să păzească făgăduinţa ce a făcut aceluia care i-a dat cinstea; şi nici să nu-i treacă cumva prin minte ca sa se lepede de el şi să se facă astfel nemulţumitor către binefăcătorul său. Iar el, ca un stricat de minte, întâi i-a mulţumit pentru sfaturile date, dar mai pe urmă, venindu-şi în sine, şi socotind adâncul pierzării în care s-a afundat, a început a-l urî. Şi aducându-şi aminte de munca cea veşnică, zicea întru sine acestea: Vai mie! cum m-am rătăcit ticălosul şi ca un nebun m-am făcut rob diavolului pentru cinstea aceasta vremelnică! N-am putut suferi lipsa dregătoriei în care am fost, dar cum oare nu am socotit paguba fericirii celei veşnice de care m-am lipsit — şi nu m-am gândit la înfricoşata Judecată a împăratului cel ceresc, care mă va arunca în focul cel veşnic. O! nebunia mea! Şi cine nu mă va plânge pe mine cel prea fără de minte! Acestea gândind, se tânguia ziua şi noaptea şi ca un nevrednic se temea să facă rugăciune, ci numai plângea cu amar, zicând: Vai ţie, ticălosule Teofile! Cum ai înnebunit de te-ai lepădat de Stăpânul şi Ziditorul tău? Cine mai poate acum să ia zapisul cel scris de mâna mea din ghiarele diavolului? Vai mie ticălosului! Mai bine sar fi despicat pământul ca să mă înghită, sau să fi căzut văpaie de foc din cer ca să ardă, decât să mă lepăd de Ziditorul şi Mântuitorul meu! Acestea şi altele mai multe zicând, i-a venit puţină îndrăzneală şi nădejde din dumnezeiasca milă, şi ducându-se la o biserică a Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu a căzut înaintea icoanei sale plângând cu amar şi suspinând din adâncul inimii.

Şi mărturisind cu glas mare fărădelegea lui se ruga şi zicea că nu se va ridica de la pământ până ce nu va vedea un mic semn de milostivire de la Maica milei.

Deci a petrecut patruzeci de zile acolo, rugânduse, cu ajutorul Preasfintei care l-a împuternicit de a putut posti atâta vreme, şi pe diavoli nu i-a lăsat ca să-i facă vre-o supărare.

Şi după patruzeci de zile, adormind puţin, văzu în vis pe Doamna lumii, scăparea păcătoşilor şi izvorul milei, care îi zise lui: „Tu te-ai lepădat de Fiul meu, cum dar să mă rog eu pentru tine?”. Iar acela, cu lacrimi i-a răspuns:

„Doamnă şi Stăpână, Mântuitoarea lumii! Cunosc cum că mare este fărădelegea mea; am greşit Stăpânului meu, însă cunosc şi milostivirea Lui cea nemărginită şi nemăsurata iubire de oameni; că pentru păcătoşi a pătimit şi pe tâlhari şi pe vameşi i-a mântuit. Şi măcar că fărădelegea mea este mai mare şi mai grea decât a tuturor, totuşi la acoperământul şi ajutorul Tău alerg şi în noianul milostivirii Atotînduratului Fiului Tău arunc deznădăjduirea sufletului meu, nădăjduind să aflu puţină milostivire. Cred cu târie că mica mea pocăinţă şi marele Tău ajutor vor îndupleca nemărginita milă a Făcătorului şi Mântuitorului meu. Rogu-Te, dar, Stăpâna mea, chezaşa celor ce se pocăiesc, fă-mi parte de o mică mângâiere, nu Te îngreţoşa de mine cel desfrânat, nici îţi întoarce faţa Ta de la mine cel întinat. Mă făgăduiesc Ţie, Doamna mea, cum că cu pocăinţa mea cea bună să amărăsc pe diavolul cel pe care l-am veselit cu făgăduinţa şi împreunarea mea cea fără de pricepere şi nebunească, şi după cum am supărat pe sfinţii îngeri, iarăşi să-i veselesc cu lucrurile pocăinţei mele, care deşi nu va ajunge ca să fie atât de mare cât este fărădelegea mea, ceea ce va lipsi va îndeplini milostivirea Preabunului Stăpân, Care şi-a vărsat pentru păcătoşi sângele Său cel prea scump. Şi de Acela de care ca un nebun m-am lepădat, pe Acela din toată inima îl mărturisesc şi îl cred Dumnezeu şi Mântuitorul lumii, fiind gata să-mi vărs sângele meu pentru dragostea Lui, ca să se încredinţeze de mărturisirea mea. Pe vrăjmaşul îl anatematizez şi hulesc şi mă lepăd de el, iar pe Tine, cinstită împărăteasă a întregii zidiri, Te cinstesc, mă închin şi mă rog Ţie, sămi dai ajutorul Tău”.

Acestea zicând, i-a răspuns Stăpâna: „Fiindcă iarăşi din tot sufletul mărturiseşti Dumnezeu adevărat pe Fiul meu, voi face rugăciune pentru tine, ca să-ţi primească pocăinţa”. Şi îndată deşteptându-se Teofil, din dumnezeiasca milă i-a venit îndrăzneală şi nădejde de mântuirea lui, şi vărsând lacrimi peste lacrimi, după trei zile, iar a văzut pe Stăpâna, care cu strălucită şi senină faţă i-a zis lui: „Bucură-te, că Fiul meu a primit pocăinţa ta şi îţi iartă fărădelegea; deci sârguieşte-te până la sfârşitul vieţii tale ca să dai lupta şi nevoinţa cea cuviincioasă, şi să-ţi aduci aminte totdeauna de o facere de bine ca aceasta”.

Iar Teofil, mulţumind, a răspuns: „Deoarece mi-ai luat întristarea cea nemăsurată, rogu-mă Ţie, Atotputernică Stăpâna, fă ca să-mi iau înapoi de la diavolul zapisul meu cel nebunesc spre încredinţarea iertării mele. Că acest zapis mă întristează şi mă necăjeşte când îmi aduc aminte că se află în ghiarele vicleanului vrăjmaş şi cu totul mă împuţinez la suflet”.

Răspunsu-i-a lui Preacurata: „Teme-te de Dumnezeu, căci scris este: „Voia celor ce se tem de El va face”.

Deci, trezindu-se plin de bucurie Teofil şi rugându-se încă trei zile ca şi mai înainte, i s-a arătat din nou Prealăudata în vedenie, zicându-i: „Pentru ca să te încredinţezi cum că ţi-a primit Domnul pocăinţa ta şi te-a izbăvit din robia diavolului, primeşte şi zapisul cel scris cu însăţi mâna ta”.

După care îndată deşteptându-se a văzut (o! minune!) că zapisul cel scris şi iscălit de el era în mâinile lui! Şi cine va putea povesti oare bucuria şi veselia de care s-a umplut? Slăvind pe Dumnezeu şi mulţumind Preacuratei Fecioare, a propovăduit tuturor mila Ei cea nemărginită şi pururea cea neasemănată.

De aceasta înştiinţându-se episcopul şi toţi ai cetăţii, au slăvit pe Dumnezeu cel ce a făcut o minune ca aceasta. Iar Teofil, urând toate voile trupului şi lepădându-se de toată slava cea deşartă şi cinstea cea vremelnică, a murit desăvârşit pentru lume şi a slujit Bisericii aceleia a Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu toată viaţa lui, cu multă sârguinţă şi smerenie.

Şi mutându-se din această viaţă şi-a dat cinstitul său suflet în mâinile lui Dumnezeu şi a fost îngropat în biserică chiar înaintea, preasfintei icoane a Preacuratei Fecioare, în locul unde a făcut mărturisirea păcatului său.

Şi pentru marea lui pocăinţă şi nevoinţă cum şi pentru faptele bune pe care le-a săvârşit, bună mireasmă a izvorât din trupul lui şi multe minuni s-au săvârşit întru slava lui Dumnezeu, şi a Maicii lui de către cinstite moaştele sale.

Această istorisire a fost scrisă de un ucenic al lui Teofil, Eftihian cu numele, care la toate cele arătate mai sus a fost de faţă şi a mărturisit, pentru ca să ştim noi păcătoşii cât poate Stăpâna îngerilor, folositoarea şi mijlocitoarea noastră.

Pentru ale cărei rugăciuni, o! de ne-am învrednici fericirii celei cereşti. Amin.

(mai mult…)

Read Full Post »

MINUNEA a 51-a
Pentru ceea ce s-a învrednicit să vadă pe Domnul în trup ca pe un copil de trei ani, după cum a cerut

Altă oarecare fecioară, de asemenea îmbunătăţită şi evlavioasă ca şi cea mai sus zisă, avea mare dorinţă să vadă pe Domnul Prunc mic de trei ani, după cum a fost cu trupul când începea să vorbească. Deci, rugându-se pentru aceasta de multe ori către Domnul, a ascultat-o Cel Preaîndurat şi mult Milostiv.

Şi într-o dimineaţă, ducându-se ea la Biserică ca să asculte Sfânta Slujbă, după ce s-a săvârşit Dumnezeiasca Liturghie şi a plecat tot norodul, ea a mai rămas pentru ca să se roage către Preasfânta cu evlavie şi cu umilinţă până la vremea prânzului, după cum îi era obiceiul, zicând închinăciunea îngerului, cum şi alte rugăciuni pe care le mai ştia şi cugetând la Dumnezeieştile Taine, adică la întruparea, Patima şi învierea Domnului.

Deci, stând la Cântarea aceea dumnezeiască şi la privirea cerească, a văzut umblând împrejurul Sfintei Mese un copil ca de trei ani, cu chipul negrăit de frumos şi preaslăvit. Iar ea ca o nepricepută a socotit că ar fi fost al unui oarecare boier, care din nebăgare de seamă l-ar fi lăsat să intre în Sfântul Altar.

Deci chemându-L pe Dânsul la sine L-a mângâiat, şi luându-L şi sărutându-L, L-a ţinut în braţe mai mult timp, pentru că era preafrumos şi se vădea a fi cu dar dăruit mai mult decât toţi copiii.

Şi întrebându-L pe El al cui ar fi, nu i-a răspuns, ci numai se uita lung la ea cu o privire prea dulce şi minunată. Iară ea socotea cum că fiind încă Prunc mic cu vârsta, de aceea nu vorbea.

Şi avea mare dorinţă să-l facă să vorbească vreun cuvânt. Deci i-a zis lui: „Zi, fiul meu: – Bucură-te ceea ce eşti cu dar dăruită”. Iar pruncul a zis acele cuvinte vorbind cu un prea dulce şi argintiu glas. Apoi spunându-i mai departe cuvânt cu cuvânt închinăciunea îngerului, Dumnezeiescul Prunc a zis după ea cu un prea dulce şi frumos grai, până ce a ajuns la aceasta: „Binecuvântat este rodul pântecelui Tău”, pe care cuvânt Iisus cel prea blînd şi smerit eu inima n-a voit să-l zică.

Iar fecioara i-a mai zis de vreo două ori îndemnându-l pe Dânsul să zică şi cuvintele acelea, ca unele ce sunt mai cinstite de cât toate altele.

Atunci Pruncul, uitându-se lung la dânsa, i-a zis cu o privire lină şi prea milostivă: „Bucură-te preaiubita Mea fiică, că ceea ce doreai, acum ai văzut”.

Acestea zicând Stăpânul, s-a făcut nevăzut.

Atunci, prea buna fecioară, cunoscând cum că a fost Stăpânul Hristos, s-a rănit cu dragostea Lui şi a mulţumit milostivirii Lui, că a primit cererea ei şi a ascultat-o şi a veselit-o cu Dumnezeiasca Lui venire.

Şi aşa de tare a rămas întipărită în mintea ei amintirea acelei veniri a Stăpânului Hristos, încât totdeauna cugeta şi se gândea la El cu atâta dulceaţă şi desfătare, încât rămânea de multe ori în dumnezeiasca uimire.

Deci, în feciorie şi curăţie petrecând, s-a mutat din viaţa cea vremelnică, ducându-se întru fericirea cea veşnică.

(mai mult…)

Read Full Post »

Ce este meditaţia? Cum funcţionează mintea umană în timpul meditaţiei? Ce tipuri de transformări cunosc sufletul şi intelectul unui om care o exercită regulat şi pentru o perioadă îndelungată de timp? Cum este utilizată de către guruşii contemporani şi, în general, de către organizaţiile new age-iste? Ce rol joacă în planurile lor? În sfârşit, are ea vreo legătură cu rugăciunea creştină?

Ne vom strădui să conturăm răspunsurile la aceste întrebări prin apel la învăţăturile guruşilor înşişi şi, mai cu seamă, la practicile lor – care sunt cu mult mai grăitoare decât cuvintele.

Mă voi opri, în cele ce urmează, asupra a trei practici distincte pe care le-am experiat personal. Ele sunt promovate de trei organizaţii diferite care împânzesc în momentul de faţă majoritatea ţărilor lumii occidentale. Imaginea fiecărei organizaţii este diferită.

Cea dintâi, intitulată generic Mind Control, îşi revendică o filiaţie ştiinţifică, adaptată mentalităţii apusene contemporane, vizând racolarea unei palete largi de adepţi.

A doua organizaţie, cea a gurului Shri Chinmoy, a acordat hinduismul cu preocupările tânărului occidental, promovând meditaţia îmbinată cu muzica, gimnastica, sportul, pictura. Centrul organizaţiei şi principalul sediu al gurului se află în New York.

A treia organizaţie, cea a gurului Satyananda, având ashramul central în Mongyr (India), îşi conservă mai riguros identitatea hindusă şi evoluează astfel cu o imagine mai „exotică“ şi mai autentic indiană pe piaţa religioasă. Totuşi, pentru o promovare mai eficientă, îşi revendică statutul de „Universitate Yoga“.

Toate cele trei organizaţii constituie mici segmente ale mişcării universale New Age (Noua Eră), printre ale cărei obiective majore se înscriu distrugerea caracterului creştin al societăţilor occidentale şi impunerea concepţiilor orientale despre om, lume şi Dumnezeu. Noua Eră pregăteşte sub toate aspectele contextul propice apariţiei unui nou lider religios mondial care va instaura o religie mondială unică şi în cele din urmă se va proclama pe sine Dumnezeu, instaurându-şi dictatura politică şi religioasă absolută. Este cel pe care poporul evreu îl aşteaptă ca „Mesia“, iar Evanghelia îl numeşte Antihrist. Apariţia, dominaţia temporară şi sfârşitul lui Antihrist au fost profeţite de însuşi Hristos, de Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan Teologul, de Sfântul Apostol Pavel şi de mulţi alţi sfinţi creştini.
(mai mult…)

Read Full Post »

mecanisme_inrobire_MISA– Un fost membru al Miscarii de Integrare Spirituala in Absolut (MISA), in prezent medic psihiatru la Spitalul Universitar din Reims, Franta descrie inceputurile si evolutia acestei organizatii, dar mai ales modul in care adeptii lui Gregorian Bivolaru erau transformati in supusi credinciosi

Talentul lui Bivolaru
Talentul lui Grig Bivolaru a fost de a gasi o reteta de mare succes pentru Romania de la inceputul anilor ’90. MISA era un proiect de transformare personala asociat unei sexualitati deosebite. Iti oferea sentimentul de a avea o priza pe destinul tau in anii aceia in care eram confruntati cu pierderea tuturor reperelor si absenta sau neclaritatea perspectivelor. A reprezentat, totodata, un demers de reclasare sociala, o tentativa de a compensa decalajul dintre capitalul cultural si intelectual pe care il detineam (meserie, studii superioare etc) si statutul social pe care il avea fiecare si pe care il percepeam inferior capitalului intelectual. Esecul relativ al acestei reclasari s-a manifestat in orientarea apocaliptica a unora dintre noi, cei ce am aderat la teoria conspiratiei si am participat la meditatiile pentru salvarea planetara.

Omul Bivolaru era carismatic si credea in misiunea lui spirituala. Era determinat si reusea sa ne comunice aceasta determinare. Ne-a propus desavarsirea prin sexualitate. Succesul a fost imediat. Caci Grig Bivolaru a surfat pe setea de libertate sexuala din Romania anilor ’90. Care a fost pe masura constrangerilor din anii ’80: absenta contraceptiei, avortul pedepsit cu inchisoare, sarcini nedorite, record de mortalitate materna pentru o tara europeana (prin hemoragie sau infectie in urma unor avorturi artizanale). Mesajul sau de "eliberare" a intalnit si a fost purtat de setea noastra de libertate din acei ani.
(mai mult…)

Read Full Post »

Older Posts »