Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘Martorii lui Iehova’ Category

O parere interesanta si plina de morala asupra problemei cipurilor, oferita de un om minunat, traitor in ortodoxie care incearca sa faca cu adevarat ceva pentru hrana sufletului si mantuirea noastra, in Constanta: dl Marcel Bouros de la Curtea Brancoveneasca si Fundatia Sf Martiri Brancoveanu, Constanta

Ii multumesc pentru faptul ca mi-a incredintat gandurile domniei sale spre publicare!

În 1923 Căpitanul spunea: „Dacă vor intra trupele bolşevice la noi şi vor ieşi învingătoare, în numele diavolului, cine poate să creadă, unde este mintea care să susţină că ele vor pleca de la noi, înainte de a ne sataniza. Consecinţele? Inutil să le mai discutăm”. Şi, într-adevăr, ne-au demonizat. Puţinii nedemonizaţi, asemeni unor fire de iarbă ieşite prin asfalt, sunt cei care potenţial au acceptat moartea!

Demonizarea noastră este greu sesizabilă deoarece s-a produs la nivel mental, ne-a fost materializat (demonizat) modul de a gândi, asemeni gadarenilor!

Gadarenul de azi se confruntă cu pericolul CIP-ului! În faţa acestui pericol o gândire spiritualizată, centrată în transcendent ar răspunde simplu: nu-l iau pentru că n-am chef! Nu vreau să fiu sclavul tău!

Dacă acest răspuns ar fi unanim, ce ne-ar putea face?

Iată însă că nu doar omul nedus la Biserică ezită, ci tulburarea a cuprins în special pe credincioşi!

Credinciosul nostru (adică eu) „gândeşte” că dacă ar fi singur nu l-ar lua (aş fi erou! Chiar martir!), dar am copii, am nevastă, am oameni care depind de mine, am activităţi filantropice, culturale… Va trebui deci să-l iau, căci, altfel, toate acestea vor muri!

În realitate, îl va lua pentru că e demonizat. El (eu) nu crede în Dumnezeu decât teoretic! În mod practic, îşi închipuie că „El” creşte copiii, „El” întreţine nevasta, „El” face milostenie, „El” face totul, iar Dumnezeu, dacă, eventual, nu doarme, stă în extaz şi-l admiră pe „El” cum face şi drege!
(more…)

Citeşte articolul complet »

“Măi, şi cu lupii aştia mă înţeleg, numai cu voi nu mă pot înţelege.”

În ‘48 când a fost revenirea (greco-catolicilor la ortodoxie), Părintele a fost trimis la Alba Iulia. Acolo, în biserica aceea, unde erau adunaţi şi catolicii şi ortodocşii, el a fost trimis ca delegat de la Sibiu. S-a încins acolo o ceartă de nu se mai înţelegea om cu om. Ai noştri (ortodocşii), căutau să-i lămurească, ceilalţi se opuneau şi bineînţeles a ieşit un scandal mare în Biserică.

Părintele parcă nu avea nici un cuvânt să-i lămurească. A ieşit afară din biserică, şi nu departe era o pădure şi a chemat lupii din pădure, şi a început să-i mângâie, aşa cum Daniil îi mângâia pe lei. Şi cineva a zis “Măi, Părintele ăsta Arsenie a chemat lupii din pădure?! Ia vedeţi, ce face acolo?”. Şi când au ieşit din biserică a început să-i mângâie şi a zis: “Măi, şi cu lupii ăştia mă înţeleg, numai cu voi nu mă pot înţelege” şi din clipa aceea imediat s-a schimbat atmosfera. Părintele şi-a spus cuvântul şi revenirea n-a mai fost cu probleme. (Pr. Ioan Ciungara, Copacel)

Sfaturi şi îndemnuri ale Părintelui Arsenie:

  • Se vorbeste de unirea Bisericilor, deci de ajungere la sobornicitate. La sobornicitatea Bisericii ajung cei ce renunţă la confesionalitate… Tendinţa Papei de a atrage în acelaşi staul pe toţi creştinii nu se va realiza niciodată. Papa nu va ajunge niciodată la o turmă şi un Păstor în staulul Romei, deoarece Biserica are un singur Păstor: Iisus Hristos.
  • Sectarii au provocat o libertate catehetică care-i duce la erezie.
  • Diavolul ştie şi el Scriptura, însă diavoleşte, deoarece mintea lui fiind nebună, strâmbă înţelesul oricărui cuvânt, devreme ce el nu stă în adevăr, ci în minciună.
  • Dracii nu au putere asupra creştinului ortodox, botezat după rânduială, în Biserica. Botezul pocăiţilor (de tot felul) este lepădare de primul botez drept şi e păcat.
  • Nu da cu bâta în viespele sectare.
  • Ba unii vor ajunge ca, cu ajutorul demonilor, luându-se după amăgiri satanice, să pogoare chiar foc din cer amăgind chiar şi pe sfinţii adevăraţi. Aceştia sunt mucarii de azi, din mijlocul vostru, adică sectarii, care atunci când vor fi lepădaţi de dreptul Judecător vor zice: “Doamne, nu am făcut minuni în numele Tău? Nu ne-am închinat noi Ţie?” La toate acestea Dumnezeu le va răspunde: “Duceţi-vă de la Mine blestemaţilor fiindcă nu vă cunosc pe voi”

“Vor merge în iad cu Biblia în mână!”

Zicea să nu ne prindem mintea cu sectanţii pentru că nu putem să reuşim cu ei, căci sunt atât de înrăiţi încât: “Mie, au sărit şi mi-au rupt cartea”. Părintele a hotărât să le argumenteze din Biblie şi ei dacă au văzut că nu pot să-i răspundă au sărit să-i rupă cartea. (Gheorghe Silea, 45 ani – Sâmbata de Sus)

Nişte oameni din Vistea l-au invitat pe Părintele să facă vecernia în Vistea de Sus. Erau mulţi sectari acolo. Când a ajuns acolo, Părintele a zis: “Dar ce văd aici? O mulţime de persoane care nu-şi pot face Sfânta Cruce. Să iasă toţi afară!”. Încet-încet, deşi se codeau, au ieşit. Le-a spus Părintele: “Eu vă cunosc pe voi căci aveţi pecetea satanei pe frunte şi vă arăt cu degetul”. După ce au ieşit toţi, Părintele şi-a rostit cuvântul. (Beleana Ileana, Recea)

Pocăiţilor le spunea că, dacă nu cred în Iisus Hristos, în Maica Domnului şi în Sfânta Cruce, vor merge în iad cu Biblia în mână! (Cismas Eugenia, 78 ani, Fagaras)
(more…)

Citeşte articolul complet »

Citeşte articolul complet »

* Scientologii umblă cu nişte corturi galbene prin Iaşi şi Cluj, căutând pe cine să mai atragă de partea lor, de parcă ar fi diavolul sub chip de leu „căutând pe cine să mai înghită”. La începutul lunii august curent cotidianele româneşti anunţau aventurile scientologilor prin cele două oraşe mai răsărite ale României. Cică n-au prea găsit susţinători. Or fi ei naivi destui, dar nu sunt şi tâmpiţi. Că scientologii ăştia, fireşte, nu sunt proşti, ei sunt nebuni, cred în extratereştri, în super-fiinţe galactice, sunt cu capul dincolo de nori, dar au nevoie de nătărăi care să-i susţină. Ai noştri cască gura la corturile lor, îi ascultă despre „zeii” din galaxii şi, când văd că nu se capătă cu nimic, nici un cadou, nici un pachet cu dolari, măcar un maiou, acolo, ca la votare, ce, pe degeaba, atunci, gata, nu vor să creadă în extratereştri şi-i lasă pe scientologi cu ochii în Calea Lactee. Că tot stând ei cu pupilele în sus, la stele, îşi scrântesc gleznele prin gropile patriei noastre. Unele guverne europene, deşi „unite” între ele, pe ăştia i-au respins, i-au declarat sectari periculoşi, ca pe iehovişti, şi i-au alungat din ţările lor. Guvernul nostru este şi el „unit” cu celelalte, dar se pare că în van, fiindcă le dă voie şi scientologilor şi iehoviştilor să bolânzească de cap lumea prin ţară, să propovăduiască despre diavolii pe care ei îi numesc extratereştri, fiinţe evoluate (în drăcii!), superioare etc. Pe ăştia nu mai e nevoie sa-i bată Dumnezeu, pentru că au deja creierele făcute zob de atâţia extratereştri care le umblă prin cap. Doamne fereşte-ne pe noi de noua sminteală care bântuie prin România!
(more…)

Citeşte articolul complet »

de pr. Gheorghe MIHĂILĂ

Cinstirea sfinţilor a început odată cu respectul şi lauda adusă primilor martiri, care şi-au jertfit viaţa mărturisind, apărând credinţa în Iisus Hristos. Dacă sfinţenia, sub aspectul martiriului, apare în Biserică prin moartea martirică a Sfântului Arhidiacon Ştefan, ea continuă, în primele secole creştine, prin mulţimea de morţi martirice ale apostolilor şi a ucenicilor Domnului, care s-au jertfit pentru dreapta credinţă.

Preţuirea şi respectul deosebit arătat faţă de martiri a început prin strângerea şi păstrarea cu sfinţenie a rămăşiţelor pământeşti şi înmormântarea lor cu mare cinste. Biserica din Smirna, în epistola ei despre martiriul Sf. Policarp, spune: „Noi am strâns osemintele lui ca pe un odor mai scump şi decât aurul şi decât pietrele preţioase şi le-am aşezat unde se cuvine, aici ne vom aduna cu bucurie şi Domnul ne va da nouă să serbăm ziua naşterii lui celei martirice, spre amintirea biruinţelor sale şi spre mărturia altor luptători“.

Pentru cinstirea memoriei sfinţilor s-a hotărât să fie prăznuită ziua morţii lor, ca zi a naşterii lor spre viaţa de veci; pe mormintele lor să fie ridicate altare şi lăcaşuri de închinare; se rânduiesc adunări religioase cu săvârşirea de slujbe şi rugăciuni speciale, iar chipul lor să fie zugrăvit pe icoane. Sfânta Tradiţie ne prezintă diferite aspecte ale cultului de cinstire a sfinţilor, de aceea, sinodul din Gangra, prin canonul 20, condamnă pe cei care dispreţuiesc cinstirea sfinţilor. La Sinodul al VII-lea ecumenic s-a stabilit că, respectând cuvintele Mântuitorului şi ale sfiniţilor apostoli, creştinii au datoria de „a cinsti şi slăvi mai întâi pe cea cu adevărat Născătoare de Dumnezeu şi sfintele puteri îngereşti, pe apostoli, prooroci şi martirii cei adevăraţi, pe sfinţii şi purtătorii de Dumnezeu părinţi şi pe toţi bărbaţii cei sfinţi şi a cere mijlocirea lor, pentru că ei pot să ne facă pe noi bine plăcuţi lui Dumnezeu“.

Citeşte articolul complet »

de pr. Gheorghe MIHĂILĂ

Cultul sfintelor moaşte a apărut o dată cu cinstirea trupurilor martirilor. Din primele secole, Biserica a cinstit sfintele moaşte prin zidirea de lăcaşuri de închinare pe mormintele sfinţilor, astfel, încă din secolul I, s-au zidit biserici pe moaştele Sf. Ignatie († 104) şi pe cele ale Sf. Policarp († 166); a rânduit zile de prăznuire în amintirea aflării sau strămutării sfintelor moaşte (pe 27 ianuarie se cinsteşte aducerea moaştelor Sf. Ioan Gură de Aur; 29 ianuarie, aducerea moaştelor Sf. Ignatie Teoforul), a rânduit şi a organizat pelerinaje la mormintele sfinţilor, cinstind astfel rămăşiţele lor pământeşti, a statornicit şi a propovăduit cinstirea sfintelor moaşte, apărând cultul lor împotriva ereziilor. Părinţii Bisericii, adunaţi la Sinodul VII Ecumenic, au stabilit cu privire la cinstirea sfintelor moaşte: „Domnul nostru Iisus Hristos ne-a dăruit nouă moaştele sfinţilor, ca pe nişte izvoare mântuitoare, care revarsă în multe feluri binefaceri peste cei neputincioşi“.

La acelaşi sinod s-a consfinţit practica veche a Bisericii de a pune sfinte moaşte în masa sfântului altar şi în antimise (canonul 7).

Sfânta Tradiţie ne oferă mărturii ale cinstirii sfintelor moaşte în trecutul Bisericii. În Martiriul Sf. Policarp al Smirnei se află consemnat: „Noi am îngropat rămăşiţele lui într-un loc potrivit, deoarece sunt mai preţioase pentru noi decât diamantele cele de preţ“. Fericitul Augustin face referiri la minunile săvârşite de moaştele Sfântului Ştefan; Sf. Ambrozie vorbeşte despre vindecările săvârşite de moaştele Sf. Ghervasie, iar Sf. Ioan Gură de Aur scrie despre puterea harului, care a lucrat prin moaştele Sf. Vavila: „Pentru că un om ca toţi oamenii nu poate face minuni după moarte; mucenicul însă poate săvârşi multe şi mari minuni. Nu te uita dar, la aceea că trupul mucenicului zace înainte gol şi lipsit de activitatea sufletească, ci uită-te la aceea că în el sălăşluieşte o altă putere mai mare decât însuşi sufletul, adică harul Sfântului Duh, care prin lucrările sale cele minunate ne încredinţează pe noi despre adevărul Învierii prin minunile pe care le face“ (în lucrarea „Cuvânt despre Sf. Vavila“).

Citeşte articolul complet »


Click aici pentru a descărca Minunile Maicii Domnului în format pdf (996 KB)

CUPRINS
1. Pentru iudeii cei ce au orbit, şi pentru cel ce i s-au tăiat mâinile şi după ce a crezut în Hristos, de Născătoarea de Dumnezeu s-a vindecat
2. Pentru moarta care a hrănit cu lapte pruncul său şi după un an a înviat
3. Vedenie de folos pentru un oarecare Ioan
4. Pentru biserica Născătoarei de Dumnezeu cea din Neoriu
5. Pentru orbul pe care l-a luminat apa izvorului cel primitor de viaţă
6. Pentru împăratul Leon cel înţelept
7. Pentru Tesaloniceanul care a înviat prin apa izvorului cel primitor de viaţă
8. Pentru Sfântul Roman, Cântăreţul, care a făcut Condacele tuturor Sfinţilor
9. Pentru Sfântul Grigorie Arhiepiscopul Neocesareei făcătorul de minuni
10. Pentru Ioan Damaschin, pe a cărui mână cea tăiată a vindecat-o cea Preanevinovată
(more…)

Citeşte articolul complet »

MINUNEA 1
Pentru Iudeii cei ce au orbit şi pentru cel ce i s-au tăiat mîinile şi după ce a crezut în Hristos, de Născătoarea de Dumnezeu s-a vindecat

În vremea în care a voit Domnul nostru Iisus Hristos să mute din lumea aceasta pe Maica sa cea cu totul Preacurată, la viaţa cea cerească şi prea fericită, ca să împărătească cu dînsul veşnic, după cum i se cuvenea, a poruncit ca să se adune Apostolii — din toată lumea de pe unde se aflau risipiţi, propovăduind cuvântul cele de mântuire, în satul Ghetsimani, unde era prea Sfânta, ca s-o înmormânteze. Atuncea dar, cu dumnezeiască voie şi chemare, i-au răpit norii, şi s-au aflat toţi într-un minut de ceas înaintea pururea Fecioarei, care văzându-i pe dânşii s-a bucurat foarte. Şi a spus lor cum că s-a apropiat vremea ca să se ducă să se veselească împreună cu Fiul ei şi Stăpînul. Şi după ce a grăit câte a avut de grăit, sfătuindu-i şi învăţându-i şi i-a mângâiat, după cum se vede la povestirea cea pentru adormirea ei, aşezîndu-se cu trupul ei cel cu totul prea slăvit, şi cu totul prea cinstit pe patul de moarte, i-a binecuvîntat pe dânşii, şi şi-a dat prea sfîntul ei suflet în mâinile cele prea curate ale veşnicului Dumnezeu. Atunci, după porunca ei, Apostolii au luat prea sfântul acela pat şi mergînd cu bună rânduială şi evlavie, cîntau într-un glas cântarea cea de ieşire. De asemenea şi sfinţii îngeri împreună o petreceau pe Doamna lor şi împărăteasa, şi cîntau nevăzut, şi o lăudau minunat cu glasuri prea dulci, care însă se auzeau în văzduh.

Iar Iudeii cei zavistnici şi necredincioşi, arătând ca întotdeauna urâciunea pe pare au avut-o către Domnul şi răutatea lor, s-au pornit asupra patului pe care se purta trupul cel începător de viaţă al Născătoarei de Dumnezeu, gândind în mintea lor să-l arunce la pămînt şi să necinstească lăcaşul cel cu totul cinstit şi dumnezeiesc.

Dar îndată i-a ajuns dumnezeiasca osândă pe îndrăzneţii aceia, căci când s-au apropiat s-au orbit toţi. Iar unul dintre dânşii, mai obraznic, a îndrăznit cu neruşinare, nepriceputul, de a apucat sfinţitul acela pat vrând să-l arunce jos de pe umerii Apostolilor. Însă sfinţii îngeri n-au suferit ca să se facă o ocară ca aceasta la cortul cel împărătesc, ci au pedepsit cu dreptate neruşinarea şi obrăznicia lui tăindu-i nevăzut mâinile lui, care au rămas spânzurate la pat, întru privire prea înfricoşată şi jalnică a tuturor celor de faţă. Iar cel ce a pătimit aceasta plângea tânguindu-se cu amar.

Deci Petru, ca un următor al învăţătorului său, s-a milostivit şi s-a întristat pentru lacrimile acestuia, şi apropiindu-se i-a zis lui: Crede din toată inima ta cum că aceasta este cu adevărat Maica Fiului lui Dumnezeu. Carele S-a născut fără de sămânţă dintru dânsa, şi atunci vei cunoaşte puterea ei, ca să-ţi iei iarăşi mâinile tale. Iar el cu lacrimi a strigat, zicând: Cred, Doamna mea, şi mărturisesc că cu adevărat şi fără de stricăciune ai născut pe Stăpînul şi Mîntuitorul meu Iisus Hristos, Fiul adevăratului Dumnezeu şi Părintelui. Atunci sfinţitul Petru l-a apropiat la mâinile cele tăiate, şi punându-le pe dânsele la locurile lor (o înfricoşată minune!) s-au lipit mai presus de fire, după cum şi mai înainte cu minune au fost tăiate şi toţi au slăvit pe Dumnezeu şi pe Prea Curata Stăpînă.

Iar ceilalţi care au orbit, auzind de minunea aceasta mare, deşi erau aspri şi vârtoşi la inimă, însă ca să-şi ia vederile au mărturisit cu lacrimi păcatul lor. Şi au crezut în Domnul. După care Petru a zis lor: apropiaţi-vă şi voi cu ochii voştri de haina ei, şi ca o Maică a milei se va milostivi ca să vă vindece.

Deci după ce au făcut aşa, şi ei de asemenea au văzut. Şi cine va putea povesti slava pe care au dat-o lui Dumnezeu, şi mulţumirea către Fecioara? Toţi o lăudau —, pînă ce au ajuns în Ghetsimani, şi îngropând trupul cel prea curat, au rămas acolo trei zile auzind laudele îngerilor. Până ce s-a luat trupul Său şi s-a înălţat la ceruri şi a şezut de-a dreapta Fiului ei şi Mântuitorului nostru.

Şi să nu i se pară cuiva de mirare, cum că trupul acela primitor de Dumnezeu a murit şi a fost pus în mormânt, căci dacă Fiul ei a primit a se îngropa, Prea Sfânta lui Maică cum să nu pătimească asemenea? Cu cuviinţă era dar să intre şi ea în mormânt, şi acolo să se ducă în rai, pentru ca să credem şi noi cum că din pământ avem să ne sculăm când va voi Domnul. Dar pe când noi intrăm în mormânt spre dezlegarea trupului şi spre stricăciune, pentru ca să se dezrădăcineze păcatul din el, trupul cel prea curat şi Sfânt al Fecioarei, ca unul ce a fost din zămislire sfinţit de Duhul Sfânt, nimic n-a pătimit în mormânt, ci îndată s-a ridicat de Fiul ei la ceruri şi împărăteşte împreună cu dânsul veşnic, în slava aceea negrăită şi netâlcuita veselie de care o! de ne-am învrednici şi noi nevrednicii, pentru sfintele ei rugăciuni.

Amin.

(more…)

Citeşte articolul complet »

MINUNEA a 26-a
Alta asemenea pentru Teofil cel ce s-a lepădat de Hristos tot prin scrisoare

După venirea cea în trup a Domnului nostru Iisus Hristos, cam pe la anul 537, se afla în Eparhia Chilichiei un epitrop, iconom al episcopului Cetăţii Adaneilor, Teofil cu numele.

El era om cinstitor de Dumnezeu, cu fapte bune şi care avea bună cunoştinţă în slujba sa, chivernisind treburile Bisericii cu atâta dragoste de Dumnezeu încât toţi erau mulţumiţi.

Iar după ce a murit episcopul, a alergat tot norodul la mitropolitul cerându-i să le hirotonisească pe Teofil, care după cum am arătat, era bărbat vrednic şi cu fapte bune.

Acesta însă auzind de socoteala poporului, ca un om smerit ce era, n-a voit să primească nicidecum.

Atunci mitropolitul, văzând hotărârea lui cea nestrămutată, a hirotonisit pe un altul, căruia i-a zis să iubească pe Teofil şi să-l aibă tot pe el ca epitrop. Şi a petrecut astfel Teofil cu fapte bune şi frumoase în slujba sa multă vreme.

Însă vrăjmaşul adevărului zavistuind fapta lui cea bună, a uneltit să-l arunce într-o mare prăpastie, după cum i-a şi făcut; căci lucrând cu meşteşugurile lui, a zavistuit prin oarecare oameni cu rele năravuri până întratât asupra lui, încât noul episcop l-a urât foarte şi în cele din urmă l-a izgonit pe nedrept din dregătoria pe care o avea în biserică, punând pe altul în locul lui.

Nedreptatea aceasta la început a răbdat-o Teofil şi nu s-a supărat, dar mai pe urmă diavolul l-a adus spre multă mânie, aducându-i aminte de dregătoria în care a fost şi din care a fost scos pe nedrept de către nerecunoscătorul episcop, care ocupa acest înalt loc de mare demnitate numai datorită faptului că el — Teofil — nu voise să-l primească.

Acestea cum şi multe altele punându-le vrăjmaşul în mintea lui Teofil, i-a dat aşa de mare război încât l-a biruit, înduplecându-l să facă episcopului o vrăjitorie ca să-l primească iar în slujba lui cea mai dinainte.

Deci fiind în acea ţară un oarecare mare vrăjitor, s-a dus Teofil la dânsul şi arătându-i scopul lui, l-a întrebat dacă ar putea să-i ajute. Iar acela i-a răspuns: „Eu aş putea să te pun iarăşi în boieria pe care ai avut-o; ba încă pot face ca să ai încă şi mai multă cinste decât înainte, dacă te vei închina învăţătorului meu şi vei face ori ce el îţi va zice.

Şi mai ales să te păzeşti ca de foc să faci cruce, orice vei vedea, că atunci în zadar va fi toată osteneala mea”. Deci Teofil, ca un ticălos, biruit fiind de mânie a primit.

Şi ducându-se într-un loc pustiu a început vrăjitorul a face vrăjitoriile lui strigând pe draci, care îndată s-au adunat mulţime nenumărată. Iar venind mai marele lor a stat în mijloc cu multă îngâmfare.

Atunci a zis vrăjitorul, către Teofil: „Închină-te Domnului nostru”. Şi închinându-se el, a zis vrăjitorul către diavolul: „Stăpâne al nostru, omul acesta a fost dat afară din slujba lui de către episcopul său şi l-am adus la tine ca să-i ajuţi”. Răspuns-a diavolul: „Dacă se va lepăda de Hristos şi se va face rob al meu, voi face ca să fie primit iarăşi în slujba lui şi să aibă mult mai mare cinste şi desfătare decât mai-nainte, căci tu cunoşti puterea mea. Dar pentru aceasta trebuie să-mi facă scrisoare cu mâna sa cum că se leapădă de Fiul Mariei şi să iscălească pentru ca să nu mă batjocorească mai pe urmă.”

Atunci Teofil, îngâmfat de slava cea deşartă a lumii acesteia, sau mai bine zis îndemnat de acel începător duh al mândriei, a primit şi ca un fără de minte a scris că se leapădă de Mântuitorul şi se împreunează cu diavolul. Şi iscălind scrisoarea a dat-o vrăjmaşului, care l-a îmbrăţişat şi l-a sărutat, zicându-i: „De acum vei cunoaşte puterea mea”. Şi zicând acestea s-a făcut nevăzut cu toate duhurile cele rele.

Deci a doua zi, chemându-l Episcopul la sine, l-a pus iconom şi cerându-i iertare pentru necinstea ce i-a făcut i s-a închinat făcându-i metanie până la pământ, încât s-au minunat toţi cei ce erau de faţă.

Însă aceasta s-a făcut prin lucrarea diavolului care, ducându-se noaptea la episcop, l-a îngrozit şi ameninţat până într-atât, încât de frică a primit ca să facă a sa voie! Deci, înălţîndu-se Teofil la o cinste mai mare decât înainte, nu mai era smerit ca atunci, ci foarte mîndru. Şi se temeau toţi de el şi-l respectau, iar mai mult decât toţi îl cinstea episcopul.

Şi venea vrăjitorul acela deseori la el de-l sfătuia ca să păzească făgăduinţa ce a făcut aceluia care i-a dat cinstea; şi nici să nu-i treacă cumva prin minte ca sa se lepede de el şi să se facă astfel nemulţumitor către binefăcătorul său. Iar el, ca un stricat de minte, întâi i-a mulţumit pentru sfaturile date, dar mai pe urmă, venindu-şi în sine, şi socotind adâncul pierzării în care s-a afundat, a început a-l urî. Şi aducându-şi aminte de munca cea veşnică, zicea întru sine acestea: Vai mie! cum m-am rătăcit ticălosul şi ca un nebun m-am făcut rob diavolului pentru cinstea aceasta vremelnică! N-am putut suferi lipsa dregătoriei în care am fost, dar cum oare nu am socotit paguba fericirii celei veşnice de care m-am lipsit — şi nu m-am gândit la înfricoşata Judecată a împăratului cel ceresc, care mă va arunca în focul cel veşnic. O! nebunia mea! Şi cine nu mă va plânge pe mine cel prea fără de minte! Acestea gândind, se tânguia ziua şi noaptea şi ca un nevrednic se temea să facă rugăciune, ci numai plângea cu amar, zicând: Vai ţie, ticălosule Teofile! Cum ai înnebunit de te-ai lepădat de Stăpânul şi Ziditorul tău? Cine mai poate acum să ia zapisul cel scris de mâna mea din ghiarele diavolului? Vai mie ticălosului! Mai bine sar fi despicat pământul ca să mă înghită, sau să fi căzut văpaie de foc din cer ca să ardă, decât să mă lepăd de Ziditorul şi Mântuitorul meu! Acestea şi altele mai multe zicând, i-a venit puţină îndrăzneală şi nădejde din dumnezeiasca milă, şi ducându-se la o biserică a Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu a căzut înaintea icoanei sale plângând cu amar şi suspinând din adâncul inimii.

Şi mărturisind cu glas mare fărădelegea lui se ruga şi zicea că nu se va ridica de la pământ până ce nu va vedea un mic semn de milostivire de la Maica milei.

Deci a petrecut patruzeci de zile acolo, rugânduse, cu ajutorul Preasfintei care l-a împuternicit de a putut posti atâta vreme, şi pe diavoli nu i-a lăsat ca să-i facă vre-o supărare.

Şi după patruzeci de zile, adormind puţin, văzu în vis pe Doamna lumii, scăparea păcătoşilor şi izvorul milei, care îi zise lui: „Tu te-ai lepădat de Fiul meu, cum dar să mă rog eu pentru tine?”. Iar acela, cu lacrimi i-a răspuns:

„Doamnă şi Stăpână, Mântuitoarea lumii! Cunosc cum că mare este fărădelegea mea; am greşit Stăpânului meu, însă cunosc şi milostivirea Lui cea nemărginită şi nemăsurata iubire de oameni; că pentru păcătoşi a pătimit şi pe tâlhari şi pe vameşi i-a mântuit. Şi măcar că fărădelegea mea este mai mare şi mai grea decât a tuturor, totuşi la acoperământul şi ajutorul Tău alerg şi în noianul milostivirii Atotînduratului Fiului Tău arunc deznădăjduirea sufletului meu, nădăjduind să aflu puţină milostivire. Cred cu târie că mica mea pocăinţă şi marele Tău ajutor vor îndupleca nemărginita milă a Făcătorului şi Mântuitorului meu. Rogu-Te, dar, Stăpâna mea, chezaşa celor ce se pocăiesc, fă-mi parte de o mică mângâiere, nu Te îngreţoşa de mine cel desfrânat, nici îţi întoarce faţa Ta de la mine cel întinat. Mă făgăduiesc Ţie, Doamna mea, cum că cu pocăinţa mea cea bună să amărăsc pe diavolul cel pe care l-am veselit cu făgăduinţa şi împreunarea mea cea fără de pricepere şi nebunească, şi după cum am supărat pe sfinţii îngeri, iarăşi să-i veselesc cu lucrurile pocăinţei mele, care deşi nu va ajunge ca să fie atât de mare cât este fărădelegea mea, ceea ce va lipsi va îndeplini milostivirea Preabunului Stăpân, Care şi-a vărsat pentru păcătoşi sângele Său cel prea scump. Şi de Acela de care ca un nebun m-am lepădat, pe Acela din toată inima îl mărturisesc şi îl cred Dumnezeu şi Mântuitorul lumii, fiind gata să-mi vărs sângele meu pentru dragostea Lui, ca să se încredinţeze de mărturisirea mea. Pe vrăjmaşul îl anatematizez şi hulesc şi mă lepăd de el, iar pe Tine, cinstită împărăteasă a întregii zidiri, Te cinstesc, mă închin şi mă rog Ţie, sămi dai ajutorul Tău”.

Acestea zicând, i-a răspuns Stăpâna: „Fiindcă iarăşi din tot sufletul mărturiseşti Dumnezeu adevărat pe Fiul meu, voi face rugăciune pentru tine, ca să-ţi primească pocăinţa”. Şi îndată deşteptându-se Teofil, din dumnezeiasca milă i-a venit îndrăzneală şi nădejde de mântuirea lui, şi vărsând lacrimi peste lacrimi, după trei zile, iar a văzut pe Stăpâna, care cu strălucită şi senină faţă i-a zis lui: „Bucură-te, că Fiul meu a primit pocăinţa ta şi îţi iartă fărădelegea; deci sârguieşte-te până la sfârşitul vieţii tale ca să dai lupta şi nevoinţa cea cuviincioasă, şi să-ţi aduci aminte totdeauna de o facere de bine ca aceasta”.

Iar Teofil, mulţumind, a răspuns: „Deoarece mi-ai luat întristarea cea nemăsurată, rogu-mă Ţie, Atotputernică Stăpâna, fă ca să-mi iau înapoi de la diavolul zapisul meu cel nebunesc spre încredinţarea iertării mele. Că acest zapis mă întristează şi mă necăjeşte când îmi aduc aminte că se află în ghiarele vicleanului vrăjmaş şi cu totul mă împuţinez la suflet”.

Răspunsu-i-a lui Preacurata: „Teme-te de Dumnezeu, căci scris este: „Voia celor ce se tem de El va face”.

Deci, trezindu-se plin de bucurie Teofil şi rugându-se încă trei zile ca şi mai înainte, i s-a arătat din nou Prealăudata în vedenie, zicându-i: „Pentru ca să te încredinţezi cum că ţi-a primit Domnul pocăinţa ta şi te-a izbăvit din robia diavolului, primeşte şi zapisul cel scris cu însăţi mâna ta”.

După care îndată deşteptându-se a văzut (o! minune!) că zapisul cel scris şi iscălit de el era în mâinile lui! Şi cine va putea povesti oare bucuria şi veselia de care s-a umplut? Slăvind pe Dumnezeu şi mulţumind Preacuratei Fecioare, a propovăduit tuturor mila Ei cea nemărginită şi pururea cea neasemănată.

De aceasta înştiinţându-se episcopul şi toţi ai cetăţii, au slăvit pe Dumnezeu cel ce a făcut o minune ca aceasta. Iar Teofil, urând toate voile trupului şi lepădându-se de toată slava cea deşartă şi cinstea cea vremelnică, a murit desăvârşit pentru lume şi a slujit Bisericii aceleia a Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu toată viaţa lui, cu multă sârguinţă şi smerenie.

Şi mutându-se din această viaţă şi-a dat cinstitul său suflet în mâinile lui Dumnezeu şi a fost îngropat în biserică chiar înaintea, preasfintei icoane a Preacuratei Fecioare, în locul unde a făcut mărturisirea păcatului său.

Şi pentru marea lui pocăinţă şi nevoinţă cum şi pentru faptele bune pe care le-a săvârşit, bună mireasmă a izvorât din trupul lui şi multe minuni s-au săvârşit întru slava lui Dumnezeu, şi a Maicii lui de către cinstite moaştele sale.

Această istorisire a fost scrisă de un ucenic al lui Teofil, Eftihian cu numele, care la toate cele arătate mai sus a fost de faţă şi a mărturisit, pentru ca să ştim noi păcătoşii cât poate Stăpâna îngerilor, folositoarea şi mijlocitoarea noastră.

Pentru ale cărei rugăciuni, o! de ne-am învrednici fericirii celei cereşti. Amin.

(more…)

Citeşte articolul complet »

MINUNEA a 51-a
Pentru ceea ce s-a învrednicit să vadă pe Domnul în trup ca pe un copil de trei ani, după cum a cerut

Altă oarecare fecioară, de asemenea îmbunătăţită şi evlavioasă ca şi cea mai sus zisă, avea mare dorinţă să vadă pe Domnul Prunc mic de trei ani, după cum a fost cu trupul când începea să vorbească. Deci, rugându-se pentru aceasta de multe ori către Domnul, a ascultat-o Cel Preaîndurat şi mult Milostiv.

Şi într-o dimineaţă, ducându-se ea la Biserică ca să asculte Sfânta Slujbă, după ce s-a săvârşit Dumnezeiasca Liturghie şi a plecat tot norodul, ea a mai rămas pentru ca să se roage către Preasfânta cu evlavie şi cu umilinţă până la vremea prânzului, după cum îi era obiceiul, zicând închinăciunea îngerului, cum şi alte rugăciuni pe care le mai ştia şi cugetând la Dumnezeieştile Taine, adică la întruparea, Patima şi învierea Domnului.

Deci, stând la Cântarea aceea dumnezeiască şi la privirea cerească, a văzut umblând împrejurul Sfintei Mese un copil ca de trei ani, cu chipul negrăit de frumos şi preaslăvit. Iar ea ca o nepricepută a socotit că ar fi fost al unui oarecare boier, care din nebăgare de seamă l-ar fi lăsat să intre în Sfântul Altar.

Deci chemându-L pe Dânsul la sine L-a mângâiat, şi luându-L şi sărutându-L, L-a ţinut în braţe mai mult timp, pentru că era preafrumos şi se vădea a fi cu dar dăruit mai mult decât toţi copiii.

Şi întrebându-L pe El al cui ar fi, nu i-a răspuns, ci numai se uita lung la ea cu o privire prea dulce şi minunată. Iară ea socotea cum că fiind încă Prunc mic cu vârsta, de aceea nu vorbea.

Şi avea mare dorinţă să-l facă să vorbească vreun cuvânt. Deci i-a zis lui: „Zi, fiul meu: – Bucură-te ceea ce eşti cu dar dăruită”. Iar pruncul a zis acele cuvinte vorbind cu un prea dulce şi argintiu glas. Apoi spunându-i mai departe cuvânt cu cuvânt închinăciunea îngerului, Dumnezeiescul Prunc a zis după ea cu un prea dulce şi frumos grai, până ce a ajuns la aceasta: „Binecuvântat este rodul pântecelui Tău”, pe care cuvânt Iisus cel prea blînd şi smerit eu inima n-a voit să-l zică.

Iar fecioara i-a mai zis de vreo două ori îndemnându-l pe Dânsul să zică şi cuvintele acelea, ca unele ce sunt mai cinstite de cât toate altele.

Atunci Pruncul, uitându-se lung la dânsa, i-a zis cu o privire lină şi prea milostivă: „Bucură-te preaiubita Mea fiică, că ceea ce doreai, acum ai văzut”.

Acestea zicând Stăpânul, s-a făcut nevăzut.

Atunci, prea buna fecioară, cunoscând cum că a fost Stăpânul Hristos, s-a rănit cu dragostea Lui şi a mulţumit milostivirii Lui, că a primit cererea ei şi a ascultat-o şi a veselit-o cu Dumnezeiasca Lui venire.

Şi aşa de tare a rămas întipărită în mintea ei amintirea acelei veniri a Stăpânului Hristos, încât totdeauna cugeta şi se gândea la El cu atâta dulceaţă şi desfătare, încât rămânea de multe ori în dumnezeiasca uimire.

Deci, în feciorie şi curăţie petrecând, s-a mutat din viaţa cea vremelnică, ducându-se întru fericirea cea veşnică.

(more…)

Citeşte articolul complet »

Ce este meditaţia? Cum funcţionează mintea umană în timpul meditaţiei? Ce tipuri de transformări cunosc sufletul şi intelectul unui om care o exercită regulat şi pentru o perioadă îndelungată de timp? Cum este utilizată de către guruşii contemporani şi, în general, de către organizaţiile new age-iste? Ce rol joacă în planurile lor? În sfârşit, are ea vreo legătură cu rugăciunea creştină?

Ne vom strădui să conturăm răspunsurile la aceste întrebări prin apel la învăţăturile guruşilor înşişi şi, mai cu seamă, la practicile lor – care sunt cu mult mai grăitoare decât cuvintele.

Mă voi opri, în cele ce urmează, asupra a trei practici distincte pe care le-am experiat personal. Ele sunt promovate de trei organizaţii diferite care împânzesc în momentul de faţă majoritatea ţărilor lumii occidentale. Imaginea fiecărei organizaţii este diferită.

Cea dintâi, intitulată generic Mind Control, îşi revendică o filiaţie ştiinţifică, adaptată mentalităţii apusene contemporane, vizând racolarea unei palete largi de adepţi.

A doua organizaţie, cea a gurului Shri Chinmoy, a acordat hinduismul cu preocupările tânărului occidental, promovând meditaţia îmbinată cu muzica, gimnastica, sportul, pictura. Centrul organizaţiei şi principalul sediu al gurului se află în New York.

A treia organizaţie, cea a gurului Satyananda, având ashramul central în Mongyr (India), îşi conservă mai riguros identitatea hindusă şi evoluează astfel cu o imagine mai „exotică“ şi mai autentic indiană pe piaţa religioasă. Totuşi, pentru o promovare mai eficientă, îşi revendică statutul de „Universitate Yoga“.

Toate cele trei organizaţii constituie mici segmente ale mişcării universale New Age (Noua Eră), printre ale cărei obiective majore se înscriu distrugerea caracterului creştin al societăţilor occidentale şi impunerea concepţiilor orientale despre om, lume şi Dumnezeu. Noua Eră pregăteşte sub toate aspectele contextul propice apariţiei unui nou lider religios mondial care va instaura o religie mondială unică şi în cele din urmă se va proclama pe sine Dumnezeu, instaurându-şi dictatura politică şi religioasă absolută. Este cel pe care poporul evreu îl aşteaptă ca „Mesia“, iar Evanghelia îl numeşte Antihrist. Apariţia, dominaţia temporară şi sfârşitul lui Antihrist au fost profeţite de însuşi Hristos, de Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan Teologul, de Sfântul Apostol Pavel şi de mulţi alţi sfinţi creştini.
(more…)

Citeşte articolul complet »

Noţiunea

În concepţia creştină diavolul este personificarea Răului, având ca determinare primordială orgoliul. E vorba de pietrificarea în rău a îngerilor de lumină, care datorită mândriei, au devenit generatori ai rpului, exercitând asupra omului trei acţiuni negative: 1. îl împing în ispita păcatului; 2. tulbură minţile oamenilor, aduc maladiile mentale; 3. exercită puteri şi asupra lumii materiale din jur, aducând tot felul de necazuri şi nenorociri.

Faptul ca diavolul incita la rau, despre persoanele pornite sa faca rau altora, manifestand chiar o satisfactie sadica in acest sens, se spune ca sunt “spirite diabolice”. De fapt insasi sintagma “diabolic” indica etimologic “actiunea dusmanoasa spre vatamare”.

Pe plan moral se poate stabili o legatura cauzala intre pacatul devenit patima si prezenta ispitei diavolului spre rau. Omul devine in patima vinovat, fiindca nu s-a opus ispitei, desi putea sa o faca si chiar sa o biruiasca.

Patima rezultata din pacat are un caracter moral, in sensul ca iti anuleaza libertatea si vointa de actiune, inrobindu-te sub puterea ei dominanta. La fel si ratiunea este subjugata, dar nu anulata. In patima omul isi pierde numai in parte discernamantul. El poate oricand avea licarirea de lumina care sa-l duca la realitatea autentica a vietii sale. Dar patima poate servi posesiei demonice atunci cand omul decade din starea de har si devine -mort- fata de Dumnezeu.

Posesia demonica intra in adancul fiintei rationale, mai ales pentru cei daruiti cu vointa proprie diavolului, cum este, de pilda, cazul lui Iuda, despre care Mantuitorul spune ca “este diavol” (Ioan 6, 70) sau al vrajitorului Elimas, despre care Sfantul Apostol Pavel spune ca este “fiul diavolului” (Fapte 13, 10). Cei posedati fara voia lor sunt victime. Mintea lor este intunecata prin posesie demonica, incat puterea vointei lor este anulata.
(more…)

Citeşte articolul complet »

Păcatul trecerii oamenilor la sectari este foarte mare, este un păcat împotriva Duhului Sfant, n-are iertare nici în veacul de acum, nici în cel ce va să fie. De nu se vor întoarce la Biserica Ortodoxă sectarii sunt pierduţi! Biserica este mama noastră ea ne-a născut prin apă şi prin Duh, căci I-a spus Iisus lui Nicodim: “De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh nu va putea intra în împărăţia Cerurilor” (Ioan 3, 5).

Este un eres, o sectă numită “penticostali”, am fost la aceştia la casa lor de rugăciune la Vicovul de Sus, la Straja, că ei ziceau că au dreptul de a boteza cu Duhul Sfant. “Cine v-a spus vouă aşa ceva, de ce atâta mândrie în capul vostru? Căci botezul cu Duhul Sfânt nu se cere la creştini, acesta numai Apostolii l-au avut, care a venit în limbi de foc şi le-a dat Apostolilor putere să vorbească în toate limbile şi să facă minuni şi să învieze morţii. Deci, pentru noi este rânduit botezul cu apă şi cu Duh Sfânt”.

Sectarii sunt ramuri rupte de la Biserica lui Hristos. La Efeseni se spune, că noi suntem Biserica lui Hristos şi mădulare în parte, pe unul l-a pus Dumnezeu Apostol, pe unul prooroc şi altele, fiecare suntem mădulare ale Bisericii, nu că noi suntem Biserica, ci mădularele Bisericii, Biserica Universală este Trupul lui Hristos. Iisus a spus că toată viţa care rămâne în El aduce roadă, iar care nu rămâne în El se taie şi se aruncă în foc.

Cu omul sectar atâta ai voie să vorbeşti: odată şi de două ori (Tit 3, 10) şi apoi să-ţi fie ca un păgân şi vameş. Sf. Ioan Evanghelistul zice, să nu-i primim în casă, nici ziua bună să nu le dăm. Sectarul spune: Uite ce scrie aici şi omul crede; aşa spun baptiştii, penticostalii şi toţi sectarii, dar n-avem voie nici să vorbim cu ei, n-avem voie să-i primim, nici să mergem la adunările lor. La adunarea lor mergi, numai dacă încerci să tragi pe cineva de acolo.

După canonul 9 şi 34 al Sinodului de la Laodiceea şi Conoanele Apostolice “Este oprită mergerea creştinilor la cimitirele lor şi la adunările sectarilor, ereticilor” Canonul 45 Apostolic, din anul 50 de la Ierusalim, “Preot, diacon, creştin, care se roagă cu ereticii – sectarii să se afurisească (blesteme), dacă a slujit cu ei să se afurisească (Preotul)” să se scoată din preoţie. Canonul 46 apostolic spune: “Episcop, preot, diacon, care botez sau jertfă ia de la ereticii sectari să se “caterisească” să i se ia preoţia”, cu atât mai mult cad sub blestem creştinii ce merg la ei.
(more…)

Citeşte articolul complet »

Au mai venit pe la mine Iehoviştii – cei mai răi dintre secte – ei sunt alimentaţi cu fonduri jidoveşti din America şi vor să întemeieze împărăţia lui Iehova şi să-L dezbrace de Dumnezeire pe Hristos. Vine la mine o femeie, cu o haină toată plină de sânge.

Părinte, au omorât pe băiatul meu Martorii lui Iehova. Băiatul lucra la fabrica 8 Martie din Piatra Neamţ şi erau acolo 12 Iehovişti cu băiatul femeii, unul venind pe la mânăstire s-a lămurit şi a început a-i combate. Dar ei, pe cel ce-i combate îl omoară.

In ziua de Paşti, mergând acceleratul Bicaz-Bucureşti – i-au zis iehoviştii, băiatului aceluia: Hai să ne plimbăm – şi cum mergea acceleratul l-au aruncat pe băiat sub roţile lui şi l-au omorât. Era copilul familiei Ochiană din satul Bârsăneşti, judeţul Bacău.

sursa: Bataiosu

Citeşte articolul complet »

Aceasta e poate fraza pe care neoprotestanţii o utilizează cel mai des, în convorbire cu alţii. Credinţa în faptul că ei trăiesc după Biblie, îi face să-şi considere mântuire sigură, îi face să fie siguri că ei nu mai au păcate. De aceea, această întâmplare, poate fi considerată ca şi adevărătă…

Aşa se făcu, că era odată la vorbă moş Ion – cu Vasile, un băiat tânăr, îmbrăcat modest. Vasile ăsta, de vreun an şi jumătate o întrat la baptişti, şi după ce o grăit oleacă cu moş Ion despre varza care trebuie pusă, despre vremea de afară, despre apa din fântână, Vasile o început a trece cu vorba şi la credinţă… Şi începe el aşa vorba: „Moş Ion, dacă ai să mori, unde crez că ai să ajungi, în rai sau în iad?”. Moş Ion cugetă un pic, apoi răspunde: „Nu ştiu, măi Vasile, că-s păcătos rău, şi tare mă tem să ajung în fundu iadului…”. Vasile face o faţă zâmbitoare şi îi spune: „Dar eu am să ajung în rai!” „Da?” „Da, şi ştii de ce? Pentru că m-am pocăit.” „Şi, vreai să spui că eşti atât de drept?” „Da, nu am făcut niciun păcat după asta. Eu amu, cu baptiştii, trăiesc după Biblie, şi de aceea voi ajunge în Rai…”.
(more…)

Citeşte articolul complet »

Haideţi să urmărim câteva clipuri video despre credinţa Martorilor lui Iehova:

Observaţi secvenţele animate de la final. O da, ar trebui să arătam asta copiilor noştrii zilnic, gândiţi-vă ce bine le-ar prinde.

Observ aici o tactică mârsavă folosită de cei care conduc această sectă, încercarea de a băga spaima în cei care cred în acest sistem religios astfel încât să nu care cumva să se lepede de credinţa lor sau să chestioneze legitimitatea si autenticitatea celor predate de predicatorii lor.

Pe deasupra mai observ si tentativa de control a mintii, o tactică folosită foarte des de aceste secte sau “religii noi” si “alternative”. De fapt, haideti să vedem ce are de spus despre acest aspect o fostă membră a sectei martorilor lui Iehova:

(more…)

Citeşte articolul complet »

Preotul, Parintele Filip, a inceput convorbirea:

- In predica, spuse el, ati vorbit de trei trepte ale vietii duhovnicesti, care sunt curatirea, luminarea si indumnezeirea. Cred ca ati scris despre asta si in carte. Ati mai spus, daca nu ma insel, ca prin metoda evlaviei ortodoxe suntem vindecati si astfel putem ajunge sa-L cunoastem pe Dumnezeu. Aceasta imi aminteste de ceea ce ati scris in Psihoterapia ortodoxa, anume ca Ortodoxia este un tratament vindecator si o stiinta, si ca ea trebuie privita numai in acest fel. As vrea sa va intreb: Cum ati ajuns la aceasta concluzie ? Este o invatatura a Sfintilor Parinti sau o concluzie si un gand propriu ? Socotesc intrebarea absolut necesara, pentru ca am obosit de atata gandire teologica individuala. Fiecare face speculatii, pornind de la subiecte teologice si duhovnicesti, pana intr-atat incat se ajunge la o mare confuzie. Cum ati ajuns la aceasta concluzie ?

Cum am ajuns la concluzia ca Ortodoxia este un tratament vindecator

- Da, sunt intr-adevar dator cu niste explicatii. Trebuie sa recunosc ca eram foarte dezamagit de moralismul ce precumpanea la multi crestini. Si cand spun moralism, nu inteleg nicidecum moralitatea – pe care o respect, caci pana si trupul trebuie sfintit si curatit; ci inteleg mentalitatea conform careia trebuie sa vedem toate lucrurile in chip exterior si trupesc. Fariseii din vremea Mantuitorului aveau principii morale si idei de acest fel; totusi n-au fost in stare sa-L primeasca pe Hristos. Chiar si acum ma intristez la gandul ca in Biserica precumpanesc atatea conceptii diferite.

(more…)

Citeşte articolul complet »

Pentru orice crestin, mantuirea este lucrul cel mai important, iar mantuirea cere doua lucruri fundamentale: cunoasterea lui Dumnezeu si implinirea voii Lui, aratate prin fapte concrete. Cunoasterea si trairea, teologia si evlavia, gandirea si viata religioasa trebuie “sa mearga mana in mana, sa fie in armonie. A le desparti inseamna sa distrugi un organism viu.

Despartita de cugetarea crestina, de dogma, trairea evanghelica isi pierde consistenta si degenereaza in sentimentalism pietist. Sentimentalismul cultiva in relatia cu Hristos-Mantuitorul o emotivitate, care lacrimeaza usor, dar nu transforma realmente viata credinciosului. Astfel el ajunge sa alerge dupa adunari in care isi satisface setea de emotivitate. Nu mai cauta pe Hristos pentru Hristos, ci-L cauta pentru a-si hrani emotivitatea. Pornit pe aceasta cale, credinciosul va colinda din adunare in adunare, indiferent ca e ortodoxa sau nu: principalul este ca e pusa in miscare emotivitatea lui. Cultivarea unei astfel de psihologii religioase, care nu cere efort moral, duce la destramarea comunitatii bisericesti si la destramarea vietii morale a credinciosului, la o stare sufleteasca unilaterala, pervertita. Vizionarismul fantezist cauta neaparat semne si minuni, vedenii si lucruri extraordinare, care starnesc senzatie si hranesc setea dupa lucruri iesite din comun, nutresc slava desarta. A reduce la aceasta viata in Hristos inseamna a o orienta intr-o directie falsa si in contradictie cu Sfanta Scriptura si cu traditia duhovniceasca ortodoxa. Acest vizionarism este amagire de sine si foc de paie, care nu aduce roade sanatoase in viata credinciosilor.

Acest gen de spiritualitate este caracteristica gruparilor pietiste sectante, desi il putem intalni si in alte confesiuni crestine. Miscarile dizidente sectante pun mai mult accent pe fervoarea spirituala decat pe invatatura, credinta traita, avand un rol mai mare decat expresia intelectuala a acesteia . Facand din religiozitate un mijloc de sensibilizare a adeptilor, le creaza acestora stari emotionale intense, le exacerbeaza pornirile religioase si le cultiva fanatismul, bigotismul si misticismul bolnavicios.

Toate devierile de acest fel trebuiesc combatute prin cultivarea adevaratei spiritualitati crestine, care consta in efortul de transformare morala dupa chipul lui Hristos. Evlavia trebuie imbinata cu teologia, cu adevarurile revelate, formand un tot armonios. Cunoscandu-L pe Hristos, iubindu-L si intrand in comuniune cu El prin Taine, credinciosul se va stradui sa aiba sfintenia, dragostea, smerenia,blandetea, bunatatea si jertfelnicia Lui.
(more…)

Citeşte articolul complet »

“Unirea Bisericilor este cu neputinţă de făcut, deoarece papistaşii sunt împotriva Evangheliei lui Hristos şi a Tradiţiei patristice” (epistolă de răspuns a Parintelui grec Fhilothei Zervakos către catolicul Morello, martie 1964)

Dragă domnule Morello,

Am primit epistola voastră şi am citit-o cu atenţie. Ne scrieţi să nu împiedicăm unirea cu cel ce şade pe tronul lui Petru, Papa Paul al VI-lea, fiindcă vom regreta veşnic. Vă răspundem că nu este adevărat. Noi vrem unirea şi ne rugăm încontinuu „pentru unirea celor de pretutindeni”. De fapt voi, papistaşii, sunteţi cei care o împiedicaţi. Şi dacă nu vă căiţi acum, în viaţa aceasta trecătoare, vă veţi căi în iad, unde însă „nu este pocăinţă”!

Noi, grecii ortodocşii, vrem unirea după cum o defineşte Hristos, pe când voi, latinii, o vreţi după cum o defineşte papa. Dacă papa ar fi fost de acord cu Hristos, să nu vă îndoiţi că şi noi, ortodocşii, care vrem credinţa dreaptă a lui Hristos, am fi primit unirea. Însă de vreme ce papa nu este de acord cu Hristos, nu este niciodată cu putinţă ca noi să fim de acord cu el. Când o să auzi, când o să cunoşti şi o să primeşti adevărul, îl vei mărturisi şi te vei despărţi de papa, unindu-te cu Hristos, cu noi, creştinii ortodocşi, care ne îngrijim să le facem pe toate după voia lui Hristos.

Hristos le-a poruncit ucenicilor Săi, şi prin aceştia nouă, tuturor creştinilor: „Care va vrea să fie mare între voi, să fie slujitor al vostru; şi care va vrea să fie întâi între voi, să fie tuturor slugă. Că şi Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi” (Matei 10, 43-45). Nu l-a deosebit pe Petru de ceilalţi ucenici. N-a zis: „Tu, Petrule, şi urmaşii tăi, papii, să fiţi întâii şi să spuneţi că sunteţi mari!”

Vezi, dragul meu, că papa nu e de acord cu Hristos? Căci papa, împotriva cuvântului lui Hristos, spune: „Eu sunt întâiul. Toţi ceilalţi sunt mai prejos de mine şi trebuie să mă recunoască ca întâiul!”

Sfântul Ioan Teologul scrie: „Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi… Dacă zicem că n-am păcătuit, Îl facem mincinos (pe Dumnezeu), şi cuvântul Lui nu este întru noi” (I Ioan 1, 8-10). Vezi, dragul meu, că Sfântul Ioan Teologul spune limpede că, dacă zicem că nu suntem păcătoşi, ne amăgim şi nu spunem adevărul? Însă papa, toţi ucenicii şi adepţii lui, spun că este infailibil!
(more…)

Citeşte articolul complet »

Doctrina multimilenara, doctrina despre reincarnare sau transmigratia sufletului, numita si metempsihoza, este specifica experientei religioase indiene si sta la baza a patru religii orientale: hinduismul, jainismul, budhismul si sihismul.

Aceasta doctrina, numita samsara, nu poate fi inteleasa pe deplin fara a cunoaste doctrina karman – legea faptelor si fara a intelege starea de eliberare spre care se indreapta fiecare adept al religiilor amintite. Doctrinele despre karman si samsara sunt strans legate intre ele si sunt un leit-motiv specific oriental.

Colonizarea Indiei de catre englezi, incepand cu sfarsitul secolului al XVIII-lea si inceputul secolului al XlX-lea, a dus la cunoasterea textelor religioase indiene, care i-au fascinat pe europeni in secolul al XIX-lea. Asa au aparut scolile de traducatori ai textelor sacre indiene. Odata cu traducerea textelor sacre in limba engleza, germana si franceza s-a dezvoltat si interesul pentru descifrarea credintelor religioase si ideilor filosofico-religioase orientale. Astfel a devenit o moda discutia despre reincarnare, dar a starnit si interesul filosofilor europeni.

Patrunderea in secolul al XX-lea in Europa a sectelor de factura orientala, pe terenul pregatit prin cunoasterea doctrinelor orientale, de catre filologi, filosofi si istorici ai religiilor, a facut ca doctrina despre reincarnare sa dobandeasca noi valente si s-a mers pana acolo incat s-au cautat argumente pentru reincarnare si in Biblie. Asa s-a ajuns ca nenumarati crestini sa fie atrasi, si sa propage chiar, credinta in aceasta doctrina.

1. Trasaturile doctrinei despre transmigratia sufletelor

In India traditionala credinta in renasterile succesive apare ca ceva, intr-un fel, subinteles. Aceasta inseamna ca ea nu este niciodata rezultatul unui efort de gandire sau de cautare spirituala, ci se infatiseaza ca opusul unei atitudini imbratisate in mod constient si liber, cu titlu personal, de cineva anume.

Oamenii sunt crescuti in aceasta credinta cu care se obisnuiesc de la cea mai frageda varsta, asa incat ideea de a o pune la indoiala le ramane straina tot timpul vietii. De fapt, pentru ei, este vorba mai mult de o certitudine sensibila decat de un articol de credinta.

(more…)

Citeşte articolul complet »

Posturi mai vechi »

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 123 other followers