Fericitul părinte rus Gavriil (1844-1915), egumen al Mănăstirii Celor Şapte Lacuri, din apropiere de Kazan, după un serios infarct al inimii, a rămas în pat vreme de cinci ani.
Într-o după-amiază, pe la ceasul al şaselea, pe când se afla în chilia sa, a simţit o duhoare puternică. Respiraţia i-a fost îngreunată. Şi, deodată, în faţa lui au apărut câţiva demoni. Veniseră să-l ispitească.
- Nu există Dumnezeu! strigau ei. Eşti al nostru! Vei muri!
- Nu, nu sunt al vostru, a răspuns bătrânul. Nu voi muri. Cred că Hristos mă va lua lângă El!
Aceia au râs.
- Ha, ha, ha! Nu există nici Hristos, nici Dumnezeu!
- Dacă nu există Dumnezeu, atunci care este scopul vostru? Pe voi cine v-a zidit? Dacă nu există Dumnezeu, atunci nici voi nu existaţi. Sunteţi mincinoşi! Sunteţi minciuna în persoană! Sunteţi diavoli! Plecaţi departe de mine! Eu cred în Dumnezeu şi acela mă va mântui!
- Ha, ha, ha!… Unde te vei duce! Vom vedea. Eşti păcătos.
- Da, sunt păcătos. Voi mă îndemnaţi la păcat. Însă m-am pocăit, m-am spovedit la duhovnicul meu şi păcatele mi-au fost iertate.
- E adevărat, dar pocăinţa ta n-a fost curată. Îi spuneai duhovnicului tău când o justificare, când alta.
- Chiar dacă a fost aşa, am făcut-o de ruşine. Îmi era ruşine, având simţământul că păcatul meu este foarte mare. Însă atât ruşinea, cât şi frica proveneau de la voi, demonii, care vă străduiaţi să mă ţineţi lângă voi şi să mă nimiciţi. Acum iar aţi venit să mă speriaţi. Dar nu veţi izbuti. Cred în Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, care a venit în lume pentru a-i mântui pe păcătoşi; şi cel mai păcătos dintre toţi sunt eu.
După ce a spus acestea, părintele a început să se roage:
- Doamne, mântuieşte-mă!
Demonii însă voiau să-l aducă la deznădejde:
- Ha! Tu auzi ce spui? Ce nădăjduieşti că vei câştiga, păcătosule!
- Sfinţi ai lui Dumnezeu, ajutaţi-mă să scap de cursele şi de atacurile demonilor! se ruga părintele Gavriil.
Iar de cealaltă parte demonii strigau:
- Nu! Nu! Vei pieri!
- Nu voi pieri! le răspundea. Sunt încă în trup. Pot să mă pocăiesc.
Atunci aceia au început să-i descopere păcatele lui, chiar şi pe cele pe care el nu le socotea păcate. I le-au arătat pe toate.
- Iată! Aici sunt. Le vezi? Nu sunt acestea păcatele tale? ziceau cu răutate necuraţii. Şi Sfinţii tăi au fost ca tine. Nişte păcătoşi cu toţii…
- Ce? a strigat părintele, ridicându-şi capul de pe pat. Sfinţii au fost păcătoşi ca mine? Aceia s-au mântuit. Aşadar, de ce n-ar exista mântuire şi pentru mine? Sunt încă viu şi mă pot pocăi. Da, există şi pentru mine mântuire!
Îndată a alergat cu mintea la Maica Domnului, „ajutătoarea“ celor necăjiţi, şi a implorat-o:
- Maica Domnului meu, izbăveşte-mă de puterile diavoleşti!…
Atunci demonii au fost biruiţi. Înfricoşaţi au strigat toţi într-un glas:
- Să mergem!
Şi au început să fugă spre uşă.
Pe masă se afla o farfurie chinezească. Un demon a luat-o şi a trântit-o cu toată puterea de pământ. Farfuria s-a făcut mii de ţăndări.
Peste puţin timp a intrat monahul Iosif care-l slujea pe părinte. A văzut cioburile şi l-a întrebat:
- Cine a spart farfuria? A fost cineva aici?
- Vesteşte-l îndată pe duhovnicul meu, părintele Epifanie! l-a rugat părintele Gavriil. Vreau să mă spovedesc.
Când a venit duhovnicul, părintele, având în minte încă vii imaginile înfricoşătoare ale păcatelor lui, cele care-i erau cunoscute şi cele pe care i le vădiseră demonii, s-a spovedit cu curăţie şi zdrobire a inimii.
Mai târziu spunea că, dacă credinţa lui în Mântuitorul n-ar fi fost neclintită, sigur ar fi murit de deznădejde şi de frica demonilor. L-a salvat credinţa lui dar şi ajutorul Maicii Domnului. Numai la auzul numelui ei, demonii au dispărut înspăimântaţi.
din “Demonii şi lucrările lor”, Editura Egumeniţa şi Editura Cartea Ortodoxă, 2007, pp. 173-175, după cartea Părintele Gavriil anahoretul, de arhim. Simeon Kolmogorov, Atena, 1998
