Părintele Iosif Isihastul (+ 1959) s-a luptat dur cu demonii, cât a trăit în pustia Sfântului Munte.
„Opt ani“, povesteşte el, „m-am războit cu patimile trupeşti. În fiecare noapte legiuni de demoni mă atacau cu beţe, topoare şi altele. Unul mă trăgea de barbă, altul de păr, de picioare, de mâini; iar alţii le strigau: «Strângeţi-l de gât! Omorâţi-l» Se aruncau asupra mea cu săbii, suliţe, cazmale şi baltage, strigând: «Pe el, cu toţii!»
«Ajută-mă, Maica Domnului!» strigam eu. Şi îl înşfăcam pe unul din ei, aruncându-l asupra celorlalţi. Îi snopeam în bătaie. Dar numai la auzul numelor lui Hristos şi Maicii Domnului se făceau nevăzuţi.
Într-o zi ne-a vizitat la Sfântul Vasile, unde stăteam atunci, o cunoştinţă de-a noastră din lume. Noaptea l-am pus să doarmă în camera de alături. Demonii, obişnuiţi să mă războiască pe mine, au tăbărât pe el şi au început să-l bată. Omul s-a îngrozit. A început să strige. Eu mi-am dat seama ce se petrece şi am alergat să-l scap.
- Ce ţi s-a întâmplat?
- Demonii m-au snopit în bătaie. Puţin a lipsit să mă omoare!
- Nu-ţi fie teamă, la mine au venit, şi din greşeală ai mâncat tu bătaie.
După aceea i-am spus câteva glumiţe, ca să-l liniştesc, dar a fost cu neputinţă. S-a uitat cu frică de jur-împrejur şi m-a rugat:
- Lăsaţi-mă să plec!
În toiul nopţii l-am condus la Sfânta Ana şi m-am întors.
Într-o astfel de războire şi luptă am petrecut opt ani. De atâta bătaie pe care i-o dădeam trupului meu pentru războirea patimilor, precum şi din pricina postului, privegherii şi altor nevoinţe, m-am istovit şi m-am îmbolnăvit.
Aşadar odată, pe când eram ţintuit la pat, uşa s-a deschis. Mă rugam cu spatele la uşă şi nu m-am întors să văd cine este. Am crezut c-a venit părintele Arsenie. Însă deodată am simţit pe dedesubtul meu o mână care mă mângâia, provocându-mi plăcere. M-am uitat şi ce să văd? Demonul desfrânării în carne şi oase! M-am repezit asupra lui ca un câine şi l-am înşfăcat. Atât de furios eram pe el. Am simţit în mână părul său ca de porc. Demonul a dispărut, dar încăperea s-a umplut de mizerie. Din clipa aceea, împreună cu el a plecat şi războirea trupească. Am devenit atât de eliberat de patimi, precum pruncul.
… În seara aceea Dumnezeu mi-a arătat răutatea satanei. Mă aflam într-un ţinut frumos şi foarte înalt. Jos era un loc ca o piaţă, iar alături marea. Demonii întinseseră mii de curse şi, în vreme ce monahii treceau pe acolo, cădeau în ele. Unul se prindea de cap, altul de picior, altul de mână, de haine. Balaurul cel urât avea capul afară din mare şi scotea flăcări pe gură, pe ochi şi pe nas. Şi se bucura văzându-i pe monahi cum cad.
- Balaure scârbos, am striga, aşa ne amăgeşti şi ne întinzi curse?
Când mi-am revenit, am simţit bucurie pentru că văzusem cursele diavoleşti, dar şi tristeţe pentru primejdiile şi căderile noastre. De atunci am dobândit în mine o pace adâncă. Dar diavolul nu s-a liniştit. I-a aruncat pe oameni împotriva mea. În viaţa aceasta e nevoie de luptă. Dacă vrei să câştigi te vei lupta, nu glumă! Te lupţi cu duhurile necurate care nu-ţi întind prăjituri şi bomboane; trag în tine cu gloanţe care nu-ţi ucid trupul, ci sufletul.
din “Demonii şi lucrările lor”, Editura Egumeniţa şi Editura Cartea Ortodoxă, 2007, pp. 202-204
