Reiki – cu sau împotriva lui Hristos? (1)

Motto: Cine nu este cu Mine este împotriva Mea… (Mt. 12, 30)

„Mijloacele şi chipurile în care ajută Dumnezeu sunt cele mai înţelepte. Ele ajută în sărăcie, în nevoie şi nu lucrează fără noimă. Cel ce cutează să Îl roage pe Dumnezeu pentru săvârşirea vreunui lucru neobişnuit, fără a fi silit de nevoie, cel ce doreşte ca prin mâinile lui să se săvârşească minuni şi semne, este ispitit în mintea sa de diavol, care-şi bate joc de el; se arată stăpânit de slava deşartă şi neputincios cu conştiinţa. Se cuvine a cere ajutorul lui Dumnezeu la necaz; a-L ispiti pe Dumnezeu fără nevoie este un lucru aducător de nenorocire. Cu adevărat, nedrept e cel care doreşte lucrul acesta”. Sf. Ignatie Briancianinov (Despre vedenii, duhuri şi minuni, Ed. Sophia, 2002, pg. 44-45)

A apărut de curând o carte scrisă de un anume Ovidiu-Dragoş Argeşanu, mare maestru reiki. Cartea se numeşte „Reiki între mit şi realitate” şi este dedicată lui Iisus, după cum aflăm din pagina de titlu. Este o carte care o dedic lui Iisus Hristos. Lui cred că merită să-i dedic toate eforturile mele. Care eforturi? ne întrebăm noi. Cred că acelea de a ponegri Biserica Ortodoxă şi pe slujitorii ei, deoarece cartea cuprinde o groază de calomnii aduse Bisericii Ortodoxe.

Din pagina 41 a acestei cărţi aflăm că …a te ruga, a posti, a merge la slujbe ortodoxe… face să crească puterea practicantului reiki, chiar dacă, după acelaşi autor, Biserica face prea puţin voia lui Dumnezeu şi că este precum Titanicul, merge spre propria scufundare, fără să se poată opri din cauza inerţiei (pg. 119).

La pagina 115 aflăm că preasfinţiilor ortodoxe nu le cade bine când porumbelul (Duhul Sfânt), la Liturghie, nu se mai pogoară pe capul preoţilor, ci pe al vreunui practicant reiki sau radiestezist care – chipurile – sunt mai curaţi: Vine Duhul Sfânt şi fâl! fâl !fâl! Nu are unde se aşeza şi se întoarce de unde a venit!… Normal că preoţii ortodocşi sunt frustraţi când văd lumina venind din altă parte decât din altar şi că nu mai pricep nimic din toate astea şi atunci, pentru că le fuge pământul de sub picioare, odată cu recunoaşterea, banii sau mă rog, bunurile materiale, în loc să-şi reconsidere atitudinea faţă de divinitate, om şi cunoaştere, încep să arunce cu noroi în ceea ce nu înţeleg şi nu pot accepta. Şi aici maestrul reiki iar se contrazice. Dacă Duhul Sfânt nu se mai pogoară peste preoţii ortodocşi, ci vine la ei doar dând din aripi şi făcând fâl! fâl !fâl, totuşi rugăciunile lor sunt valabile. Însuşi autorul cărţii îi îndeamnă pe ucenicii lui să meargă şi la dezlegarea unui preot (pg. 24), deoarece aceasta, alături de post negru, rugăciune sau împărtăşanie, ajută la creşterea vibraţiei. Şi atunci, pe unde vine harul? Prin fâl, fâl, ori prin preotul ortodox?

Apropo de împărtăşanie, domnul Argeşanu îi informează pe cititorii cărţii, adresându-se direct preoţilor, că împărtăşania din Biserica Ortodoxă nu este Trupul şi Sângele Mântuitorului, ci Hristos vine în pâinea şi vinul pe care el le „sfinţeşte”: IO iau un pahar de vin şi înmoi în el pâinea de la masă şi spun cuvintele Mântuitorului: „Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu”. Şi continui: „Acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, carele pentru mulţi se varsă!” (Mc. 14:22-24). Şi dau să mănânce celor de la masă. Are valoare de Împărtăşanie? Are, domnilor, o valoare mai mare decât cea din bisericile voastre pentru că Iisus nu mai vine la voi! (pg. 119). Ne întrebăm în ce duh a fost „hirotonit” domnul reikist şi de ce îi îndeamnă pe învăţăceii lui să se împărtăşească la biserică şi nu le dă chiar el împărtăşania lui? Şi totuşi cum se pogoară Duhul Sfânt peste pâine şi vin fără rugăciunile de invocare rostite de un episcop sau preot? Probabil că domnul Argeşanu nu a auzit încă de epicleză.

Cu privire la sfinţi, iar găsim contradicţii. La pagina 75 citim că voia unui om curat de pe pământ este mai presus decât voia unui sfânt din cer!, cu toate că, o pagină mai înainte, acelaşi autor afirmă: sfinţii sunt pe pământ, sunt încarnaţi sau, mai exact, s-au reîncarnat ca să treacă ultima oară prin chinurile şi ispitele lumii şi trupului. Asupra reîncarnării nu vom insista prea mult, această învăţătură neavând nici un temei biblic, patristic sau din Sfânta Tradiţie. Mântuitorul spune: Vine ceasul în care toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui şi vor ieşi cei ce au făcut cele bune, spre învierea vieţii, iar cei ce au făcut cele rele, spre învierea osândei (In. 5, 28-29; vezi şi Iov 19, 25; Isaia 26, 19; I Cor. 15, 12-22, 36-42). Şi dacă va fi aşa, şi credem cu tărie că va fi, atunci cei „reîncarnaţi” cu care trup vor învia, dacă au trecut prin mai multe vieţi? Aşadar, cei care cred în reîncarnare nu mai pot să creadă şi în Înviere, în Hristos; sunt păgâni, eretici sau atei şi nu pot avea nici o împărtăşire cu Hristos, cu Biserica, făcându-se de bună voie moştenitori ai iadului (pr. Simeon Adrian, în S.O.S. – Despre reîncarnare şi invazia extraterestră de Danion Vasile, Ed. Bunavestire, Galaţi, 2003, pg. 72).

Nici în ceea ce priveşte minunile, maestrul reiki mai sus amintit nu este prea hotărât. Dacă la pagina 74 citim, fiind scris cu litere mari: NU EXISTĂ MINUNI!, două pagini mai înainte, acelaşi autor povesteşte despre minunile care se fac la moaştele sfinţilor.

Biserica mai este acuzată că a inventat „povestea” că în afara ei nu este mântuire, ca să nu-şi piardă muşteriii şi-i dă drept exemple pe pustnici: Pustnicii Ioan de la Prislop, Teodora de la Sihla. Nu au avut nici în clin, nici în mânecă cu Biserica Ortodoxă, o şleahtă de funcţionari impotenţi spirituali care îşi sug banii şi puterea de convingere de pe urma unora care s-au nevoit cu adevărat pentru Dumnezeu (pg. 88). Mântuitorul a spus: Eu sunt uşa, dacă va intra cineva prin Mine se va mântui (In. 10, 9), iar apostolul Pavel scrie Efesenilor: Hristos este cap Bisericii, trupul Său, al cărui Mântuitor este (Efes. 5, 23). Şi Sfântul Ciprian (+304) spune: Afară de Biserică nu este mântuire şi cine nu are Biserica ca mamă, nu-L poate avea pe Dumnezeu ca Tată. Referitor la Sf. Ioan de la Prislop şi Sf. Teodora de la Sihla, precum toţi sfinţii ce au trăit în pustietăţi, nu au fost deloc rupţi de Biserică: au fost botezaţi în Biserica Ortodoxă, s-au spovedit şi împărtăşit în Biserica Ortodoxă, au primit „jugul cel bun”, tunderea în monahism, în Biserica Ortodoxă, s-au întărit duhovniceşte citind scrierile şi vieţile sfinţilor din Biserica Ortodoxă, au postit şi s-au rugat după rânduielile Bisericii Ortodoxe etc. Aşadar, n-au fost nici o clipă străini de Biserică, ci, am putea spune, au şi respirat ortodox.

de Ierom. Visarion TUDERICI