Mă numesc Andreea, iar viaţa mea este o adevărată provocare. Vă veţi întreba de ce spun asta. Ei bine, am 21 de ani şi sunt mama unei superbe fetiţe în vârstă de doi ani. Totul a început ca într-o joacă. La vârsta de 18 ani mi-am făcut un prieten, ca orice fată. Bineînţeles că m-am îndrăgostit lulea şi la vârsta de 19 ani mi-am început viaţa sexuală. Câteva luni totul a fost ca un vis, iar apoi au început şi problemele. După ce a trecut perioada cunoaşterii, cum spun cei mai în vârstă, brusc sentimentele băiatului de care eram îndrăgostită până peste cap au început să dispară, iar relaţia noastră a început să nu mai meargă atât de bine. Eu refuzam să cred că mă voi despărţi de el, credeam că este alesul şi ţineam cu dinţii de această relaţie. Poate că am greşit însă aşa simţeam că trebui să procedez. Nu voiam să pierd fericirea. Gândeam exact ca o adolescentă care nu cunoaşte problemele vieţii. Lucrurile au mers aşa încă câteva săptămâni până când eu i-am dat o veste destul de îngrijorătoare. Aveam greţuri şi nu mă simţeam prea bine. Credeam că sunt însărcinată. Când a auzit a sărit ca ars. A început să ţipe, îmi spunea că nu este posibil aşa ceva, că sunt o proastă, că trebuia să am grijă să nu se întâmple asta. În cele din urmă a plecat, m-a lăsat pe o bancă din Parcul Herăstrău. Eu, speriată, m-am hotărât să mă duc la medic, el trebuia să îmi spună dacă temerile mele sunt adevărate sau nu.
Mi-am luat inima în dinţi şi mi-am făcut o programare la ginecolog. Plină de emoţie aşteptam în sala de primire sperând să nu fiu însărcinată. Stăteam şi mă gândeam: Ce voi face eu la 19 ani cu un copil? Cum mă voi descurca, nu eram în stare să mă întreţin pe mine, aveam o şcoală, nişte prieteni. Urma să pierd tot. Pentru ce, pentru un ţânc? Ajung pe masa de consultaţie şi tremuram toată. Doctorul s-a uitat la mine şi zâmbea. Mi-a spus: „Stai liniştită că nu este nimic grav! Nu ai nicio problemă, eşti doar însărcinată. Felicitări!”
În acel moment totul a început să se învârtă cu mine şi mi s-a făcut rău. Ce era să îi spun prietenului meu, când doar la o mică discuţie, fiind nesiguri de acest lucru, a ţipat? Dar ce să le spun părinţilor mei? Se vor îngrozi, au crescut o fată cum au putut ei mai bine şi eu să le fac o asemenea surpriză neplăcută! Primul meu gând a fost avortul! Pentru mine nu exista altă alternativă. M-am întors apatică în sala de primire să-mi iau jacheta. Câteva femei vorbeau despre avort. Discuţia era rece, aspră, agresivă. Nenumărate întrebări mi-au trecut prin cap. Mă îngrozeam de durerea pe care o urma să o simt, auzisem şi eu că este insuportabil şi, în acele momente, regretam din tot sufletul că mă aflu în acea situaţie. Apoi, capul meu devenise ţinta a sute de întrebări. Oare nu e o fiinţă care simte ca şi noi? Îşi dă oare seama că nu e iubită, ba e chiar urâtă? Simte durerea ca şi noi? Nu are şi ea dreptul la viaţă?
Dintr-o dată am devenit nesigură. Am părăsit încăperea şi am coborât scările. Din greşeală m-am împiedecat şi am căzut pe caldarâm. Spre surprinderea mea, a început să-mi fie teamă pentru ce ar fi putut să mi se întâmple, pentru copilul meu. Tremurând, m-am sprijinit de zid. Am conştientizat că simţeam ceva anume pentru copilul meu. Îl iubeam! Am tras adânc aer în piept. Hotărârea mea era deja luată şi de neclintit: voi păstra copilul.
Le-am povestit părinţilor mei, mama a făcut o criză de nervi, iar tata era distrus. Îmi era atât de ruşine încât nu puteam ridica capul din pământ. Prietenul meu m-a părăsit. Mi-a spus că nu este pregătit să devină tată. Un mitocan. Credeţi că eu eram pregătită pentru toate aceste transformări? Bineînţeles că nu. Asta este, am acceptat situaţia, la fel ca şi părinţii mei. Nu aveam altă posibilitate, iar ei nu mă puteau abandona. Mă iubeau prea mult şi eram singura lor fată, cea pentru care a muncit o viaţă.
Acum stau împreună cu ei şi pot spune că ne descurcăm. M-am angajat, îmi pot întreţine fetiţa, însă viaţa mea a fost schimbată total. Dezamăgirea a lăsat o urmă adâncă în sufletul meu, o urmă care m-a făcut să îmi pierd încrederea în cei din jur. Câteodată stau şi mă gândesc că am făcut o greşeală păstrând copilul, însă, uneori, mă uit în ochii ei şi realizez că ea este sufletul meu. O iubesc enorm.” Gina Rotaru
