Familia Rothschild, Sörös şi Rusia

Autor: WALTER BREWITZ

O dată cu venirea la putere a lui Mihail Gorbaciov în primăvara lui 1985, ca secretar general al PCUS (Partidul Comunist al Uniunii Sovietice), o serie de influenţe subtile aveau să îl împingă pe acesta la declanşarea unei serii de reforme ce aveau să se sfîrşească prin dărîmarea imperiului comunist. Încurajat din străinătate, Gorbaciov a adus un val al schimbărilor prin celebrele sale „perestroika” şi „glasnost”. SUA şi o serie de organizaţii mondialiste semi-oculte s-au grăbit să adîncească ceea ce apărea din punctul lor de vedere ca o breşă în sistemul sovietic, ademenindu-l şi încurajîndu-l pe Gorbaciov. Metoda principală utilizată de preşedintele american George Bush (tatăl) pentru a-l manipula pe Mihail Gorbaciov au fost promisiunile încheierii între SUA şi Uniunea Sovietică a unor acorduri comerciale fără precedent, care să aducă economiei sovietice uriaşe capitaluri, care n-au mai venit însă. Dar totul avea să se sfîrşească prin favorizarea tocmai a duşmanilor de pînă atunci ai statului, adică a celor care acumulează capitalul negru, iar acum avea posibilitatea să acţioneze pe faţă. Ca nişte vulturi, ei vor devora rapid proprietatea de stat, ucigînd socialismul rus. Dintre aceştia, marea majoritate evrei, aveau să se nască peste cîţiva ani „oligarhii ruşi”, noii stăpîni ai economiei ruse, care sînt de fapt evrei, cum o arată şi mai recenta lor cetăţenie israeliană (Israelul nu acordă cetăţenie decît evreilor). Ca să surprindem esenţa evenimentelor ce s-au abătut asupra Rusiei sovietice şi post-sovietice trebuie să începem cu descinderea miliardarului evreu George Sörös la Moscova, în 1987. Cum am mai zis, conform biografului său, William Engdahl, George Sörös a fost identificat ca fiind „omul de paie” al concernelor bancare anglo-franceze ale Rothschildzilor. („Relaţiile lui Sörös cu cercurile internaţionale ultrasecrete ale Rothschildzilor nu sînt relaţii bancare întîmplătoare sau obişnuite, iar succesul extraodinar al lui Sörös ca speculant pe nisipurile mişcătoare ale pieţelor financiare sînt greu de explicat doar prin simplul său «talent de jucător». Sörös are acces la informaţiile interne ale unuia dintre cele mai importante canale de informaţii private din lume”. Între rolurile lui Sörös, rezervat lui de Rothschildzi ca reprezentanţi ai unei oculte mondiale, este acela de agent de influenţă la nivel planetar pentru promovarea „economiei de piaţă” cînd doresc să disperseze proprietatea unor state, de regulă, sau prin centralism, atunci cînd vor să acumuleze pentru ei. Legăturile dintre Rothschildzi şi Sörös se ţin prin oameni cheie. Astfel, evreul R. Katz face parte atît din comitetul director al concernului lui Sörös (Quantum Fund), dar, în acelaşi timp, este director al Rothschild Italia SPA din Milano şi în N.M. Rothschild & Sons). George Sörös şi-a axat activitatea asupra Uniunii Sovietice din perioada Gorbaciov, adică din anii ‘80 (după ce invadase cu agenţii săi Cehoslovacia, Ungaria şi Polonia), avînd timp să creeze o întreagă reţea „rusă” de organizaţii şi să susţină un mare grup de colaboratori care călătoreau în afara Rusiei sovietice. Cînd a ajuns la Moscova, în 1987, şi l-a îmbrăţişat pe dizidentul Saharov, Sörös a fost aplaudat de către intelighenţia rusă. Se vorbea despre el ca despre un democrat, un susţinător şi un învăţător, un investitor strategic, totodată un geniu financiar al capitalismului. A fost imediat introdus la Raisa Gorbaciova, soţia boss-ului URSS, şi a înfiinţat o fundaţie americano-sovietică, numită Cultural Initiative. Relaţia lui Sörös cu Raisa Gorbaciova, care avea o imensă influenţă asupra lui Mihail Gorbaciov, avea să devină una permanentă, deşi ascunsă de ochii lumii şi menţinută în maximă discreţie. În scurt timp, Sörös a reuşit să ocupe poziţii cheie la Moscova, bazele activităţii sale în Uniunea Sovietică fiind create de însuşi Mihail Gorbaciov, care ştia bine că intra în combinaţie cu un proeminent ideolog al anti-comunismului, îndeaproape asociat cu serviciul secret american, CIA-ul, şi cel israelian, Mossad-ul, dar care cedase influenţei „burgheze” a soţiei sale Raisa, şi care, spre deosebire de el, la obîrşie un simplu ţăran care a ajuns să facă o facultate, ea provenea dintr-o familie a ultra-burgheziei comuniste moscovite din anii ‘50, dominată de evrei, şi care l-a introdus şi pe studentul Gorbaciov în această lume fascinantă pentru el, a prietenilor ei. Este de notorietate astăzi pentru istorici ataşamentul din acei ani al lui Mihail Gorbaciov pentru acea lume, ca atunci cînd a luat atitudine publică pentru a-şi apăra unul dintre profesorii evrei, anti-stalinist, în plină campanie anti-sionistă şi anti-evreiască declanşată de Stalin, preşedintele PCUS şi „tătuc” al Rusiei. Trebuie să amintim că în acei ani ‘80 Gorbaciov avea un sprijinitor secret chiar la vîrful CIA. Este vorba, din întîmplare, tot de un evreu, Mel Goodman, şeful de divizie de la SOVA (Biroul de analiză al CIA pentru URSS), care a intrat în conflict în interiorul CIA cu Robert Gates, care nu vedea oportună sprijinirea de către SUA a lui Gorbaciov. Evident, Goodman era cel care îi asigura spatele lui Sörös din partea CIA în acţiunile din spaţiul rusesc. Sub conducerea lui Gorbaciov, republicile sovietice au primit independenţa faţă de Moscova cînd, la 7 februarie 1990, Comitetul Central al Partidului Comunist, prezidat de Gorbaciov, a fost de acord să renunţe la controlul acestora, acordînd republicilor constituite ale URSS-ului „suveranitatea naţională”. Această libertate a dezorganizat economia pînă atunci centralizată, fluxurile de aprovizionare fiind rupte şi instaurîndu-se un declin economic general. Au apărut în schimb noi lideri, preşedinţi ai noilor republici semi-independente, precum cel al Rusiei, Boris Elţîn, ales la 29 mai 1990 ca „preşedinte al Sovietului Suprem al RSFSR”. Elţîn fusese adus la Moscova chiar de către Gorbaciov, care l-a numit secretar general al organizaţiei partidului comunist (PCUS) a oraşului. Totuşi, îmbătat de succesul facil al populismului, în 1987 Elţîn a atacat partidul comunist, devenind un renegat politic. Acest lucru a atras însă atenţia organizaţiilor occidentale asupra sa, iar la alegerile curînd iniţiate pentru Parlamentul rus („Congresul Deputaţilor”), prima structură ne-comunistă după 70 de ani, el devine deputat pentru oraşul Moscova. Imediat i s-a cultivat imaginea mondială, universitatea americană Johns Hopkins (din plin angajată în programele Sörös) organizîndu-i „congressman-ului Elţîn” un turneu în SUA, unde a fost foarte bine primit de oficialităţile americane care trebuiau să îi asigure sprijinul politic.

În total, Comitetul Central al grupărilor regionale ale partidului au creat cîteva sute de societăţi pe acţiuni”, iar la 18 septembrie 1990, telegrama numărul 16.383 semnată de Leopold Rothschild confirma acordul trustului bancar britanic „pentru crearea unui sindicat bancar privind acordarea de împrumuturi contra garanţiei în aur”. După puciul din august 1991 se va constata că rezerva de aur a URSS dispăruse fără urmă, ceea c e înseamnă că acesta ajunsese la Rothschildzi, dar în scurt timp Partidul Comunist al URSS avea să fie scos în afara legii de către Boris Elţîn, ceea ce înseamnă că nu a mai avut cine să încasese banii pentru aurul trimis. Chiar dacă Iacob Rothschild este cel ce se va ocupa preponderent de preluarea resurselor spaţiului ex-sovietic, observăm că firma de la Londra a familiei l-a implicat la început şi pe Leopold Rothschild. Născut în 1927, Leopold David de Rothschild este cel de-al doilea fiu al „britanicului” Lionel Nathan de Rothschild (1882-1942). Leopold Rothschild a lucrat mai întîi la băncile evreieşti americane Kuhn, Loeb & Co şi Morgan Stanley (ceea ce vădeşte încă o dată conexiunile familiei Rothschild cu sistemul bancar american, în ciuda unor opinii sceptice în acest sens) înainte de a deveni partener în trustul familiei, N.M. Rothschild & Sons, în 1956, poziţie din care trata în 1990 cu oficialii sovietici. Cînd în 18 august 1991 partidul comunist al URSS a încercat să se descotorosească de Gorbaciov (Pe 20 august 1991, republicile semi-autonome deja trebuiau să semneze un nou tratat unional, care le-ar fi făcut ţări independente într-o federaţie cu preşedinte, politică externă şi armată comune. Pe 18 august 1991, însă, vicepreşedintele Ghenadi Ianaiev, primul-ministru, ministrul apărării, şeful KGB şi alţi lideri comunişti au acţionat pentru a preveni semnarea tratatului unional, formînd „Consiliul de Stat pentru Starea de Urgenţă”, care l-a pus pe Gorbaciov sub arest la domiciliu, încercînd să restaureze statul unional.), un fel de „revoluţie” de tipul celor finanţate de Sörös, şi în care avea să se afirme ca lider Boris Elţîn, preşedintele Sovietului Suprem al Rusiei la acea vreme, imaginea sa cocoţat pe un tanc făcînd înconjurul lumii, avea să ducă la prăbuşirea URSS, ca imperiu sovietic. Elţîn poza în luptător împotriva „loviturii de stat” a comuniştilor. Prezenţa lui şi a „maselor populare”, cîteva mii de moscoviţi care au asaltat sediul liderilor oficiali, a fost pretextul armatei de a se retrage, liderii comunişti unionali fiind arestaţi. În cursul toamnei lui 1991, guvernul rus condus de Elţîn a preluat unul cîte unul toate ministerele unionale, iar în noiembrie 1991, în calitate de preşedinte al Rusiei, Elţîn a dat un decret interzicînd Partidul Comunist din Uniunea Sovietică pe teritoriul Republicii Ruse. Pe 24 decembrie 1991, Rusia (Federaţia Rusă) avea să preia locul URSS în cadrul ONU (rodul unor aranjamente oculte, legate de susţinerea lui Elţîn), iar a doua zi Gorbaciov demisiona, Uniunea Sovietică încetînd să mai existe. Noul locatar de la Kremlin era de acum Boris Elţîn, ca preşedinte al Rusiei. „După un fals start sub Mihail Gorbaciov în 1988-1991, Sörös s-a transformat în noul cerc al lui Elţîn şi l-a adus în Rusia pe Jeffery Sachs, odată cu terapia de şoc, la finele lui 1991. Sörös descrie astfel eforturile sale: «Din iulie 1990 am început să mobilizez un grup de economişti să preia Uniunea Sovietică. Profesorul Jeffery Sachs, cu care am lucrat în Polonia, era gata şi înfocat de dorinţa să participe. El a sugerat un număr de alţi participanţi: Romano Prodi, din Italia, David Finch, un ex-oficial de la Fondul Monetar Internaţional. Eu i-am mai inclus pe Stanleu Fischer şi Iacob Frenkel, capii cercetării de la Banca Mondială şi FMI, pe Larry Summers de la Harvard şi Michael Bruno de la Central Bank of Israel”. (William Engdahl, The Secret Financial Network Behind „Wizard” George Sörös, în Executive Intelligence Review (EIR) din 1 noiembrie 1996.). Aşa că mega-afacerea „Rusia Comp” a demarat atunci cînd evreul polonez Jeffrey Sachs, care face parte la rîndul său din organigrama fondurilor de investiţii ale lui George Sörös, ca principal consilier economic, a fost plasat în Rusia în funcţia de consilier prezidenţial pe lîngă Boris Elţîn, pentru a îndruma administraţia acestuia, împreună cu echipa sa finanţată de Sörös, în aplicarea „terapiei de şoc” asupra economiei ruse. Rezultatul a fost că această „terapie” Sörös-Sachs a dezlănţuit în Rusia haosul economic şi superinflaţia. De situaţie au profitat acoliţii lui Sörös din afara Rusiei, precum comerciantul evreu Marc Rich, care a cumpărat practic pe nimic întreaga producţie de aluminiu a Rusiei pe cîţiva ani, Marc Rich fiind la rîndul lui un membru al ocultei Sörös-Rothschild (A. Craig Copetas, Metal Men: Marc Rich and the 10-Billion-Dollar Scam. New York, 1986; EIR Special Report, The true story of Sörös the Golem: A profile of megaspeculator George Sörös, 1997), şi totodată agent israelian Mossad. Conform investigaţiilor cercetătorilor americani şi europeni (Stefan Lemieszewski, William Engdahl, Mark Burdman, Elisabeth Hellenbroich, Paolo Raimondi, Scott Thompson şi alţii), cercul lui Sörös include familia lui Jacob Rothschild, pe Marc Rich, ca şi pe traficantul de arme israelian Shaul Eisenberg şi pe „Dirty Rafi” Eytan, ambii conexaţi laturii financiare a Mossad-ului. (După ce a fost introdus Sörös în spaţiul ex-sovietic, Shaul Eisenberg a fost acuzat în Uzbekistan de o uriaşă fraudă şi corupţie, trebuind să dispară). În lucrarea Naşul Kremlinului, Paul Klebnikov (editor al revistei Forbes) dezvăluia că, pînă la căderea URSS-ului, Rich a fost asociat cu persoane importante din partidul comunist şi din KGB, făcînd afaceri cu directorii companiilor de stat, celor care îl ajutau livrîndu-le comisioanele în conturi din Elveţia, „centru important de spălare a fondurilor ruseşti”. Conform investigaţiilor lui Klebnikov, Rich însuşi a fost cel care „i-a învăţat pe oligarhii ruşi să ocolească legile prin suveici internaţionale de companii off-shore şi conturi anonime elveţiene”. Majoritatea firmelor anonime ale acestor „magnaţi ruşi” au fost înfiinţate în cantonul elveţian Zug, unde îşi are Marc Rich reşedinţa. (Tot în Zug sînt înregistrate şi companiile paravan prin care „oligarhii ruşi” controlaţi de Ric h şi îndrumaţi de familia lui Iacob Rothschild preluau în prezent o felie din economia României, şi tot aici sînt înregistrate firmele intermediare ce livrează României gazul metan rusesc.)

Marc Rich a fost foarte activ în afacerile cu petrol, aluminiu şi alte mărfuri în Uniunea Sovietică şi Rusia între 1989 şi 1993. Aceasta, fără a fi o coincidenţă, este exact perioada cînd compania lui Grigori Luchansky, Nordex Group, a devenit o multimiliardară în dolari, vînzînd petrolul, aluminiul şi alte mărfuri ruseşti. La un moment dat, arăta Wall Street Journal în 13 mai 1993, companiile lui Rich au fost anchetate pentru fraudă în Rusia, aşa că el a ieşit cu numele din principalele sale firme, fiind înlocuit de apropiaţii dintre „oligarhii moscoviţi”. Grigori Luchansky este un celebru stîlp al crimei organizate ruse, numele holdingului său ruso-elveţian, Nordex Group, devenind celebru şi emblematic pentru lumea afaceristo-mafiotă a spaţiului ex-sovietic, datorită aşa-zisului „dosar Nordex” privind activitatea criminală şi spălarea a peste 2 miliarde de dolari. Cazul dovedeşte înfrăţirea „mafiei ruse”, conduse de etnicii evrei, cu lumea afacerilor dubioase occidentale conduse de alţi evrei, între care Marc Rich, cu sprijinul ce-l are din partea Mossad-ului, tronează ca un rege neîncoronat. Un asociat al „oligarhului”-mafiot Luchansky este traficantul de arme evreu Helmut Raiser, la rîndul lui apropiat şi asociat politic al bancherului Edgar de Picciotto (ce provine dintr-o familie de evrei portughezi), membru în bord-ul fondului de investiţii al lui George Sörös, Quantum Fund şi angajat în afacerile elveţiene ale familiei Rothschild. Dar Sörös nu acţiona doar prin Jeffrey Sachs la nivelul lui Elţîn. El reuşise să determine propulsarea cîtorva „economişti” de-ai săi în fruntea executivului acestuia, cum au fost Egor Gaidar şi Anatoli Ciubais, cunoscuţi ca „discipolii“ (pupils) lui George Sörös, sau „aliaţii apropiaţi ai lui Sörös, responsabili personal de distrugerea Uniunii Sovietice şi de marele jaf al privatizărilor”, considerat „cea mai teribilă catastrofă a istoriei Rusiei”, de opoziţia comunistă şi naţionalistă rusă (dintr-o alocuţiune ţinută la Moscova în public, în prezenţa lui Sörös, de către Edward Limonov, preşedinte al Partidului Naţional-Bolşevic). Important pion al strategiei lui Sörös, Egor (Iegor) Gaidar este considerat de autorii occidentali ca „părintele intelectual al reformelor liberale din Rusia lui Elţîn din anii ‘90”, funcţionînd la începutul domniei lui Elţîn ca prim-ministru adjunct. Mai apoi va trece pe funcţia de consilier economic al premierilor ruşi. La rîndul lui, şi Anatoli Ciubais trece drept arhitectul nemilos al reformelor de piaţă din anii ‘90, inclusiv al privatizărilor care au creat o clasă de oligarhi” (Andrew Jack, Inside Putin’s, London 2004). Elţîn anunţase din octombrie 1991, chiar înainte de „proclamarea independenţei Rusiei”, că va demara „un proces de reformă economică radicală”, după modelul „terapiei de şoc polonez”. „În ţările membre ale lagărului socialist, şi în Uniunea Sovietică în particular, Sörös a participat la dărîmarea celor mai importante cadre şi a organizat «revoluţiile democratice». În Polonia, el a finanţat activitatea lui Jeffrey Sachs, care implementa «terapia de şoc» şi privatizarea în economie. Mulţi îşi amintesc încă faptul că Sachs a introdus acelaşi program şi în Rusia, asistat de Gaidar şi Ciubais. Sörös a organizat şi finanţat excursii în SUA pentru echipe de ruşi care au dus înapoi programul de «500 de zile», plătind de asemenea pregătirea tinerilor ruşi «reformatori» în SUA. Sörös a devenit intermediarul între oligarhii ruşi şi operatorii financiari occidentali, şi a fost activ implicat în intrigile politice ale oligarhilor (de exemplu în alegerile din 1996). El recunoaşte acum aceasta cu mîndrie în cărţile sale. Ciubais îi este îndatorat lui Sörös pentru îndelungata sa prezenţă în prima scenă a reformelor din Rusia. Promotorul «societăţii deschise» scria într-una din cărţile sale: «Îl cunosc bine pe Ciubais. În viziunea mea el este un adevărat reformator, care şi-a vîndut sufletul diavolului pentru a învinge ameninţarea roşie-brună care, în viziunea sa, va veni la putere în Rusia dacă nu se iau contramăsuri»”. Sub bagheta oamenilor lui Sörös, programul terapiei de şoc a început, de fapt, chiar în zilele următoare disoluţiei Uniunii Sovietice, pe 2 ianuarie 1992, cînd preşedintele Boris Elţîn a ordonat tăierea totală a subvenţiilor în domenii care asigurau mersul economiei, liberalizarea preţurilor, a importurilor (pentru „spargerea monopolurilor locale”) şi exporturilor, ca şi a cursului monedei naţionale. Totodată, instituţiile existente au fost abandonate mai înainte ca structurile legale ale economiei de piaţă să devină funcţionale. Manualele de istorie şi economie spun că „programele de liberalizare au fost concepute de Egor Gaidar, adjunctul primului-ministru rus, partizanul reformelor radicale şi al terapiei de şoc“, dar acesta („părintele intelectual al reformelor liberale din Rusia“) era de fapt adeptul şi executantul planurilor lui Sörös şi ale lui Sachs. Sörös se şi explică într-una din cărţile sale: „Prăbuşirea imperiului sovietic în 1989 şi a Uniunii Sovietice în 1991 ne-a oferit şansa istorică de a transforma acea parte a lumii într-o societate deschisă. Uniunea Sovietică şi apoi Rusia aveau nevoie de ajutor din afară”. Gaidar, care la numai 35 de ani era mediatizat drept un mare „economist liberal”, susţinea în 1992, împreună cu ceilalţi economişti sörösişti (Ciubais, Iavlinski & comp), că „demontarea sistemului administrativ de comandă din Rusia va creşte PIB-ul şi standardele de trai prin alocarea mai eficientă a resurselor” şi că, declanşînd colapsul economiei de stat, „se va crea o mişcare către noi posibilităţi de producţie prin eliminarea planului centralizat şi prin privatizare”. Î n realitate, rezultatul „reformelor terapiei de şoc” au fost hiperinflaţia şI semifalimentul celei mai mari părţi a industriei ruseşti urmate de înstrăinarea acesteia din 1995. Iar populaţia a fost cea care a plătit cel mai greu preţ, pentru îmbogăţirea celor cîţiva aleşi de o ocultă străină Rusiei.

Liberalizarea preţurilor şi inflaţia cu o rată de ordinul zecilor de procente pe lună a sărăcit bătrînii şi pe celelalte persoane care depindeau de venituri fixe, economiile de viaţă ale altora topindu-se fulgerător. Guvernul a ridicat ratele dobînzilor la niveluri record, a impus noi taxe şi impozite mari, făcînd totodată reduceri masive în domeniul cheltuielilor sociale. Economia Rusiei s-a prăbuşit într-o criză profundă, fiind apoi lovită de crahul economic şi „criza bancară” din 1998. Istoria economiei mondiale consemnează că această criză economică rusească a atins niveluri mai profunde decît cele din timpul Marii Crize Economice ce a paralizat lumea capitalistă în 1929, cam la jumătatea gravităţii crizei ce a urmat primului război mondial, prăbuşirii ţarismului şi „războiului civil rus”. (Branko Milanovic, Income, Inequality, and Poverty During the Transformation from Planned to Market Economy. Washington, The World Bank, 1998). Nivelul sărăciei şi inegalitatea socială au crescut vertiginos. Banca Mondială însăşi indica faptul că dacă în 1988 1,5% din populaţie trăia sub limita sărăciei, în 1993 între 39 şi 49% se afla sub acest prag. Veniturile medii ale populaţiei au scăzut dramatic, decesele provocate de alcoolism au crescut exponenţial, iar cele provocate de bolile infecţioase s-au dublat, datorită sărăcirii populaţiei şi deteriorării sistemului de sănătate publică. În tot acest timp, însă, regimul lui Elţîn se mîndrea cu prezenţa pe piaţă a produselor de larg consum, spre deosebire de criza acestora din anii ‘80, dar acest fapt se datora scăderii puterii de cumpărare a unui important segment al populaţiei. Cufundat în beţiile sale zilnice cu vodcă, Boris Elţîn nu mai înţelegea nimic din jurul său. Cînd o femeie sărmană i s-a adresat plîngînd că nu are ce să mănînce, Elţîn a ţipat la ea, trimiţînd-o la piaţă şi supermarket-uri, „care sînt pline de mîncare”, neînţelegînd că ea nu îşi mai primise salariul de un an, iar bărbatul îi murise în mizerie. De la început, nimic nu i-a putut opri pe oamenii lui Sörös şi ai lui Elţîn de pe calea „reformelor”, a „terapiei de şoc”, ajungîndu-se pînă la vărsarea de sînge din toamna anului 1993. Confruntat cu puternica opoziţie a Parlamentului la decretele sale de reformă radicală şi cu posibilitatea punerii sale sub acuzare, pe 21 septembrie 1993, Elţîn a proclamat dizolvarea ilegală a Parlamentului, deşi Constituţia Rusiei nu îi dădea asemenea drepturi, şi a ordonat organizarea de noi alegeri şi a unui Referendum care să aprobe o nouă lege fundamentală. În acelaşi timp, pe 22 septembrie, Parlamentul îl demisese pe Elţîn, numindu-l ca înlocuitor pe Alexandr Ruţkoi. Populaţia moscovită era din nou în stradă, după numai doi ani. Nici una dintre puteri nu ceda, însă, de pe poziţia sa, dar oamenii lui Elţîn (în egală măsură, ai dirijorilor din străinătate) aveau administraţia ţării în mînă, aşa că au izolat membrii Parlamentului în clădirea acestuia, aşa numita Casă Albă, tăindu-le curentul, apa şi căldura. Agăţîndu-se de dreptul lor constituţional, aceştia continuau să lucreze la lumina lumînărilor, atrăgînd totodată sprijinul popular, care a venit prin zecile de mii de ruşi care au înconjurat Parlamentul pentru a-l apăra. Tensiunea devenise maximă prin revoltele de stradă din 2 şi 3 octombrie, îndreptate împotriva lui Elţîn, aşa că acesta, pe 4 octombrie, a ordonat forţelor speciale ale Ministerului de Interne şi unităţilor de elită ale armatei să ia cu asalt clădirea Parlamentului. Folosind tancurile împotriva apărătorilor Parlamentului înarmaţi cu arme uşoare de infanterie, forţele lui Elţîn au pus capăt nesupunerii deputaţilor. Oficial s-au raportat numai 187 de morţi şi 437 de răniţi de partea celor care au apărat Parlamentul, deşi fusese o baie generală de sînge, cu mii de victime. Liderii Ruţkoi, Ruslan Hasbulatov şi alţi parlamentari au fost prinşi şi întemniţaţi imediat. Cu puterea cucerită prin forţă, Elţîn bate fierul cît e cald şi în decembrie acelaşi an trece prin Referendum o nouă Constituţie, transformînd astf el Rusia într-o republică prezidenţială. De acum nimic nu se putea opune „reformelor”, căci puterile legislativului fuseseră puternic diminuate şi limitate.

Finanţîndu-l pe Boris Elţîn în scopul desăvîrşirii distrugerii economiei sovietice, Sörös şi magnaţii afacerilor negre aveau să aibă profituri de ordinul fantasticului. Petrolul rusesc şi aproape toată industria au intrat în numai cîţiva ani, după căderea regimului comunist în 1991, în posesia cîtorva oligarhi, care s-au dovedit a fi, mai mult sau mai puţin, marionetele şi partenerii mai no i ai grupului ocult evreiesc mondial reprezentat de „finanţişti“ ca George Sörös, Sachs şi clanul Rothschild, la care se adaugă şi alţii, precum internaţionalul Marc Rich, alt agent Rothschild, care foloseşte în operaţiunile sale economice interpuşi aleşi din „mafia rusă“ de etnie tot evreiască. Concomitent cu acţiunile lui Sörös, şi în coordonare cu acţiunile oamenilor acestuia, grupul viitorilor oligarhi evrei ruşi, circa 7 indivizi la început, l-au cooptat obligîndu-şi-l pe „ţarul Boris“, susţinîndu-i financiar activitatea politică. Mentorul acestora şi primul creditat de administraţia lui Elţîn a fost Vladimir Potanin, un „copil al elitei sovietice“, dar care se asociase direct în afaceri cu Sörös. Potanin a fost ajutat de regimul lui Elţîn să controleze cea mai mare bancă privată din Rusia de pînă în 1998, UneximBank, pentru ca apoi, cu ajutorul acestei bănci, să devină primul „oligarh rus“, cum vom vedea mai jos, preluînd de la stat grupul petrolier Sidanco şi gigantul metalifer Norilsk Nickel (cel mai mare producător mondial de platină şi paladiu). Potanin este, cum vom vedea, unul din cei care ce au creat „Familia“ lui Elţîn, realizînd controversatul sistem „împrumuturi contra acţiunii“, care a dus la crearea oligarhilor din Rusia în 1995. În 1996, o dată cu realegerea lui Elţîn ca preşedinte al Rusiei cu ajutorul unor consultanţi evrei din SUA, plătiţi de noii oligarhi, Potanin a fost numit prim-ministru adjunct. Astfel au fost transformaţi „magnaţii ruşi“ în „oligarhi“. În afară de primul dintre aceştia, Vladimir Potanin (asociat direct în afaceri cu Sörös), majoritatea celor „apăruţi la vedere peste noapte“, erau de fapt etnici evrei, precum Boris Abramovici Berezovski (principalul adversar mondial de astăzi al preşedintelui rus Putin), Roman Abramovici, Mihail Fridman, Mihail Hodorkovski, Vladimir Gusinski, Leonid Nevzlin, Victor Vexelberg, Oleg Deripaska, Arkadi Gaidamak, Vitali Malkin, Evghenii Swidler (Eugene Shvidler) şi mulţi alţii. Lîngă aceşti evrei au apărut şi afacerişti de aparentă naţionalitate rusă sau locală, colaboratorii necesari ai celor dintîi. „Ca speculator, Sörös este de asemenea activ pe piaţa rusească – mai scria dr. Vera Butler. Ţintele de aici sînt principalele sectoare strategice ale economiei. Sörös deţine pachetul de control, în valoare de 1 miliard de dolari din acţiunile corporaţiei Svyazizvest, ce controleză toate comunicaţiile telefonice din Rusia. După această achiziţie, Sörös spunea într-un interviu că fondurile sale sînt participante active în cumpărarea tuturor companiilor ruseşti de petrol şi gaze naturale. Trebuie înţeles că un control asupra acestor sectoare nu este în principal o operaţiune economică, ci este în primul rînd (sau în egală măsură) o subjugare politică a ţării“. În 1987, cu patru ani înainte de căderea Rusiei sovietice (URSS), komsomolistul (adică şef al Uniunii Tineretului Comunist) de origine evreiască Mihail Hodorkovski punea bazele Băncii Menatep, unde are şi astăzi cea mai mare participare. Primele milioane de dolari le-a cîştigat imediat după 1990, cînd a preluat mai multe firme de stat la preţuri de nimic. Oficial, a cumpărat compania petrolieră Yukos, un gigant în domeniu, la o licitaţie în 1995, cu 350 milioane de dolari. Dar nu avea încă aceşti bani, ceea ce indică prezenţa unui „necunoscut“ în spatele său. Hodorkovski a fost primul miliardar rus care şi-a declarat averea, ocupînd locul 26 printre cei 476 miliardari ai lumii, conform listei publicate de revista Forbes. El a avut însă un aliat în alt oligarh, celebrul Berezovski. În 1983, cînd îşi lua doctoratul în matematica aplicată, Boris Abramovici Berezovski, viitorul „tătuc“ al privatizărilor ruseşti din epoca Elţîn, era un obscur cadru universitar sărac, care împărţea un autoturism Jiguli ruginit împreună cu un alt coleg. Perioada de liberalizare adusă de Gorbaciov i-a fost benefică lui Berezovski, care, folosindu-se de originea sa evreiască, şi-a construit o serie de aberaţii la începutul anilor ’90. Lipindu-se în scurt timp de noua putere din Rusia lui Elţîn, influenţată masiv de aplicarea principiilor economice ale lui George Sörös, pentru care Berezovski era un susţinător, acesta „şi-a pus în aplicare cercetarea universitară asupra teoriei luării deciziilor, a construit relaţii şi a stors bani din sistemul sovietic care se prăbuşea“. A creat mai întîi un fond de investiţii, numit Avva, care, la fel ca FNI-ul în România, a lăsat fără un ban zeci de mii de ruşi simpli, atunci cînd s-a prăbuşit în 1993. Averea lui Berezovski viitoare a fost legată însă de întreprinderile de stat, culminînd cu obţinerea controlului trustului Sibneft, „una dintre cele mai atrăgătoare companii petroliere ale statului, cumpărată ieftin de către cei din interior“. A exercitat o puternică influenţă asupra Aeroflotului, liniile aeriene controlate de stat, mai puţin prin deţinerea de acţiuni, cît prin numirea propriilor oameni în poziţiile de vîrf. „Eu nu privatizez companii, eu privatizez oameni“, zicea el. Veniturile substanţiale ale companiei aviatice au fost canalizate în Elveţia, prin intermediul firmelor sale de service, cîştigînd astfel uriaşe plăţi de la Aeroflot. A pretins o mare parte din Siberian Aluminium, o uriaşă companie metaliferă care a dominat piaţa, beneficiind şi de compania Russian Aluminium, un bogat conglomerat metalurgic gigant, afaceri de care nu este străin nici Marc Rich.

Înainte de alegerile prezidenţiale din 1996, de la care beţivul preşedinte al Rusiei, Boris Elţîn, visa să cîştige un al doilea mandat, în august 1995, acesta a invitat, în premieră, în Sala Ekaterina, cea mai impunătoare sală din primul corp de clădiri al Kremlinului, unde este amplasat şi biroul prezidenţial, şase magnaţi „ruşi“ în fruntea cărora se numărau evreii Gusinski şi Hodorkovski. La acea întîlnire şeful statului a făcut ocolul mesei, a strîns mîna fiecărui invitat, după care a dat undă verde „licitaţiilor cu garanţie“ pentru privatizarea marilor întreprinderi de stat, moment care a marcat începutul înfloririi „oligarhiei ruse“. De fapt, în 1995 guvernul rus se afla într-o disperată criză de venituri bugetare, iar Elţîn avea nevoie la rîndul lui urgentă de fonduri pentru campania sa electorală. Atunci au inventat programul poreclit „împrumuturi contra acţiuni“. Magnaţii de cetăţenie rusă care deţineau bănci private acordau împrumuturi guvernului şi luau ca garanţie acţiuni (titluri de proprietate) la întreprinderile de stat. Dacă sumele nu erau returnate după un an (ceea ce s-a şi întîmplat), acţiunile urmau să fie vîndute în cadrul unor licitaţii, 70% din diferenţa de creştere a valorii lor revenind teoretic statului, iar restul băncii creditoare. La programul de împrumuturi au fost invitaţi doar unii ofertanţi, „la discreţia fiicei lui Elţîn“, s-a zis. (Tot Tatiana, fiica lui Elţîn, este cea care s-a ocupat de campania electorală a lui Boris Elţîn în 1996, împotriva candidatului comunist Zuganov (în acea perioadă cota de popularitate a lui Elţîn scăzuse sub 10%, în timp ce liderul comunist Ghenadi Zuganov părea că va cîştiga votul, ridicînd problema renaţionalizării şi distrugerii dobîndite de privilegiaţi. Roşcatul Anatoli Ciubais (agent Sörös şi şef al campaniei electorale a lui Elţîn, în acelaşi timp), care i-a mobilizat pe viitorii oligarhi să sprijine campania lui Elţîn, şi care după victoria din 1996 a supravegheat a doua etapă a pactului, lucru ce a condus la numirea sa ca şef al administraţiei prezidenţiale, a sugerat că programul „împrumuturi contra acţiuni“ ar fi fost un tîrg faustian încheiat între stat şi marile capitaluri necesare asigurării realegerii lui Elţîn şi eliminării definitive a comuniştilor ca forţă politică importantă în Rusia. El pretinde că a fost mai puţin important cine cîştigă alegerile sau cît plătea. Scopul era preluarea marilor întreprinderi de la stat la privatizaţi şi împiedicarea revenirii comuniştilor. Acest lucru avea să creeze o clasă nouă de proprietari capitalişti), folosindu-se de o echipă de consultanţi evrei din SUA, plătiţi din mită cîştigată de pe urma programului „împrumuturi contra acţiuni“. „Împrumuturile contra acţiuni au cumpărat loialitatea unui mic grup de oameni de afaceri care au fost de acord să constituie rezerve pentru a sprijini campania de realegere a lui Elţîn din 1996“, scria A. Jack, martor la evenimente.) O dată cu executarea garanţiilor, adică cu vînzarea posesiei acţiunilor statutului rus de la marile întreprinderi, trebuia să se obţină o „contravaloare apropiată de preţul pieţei“, fiind evident că garanţiile erau mult mai valoroase decît împrumutul. În realitate, însă, reglementările legale fuseseră elaborate şi aplicate pentru a diminua concurenţa (pentru a nu exista „piaţă“ şi a mări profitul băncilor în detrimentul statului. „Executarea garanţiilor“ a însemnat transferul marilor trusturi de producţiei industrială şi petrolieră, la un preţ derizoriu, către cei ce împrumutaseră regimul lui Boris Elţîn. (ei au devenit, în condiţii extrem de avantajoase, proprietarii unora dintre cele mai atractive bunuri şi mari actori pe scena politică; aşa s-au născut oligarhii!“ – scria A. Jack despre „Familia“ lui Elţîn.) „Pînă în vara anului 1996, pachetele majoritare de acţiuni la cele mai importante şi mai profitabile companii ruseşti fuseseră transferate unui număr redus de mari bănci, totul la preţuri foarte scăzute… O mică clică şi-a folosit din plin relaţiile pentru a jefui uriaşele bogăţii ale Rusiei în timpul privatizărilor necontrolate din perioada lui Elţîn, dînd naştere clasei oligarhilor. În zilele noastre, oligarhii ruşi controlează aproximativ 85% dintre companiile private de primă importanţă“. Pekka Sutela, Insider Privatization in Russia: Speculation on Systemic Changes 1998. Întreaga operaţiune a propulsat de fapt în fruntea economiei Rusiei o elită restrînsă de afacerişti, cei mai importanţi dintre ei fiind etnici evrei, cu legături în străinătate (în SUA, Anglia şi Israel) şi în politică, şi cu o importantă avere construită în jurul unei bănci „ţinută ostatic“. Este cazul băncii UneximBank a lui Vladimir Potanin, care a organizat şi cîştigat, prin intermediul unei obscure firme afiliate, MFK, licitaţia pentru administrarea a 51% din acţiunile grupului petrolier Sidanco şi a gigantului metalifer Norilsk Nickel (cel mai mare producător mondial de platină şi paladiu), în schimbul unui împrumut în favoarea guvernului de 130 milioane de dolari, acordat în 1995. Cîteva luni mai tîrziu, o dată cu realegerea lui Elţîn, Potanin a fost numit prim-ministru adjunct, pentru ca în septembrie 1996, UneximBank să mai cumpere sub valoare încă 34% din Sidenco, astfel consolidîndu-şi poziţia majoritară.
Patru luni mai tîrziu, conducea licitaţia de vînzare a acţiunilor deţinute în garanţie, dar condiţiile restrictive de licitaţie au fost astfel concepute încît doar banca lui Potanin să le poată îndeplini, mai cu seamă obligaţia ca învingătorul să transfere la Sidanco o parte din rafinăria Angarsk, deja deţinută de Potanin. „A cîştigat o companie a lui Potanin, plătind exact 129,8 milioane de dolari în licitaţia care avea ca preţ minim de ofertă 129 de milioane. Rezultatul a fost că pentru vînzarea controlului uneia dintre cele mai valoroase întreprinderi ale sale, statul nu a primit nici o copeică în plus faţă de valoarea împrumutului iniţial, iar de vreme ce mare parte din sumă era cîştigată de UneximBank pe banii guvernului pe care îi mînuise din capul locului, costul total al lui Potanin a fost simbolic. În realitate, scăzînd efectele inflaţiei şi profitul cîştigat anterior de către bancă de la stat, guvernul nu făcea altceva decît să plătească pentru ca Potanin să preia afacerea.“ Acest tip de „tranzacţie“ este modelul împroprietăririi „oligarhilor“ care au preluat cele mai profitabile ramuri ale economiei ruse. Acelaşi tip de inginerie financiară a făcut ca „împrumuturile contra acţiuni“ să transforme în milionari o mînă de beneficiari desemnaţi ai privatizării companiilor petroliere. Boris Berezovski a preluat astfel trustul petrolier Sibneft prin intermediul Băncii de Economii Stolicinîi, condusă de un partener al său, iar Mihail Fridman de la banca Alfa a preluat grupul petrolier TNK (Tyumen Oil Company). Pentru a face rost de întreaga sumă necesară, Fridman s-a asociat cu firma Acces-Renova controlată de Viktor Vekselberg, un etnic evreu, ca şi Fridman. Marc Rich însuşi este, conform lui Paul Klebnikov (editor al revistei „Forbes“) creatorul unora dintre aceşti oligarhi. El însuşi nemaiputînd acţiona direct în Rusia după 1993, ba chiar, crede Klebnikov, „majoritatea miliardarilor moscoviţi au fost creaţi de magnatul Marc Rich“, aşa cum sînt „oligarhii“ Igor Ziuzin şi Vitali Machitski. În acea perioadă, producătorii cu care lucra Rich erau Rusal şi Kraz, adică firmele recruţilor săi, oligarhii Oleg Deripaska şi Mihai Cernoi, un ruso-israelian locotenent al „mafiei ruse“. Şi Mihail Fridman, puternicul oligarh „ucrainean“ care deţine Alfa Group este un personaj legat de Rich. Tot acum s-a ridicat şi Hodorkovski, prin banii spălaţi (de el şi de asociaţii săi secreţi) prin propria bancă, Menatep Group, demarată ca un fond ilegal (un fel de „joc“ sau „roată“ populară), reînregistrată în Gibraltar, pe timpul lui Elţîn, şi din banii căreia a „împrumutat“ statul rus, luîndu-i mai apoi, la scadenţă, acţiunile Yukos, cu care fusese garantat împrumutul. Lui Hodorkovski i-au lipsit însă toare resursele financiare necesare cumpărării în întregime a gigantului petrolier şi a recurs „la parteneri de lungă durată“. Astfel, în spatele figurii publice a lui Mihail Hodorkovski a stat un grup strîns de prieteni evrei care au preferat să rămînă în umbră. Partenerul său cel mai de încredere şi al doilea acţionar ca mărime în Yu koseste, Leonid Nevzlin, azi cetăţean israelian. Şi mai în umbră a stat Jacob Rothschild. „Angajaţii de la Yukos au observat cu uimire că, după achiziţionarea de tip «împrumuturi contra acţiuni», au fost «paraşutaţi» în firmă unii directori care păreau că exercită o putere cu mult peste poziţia lor oficială sau peste competenţă. Acest lucru se întîmplă pentru că ei erau şi acţionari împreună cu Hodorkovski, supraveghind şi păstrîndu-şi investiţia de pe poziţiile avantajoase din interior“.

(Andrew Jack) Hodorkovski avea să adopte ca siglă a Yukos o piramidă, care pentru mulţi este o trimitere la „Piramida Iluminaţilor“ postată pe bancnota americană şi pe clădirea Curţii Supreme de Justiţie din Israel de către Rothschildzi, partenerii săi secreţi. Sörös şi aliaţii săi au făcut tot ce au putut ca să îl menţină la putere pe Elţîn, care le garanta consolidarea cursului economiei spre proprietatea privată, în mîna c elor aleşi sau acceptaţi din zonele obscure ale unei puteri mondiale transnaţionale. Şi cum în primăvara lui 1996 cota de popularitate a preşedintelui era extrem de scăzută, Ciubais a solicitat ajutorul oligarhilor, care deţineau şi mijloacele de presă, şi care au finanţat campania electorală a binefăcătorului lor cu 500 de milioane de dolari, deşi, din punct de vedere legal, limita maximă era de numai 3 milioane de dolari. Ei i-au asigurat lui Elţîn şi spaţiul de publicitate electorală şi articole favorabile la toate televiziunile şi ziarele cu acoperire naţională. Mai mult civil, media a lăsat să se înţeleagă că ţara este ameninţată de războiul dacă alegerile sînt cîştigate de contra-candidatul comunist. Campania lui Elţîn a fost una agresivă şi mincinoasă. Pentru a linişti nemulţumirile populare, el recita promisiunile amăgitoare ce i le serviseră „specialiştii“ americani (evrei) angajaţi de Ciubais cu banii oligarhilor: că va renunţa la cele mai nepopulare reforme economice, că va creşte cheltuielile pentru protecţia socială, va plăti salariile şi pensiile restante, va abroga programul de încorporare în armata federală şi va pune capăt războiului din Cecenia. Totul a fost o minciună. În sprijinul său a sărit şi Banca Mondială, care, propagandistic, anunţa aprobarea unui împrumut de 10 miliarde de dolari pentru regimul lui Boris Elţîn. Aşa că Elţîn l-a învins pe comunistul Ziuganov, dar abia în turul doi, voturile sale venind din Moscova şi Sankt Petersburg (unde presa oligarhilor era foarte activă, ca şi propaganda organizaţiilor „civile“ stipendiate de George Sörös, toate favorabile lui.) falsificarea voturilor a fost încă o modalitate de a cîştiga, mai ales în regiunile îndepărtate ale ţării, unde echipa lui Elţîn s-a sprijinit pe aliaţii locali: guvernatorii numiţi de preşedinte. Deşi a promis că va renunţa la politicile „neo-liberale“ ce aduceau austeritate, că va creşte nivelul cheltuielilor publice şi îi va ajuta pe cei afectaţi de reformele capitaliste, în mai puţin de o lună de la alegeri Boris Elţîn s-a dezis în mod oficial de toate promisiunile. Aşa cum am arătat deja, anul 1998 a fost cel al prăbuşirii totale, Rusia fiind lovită de crahul economic şi de „criza bancară“, jumătate dintre ruşi fiind aruncaţi sub pragul sărăciei, în boli şi mizerie.

În acelaşi timp, o mînă de favorizaţi ai regimului lui Elţîn, marea majoritate evrei, deveniseră posesorii a 85% din resursele economice ruseşti, dar reuşeau să-şi ascundă profiturile din vînzarea petrolului şi a zăcămintelor ruseşti, şi să nu plătească taxe bugetului de stat. Acesta a fost şi anul în care voci din opoziţie critică prezenţa la conducere a evreilor, ca şi favorizarea în privatizări a altor evrei, ca fiind una dintre cele mai importante cauze ale dezastrului. În octombrie, generalul Makashov făcuse o chemare pentru proporţionalitatea etnico-naţională în conducerea ţării, spunînd că, din acest punct de vedere, sînt „cel puţin o duzină de jidani, cămătari haini şi sugători de sînge“ pe care ar vrea să-i „trimită pe altă lume.“ Şi deputatul Victor Iliukhin spunea în decembrie că „sînt prea mulţi evrei în anturajul preşedintelui Boris Elţîn“, şi chema pentru o reprezentare proporţională a grupurilor naţionale – inclusiv evrei – în structurile guvernamentale. Cel mai articulat mesaj avea să vină însă din partea Partidului Comunist (principalul partid din Duma, camera inferioară a Parlamentului rus), prin vocea liderului său Ghenadi Ziuganov, care a acuzat faptul că evreii ruşi sînt beneficiarii privatizărilor (făcute preferenţial) şi că totodată aceştia controlează media audiovizuală. Într-o scrisoare deschisă adresată staff-ului prezidenţial şi ministrului Justiţiei, Ziuganov ataca „rolul agresiv şi distructiv al capitalului sionist în colapsul economiei ruse şi în jefuirea bunurilor poporului“. El spunea că poporul rus pune „o întrebare legitimă: cum se face că poziţiile-cheie din economie au fost date persoanelor de o singură naţionalitate, cea evreiască“. Şi adăuga că: „Nimeni nu are dreptul, în timp ce rămîne un cetăţean al Rusiei, să o considere ca o ţară străină, de rezidenţă, şi să trăiască în ea ca un emigrant, în detrimentul statului şi în beneficiul altui stat sau corporaţie internaţională… Poporul nostru nu este orb, nu poate să nu observe că sionizarea puterii în Rusia este una din cauzele stării sale catastrofale actuale, masivă împovărare şi extincţia popolaţiei“ (ştire a agenţiei Interfax din 23 decembrie 1988). Mai mulţi politicieni „liberali“ ruşi (sprijiniţi de organizaţiile Sörös şi de noii oligarhi) au cerut ca Partidul Comunist să fie interzis după acest comunicat, acuzîndu-l de „antisemitism“, dar făcîndu-l pe primul-ministru Evgheni Primakov să se întrebe: „Cum putem să interzicem un partid care deţine majoritatea în Duma?“.