Când ai căzut din adevăr, ai căzut din iubire şi din har!

Interviu de Ioan Enache cu Părintele Macarie BANU, stareţul Schitului Oituz

- Recent, mai exact la începutul lunii iulie 2007, Papa Benedict al XVI-lea a făcut o declaraţie oficială, prin care proclamă Biserica romano-catolică drept singura adevărată şi neagă validitatea tuturor celorlalte culte creştine, respingând ideea că acelea ar fi biserici. Nici Ortodoxia nu poate fi considerată ca atare, mai ales că are o „rană”, nu recunoaşte primatul papal. Cum vede un ortodox care stă în vârful muntelui şi se linişteşte cu rugăciunea Domnului Iisus această problemă?

- Cred că trebuie să primim afirmaţiile Papei Benedict XVI în contextul evenimentelor de pe plan mondial. Un şef de biserică, aşa cum este el, nu spune cuvinte la întâmplare, ci se gândeşte dinainte la impactul pe care îl vor avea asupra celorlalte confesiuni religioase. În ce ne priveşte, trebuie să ne fie foarte clară această problemă, deoarece acum în lume se finalizează globalizarea economică şi politică, militară şi administrativă, se cere ca omul să fie cucerit şi stăpânit şi din punct de vedere religios. Globalizarea religioasă nu vine de la un singur om, cum este papa de la Roma, el este doar un pion în uriaşul mecanism internaţional. Lupta aceasta a început în cer, prin manifestările Satanei care vrea să-l stăpânească pe om. Lupta se continuă pe pământ. Dar, aşa cum spune un autor, Cornel Constantin Ciomâzgă în cartea Lucrarea, „Dumnezeu învârte cheia binelui în broasca răului”, Dumnezeu se foloseşte de unele afirmaţii, cum a fost şi aceea a papei, tocmai pentru a-şi pune în valoare lucrarea Sa de a discerne, de a separa oile de capre. Ce observăm? Se lucrează de zeci de ani la ecumenism, se ostenesc de zeci de ani pentru a aduna sub acelaşi acoperiş ortodocşi, catolici, protestanţi, evanghelişti, toate felurile de aşa zişi creştini. Mulţi ierarhi au început să încline către această idee a ecumenismului, dar cum spune Părintele Iustin Popovici, cum spune Părintele Cleopa, cum spune Părintele Stăniloae, cum spune Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa, ecumenismul este erezia ereziilor. De ce? Pentru că este suma tuturor ereziilor din toate timpurile, în care omul se face pe sine dumnezeu şi amestecă totul. Acesta este amalgamul în care papa e aşezat în rând cu ceilalţi. În mintea lui, el, care se face pe sine infailibil, nu poate accepta această „egalitate”. Recenta declaraţie de la Vatican este un oftat al papei, prin care „decretează” că ei sunt unica biserică, păstrătoare a adevărului. Însă, noi, ortodocşii, bizuindu-ne pe învăţătura Sfinţilor Părinţi, pe tradiţia Sfintelor Sinoade ecumenice, pe învăţătura Bisericii de mii de ani, nu avem cum să răspundem la rău cu rău. Ne afirmăm încă o dată răspicat, dar cu linişte, identitatea noastră de creştini ortodocşi. Suntem urmaşii Mântuitorului nostru Iisus Hristos, suntem urmaşii Sfinţilor Apostoli, suntem urmaşii şi păstrătorii învăţăturii Sfintelor sinoade ecumenice, avem continuitate apostolică, lucrează harul în Sfânta Biserică Ortodoxă, Tainele se sfinţesc, roadele Duhului Sfânt sunt dragostea, bunătatea, pacea, îndelunga răbdare. Din primii ani ai creştinismului şi până acum Biserica Ortodoxă a dat sfinţi şi va mai da în continuare. Răspunsul nostru la această afirmaţie jignitoare a papei este mărturisirea încă o dată, în faţa lui Dumnezeu şi a întregii lumi, a crezului nostru ortodox, că suntem una, sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică. Pe papă nu-l considerăm şef al Bisericii, fiindcă astfel îl anulăm pe Hristos Care este cap al Bisericii. Dacă am accepta învăţăturile eretice ale catolicilor, nu am face altceva decât să ne îndoim de învăţătura Bisericii noastre ortodoxe. Dacă am susţine teoria ramificaţiilor, atât de dragă ecumeniştilor, înseamnă că noi n-am avut harul deplin. Dacă susţinem teoria minimului dogmatic, înseamnă că şi noi, creştinii ortodocşi, avem fragmente de adevăr pe care le punem la un loc cu ceilalţi care au şi ei un minim de adevăr. Asta ar însemna că noi înşine micşorăm adevărul de credinţă şi cădem din har. Lupta care se desfăşoară acum se duce împotriva adevărului, e de natură dogmatică. În momentul când ai căzut din adevăr, ai căzut şi din iubire şi din har, iar biserica nu mai e mântuitoare. Lupta pe care trebuie să o ducem ca preoţi, monahi, ierarhi şi creştini ortodocşi, în zilele de astăzi, este de a păstra, până la jertfă, adevărul şi învăţătura dreptei credinţe. Acum este momentul în care nu mai putem să fim căldicei. Acum trebuie să afirmăm clar, pe faţă, cu tărie, tot ceea ce mărturiseşte Biserica de 2000 de ani. La declaraţiile papei răspundem că suntem statornici în adevărul de credinţă, suntem singura biserică păstrătoare a continuităţii apostolice, pentru că aceasta nu este numai un gest, punerea mâinilor pe capul unui ierarh, unul la altul, ci este continuitatea de învăţătură şi de dreaptă credinţă, neschimbată de 2000 de ani. Botezul nu este valabil decât în virtutea crezului mărturisit la intrarea în Sfânta Biserică, simbol de credinţă prin care este definită ortodox Sfânta Treime, altfel nu lucrează harul şi taina nu este validă. Aceasta este învăţătura Sfinţilor Părinţi.

- Şi declaraţia pontifului roman şi reacţiile noastre la ea vor avea consecinţe în dialogul interreligos, în activul şi răspânditul dialog dintre denominaţiunile creştine. În noul context, creat de declaraţiile papei, cum vedeţi unitatea creştină? Ce ar fi aceea „ca toţi să fie una”?

- Unitatea în Hristos este unitatea în duh. Nu este o unitate administrativă. În momentul în care toţi ceilalţi ar reveni la învăţătura Bisericii de acum 2000 de ani şi la învăţăturile Sinoadelor ecumenice, atunci harul ar reveni la ei şi am fi deja uniţi, şa cum era înainte de marea schismă. Unitatea de jos se va face de la sine. Nu trebuie să vizăm o unitate a noastră, a oamenilor, ci trebuie să fie o unitate a lui Hristos. Trebuie puse multă smerenie, post şi rugăciune ca să se unească „toţi în una”. Nici măcar nu putem vorbi de o unire a „bisericilor”, pentru că spunea Părintele Stăniloae, Biserica Ortodoxa şi Biserica catolică nu sunt două biserici surori, deoarece noi mărturisim un domn, o credinţă, un botez în una, sfântă, sobornicească şi apostolească biserică. Cum să recunoaştem Biserica catolică drept biserică a lui Hristos, ceea ce înseamnă că este trupul lui Hristos şi are în ea harul, când ei consideră harul graţie creată? Dacă harul e creat, atunci pe sfânta masă acţionează o creatură nu un Creator. Asta ar însemna că Botezul şi toate tainele sunt lucrate cu o energie creată, adică sunt sacramente, că mama, steagul, imnul sunt sacre, dar nu sunt sfinte. Ce vreau să spun e că unitatea creştinilor se poate făptui numai cu o singură condiţie: catolicii, protestanţii şi toţi, orice ar fi ei, să revină la învăţătura dreptei credinţe. Noi nu trebuie să atragem pe nimeni la Ortodoxie, nu trebuie să mergem la nimeni cu forţa, nu vrem să ne unim cu nimeni, dar nu respingem pe nimeni. Stăm şi ne trăim adevărul de credinţă. Biserica noastră ortodoxă este împlinită şi odihnită şi echilibrată în ea însăşi, prin Duhul Sfânt, nu avem nici de adăugat ceva, nici de scos ceva din învăţătura de credinţă, ci doar să mai curăţim din învăţăturile scolastice care au pătruns cu timpul în ea. Atenţie, lupta pe care o au ortodocşii acum, nu este cu catolicii, nici cu protestanţi, musulmanii, hinduiştii sau orice ar fi ei, ci cu noi înşine ca să ne păstrăm intact ceea ce avem. Nu trebuie să fim fundamentalişti, rigizi, răzbunători, ci să avem dragoste, pace. Dar să nu confundăm iubirea de Dumnezeu, cu iubirea de aproapele. Să-i iubim până şi pe vrăjmaşii noştri, dar trebuie să fim fermi şi să nu cedăm din adevărul de credinţă nici o centimă. Avva Agaton, fiind făcut desfrânat, păcătos, lacom, a confirmat, numai când i-au zis eretic, a răspuns, „nu sunt”, pentru că erezia îl desparte pe om de Dumnezeu. Să ne smerim pe noi înşine, dar numai până la erezie, pe aceasta să o refuzăm categoric. Nu trebuie să scriem pe fruntea noastră antiecumenişti, pentru a ne păstra ortodoxia şi identitatea, ci să scriem ortodocşi. Să ne trăim credinţa, să revenim la practica rugăciunii, să fim curaţi, să punem în valoare şi să ne apărăm adevărul de credinţă şi comorile bisericii. Asta, privindu-ne sincer, avem multe probleme la noi în biserică, cu ortodocşii păstori şi credincioşi. Să ne vindecăm întâi rănile noastre. Şi-apoi să-i mai ajutăm şi pe ceilalţi. Cum să facem ecumenism de dragul ecumenismului când noi nu suntem bine fixaţi în învăţătura noastră ortodoxă? Să ne ocupăm mai mult de unirea credinciosului cu Hristos în Sfânta Împărtăşanie. Liturghia la care nu împărtăşim pe nimeni este fără finalitate. Este ca şi cum am sfinţi agheasma şi am închide-o în sticlă. Sfintele Taine slujite trebuie comunicate credincioşilor, Sfântul Maslu prin ungerea cu ulei sfinţit şi consumarea făinii sfinţite, Sfânta Liturghie prin împărtăşirea credincioşilor. Acum creştinul trăieşte pentru plăcerile lumeşti de la sfârşitul săptămânii de muncă, nu pentru unirea cu Hristos în Sfânta împărtăşanie. Să ne unim cu Hristos, în cadrul Sfintei Liturghii, după o pregătire curată, responsabilă, cu înfricoşare, aş zice. Şi după aceea să ne gândim la unirea în duh cu ceilalţi creştini.

- Ceea ce ne-aţi spus mai înainte este pentru creştinul evoluat duhovniceşte, dar în general creştinul de rând trebuie condus, pas cu pas, de către duhovnic.

- E adevărat, creştinii care nu au o conştiinţă curăţite trebuie ajutaţi foarte mult de duhovnic. Ei trebuie pregătiţi continuu până ajunge la starea de pocăinţă şi conştiinţa începe să se cureţe. Trebuie să înţelegem că Hristos nu se comunică lumii secvenţial, Hristos nu este sezonier, în aprilie, când e Postul Paştelui, în iunie, când e Postul Sfinţilor Apostoli, în august, când e Postul Adormirii Maicii Domnului, în decembrie, când e Postul Naşterii Domnului Iisus Hristos, ci integral şi continuu. De ce zice preotul: „Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi”? Frica de Dumnezeu e începutul înţelepciunii, dragostea lui Dumnezeu e sfârşitul înţelepciunii, deci, expresia de mai înainte poate fi tâlcuită aşa: „Începători, mijlocii şi desăvârşiţi, apropiaţi-vă!” cine să nu se apropie de Sfânta Împărtăşanie? Cei pe care îi opreşte duhovnicul pentru că au canoane de făcut, pentru că au păcate strigătoare la cer şi păcate de moarte, pentru că au nevoie de penitenţă şi conştientizare. Curăţenia n-o fac ei, ci o face tot Hristos. Sângele lui Hristos spală păcatele mele, nu eu prin nevoinţa mea. Nevoinţa fiecăruia nu e decât o atitudine prin care încearcă să dobândească smerenia.

- Şi accept ca Domnul să mi le spele, primesc…

… - Da, deschid mâna ca să mi se pună. Asceza e deschiderea mâinii pentru a primi de la Hristos darurile. Aerul există, eu nu trebuie decât să deschid gura, să-l inspir. Plămânul e făcut de Hristos, gura a făcut-o Hristos, aerul l-a dat Dumnezeu, eu doar trebuie să respir. Eu fac doar efortul e voinţă ca să deschid gura. La fel se întâmplă şi cu nevoinţa zi de zi. În zilele de acum ispitele sunt iuţi, tăioase, subtile, de aceea creştinul trebuie să fie atent la două lucruri. „Ieşi-va omul la lucrul său şi la lucrarea sa până seara”. Când se vorbeşte de lucru, se referă la acţiunea propriu zisă, iar lucrarea priveşte atitudinea minţii. Există un lucru fizic şi o lucrare interioară care îl apropie de Dumnezeu. Atitudinea pe care ar trebui să o aibă creştinii este definită de aceste cuvinte: „Coboară minte în inimă şi încuie-te în împărăţia cerurilor. Adună-te într-o picătură de tortură pentru diavol şi te mântuieşte cu biruinţa, când îţi va veni ceasul. Nu te risipi înainte de vreme în castele fiarei care laudă pe Domnul întru slava deşartă”. Să fim foarte atenţi că din slava deşartă aducem laude lui Dumnezeu, din slava deşartă facem misiune pentru Biserica lui Hristos, din slava deşartă ne dăm antiecumenişti, din slava deşartă ne prezentăm ca apărători ai credinţei, dar noi avem în sufletul nostru păcate şi păcate. Există un cuvânt care spune: „După ce îi adunăm pe oameni sub acoperişul nostru, prin cuvintele pe care le spunem, îi omorâm prin năravul nostru cel nevindecat”. Aşadar, înainte de toate trebuie să ne trăim noi credinţa, să practicăm noi învăţătura Bisericii. Dacă devenim oameni curaţi şi smeriţi nu mai e nevoie de multe cuvinte, pentru că se simte, se vede, puterea lui Dumnezeu va lucra prin noi. Oamenii care au convertit tâlhari, şi desfrânaţi, şi tot felul de păcătoşi, şi chiar eretici au fost aceia care nu au spus multe cuvinte. Au trăit şi au simţit duhul care venea din ei.

- Şi cum vedeţi lucrurile, creştinii anului 2007, oamenii obişnuiţi de acum, mai au potenţa, sunt ei capabili să facă ceea ce aţi rostit Sfinţia Voastră adineauri? Să păstreze demnitatea întru Hristos a neamului românesc?

- Ar fi ei capabili dar au nevoie de păstori care să-i conducă, de păstori curajoşi, de păstori fermi, de păstori care să le fie modele. Spunea Sfântul Părinte Iustin Popovici: „Ortodoxia are nevoie de păstori care să fie asceţi, purtători de Duh Sfânt”. Trebuie practică şi apoi cuvânt. Dacă vorbim numai din cărţi, nu am făcut nimic. Şi asta este o mare slăbiciune a noastră. Cuvântul nostru este mai mare decât fapta noastră. Creştinii se străduiesc, dar nu sunt învăţaţi să aibă o lucrare a minţii, nu sunt învăţaţi să fie treji. Se împrăştie prin acatiste peste acatiste, cărţi peste cărţi, pelerinaje peste pelerinaje. Unii când se întorc dintr-un pelerinaj au mintea mai împrăştiată ca înainte. Alţii citesc cărţi din multe direcţii şi se smintesc, pentru că se întâlnesc cu o hrană tare. Alţii fac o rugăciune seara şi sunt mai obosiţi, pentru că n-au ritm, n-au atitudine, n-au o măsură, nu ştiu să se adune cu mintea. Ei trebuie să practice atitudinea ce reiese din următoarele cuvinte: „Cu pace să ieşim întru numele Domnului”. Noi, prin icoană, în biserică, ne ducem cu mintea la Dumnezeu. Prin muzica psaltică pe care o ascultăm, ne ducem cu mintea la Dumnezeu şi intră în noi nişte ritmuri. Ce te faci cu ritmul care se cântă la anumite strane, de te enervezi ascultând slujba? Cântul ar trebui sa fie clar, lin, liniştitor, cu Duhul lui Dumnezeu în el. Atitudinea pe care o ai în biserică: să stai în faţa lui Dumnezeu drept, smerit, demn, acolo nu mai este bogat, nu mai este sărac, nu mai este tânăr, nu mai este bătrân, nu mai este deştept sau mai puţin deştept. O astfel de atitudine trebuie să o avem în faţa lui Dumnezeu pe tot parcursul vieţii noastre. Când spunem „Cu pace să ieşim întru numele Domnului”, noi nu mai avem trezvie, nu mai avem acea prezenţă a lui Dumnezeu. Culoarea florii din natură devine icoană, iar mirosul ei devine tămâie. Când ieşim din biserică să avem aceeaşi atitudine faţă de oameni, de egalitate sufletească, pentru că suntem copii ai lui Hristos şi fraţi între noi. Dar nu facem aşa, ne schimbăm, credem că suntem cineva mai presus de ceilalţi, statut social, avere, studii, funcţii şi aşa lichidăm frăţietatea cu ceilalţi.

- Practic, nu împlinim prima poruncă, să ne iubim aproapele ca pe noi înşine…

- Da. Creştinul din ziua de astăzi trebuie să devină cât mai simplu, să-şi liniştească mintea. Marea problemă a creştinului acum este împrăştierea minţii.

- Formulaţi o problemă care frige, într-adevăr, creştinul să fie şi să trăiască simplu. Şi Părintele Iustin Pârvu a zis aşa: să trăiască simplu! Acesta ar fi esenţialul pentru noi. Dar ce face el, creştinul din lume, în contextul comodităţilor create prin tehnologiile moderne, care sunt şi foarte stresante. Părintele Paisie Aghioritul spunea că pe măsură ce acumulăm comodităţi din acestea, adunăm mai multă nelinişte. Iar Părintele Iustin zicea că astea sunt bălăriile în care ne încurcăm zilnic. Cum să procedeze creştinul ca să trăiască simplu, adică să fie mai aproape de Hristos, de mântuire?

- Un bătrân i-a spus ucenicului: „Mănâncă, bea, dormi, stai în chilia ta, roagă-te şi rugăciunea te va învăţa pe tine toate”. Omul care va începe să ia contact cu Dumnezeu prin rugăciune, în special să repete cât poate de des, continuu, „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”, des, des, des, încontinuu, dacă se va strădui să fie fiu al bisericii, adică să ia gustul Sfintei Liturghii, să se împărtăşească, să trăiască Sfânta Liturghie, dacă se va strădui să practice un pic de rugăciune seara, un pic de rugăciune dimineaţa, dacă va citi o pagină de învăţătură dintr-o carte pe zi, un capitol din Sfânta Evanghelie şi doi-trei psalmi, omul acela va începe să guste din har. Astfel, duhul din tine ajunge să respingă duhul din obiecte, din acţiuni, din vorbărie, din tot ceea ce este balast. Atunci te dumireşti singur, zici, nu-mi iau acel lucru, pentru că îmi fuge liniştea, nu merg în local sau în discotecă, pentru că îmi fuge liniştea sufletească. Omul trebuie să-şi apere singur comoara lui interioară. Duhul din el îi va spune tot ceea ce nu se împacă cu Duhul Sfânt. În acest mod se va simplifica, nu el, ci duhul îi va spune ce e bine şi ce e rău. În momentul în care ne vom educa bine copiii şi-i vom împărtăşi de mici, până la vârsta de 7 ani copilul trebuie să se împărtăşească în fiecare duminică, pentru că el nu posteşte, nu se spovedeşte, aceştia sunt cei 7 ani de acasă, împărtăşirea necondiţionată, ei bine, în această situaţie,Duhul din el, Hristos din el îl va construi într-un anumit fel, va face din el omul lui Dumnezeu. Unuia ca acesta nu trebuie să-i mai explici că nu bine să se ducă în discotecă, poţi să-l trimiţi şi nu-i place. Nu trebuie să-i spui să nu fumeze, îi dai ţigara şi n-o ia, pentru că duhul din el alungă duhul ţigării, alungă duhul din discotecă, alungă răul. Dar trebuie să fim foarte atenţi, să nu devenim nişte creştini făţarnici, formalişti, rigizi. Ni s-a spus: „Pace vouă şi bucuraţi-vă!” De ce nu se vede pe chipul românilor liniştea, bucuria? Pentru că nu lucrează corect.

- Nu prea avem bucurie. Suntem un popor mâhnit…

- Pentru că nu lucrăm corect. Suntem mâhniţi în mare parte pentru faptul că ţara e călcată în picioare, învăţământul e la pământ, armata e la pământ, stau câte doi-trei într-un pat în spitale, n-au medicamente, n-au locuri de muncă, pleacă, săracii, în străinătate, familia de-abia se ţine, televizorul le termină minţile. Omenii sunt foarte chinuiţi. Nu trebuie să-i acuzăm pe creştinii din oraşe că nu sunt cum trebuie, ci să venim, ca păstori, cu multă dragoste şi cu multă îngăduinţă. Să-i ajutăm şi să-i smulgem din situaţia în care se află, nu să-i criticăm.