Ne contrariază, şi n-ar trebui, câteva afirmaţii ale unui teolog român care se vântură prin Europa ecumenistă ca o furtună de nisip în pustiul Sahara (vezi „Ziua” din 24 sept. 2007!). Zice că e ortodox, dar scrie numele Domnului cu un singur I: Isus, că celălalt i s-a veştejit prin mânăstirile catolice şi prin aşezămintele protestante pe care le frecventează mai des decât casa părinţilor săi. Şcolit şi răs-şcolit prin universităţi occidentale, Cristian Bădiliţă a devenit un purtător de drapel al ecumenismului. El nu are nici un dubiu asupra „bisericilor surori”(care-i una, sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică), sintagmă ce decurge, nu-i aşa, firesc, din preaînalta învăţătură pe care şi-a însuşit-o dumnealui. Ba, din alpina lui privire coboară şi certarea pe care o administrează părinteşte Sinodului de la Niceea, din anul 325, care a stabilit data Paştelui „cu o tentă anti-iudaică declarată, tentă care nu e doar periculoasă, ci şi de prost gust”.
Măi, să vezi şi să nu crezi, cum şi-au permis cei 318 Sfinţi Părinţi, adunaţi la Niceea în Sinod, să-l contrazică pe „sfântul duh” numit Cristian Bădiliţă, care, iată, a avut răbdare 1700 de ani, dar acum nu a mai putut, gata, a răbufnit şi el şi a declarat că asta nu e Sfântă Tradiţie, ci e o hotărâre proastă şi periculoasă pentru că, lucru limpede, e anti-iudaică. În schimb, după noul său chef, catolicii, fixându-şi data Paştelui cu o mie de ani mai târziu dar după alte criterii decât cele ale sfinţilor, au nimerit direct în miezul firescului, fiindcă, desigur, dumnealor nu-i mai supără pe iudei, şi, din această cauză, se întemeiază pe o tradiţie mai gustoasă şi mai post-modernă decât aceea ortodoxă. Ce înseamnă să ai doctorat la Sorbona! Mă, le tragi palme sfinţilor şi-i zburătăceşti ca pe nişte raţe prin urzici. Nu-i lucru mare să-L iei şi pe Hristos la înjurături şi la şuturi, că şi Dânsul a avut o atitudine cam anti-iudaică, le-a zis-o de la obraz. Ba părutu-ţi-s-a că şi Duhul Sfânt a greşit acolo, la Niceea, la sfătuirea sfinţilor şi, prin urmare, e normal să-i iei locul şi să-i arăţi, cu degetul, Bisericii Ortodoxe Române, direcţia: să adopte urgent criteriile şi data Paştelui catolic! Că dacă va face aşa cum zice dom’ doctor, atunci „BOR nu va pierde nimic, nici prestigiul, cu atât mai puţin mântuirea”. Păi, nu vi se pare logic, dacă Bădiliţă e acum membru al treimii, are mântuirea noastră, a tuturor, în mânecă şi ne-o pune pe cap imediat ce ne rectificăm atitudinea recalcitrantă faţă de iudei şi faţă de catolici!
Vă mai amintiţi?, dracul, vârât în gura şarpelui, i-a zis Evei, care trăncănea cu el prin Rai, de, ca femeia dornică de un taifas, „nu, nu veţi muri”, ci „veţi fi ca Dumnezeu” (Facere 3, 4-5). Şi ea l-a crezut! Acum, ăsta, Bădiliţă, eram să zic, bă, Diliţă!, nu e şarpe, e sorbonel, adică o arătare căzută în patru labe în faţa catolicilor, căreia nu se ştie ce fel de drac i s-a suit pe limbă, întrucât deodată a început să strige la noi, deşi nu suntem în rai, ci în Valea Plângerii, că nu ne pierdem mântuirea dacă ne dăm pe mâini papistăşeşti. Cine-l crede? Dar el nu se lasă, o ţine înainte, precum gaia macaroana Vaticanului. Aaa, abia atunci vom fi pe gustul lui! Al cui? Al diavolului, care tânjeşte să se bucure când ne va vedea catolici cu acte în regulă. Are, aşa, un gust doctoral de bucurie în febrilă aşteptare. Bă, Diliţă aista se asemănă leit cu şarpele din vechime, că amândoi sunt doctori în drăcii smintitoare, amândoi se autoînalţă la rangul de dumnezei, amândoi mint de îngheaţă Dâmboviţa, amândoi se ascund în pielea altuia (Satana în pielea şarpelui, dracul în piele de Cristian!). Când îl mai auziţi bolborosind prostii prin ziare, să ştiţi că nu-i vorba de un creştin ortodox acolo, ci suflă diavolul peste o uscătură, iscând un şuierat de vasilisc veninos.
