Boierul Leontiev îi chemase pe toţi, niciunul nu trebuia să lipsească. Îi făcea de trei ani tătâne-său, răpus de o bardă muscălească în răscoala lui Pugaciov. Pregătiri mari, aşteptate de un târg întreg, mai ales că Novgorodul nu se trezise nici acum din blestemul în care fusese aruncat de ţarina Ecaterina pe motiv de nesupunere. Şi foamea era mare. Pe prostime o înghesui în curţile lui mari, iar în cămările de sus îi urcă pe cei cu pasul greu, moşieri cu sau fără titluri, negustori cu iscălitură fudulă, preoţi, funcţionari şi învăţători nemţi. Leontiev privea satisfăcut prin ochii lui mici, ascunşi în cearcăne, cum i se umplea casa cu nenumărate prilejuri de negoţ. Cum avea să-şi mai mâne el caii spre Fanar cu mărfuri de mult preţ acolo, luate pe nimic aici. Îşi mângâie instinctiv barba încă roşie, căutând spre intrare, de unde aştepta să-i vină doi musafiri dintre cei mai râvniţi la astfel de-ntâlniri. Poate n-or veni, socotea boierul, gândindu-se că sorţii de a nu pofti la mesele lui grele rămâneau încă în picioare. Da’ la Miciurin n-au catadicsit să vină, iar Miciurin nu-i un nimeni! Ei şi, dacă n-ar pofti, n-ar fi pagubă, ar rămâne pomana fără circ! îşi drese Leontiev voia bună, întorcându-se la ale lui.
Îşi împărţiseră târgul în două. Igor şi Vasili, cei pe care lumea îi numea zăltaţi, nu călcau în partea celuilalt, iar dacă se-ntâmpla, ieşea mare tărăboi, cei doi bătându-se urât pe podul curelarilor, cu toată grindina de-njurături posibile, chit că nu călcau prin crâşme. Târgoveţii se strângeau ca la urs, cele două sutane cârpite se târau prin colb, dar nimeni nu sărea să le despartă, priveliştea fiind grozavă. Nu se ştia mai nimic despre ei, numai că au venit în târg acum câţiva ani, amândoi în acelaşi timp. Numai unui fierar bătrân i se părea că pe Vasili îl cunoscuse ca mare meşter zidar în oraşul nou de pe Neva. Lumea îi înghiţea, din moment ce bunul Dumnezeu nu le dăduse mai multă minte. Creştinii mai milostivi îi găzduiau pe unde-aveau loc, iar fiecare făcea gazdei corvezile gospodăriei.
În partea lor de pământ, fiecare nebun se purta cum le e spiţa. Deunăzi, Igor intrase la liturghie şi, căţărându-se pe candelabrul cel mare, nu-l mai părăsi decât la vecernia de a treia zi, când răcni în plină vară un Hristos a înviat. Altădată dădu năvală în biroul primarului şi, ţinând în palmă o varză murată, îi trânti scurt, cu un zâmbet tâmp: credinţa ta nu face nici atât! Vasili nu era chiar atât de scump la vorbă. Ţinea predici despre a doua Venire, îi învăţa pe copii cum să lege nisipul cu lut ca să le stea mai mult cetăţile, mergea în piaţă şi, de pe un butoi, urla cât îl ţinea gura că ovreul Idel de pe Kamenskaia L-a ţintuit pe Hristos într-un copac: cum de nu-l vedeţi, orbilor, priviţi-L răstignit în salcâmul din curtea Elisabetei Petrovna! Veniţi de vedeţi ce ne-a făcut Idel, de L-a înţepenit pe Domnul în cuiele lui mari! Veniţi de vedeţi, fraţilor, veniţi de vedeţi mârşăvia lui Idel!
Leontiev era îndatorat amândurora până peste cap. Vasili, în a cărui parte locuia, îi spusese odată cine i-a furat cireada de bivoli şi unde ar putea da de urma ei. De la Igor luase îndemn că dacă vrea să scape de gută, să meargă la Iagoda şi să se bage până la brâu în nămolul ei. Doar o săptămână şi durerile îi trecuseră, însă nebunul îl vesti că dacă va spune cuiva, boala îi va reveni cu şi mai mare chin. Aşa îşi puse lacăt buzelor marele guraliv Leontiev, care ar fi spus până şi păsărilor ce a făcut Igor cu el. Nu putu să nu-i cheme la marea pomană, aşa că trimise după ei, cu rugă stăruitoare să nu-l ocolească. Trăgea nădejde din partea lui Vasili, care mai venise, dar Igor nu-i călcase niciodată pragul.
Într-adevăr, nebunul Vasili sosi şi de data aceasta. Îşi luă loc sub masă, socotindu-se nevrednic de a sta ca Hristos, cu coatele pe lângă strachină. Câţiva draci de copii îi aruncară ca la câine câteva bucăţi de pâine din orz, ciupindu-l şi-nghiontindu-l. Nebunul se trase din mulţimea de picioare şi se ascunse sub treptele înverzite ale conacului. Aici îşi primi porţia de fiertură pe care o aşeză pe jos, lăsând-o neatinsă. Înştiinţat, boierul veni să îl salute ca pe un vechi prieten.
- Bine-ai venit, Vasili, bucuros să te revăd. Pe unde-mi umbli, că ai mei te-au căutat două zile. E bine sub trepte, ca potăile? Treci sus, că ţi-am gătit mâncare mai aleasă.
- Mulţumesc de întrebare, jupân Leontiev, răspunse cu greu Vasili, fără să-şi ia privirea din ciorba aburindă. Ia, am fost aici, pe pământ, că doar nu m-am mutat încă la Domnul.
Lăsându-l într-ale sale, boierul merse la poartă să întrebe dacă nu cumva mai vine Igor. Tocmai atunci sosise. O rumoare trecu de la un capăt la altul al curţii, norodul începând să prindă rămăşag că va fi sau nu scandal. Igor venise mai jerpelit ca niciodată, de parcă trecuse prin mâinile tâlharilor lui Gruşka. Şi cum boierul poruncise la repezeală slugilor să acopere cu trupurile lor deschizătura scărilor pentru ca nebunii să nu dea ochi unul cu altul, acestea, buluc, nu reuşiră s-alerge decât până la spărtură. În zadar, căci Vasili îl ochi primul şi, ridicându-se cu fiertura la piept, se îndreptă singur spre Igor care, surprins, se pregăti de rezbel. Leontiev, om trecut prin viaţă, ghici imediat că bătaia nu mai poate fi oprită, aşa că alese că ar fi mai bine dacă i-ar da afară pe amândoi, să se bată cât or vrea. Dădu să-l apuce pe Igor, dar se trezi cu fiertura în ceafă, aruncată de Vasili cu adresă precisă, spre fratele lui întru nebunie.
- Afară, afară cu voi, răcni Leontiev cu zoaiele pe umeri, în timp ce umbrele începură tăcut şi cu sistemă să-şi care pumni dintre cei mai zdraveni. Se încăierară acolo, sub bolta grea de struguri verzi, ca doi şerpi negri ce se zvârcolesc de moarte. Poporul îi urmărea distrat, îndemnându-l ba pe unul, ba pe altul, după cum le era casa în târg. Trupurile celor doi monahi pierduţi în lumea cea neagră şi rea se rostogoliră prin ţărâna curţii până ajunseră fără voia lor în uliţă, spre izbăvirea lui Leontiev, care zăvorî cu mâna lui porţile cele mari. Să facă ce-or vrea, să se omoare, dar nu la el în tindă!
Igor, cu barba pe jumătate smulsă, începu să bată în retragere, căutând pe unde venise, cu toate că nu cunoştea defel Donskoiul. Iar când reuşi să-l îmbrâncească bine pe duşman, o rupse la fugă bezmetic, printre case, tăind de-a dreptul curţile şi-orientându-se după turlele Sfântului Vladimir de dincolo de Iagoda. Vasili nu se lăsă şi, săltându-şi anteriul, îşi puse în mişcare slăbănogitele lui picioare, care începură să alerge ca ale cerbului din psalmii dumnezeiescului David. După ei, care mai de care, mulţimea din dosul porţilor lui Leontiev care reuşise să iasă prin grădină tocmai pentru a-i găsi pe cei doi atleţi ai lui Hristos pe Kulikovo, în stadiul de iepure şi ogar hăitaş. Igor răsufla din greu, căci măgarul lui de trup nu-l ajuta defel la o aşa deprindere pe cât de ruşinoasă, pe-atât de sănătoasă. Opincile-i săriseră, rămânând într-o obială roasă la capete, din care ieşeau strâmbe şi ameninţătoare cinci degete care nu cunoscuseră niciodată un fund de lighean. Reuşea destul de nobil să fugă din calea pietroaielor îndreptate spre el din spate, de unde Vasili îşi permitea să se oprească pentru a le culege, slobozindu-le cu câte o sudalmă. Lumea, mai ales copiii, le ţinea hangul, blocându-i lui Igor posibilele scăpări către pod, astfel încât acesta se învârtea într-un labirint de uliţe şi curţi interioare.
Tăind de-a dreptul prin pescăria lui Volodea, Igor reuşi să se ascundă în spatele lăzilor cu resturi, o nesperată ocazie să-şi tragă sufletul său fugărit. Cu răsuflarea în braţul îndoit, pentru a nu fi auzită, nebunul privea cu ochi de gheaţă la Vasili, care fu dat imediat afară de către proprietar în şuturi şi-n sudălmi la fel de grele. Urma rândul lui, căci Volodea era mic la inimă şi mare la stat. Dar nu mai aşteptă o nouă papară, ci părăsi de bună voie ascunzătoarea, sărind prin spate un gard improvizat, de după care câteva mâţe îşi disputau oasele unor bibani. Trebuia neapărat să ajungă la podul lui Scedrin, ştia că e pe undeva pe-aproape. Dădu într-o mahala desfundată şi, întrebând pe unde-ar fi podul, i se răspunse că pe-acolo, după care Igor o luă încet, la pas, întorcându-şi prudent capul. Era un soare neutru după ploile de săptămâna trecută, dar se anunţa căldură la amiază. Marea de albastru de deasupra lui Igor începea să ia foc, mai ales că monahului, după atâta alergătură, i se suise tot sângele la cap. În această parte a târgului umbrele dimineţii cădeau aiurea, contopindu-se cu ţărâna şi cu oamenii ieşiţi din ea odinioară. Igor fugea de ei, căutând scăpare. Se trezi bătând o metanie, după obicei, rămânând cu fruntea în colb şi cerând parcă un răspuns. Din faţă se auzi deodată o larmă care dospea repede de după cea de-a treia izbă. Ridicându-şi privirea, Igor îl văzu pe Vasili răsărind de după colţ cu câţiva mujici entuziaşti şi cu o droaie de copii.
- Anatema să fii, pungaşule, afară din Novgorod, afară cu tine, urla Vasili din gura lui fără dinţi. Uncheşii îl aţâţau cu „nu te lăsa, Vasili, io-te-l colea’!”, dar Vasili parcă nici nu-i vedea, ţinând bărbia-n sus şi ochii-nfipţi în pradă. Igor nu mai dibuia deloc cepele aurite ale Vladimirului, aşa că începu să alerge bezmetic prin grădini, agăţând nevolnic rufele puse la uscat, până ce zări jucând în soare apa verde a Iagodei, pe care nu credea c-o va mai găsi. Rupse cu genunchii buza unui şanţ şi se trezi pe caldarâm, cu gonacii-n spate şi cu mila Domnului înainte. Simţea cum puterile i se scurg şi broboane mari şi sărate îi ies din frunte, dar de fiecare dată – de unde, nu ştia nici el – reuşea să reînnoade fuga. Căutând amarul acela de pod, nu zări decât puntea de frânghii de la povarna lui Ianacek, însă şi-aceea era prea departe pentru a o mai atinge.
Atunci îl trăsni un gând căzut parcă de altundeva, nu din cotloanele sufletului său: îşi strânse aprig restul de sutană, trase o cruce la repezeală şi păşi cu ochii-nchişi peste spuza hâtră a Iagodei. Se simţea uşor, parcă o ameţeală îi venea de jos în sus, dar mergea, chiar mergea deasupra apei. Spatele-i ardea ca pus pe jar, inima îi bătea gata să se spargă. În văzul lumii întregi adunate la poarta lui Ianacek Igor trecea pe deasupra Iagodei, nemaiauzind şi nemaivăzând nimic, obsedat de verdele deschis al râului puturos. Puţin şi ajunse pe celălalt mal, gâfâind ca alergat de lupi. Se întoarse brusc şi rămase perplex: Vasili, cu faţa aprinsă de-o stranie lumină, venea după el, călcând sigur apa sub privirile înmărmurite ale însoţitorilor. Se ţintuiră drept în ochi, de parcă şi-ar fi spus toate. Prăvălit pe tăpşanul de lângă apă, Igor abandonă brusc fuga şi puse capul în iarba netăiată. Transfigurat, Vasili veni lângă el şi, întinzându-i o mână, îi spuse cu o voce pe care, dacă ar fi auzit-o, târgoveţii nu ar fi recunoscut-o nici în ruptul capului:
- Frate Igor, văd că ne-am cam întrecut cu gluma…
Nebunul, trântit la pământ, izbucni într-un plâns sfâşietor, dar nu ca acela când îl băteau oamenii stăpânirii. Vasili se depărtă tăcut spre poarta Uspenski, pe-acolo de unde veneau trăsurile de la Moscova.
***
A trecut mult de-atunci. Bătrânii spun că cei doi nebuni n-au mai călcat niciodată-n Novgorod. Ei, pe care toată lumea-i suduia, ei, de care toată lumea se ruşina, se dovediseră a fi îngeri în trup. Leontiev înălţă o troiţă-n cinstea lor lângă piaţa cea mare, apoi dărui bisericii un ceaslov în care ţinu să scrie cum a întors Dumnezeu înţelepciunea acestei lumi prea sigură pe pământul de sub ea.
de Octavian Dărmănescu, din Blogul lui Laurenţiu Dumitru
