Misterele Pucioasei (I)

Reportaj independent despre fenomenul religios NIP (”Noul Ierusalim de la Pucioasa”)

I. Ce spun oficialităţile?

Solicitând un punct de vedere oficial din partea Eparhiei noastre am aflat multe amănunte interesante, arhi-suficiente pentru a convinge nu numai un reporter, ci şi o ţară întreagă, despre un adevăr incomod pentru Ortodoxie: fenomenul “Noul Ierusalim de la Pucioasa” este o grosolană înşelătorie, faţă de care autorităţile ar fi trebuit de mult să se autosesizeze şi să ia măsuri corespunzătoare. Dar, întrucât niciodată nu e prea târziu, vom sintetiza cele aflate, şi aşa vom putea spune că:

1. Fenomenul “Noul Ierusalim de la Pucioasa” (NIP) se înscrie în linia mişcărilor para-religioase creştine cu caracter fundamentalist, ultra-ortodox si ultra-naţionalist.

2. Analizat din punct de vedere religios, social şi moral, acest fenomen apare a fi exterior Eparhiei Târgoviştei, deşi majoritatea adepţilor lui sunt vieţuitori ai judeţului Dâmboviţa şi acţionează cu precădere în această eparhie.

3. Biserica Ortodoxă Română la rândul ei, ca autoritate religioasă supremă a Ortodoxiei româneşti, nu recunoaşte acest fenomen religios ca o manifestare stabilă şi compatibilă ortodoxiei, şi în consecinţă nu poate s-o integreze în structurile sale oficiale, aşa cum a procedat în ultima vreme cu alte grupări sau organizaţii religioase (Oastea Domnului, ASCOR; LTOR, etc).

4. Adepţii NIP practică o “ortodoxie” originală, care conţine inconsecvenţe grave şi serioase devieri de la învăţătura tradiţională. Vom expune deocamdată la modul general doar câteva dintre ele:

- Săvârşirea în antecedente a “Sfintei Liturghii” de către bărbaţi nehirotoniţi şi de către femei (evident, tot nehirotonite). În prezent, acest obicei nu se mai practică la modul deschis şi pe scară largă, dar acest aspect este greu de controlat în teritoriu, la nivelul fiecărui individ, date fiind şi unele fracturi intervenite între membrii mişcării şi actualii ei lideri religioşi. Cel puţin în aparenţă, acest obicei pare a fi fost totuşi abandonat în ultima vreme.

- “Sfinţiri” necanonice de preoţi şi de episcopi, fără punerea mâinilor, ci prin “asistenţa directă, mai presus de fire, a Duhului Sfânt”. În acest mod au fost “sfinţiţi” pe rând: Ilie Bunea, Spiridon Şerban şi Neculai Nedelcu, întâi ca “preoţi”, apoi ca “episcopi”. În prezent, deşi se consideră episcopi, cei trei slujesc invariabil îmbrăcaţi în veşminte de preoţi, deoarece doresc probabil ca statutul de “episcopi” să fie şi în continuare ţinut secret pentru lumea exterioară, dar chiar şi pentru majoritatea adepţilor. Desigur că aici este vorba de un “secret al lui Polichinelle”, îndată ce aceşti “episcopi-preoţi” sau “preoţi-episcopi” îşi binecuvintează la slujbe adepţii cu două mâini (după cutuma episcopală) şi nu cu una (după cutuma preoţească).

- Inovaţii în treptele sacerdotale canonice: apariţia treptelor de: “prooroc”, “călăuză”, “păstor” şi “străjer”. În prezent, în afară de cei trei “preoţi-episcopi” de care a am vorbit, la NIP mai sunt:

— doi “prooroci”, care sunt simultan şi “călăuze” (realizând un adevărat cumul de funcţii), respectiv: Mihaela Tărcuţă şi Neculai Nedelcu (care mai este, după cum am văzut, şi “preot” şi “episcop”, o adevărată performanţă în ceea ce priveşte cumulul de funcţii). Deşi în principiu ei conduc din umbră, fără a ieşi ostentativ în faţă, aceştia sunt de fapt adevăraţii şi singurii lideri ai mişcării NIP.

— doi “păstori” (în prezent, trecuţi pe linie moartă chiar de către cei doi “prooroci”, care au preluat de la ei toată puterea executivă) pe nume Dănciucă Gheorghe (alias “nea’ Mişu”, alias “păstorul Daniel”) şi Costache Cristea (zis “nea’ Cristea”). Semnificativ este că toate “proorociile” referitoare la aceşti “păstori” (inclusiv aceea că “nea’ Mişu va fi Sfântul Ilie, venit a doua oară pe pământ” şi că “el nu va trece prin moarte”) nu s-au împlinit (încă).

— mai mulţi “străjeri”, unii deja intraţi în dizgraţie, alţii încă “agreaţi” de către “călăuze”, dar cu toţii fiind lipsiţi în prezent de orice prerogative, acestea fiind preluate tot de către cei doi “prooroci” multifuncţionali. Cei mai proeminenţi străjeri, însă numai cu numele, sunt: Halău Gheorghe (alias “nea’ Didi”, binecunoscut ca omul de legătură între adepţi şi oficialii Eparhiei Târgoviştei) şi Costache Vasilica (alias Veronica), una dintre nurorile lui Costache Cristea. Halău Gheorghe mai este acreditat şi cu culegerea de ştiri şi bârfe de prin Eparhie; dar fiind cam guraliv, este folosit simultan şi de partea adversă, pentru ca să-şi confirme toate zvonurile despre NIP, ajunse pe diverse căi la departamentele de ştiri. Chiar şi ştirile de faţă sunt, în cea mai mare parte, confirmate pe această filieră.

- De asemenea, mai există şi alţi “preoţi obişnuiţi”, care nu sunt simultan şi “episcopi” : “preotul” Irineu Tărcuţă (cumnat cu Mihaela Tărcuţă), “preotul” Ionică Ţurloi şi “preotul” Georgică Nicolae. Ei au fost hirotoniţi în taină, în chip neoficial, de către cei trei “preoţi-episcopi” (Ilie, Spiridon şi Neculai ). După aceea, ei au fost de regulă folosiţi tot în taină, pentru activităţi pastorale curente, de uzură, în timp ce aşa-zisa “troiţă”, tripleta Ilie-Spiridon-Neculai, era conservată pentru sărbătorile mari sau pentru activităţi publice cu caracter aparte, spectaculos, în care ei apăreau ca persoane oficiale, reprezentative către exterior. În prezent şi aceşti “preoţi obişnuiţi” sunt traşi pe linie moartă de către lideri: Irineu ca fiind “necorespunzător”( deoarece, considerându-se membru al familiei, s-a îngâmfat şi a devenit lipsit de obedienţă faţă de lideri); Ionică, deoarece a lăsat totul baltă şi a fugit la casa părintească ( fiind dezgustat de prea multe nereguli şi fariseism în care era obligat să se amestece); Georgică, deoarece din cauza relelor tratamente la care a fost supus, i-au apărut dintr-o dată grave probleme psihice (care au necesitat apoi tratament îndelungat şi internări repetate).

- Atragerea, într-o primă fază, a unor ierarhi din BOR (ex: episcopul Irineu Bistriţeanul), şi a unor preoţi din Târgovişte şi Bucureşti, pentru o legitimare “ortodoxă” a mişcării. Ulterior, atât episcopul Irineu cât şi preoţii simpatizanţi au retractat această legătură cu NIP. Chiar şi unii preoţi din interiorul mişcării au retractat, părăsind “lucrarea” ( ex: preotul Ştefan Gândiceanu din Bucureşti, preotul Irineu Tărcuţă din Târgovişte, preotul Ionică Ţurloi din Pucioasa). În faza care a urmat imediat după declanşarea conflictului deschis cu BOR ( ianuarie 1993), liderii mişcării au impus adepţilor lor ruperea oricărei legături canonice cu ierarhia recunoscută a BOR, inclusiv cu ierarhul Irineu, şi refuzul unei ascultări pe linie mânăstirească, deşi liderii se declară în continuare vieţuitori ai “Mânăstirii NIP”.

- Angrenarea premeditată în această mişcare a unor artişti de marcă (sculptorii Marian Zidaru şi Victoria Zidaru, naistul Gheorghe Zamfir, soliştii Grigore Leşe şi Maria Leşe, toboşarul Ovidiu Lipan-Ţăndărică), adică acele personalităţi care să confere prin numele şi faima lor credibilitate şi interes sporit din partea maselor de curioşi către această inovaţie pseudo-religioasă autointitulată NIP. Totodată, unii dintre aceşti artişti au mai fost şi spoliaţi de către liderii sectei cu sume de bani colosale, preluate din câştigurile lor personale, de ordinul a sute de mii de dolari, sub forma unor “donaţii benevole”, făcute în numele “ajutorului dat coborârii Cuvântului lui Dumnezeu pe pământ”. Dar, rând pe rând, toţi aceşti artişti creduli şi-au dat seama de înşelăciunea în care au fost târâţi şi i-au părăsit cu dezamăgire şi dezgust pe liderii sectei. Chiar şi artiştii Zidaru, care au fost ani de zile promovaţi cu vicleşug în poziţia cea mai din faţă, ca şi când ei ar fi fost adevăraţii lideri ai sectei, au descoperit într-un târziu că au fost manipulaţi şi s-au dezis definitiv de această înşelăciune a secolului.

- Scrierea unei cărţi voluminoase, de 1930 de pagini, intitulată “Cuvântul lui Dumnezeu”, prin care liderii sectei încearcă să rivalizeze cu Sfânta Scriptură. Această carte este considerată de către adepţii acestei secte chiar “O Altă Scriptură” deoarece, în mod sistematic, citate din această carte sunt prezentate la slujbele lor ca fiind “din Sfânta Evanghelie de la Sfânta Apostoliţă Virginia, citire”. În realitate, exceptând perioada anterioară anului 1980, când mai trăia încă Virginia Tudorache, precum şi o scurtă perioadă din vremea activităţii “prooroceşti” a Mariei, sora Virginiei, restul scrierilor sunt pure născociri care aparţin exclusiv “proorociţei” Mihaela Tărcuţă, dar care pretinde că le primeşte nemijlocit de la Dumnezeu.

- Scrierea unei cărţi necanonice, considerată de către adepţi un fel de catehism pseudo-ortodox, dar care în realitate este un amalgam de ficţiuni intitulate “eseuri”, împănate de erezii, sub titlul “Quo vadis, Ecclesia?”. Deşi această carte, extrem de eterogenă, pare a fi scrisă de către un autor colectiv, ea apare pe copertă ca având drept autor un personaj fictiv, cu numele “părintele Nicodim”. Acest personaj “părintele Nicodim” nu există în realitate, totul fiind o înscenare şi o minciună, menită să dea credibilitate ereziilor lor. S-a procedat astfel, deoarece de sub masca anonimatului putea fi trădată fără scrupule pretinsa lor loialitate faţă de Biserica-mamă, căci doar aşa au îndrăznit ei să aducă grave acuzaţii ierarhilor BOR, pentru a crea neîncredere şi destabilizare în sânul enoriaşilor Bisericii majoritare. Numele aşa-zisului “Nicodim” nu pare a fi fost ales la întâmplare, ci aminteşte de acel Nicodim care a venit noaptea pe furiş la Mântuitorul, fiind hotărât să-i trădeze pe farisei şi pe cărturari. Sub acest nume-fantomă, de “părinte”-trădător, pe care nu l-a văzut nimeni vreodată, se acoperă şi corespondenţa lor electronică ( email: parintelenicodim@gmail.com).

- Intoxicarea adepţilor sectei cu o teorie existenţială alambicată, care împleteşte până la refuz terapia sacrului cu terapia fricii, şi a cărei rezultantă este angoasa unei iminente catastrofe apocaliptice, din care nu vor scăpa decât “cei aleşi”. Aceştia sunt aleşi după criterii care converg spre o supravenerare a liderilor, în persoana cărora se reflectă întrupată voinţa Fiinţei Divine, care se materializează în Cuvânt. Adepţii sunt complexaţi în permanenţă de o frică paralizantă, care le spală creierele şi îi împiedică să se manifeste uman şi raţional. Dimpotrivă, cei care reuşesc totuşi să se se smulgă din “pânza de păianjen” ţesută de către cei doi lideri apocaliptici (Mihaela Tărcuţă şi Neculai Nedelcu) sunt ameninţaţi cu blesteme şi nenorociri chiar de către aceşti doi “prooroci”, care se cred a fi “aleşii Domnului”, cei “doi măslini” şi “cele două sfeşnice”, din gura cărora iese foc şi pucioasă, “care mistuieşte pe vrăjmaşii lor” (Apoc. 11, 3-12).

- va urma -

Anca Ionescu-Târgovişte