Ortodoxie şi Yoga. Temei comparativ în 25 de puncte

E la modă printre intelectualii noştri a spune: „Toate religiile sunt bune… Toate sunt versanţi ai aceluiaşi munte, cărări ce ne duc în vârf; căi ce au aceeaşi finalitate”. De asemenea, auzim des că unii dintre creştinii noştri se interesează de practicile yoga. Aceştia cred că există compatibilitate între învăţătura ortodoxă şi practicile spirituale asiatice. Oare aşa să fie? (L.D.)

	Ortodoxie	Yoga
1. Fondul doctrinar	teologie creştină;	antropologie.
2. Originea istorică, dogmatică şi mistică	prin Revelaţie supranaturală, dumnezeiască;	compoziţie omenească (mituri, legende atemporale).
3. Ţinta credinţei	unirea iubitoare cu Dumnezeu prin Hristos;	dizolvarea persoanei umane în neant (nirvana = vid).
4. Subiectul credinţei	Dumnezeu Unul în fiinţă şi întreit în Persoane (monoteism personalist);	divinitate cosmică impersonală (panteism).
5. Creaţia	actul real al manifestării dragostei dumnezeieşti intra-treimice;	emanaţie din fiinţa absolută (confundata cu ea), iluzie (maya) din care „evoluează” făpturile până la desăvârşire.
6. Omul	chipul lui Dumnezeu, capabil de asemănare cu El;	stadiu mai „evoluat” al făpturii.

7. Existenţa omenească	libertate şi responsabilitate;	necesitate, predestinaţie absolută şi definitivă (karma).
8. Sufletul omenesc	suflare a lui Dumnezeu peste trup, care-l face viu;	emanaţie din fiinţa absolută.
9. Viaţa omenească	dată ca dar de Dumnezeu, începând cu zămislirea în pântecele mamei (şi trup şi suflet);	stare a „evoluţiei” naturale, mecaniciste.
10. Moartea	unică, trecerea de la viaţă la înviere, la starea de comuniune cu Dumnezeu şi cu sfinţii Săi;	migrarea sufletului dintr-un trup în altul (reîncarnare, metempsihoza) necesară unei purificări şi perfecţionări continue.
11. Păcatul	căderea omului din harul şi comuniunea cu Dumnezeu, prin ispita diavolului;	nu ar exista păcat, ci o soartă (karma) care dictează implacabil acţiunile viitoare (moralitatea este raportată nu la standardul divin, ci numai la unul uman).
12. Ridicarea din păcat	pocăinţă, fapte bune, împăcare cu Dumnezeu şi cu oamenii;	asceză şi cunoaştere autonomă şi individuală, care face omul să „evolueze” fără nici un scop comunitar.
13. Mântuirea omului	în Biserica lui Iisus Hristos, Care este Dumnezeu Întrupat, prin unirea cu El în chip tainic;	eliberarea, ieşirea dintr-un lanţ de reîncarnări dictat de karma (pseudo-automântuire) printr-o „iluminare” în cunoaştere, nu prin iubire.
14. Scopul credinţei	mântuirea omului, învierea cu trupul şi transfigurarea lui prin unirea cu Sfântul Trup şi Sânge al Domnului Iisus Hristos Cel Înviat si Înălţat la ceruri;	anularea persoanei prin dizolvarea ei într-o masă cosmică impersonală (nirvana = neantizare), sinucidere spirituală.
15. Efectul credinţei	restaurarea omului ca persoană capabilă de iubire dumnezeiască prin unirea şi asemănarea cu Hristos, îndumnezeirea prin lucrarea Duhului Sfânt;	creştere continuă a puterilor prin efortul individual de „energizare” a centrilor de forţă.
16. Expresia credinţei	bucuria Învierii lui Hristos însuşită de fiecare credincios în Biserica Lui;	pesimismul individual al suferinţei şi al morţii.
17. Cultul credinţei	bun simţ natural, sporit întru sfinţenie şi comuniune de iubire cu Hristos prin rugăciune în Biserica Lui;	meditaţie filosofică la sine, la natură, acte nenaturale, magice, chiar imorale (repetări continue de formule - mantră, concentrare îndelungată asupra unor figuri geometrice - yantra, autosugestie, auto-hipnoză, poziţii dobitoceşti - asane, desfrânare - tantra).
18. Limbajul credinţei	personalist-comunitar, ca mijloc de comunicare a iubirii, de îmbogăţire a existenţei interpersonale;	tehnic, gnostic, dialectic, lipsit de orice urmă de exprimare a iubirii.
19. Simbolismul credinţei	forme văzute, prin care se revarsă harul dumnezeiesc în Biserică, fiind chipul celor cereşti;	mijloace ajutătoare în cunoaştere, idolatrizate.
20. Virtuţi esenţiale şi definitorii	smerenia şi iubirea de Dumnezeu şi de semeni;	iubirea de sine (considerat dumnezeu-brahman) şi cunoaşterea autonomă.
21. Ierarhia credincioşilor	comunitară, întemeiată de Însuşi Hristos prin Sfânta Taină a Preoţiei;	individuală, pe baza meritelor şi performanţelor dobândite prin efort egoist.
22. Extazul	starea de trezvie şi nepătimire primită ca dar de la Dumnezeu, pe măsura creşterii comuniunii cu El;	stare de transă, inconştienţă, beatitudine egoistă căutată ca un scop în sine.
23. Minunile	arătarea slavei şi puterii lui Dumnezeu, prin slujitorii Săi sfinţiţi, cu scopul de a chema la pocăinţă pe cei necredincioşi;	manifestări ale „performanţelor” omeneşti, demonstraţii de forţă (circ), expresia mândriei şi lăudăroşeniei omeneşti.
24. Vederea celorlalte căi spirituale	erezii sau rătăciri de la Adevărul deplin revelat în Iisus Hristos, şi păstrat în Biserică;	expresii ale voinţei divine, care duc în acelaşi loc, având doar particularităţi de epocă şi de cultură.
25. Inspiraţia învăţăturii	Dumnezeu Însuşi, Iisus Hristos Care conduce Biserica prin Duhul Sfânt spre unirea în veşnicie cu El;	vrăjmaşul mântuirii omului. „Tatăl minciunii”, diavolul, care-i împinge pe toţi adepţii lui la mândrie, egoism, închidere sufletească, deznădejde.

după Blogul lui Laurenţiu Dumitru