din “Cuvântări împotriva anomeilor. Către iudei” Ed. IBMBOR – 2007
Cuvântul III
Către cei ce postesc Pastele cel dintâi
Cuvântul IV
Către iudei, la trâmbiţele Paştelui lor. A fost rostit în Antiohia, în Marea Biserică
1. Mulţi oameni nu ascultă cu uşurinţă cuvântările lungi, unii din pricină că sunt trândavi din fire, alţii din pricină că se dedică întru totul grijilor lumeşti, iar alţii din pricină că sunt stăpâniţi de multă neştiinţă. De aceea, am socotit că trebuie neapărat să curm oboseala pricinuită de o cuvântare lungă, pentru ca prin scurtimea cuvântului să înlătur şovăiala celor trândavi, iar pe cei ce au groază de citit să-i fac să asculte cu multă tragere de inimă lucrarea aceasta.
De aceea, nici n-am căutat să-mi împodobesc prin cuvinte alese şi cu nume lucrarea aceasta, ci am spus lucrurilor pe numele lor, aşa, ca să fie uşor, lesne de înţeles şi de slugă, şi de slujnică, şi de văduvă, şi de negustor, şi de corăbier, şi de plugar. Voi încerca, de asemenea, pe cât îmi va fi cu putinţă, să micşorez mereu lungimea spuselor, ca să dau învăţătura în puţine cuvinte. Aceasta, pentru ca şi prin uşurinţa de înţelegere şi prin puţinătatea cuvintelor să stârnesc pofta ascultătorilor trândavi, să-i fac să-mi urmărească spusele cu uşurinţă şi fără vreo oboseală şi să aibă câştig sufletesc ţinându-le aminte.
Mai întâi voi începe lupta cu elenii. Dacă mă va întreba elenul: “De unde se vede că Hristos este Dumnezeu?” (trebuie să ne închipuim că aceasta ne vor întreba mai întâi, căci toate celelalte decurg din aceasta), nu-i voi aduce dovada din cer, nici din altele ca acestea. Într-adevăr, dacă îi voi spune că Hristos a zidit cerul, pământul, marea, n-are să primească spusa mea. Dacă îi voi spune că a înviat morţi, că a vindecat orbi, că a izgonit demoni, nici pe asta n-are s-o primească. Dacă îi voi spune că a făgăduit Împărăţia cerurilor şi bunătăţi negrăite, dacă îi voi vorbi despre Înviere, nu numai că nu-mi va asculta cuvintele, ci va râde de mine. De unde dar să-l îndrumez, mai ales dacă este un om fără carte şi neînvăţat? De unde din altă parte dacă nu din cele recunoscute îndeobşte şi fără împotrivire şi de mine, şi de el, din acelea despre care n-are nici cea mai mică îndoială. Căci, după cum am spus, nu are să se lase uşor convins dacă îi voi pune ca temei al dumnezeirii Sale facerea cerului şi celelalte.
Care este dar lucrul despre care mărturiseşte şi elenul că l-a făcut Hristos şi pe care nu-l poate tăgădui deloc? Care? Că Hristos a sădit neamul creştinilor! Într-adevăr, nu va tăgădui că Hristos a întemeiat Bisericile de pe toată faţa pământului. Pe temeiul acestora vom face dovada puterii Lui şi vom arăta că El este Dumnezeu; vom spune că nu stă în firea unui simplu om să cucerească într-un timp scurt atât de multă omenire, să cuprindă pământul şi marea şi să cheme pe oameni la astfel de lucruri, mai ales că ei erau stăpâniţi de datini şi obişnuinţe nesocotite, dar, mai bine spus, stăpâniţi de o răutate atât de mare. Şi totuşi, a avut tăria să elibereze neamul omenesc de toate acestea; nu numai pe romani, ci şi pe perşi, şi, într-un cuvânt, toate neamurile barbare. A săvârşit acestea fără să Se folosească de arme, fără să cheltuiască bani, fără să pornească oştiri, fără să dezlănţuie războaie, ci numai cu unsprezece oameni la început, oameni fără vază, de jos, neînvăţaţi, de rând, săraci, goi, flămânzi, neîncălţaţi, cu o singură haină.
Dar pentru ce spun eu: a săvârşit? A putut să convingă atâtea seminţii de oameni să cugete nu numai la cele din lumea aceasta, ci şi la cele viitoare, să rupă legile strămoşeşti, să smulgă din rădăcină datinile cele vechi, înrădăcinate de atâta amar de vreme, şi să sădească în locul lor altele, să-i abată de la nişte reguli uşoare şi să-i îndrepte spre nişte dreptare grele, cele ale Lui; şi să facă acestea, cu toate că toţi Îi declarau război, cu toate că a fost batjocorit să sufere crucea şi o moarte plină de ocară. Nu va putea tăgădui elenul că n-a fost răstignit de iudei, că n-a îndurat de la ei nenumărate patimi, dar că în fiecare zi s-a răspândit tot mai mult predica. Şi minunea stă nu numai aici, ci şi acolo că Hristos înfloreşte până şi la perşi, cu toate că încă şi acum perşii Îi poartă război. Şi sunt printre perşi şi azi popoare multe de mucenici; iar cei ce erau mai sălbatici chiar decât lupii, când au primit predica, au ajuns mai blânzi decât oile şi cugetă la cele înalte despre nemurire, despre Înviere şi despre bunătăţile cele negrăite.
2. Aceste fapte mari s-au săvârşit nu numai în oraşe, ci şi în pustie, în sate, la ţară, în porturi şi limanuri. S-au supus Celui răstignit cu multă credinţă nu numai oameni de rând, sau numai căpeteniile, ci chiar cei ce au fruntea încununată cu coroană. Şi voi căuta să dovedesc acum că toate acestea nu s-au făcut aşa, la întâmplare, că au fost prezise cu multă vreme înainte; dar, mai bine spus, ca să nu fie bănuit cuvântul meu, trebuie neapărat să aduc de faţă cărţile iudeilor care L-au răstignit şi, să desfăşor înaintea ochilor celor necredincioşi, din cărţile păstrate de iudei, mărturiile despre Hristos!
Aşadar, că Dumnezeu va fi om, Dumnezeu fiind, o spune cel dintâi Ieremia (în cartea lui Baruh): “Acesta este Dumnezeul nostru; şi nimeni altul nu va fi asemenea Lui. A aflat toată calea ştiinţei şi a dat-o lui Iacov, sluga Lui, şi lui Israel, cel iubit de el. După aceasta pe pământ S-a arătat şi cu oamenii împreună a locuit”. Ai văzut cum, în puţine cuvinte, a lăsat să se înţeleagă totul: că Dumnezeu fiind, S-a făcut om; că a locuit împreună cu oamenii; că El a dat Legea cea veche. Că spune Proorocul: “A aflat toată calea ştiinţei şi a dat-o lui Iacov, sluga Lui, şi lui Israel, cel iubit de Dânsul”. Se arată în acest loc că, şi înainte de venirea Lui în trup, El pe toate le rânduia, El pe toate le făcea, legiuind, purtând de grijă, îngrijind, binefăcând. Ascultă cum spune un alt profet că va fi nu doar om, ci şi că Se va naşte din Fecioară: “Iată. Fecioara în pântece va purta şi va naşte Fiu şi vor chema numele Lui: Emanuel”, care se tălmăceşte: cu noi este Dumnezeu.
Apoi, pentru ca să arate că nu era o nălucire ceea ce s-a arătat, ci cu adevărat om, a adăugat, zicând: “Că înainte de a cunoaşte Pruncul să cheme pe tatăl bun sau rău va lepăda răul ca să aleagă binele”. Că Acesta va fi nu numai om, nici numai din Fecioară, ci şi din casa lui David, ascultă că şi pe aceasta o prezice de demult Isaia; foloseşte cuvintele în chip figurat şi se foloseşte de asemănări, dar totuşi o prezice: “Va ieşi toiag din rădăcina lui Iesei şi floare din rădăcină se va înălţa; şi Se va odihni peste El Duhul lui Dumnezeu, Duhul înţelepciunii şi al înţelegerii, Duhul sfatului şi al tăriei, Duhul cunoaşterii şi al bunei-credinţe; Duhul temerii de Dumnezeu Îl va umple pe El”. Acest Iesei a fost tatăl lui David. Se vede dar de aici că a fost din seminţia aceea. Iar că a fost nu numai din seminţia aceea, ci că va ieşi chiar din casa lui Iesei, a spus-o mai dinainte şi pe aceasta, zicând: “Va ieşi toiag din rădăcina lui Iesei”. Nu vorbeşte la întâmplare de un toiag oarecare, ci vorbeşte de Hristos şi de Împărăţia Lui. Şi că n-a spus aceasta despre un toiag, a arătat-o prin cuvintele următoare. Într-adevăr, după ce a spus: “Va ieşi toiag”, a adăugat: “Şi Se va odihni peste El Duhul înţelepciunii şi al înţelegerii”.
Nici un om, oricât de nepriceput ar fi, nu va putea spune că harul Duhului are să vină peste un lemn, ci este evident că peste templul acela fără de prihană. De aceea nici n-a spus: “va veni” , ci “Se va odihni” ; pentru că atunci când a venit a rămas peste El şi nu S-a depărtat. Acest lucru arătându-l şi evanghelistul Ioan, spunea: “Am văzut Duhul pogorându-Se ca un porumbel şi rămânând peste El” , n-au trecut sub tăcere nici părerea iudeilor, pe care au arătat-o odată cu naşterea Lui. Matei zice: “Auzind Irod s-a tulburat şi tot Ierusalimul împreună cu el”. Ascultă însă că şi Isaia vestise mai dinainte aceasta, spunând: “Şi ar fi voit să fi fost arse în foc, căci Prunc S-a născut nouă. Fiul, şi S-a dat nouă, şi se cheamă numele Lui: înger de mare sfat, Sfetnic minunat Dumnezeu tare, puternic. Domn al păcii. Părinte al veacului ce va să fie”.
Este evident chiar celor mai cârcotaşi oameni că astfel de cuvinte nu se pot spune despre un simplu om. Nici un om, de când e lumea, n-a fost numit Dumnezeu tare, nici Domn al unei astfel de păci. Căci “păcii Lui nu-i va fi hotar”, spune Profetul. Şi lucrurile arată că pacea Lui s-a răspândit peste tot pământul, peste toată marea, peste toată lumea, locuită şi nelocuită, peste munţi, câmpii şi păduri, din ziua aceea în care având să Se înalte, a spus ucenicilor: “Pacea Mea v-o dau vouă, nu precum dă lumea v-o dau Eu”.
- Dar oare pentru ce a grăit Hristos aşa?
- Pentru că pacea pe care o dă omenirii este uşor de stricat şi mult schimbătoare, pe când pacea Lui este trainică, statornică, tare, neschimbătoare, nemuritoare şi fără de sfârşit, cu toate că s-au dezlănţuit mii şi mii de războaie împotrivă-i, cu toate că s-a uneltit în fiecare zi de mii şi mii de ori. Dar cuvântul Său, care săvârşeşte totul, a săvârşit-o şi pe aceasta împreună cu celelalte.
3. Profeţii n-au profeţit numai că va fi om, ci au profeţit şi despre chipul venirii Lui. Că nu avea să vină slobozind de sus fulgere şi trăsnete, cutremurând pământul, clătinând cerul şi înspăimântând, ci avea să Se nască fără de zgomot şi neştiut de nimeni, în casa unui dulgher, într-o casă fără de vază şi umilă, ascultă că nici pe aceasta n-a trecut-o sub tăcere David.
Când a spus: “Se va pogori ca ploaia pe lână”, a arătat prin aceste cuvinte că Se va naşte fără zgomot, în linişte.
Dar nu numai aceasta au profeţit. Iată ce spune un alt prooroc voind să arate blândeţea şi bunătatea purtării lui Hristos faţă de toţi oamenii.
Hristos a fost ocărât, scuipat, batjocorit, necinstit, biciuit, şi în urmă chiar răstignit; cu ,toate acestea, nu S-a răzbunat pe niciunul dintre cei ce au făcut aceasta, ci le-a suferit cu îndelungă-răbdare şi blândeţe pe toate: necinstirile, vicleniile, nebunia şi furia cea deşartă a acelui popor. Arătându-le pe toate acestea, proorocul spunea: “Trestia frântă nu o va zdrobi şi feştila ce fumegă nu o va stinge, …până ce nu va pune pe pământ judecata şi întru numele Său neamurile vor nădăjdui”.
Un alt profet, iarăşi, vrând să arate şi locul în care avea să Se nască, spunea: “Şi tu, Betleeme, pământul lui luda, cu nimic nu eşti cel mai mic între domnii Iudeii; căci din tine va ieşi Cârmuitor, Care va păstori pe poporul Meu Israel, şi obârşia Lui, din început, din zilele veacului”. Acest profet arată şi dumnezeirea lui Hristos, şi omenitatea Lui. Prin cuvintele: “Obârşia Lui, din început, din zilele veacului” a arătat existenţa Lui cea mai înainte de tot veacul; iar prin cuvintele: “Va ieşi Cârmuitor, Care va păstori pe poporul Meu Israel” I-a arătat naşterea după trup. Şi iată că din aceste cuvinte ale profetului mai iese la lumină şi o altă profeţie. N-a spus numai că Se va naşte, ci că va fi vestit şi locul naşterii Sale, deşi este neînsemnat şi mic: “Cu nimic nu eşti cel mai mic între domnii Iudeii” , zice profetul. Acum toată lumea aleargă să vadă Betleemul, unde a fost pus când S-a născut; nu pentru altă pricină decât pentru aceasta.
Alt profet, iarăşi, a arătat şi timpul în care avea să vină Hristos, grăind aşa: “Nu va lipsi domn din Iuda, nici cârmuitor din coapsele lui până ce va veni Cel ce este gătit lui. Şi El va fi aşteptarea neamurilor, legând de viţă asinul Lui şi de coardă mânzul asinei Lui. Va spăla în vin haina Lui şi în sânge de strugure veşmântul Său. Mai frumoşi sunt ochii Lui decât vinul şi dinţii Lui, mai albi decât laptele”. Uită-te şi la această profeţie strălucitoare! Atunci a venit Hristos, când în ludeea n-au mai fost domni iudei, când iudeii au ajuns sub stăpânirea romanilor. Şi astfel s-a împlinit şi profeţia care zice: “Nu va lipsi domn din Iuda, nici cârmuitor din coapsele lui până ce va veni Cel ce este gătit Iui”, adică până ce va veni Hristos. Când S-a născut Hristos şi s-a făcut înscrierea cea dintâi, romanii stăpâneau poporul evreu şi-i supuseseră pe iudei sub jugul stăpânirii lor. Apoi, prin cuvintele: „Şi EI va fi aşteptarea neamurilor” a mai lăsat să se înţeleagă şi altceva: când va veni Hristos, va chema la El toate neamurile.
Irod, căutându-L pe Cel născut, avea să-i ucidă pe toţi pruncii din Betleem. nici acest fapt nu l-au ascuns profeţii, ci l-au vestit cu mulţi ani înainte, zicând:
„Glas din Rama s-a auzit, plângere şi tânguire şi jale multă: Rahila plângându-şi fiii, şi nu voia să se mângâie, că nu mai sunt”. Avea să Se suie în Egipt. Şi aceasta au arătat-o profeţii, zicând: “Din Egipt am chemat pe Fiul Meu”.
Venind în locuri cunoscute, Hristos avea să facă îndată minuni şi să înveţe. Şi acest lucru a fost vestit mai dinainte. Ascultă pe Isaia, care spune: “Ţară a Zabulonului şi pământ al Meftalimului, poporul cel ce şedea întru întuneric a văzut lumină mare, şi celor ce şedeau întru întuneric şi în umbra morţii, lumină le-a răsărit”.
Prin aceste cuvinte profetul arată venirea lui Hristos în acele locuri şi cunoştinţa dată lor prin minunile săvârşite de Dânsul. Profetul, vorbind apoi şi despre alte minuni, arată că (Acesta) a tămăduit şchiopi, a vindecat orbi, i-a făcut pe alţii să vorbească:
„Atunci se vor deschide ochii orbilor şi urechile surzilor vor auzi”. Şi după altele: “Atunci va sări şchiopul ca cerbul şi limpede va fi limba gângavilor”, lucru ce nu s-a întâmplat niciodată decât la venirea Lui.
Profeţii au făcut pomenire în chip deosebit de unele minuni. A intrat odată Hristos în templu, iar pruncii de lapte, care nu puteau vorbi, I-au cântat Lui cântări sfinte, grăind aşa: “Osana întru cei de sus! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului!”.
Aceasta a spus-o mai dinainte profetul zicând: “Din gura pruncilor şi a celor ce sug ai săvârşit laudă, ca să sfărâmi pe vrăjmaş şi pe răzbunător”. Ai văzut că firea se luptă cu ea însăşi, că vârsta aceea care n-a cunoscut răul îl vesteşte pe Creator, iar vocea care nu putea vorbi a luat asupră-şi sarcina predicării apostolice?
4. Din pricina nerecunoştinţei lor, Hristos avea să le vorbească uneori iudeilor despre multe în mod umbrit, ca în ghicitură şi în pilde. Şi a fost prezis acest lucru mai de mult: “Voi rosti pilde de la întemeierea lumii voi striga cele ascunse dintru început”. Dar şi înţelepciunea cea creatoare a Lui vestind-o mai dinainte şi de demult, Proorocul spunea:
“Revărsatu-s-a harul pe buzele Tale”. Iar alt profet spune: “lată, va cunoaşte Fiul Meu şi Se va înălţa şi Se va slăvi şi Se va ridica foarte”. Vorbind pe scurt despre faptele mari ale venirii Sale săvârşite împreună cu minunile. El însuşi grăia aşa: “Duhul Domnului peste Mine, pentru că M-a uns, M-a trimis să binevestesc săracilor, să propovăduiesc robilor iertare şi orbilor vedere”.
Profeţii au vestit mai dinainte şi faptul că iudeii au să-I întoarcă fără pricină şi în zadar spatele lui Hristos, Care le-a făcut atâta bine, şi au să-L învinuiască fără temei. Ascultă-l pe David, care vesteşte aceasta mai dinainte şi grăieşte aşa:
“Cu cei ce urau pacea eram făcător de pace; când le grăiam, se luptau cu mine în zadar”.
Hristos avea să intre în Ierusalim purtat de o asină. Şi acest lucru a fost vestit mai dinainte şi de demult de Zaharia, care grăieşte aşa: “Bucură-te foarte, fiica Sionului! Propovăduieşte, fiica Ierusalimului! Iată, împăratul tău vine la tine blând, călare pe asin, pe mânz tânăr”.
I-a izgonit din templu pe vanzătorii de porumbei si pe schimbătorii de bani. A făcut aceasta din ravnă pentru casa lui Dumnezeu; dar, totodată, a arătat ca nu-I este potrivnic lui Dumnezeu, ci, dimpotriva, intr-un gând cu Tatăl. De aceea a şi răzbunat templul; căci ajunsese loc de neguţătorie. Nici acest fapt n-a fost lăsat neînsemnat de profeţi, ci profetul David, făcându-l cunoscut mai dinainte şi vestind mai dinainte gândul cu care Hristos a răzbunat casa lui Dumnezeu, zice: „Râvna casei Tale M-a mâncat”. Ce poate fi mai lămurit decât această profeţie?
Avea să fie vândut, iar vânzarea avea s-o facă cel ce lua parte cu El la masă. Iată că şi aceasta a vestit-o mai dinainte acelaşi profet, spunând: „Cel ce mănâncă pâinile Mele, chiar el şi-a ridicat împotriva Mea călcâiul”.
Uită-te acum că şi Evanghelistul grăieşte la fel: „Cel ce şi-a întins cu Mine mâna în blid, acela Mă va vinde”.
Cel ce L-a vândut nu avea numai să-L vândă ci să vândă Sângele cel scump şi să ia bani pentru El. Nici asta n-a ascuns-o Profetul, ci, arătând sfaturile cele neruşinate şi cuvintele ce le-au grăit unii cu alţii, spunea: “Dumnezeule, lauda Mea să nu o ţii sub tăcere, căci gura păcătosului şi gura vicleanului s-au deschis asupra Mea”
Vânzătorul, căindu-se mai târziu de cele ce-a îndrăznit, a aruncat arginţii lăsându-şi femeia văduvă, copiii orfani şi casa pustie. Iată că si această nenorocire o jeluieşte Profetul, grăind aşa: “Să ajungă fiii lui orfani şi femeia lui văduvă! Clătinându-se să se mute fiii lui şi să fie izgoniţi din casele lor.”
În locul vânzătorului şi după el a ajuns apostol un altul, Matia. Acelaşi profet vesteşte şi aceasta mai dinainte, spunând: “Episcopia lui să o ia altul”.
Când a fost vândut şi prins de buna Sa voie, s-a intocmit tribunal, plin de multă fărădelege, şi din iudei şi din păgâni. Iată că şi aceasta o face cunoscută mai dinainte Profetul, zicând: „Pentru ce s-au întărâtat neamurile şi popoarele au cugetat cele deşarte?”.
Au vestit profeţii mai dinainte nu numai asta, ci si tăcerea Lui; stătea în mijlocul lor şi tăcea, în timp ce ei grăiau multe cuvinte şi multe învinuiri. Arătând aceasta Isaia spunea: “Ca o oaie la junghiere S-a adus şi ca un miel fără de glas înaintea celui ce-l tunde, aşa nu-Şi deschide gura Lui”.
Apoi Profetul ca să dovedească nedreptatea hotărârii, a adăugat: „Întru smerenia Lui I s-a răpit dreptatea” adică nimeni nu L-a judecat drept.
Apoi spune şi pricina junghierii. Hristos n-a pătimit cele ce-a pătimit din pricina păcatelor Sale, căci era curat şi fără de prihană, ci S-a dat pe Sineşi pentru păcatele lumii.
Uită-te cum Profetul le-a arătat pe amândouă acestea, spunând: “Păcat n-a făcut, nici nu s-a găsit vicleşug în gura Lui”. Prin aceste cuvinte a arătat pentru ce a fost ucis. Apoi spune şi altă pricină: “Din pricina păcatelor poporului Meu a fost dus la moarte”.
Voind să arate nu doar pricina junghierii, ci şi câştigul care a venit de pe urma crucii şi a acelei junghieri, iată cum vesteşte aceasta mai dinainte, spunând:
“Toţi ca nişte oi am rătăcit; fiecare în calea lui s-a rătăcit. Pedeapsa păcii noastre peste El; cu rana Lui noi toţi ne-am vindecat”
Acelaşi profet a arătat apoi şi pedeapsa ce o vor primi iudeii pentru cele îndrăznite de ei, când zice: “Voi da pe cei răi în locul îngropării Sale şi pe cei bogaţi în locul morţii Lui”. Iar David, după ce a spus: “Să lepădăm de la noi jugul lor” , a adăugat: “Cel ce locuieşte în ceruri va râde de dânşii; atunci va grăi către dânşii întru urgia Lui şi întru mânia Lui îi va tulbura pe ei”.
Vorbeşte aici de împrăştierea iudeilor pe toată faţa pământului. Însuşi Hristos a arătat în Evanghelii acelaşi lucru, spunând: “Iar pe cei care n-au voit să împărătesc peste ei aduceţi-i aici şi-i tăiaţi pe ei”. Şi, iarăşi, când au vorbit de junghiere, profeţii n-au trecut sub tăcere nici chipul junghierii; şi pe acesta l-a dat de înţeles David, grăind aşa: “Găurit-au mâinile Mele şi picioarele Mele; numărat-au toate oasele Mele”. N-a ascuns nici nelegiuirea cea de după răstignire, ci a grăit iarăşi: “Împărţit-au hainele Mele loruşi şi pentru cămaşa Mea au aruncat sorţi”.
Hristos apoi avea să fie îngropat. Şi asta a arătat-o spunând: “Pusu-M-au în groapa cea mai de jos, întru cele întunecate şi în umbra morţii”
Avea să învieze. Iată că şi aceasta a fost vestită mai dinainte, spunându-se: “Nu vei lăsa sufletul Meu în iad, nici nu vei da pe Cel cuvios al Tău să vadă stricăciunea”
Isaia arată iarăşi acelaşi lucru în alt chip, zicând: “Domnul va vrea să-L cureţe pe El de rană, … să-l arate Lui lumină, să-L îndreptăţească pe Cel drept. Care bine slujeşte multora” Moartea Lui a însemnat dezlegarea păcatelor oamenilor. Şi asta a înfăţişat-o Profetul, când a spus: “Şi El păcatele multora a purtat”
I-a eliberat pe oameni de demoni. A spus-o şi pe asta: “Va împărţi prăzile celor puternici”
Că asta a făcut-o prin moartea Lui, nici pe aceasta nu a tăcut-o, ci a spus:
“Pentru că s-a dat la moarte sufletul Lui”
Avea să atragă la Sine întreaga lume. Şi asta a arătat-o prin cele ce a spus:
“Şi El va moşteni pe mulţi”
5. Apoi profeţii n-au tăcut nici asupra pogorârii Sale la iad; că are să tulbure totul, că are să umple totul de zgomot şi de tulburare, că are să doboare cetatea. O strigă asta când David, grăind aşa: “Ridicaţi, boieri, porţile voastre, şi vă ridicaţi, porţi veşnice, şi va intra împăratul slavei” , când Isaia, în alt chip:
“Porţi de aramă voi zdrobi şi zăvoare de fier voi sfărâma şi-ţi voi deschide vistierii întunecoase, pe cele ascunse, nevăzute ţi le voi arăta ţie” , numind aşa iadul. Era iad, dar avea în stăpânirea lui suflete sfinte şi vase cinstite, pe Avraam, pe Isaac, pe Iacov. De aceea I-a numit: “vistierii” ; a numit însă aceste vistierii “întunecoase” pentru că Soarele dreptăţii încă nu strălucise acolo, nici nu propovăduise cuvintele despre înviere.
După înviere nu avea să stea cu îngerii, nici cu arhanghelii, nici cu altă putere slujitoare, ci avea să stea pe tronul cel împărătesc. Ascultă ce spune tot David: “Zis-a Domnul Domnului Meu: “Şezi de-a dreapta Mea până ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale”.După acestea avea să-i trimită pe Apostoli. Şi pe aceasta a vestit-o mai dinainte Isaia, spunând:
“Cât de frumoase sunt picioarele celor ce binevestesc pacea, ale celor ce bine-vestesc cele bune”. Uită-te ce parte a trupului o laudă! Picioarele, care-i poartă pe Apostoli pretutindeni!
David arată apoi şi chipul puterii lor, zicând: “Domnul va da cuvânt cu putere multă celor ce binevestesc”. Apostolii n-au biruit învârtind arme, nici cheltuind bani; n-au biruit nici prin tăria trupului, nici prin mulţimea oştirilor şi nici prin altceva asemănător, ci numai prin cuvânt; prin cuvântul acela ce are putere multă, facerea de minuni. Aşa au biruit lumea! Predicând pe Cel răstignit şi făcând minuni. De aceea zice Profetul: “Domnul va da cuvânt cu putere multă celor ce binevestesc”. Prin aceste cuvinte vorbeşte despre minuni. Putere negrăită a fost ca pescarul, vameşul şi făcătorul de corturi, printr-o simplă poruncă, să învie morţii, să izgonească demoni, să alunge moartea, să pună frâu limbii filosofilor, să coasă gurile retorilor, să-i biruie pe împăraţi, pe domnitori, pe barbari, pe eleni, să pună stăpânire pe tot neamul omenesc. Şi bine a grăit Profetul! Căci pe toate acestea le-au săvârşit cu acel cuvânt şi cu multă putere au schimbat pe morţi în vii, pe păcătoşi în drepţi, pe orbi în oameni cu vedere, izgonind bolile din trup şi răutăţile din suflet.
De unde le-a venit lor puterea aceasta? De la Duhul Sfânt! Iar aceasta se vede din următoarele: “Erau plini de Duhul” , spune Scriptura; prooroceau şi bărbaţii, şi femeile. “Limbi în chip de foc li s-au arătat şi au şezut peste fiecare din ei”. Şi acest lucru l-a vestit mai dinainte şi de demult Ioil, grăind aşa:
“Voi turna din Duhul Meu peste tot trupul şi vor profeţi fiii voştri şi fiicele voastre, bătrânii voştri vedenii vor vedea, şi tinerii voştri visuri vor visa. Şi peste robii Mei şi peste roabele Mele voi turna… înainte de a veni ziua Domnului cea mare şi năprasnică” , numeşte zi mare şi năprasnică şi ziua aceasta a venirii Duhului, dar şi pe aceea ce se va arăta la sfârşitul lumii. Acelaşi profet a vestit mai dinainte şi mântuirea prin credinţă – căci nici aceasta na fost trecută sub tăcere -: “Şi va fi, spune el, că oricine va chema numele Domnului se va mântui”.
6. Va trimite propovăduitori pe toată faţa pământului şi nu va fi nimeni care să nu audă predica. Şi aceasta a fost vestită mai dinainte. Ascultă-l pe David, care o spune şi o profeţeşte: “în tot pământul a ieşit vestirea lor, şi la marginile lumii cuvintele lor”. Arată apoi că propovăduiau cu putere şi că erau mai puternici decât cei cu coroană pe cap; aceasta o spune în alt loc: “Îi vei pune pe ei căpetenii peste tot pământul”. Înseşi lucrurile arată că Petru şi Pavel au fost mai mari şi decât împăraţii şi decât domnitorii. Legile date de împăraţi îşi pierd puterea cât ei sunt încă în viaţă, pe când legile date de acei pescari rămân în picioare şi sunt trainice şi după moartea lor, cu toate că şi demonii şi obiceiul cel de multă vreme, şi răutatea, şi plăcerea, şi alte mii şi mii de pricini au încercat să le înlăture cu forţa. Şi iarăşi, ca să arate că după ce-i va pune căpetenii, vor fi iubiţi şi doriţi de toţi, a adăugat, zicând: “Pentru aceasta popoarele se vor mărturisi Ţie în veac” , adică îţi vor mulţumi că le-ai dat astfel de căpetenii.
S-a vestit mai dinainte şi că predica va stăpâni pretutindeni. Iată că David îţi înfăţişează asta prin cuvintele: “Cere de la Mine şi-Ţi voi da Ţie neamurile moştenirea Ta şi Stăpânirea Ta, marginile pământului”. Şi iarăşi, în altă parte, un alt profet arată acelaşi lucru spunând: “Se va umple tot pământul de cunoaşterea Domnului, ca apa multă care acoperă mările”.
Uită-te şi cu câtă uşurinţă vor asculta! “Nu-l va mai învăţa fiecare pe aproapele său şi fiecare pe fratele lui, zicând: “Cunoaşte pe Domnul” , căci toţi Mă vor cunoaşte, de la cel mic până la cel mare al lor”.
Tăria Bisericii este arătată în aceste cuvinte: “Fi-va în zilele cele de apoi arătat muntele Domnului şi se va înălţa mai presus de dealuri şi vor veni la el popoare multe şi neamuri multe”. Biserica nu va fi numai trainică, de nemişcat şi de nesfărâmat, ci va şi rândui multă pace în lume; conducerile cele multe şi domniile din cetăţi vor fi desfiinţate şi va fi înălţată în toate o singură împărăţie; peste cea mai mare parte a acestei împărăţii va fi pace, nu ca mai înainte. În vremurile de mai înainte toţi meşteşugarii şi retorii aveau în mâini arme şi stăteau pe câmpul de bătaie; dar, odată cu venirea lui Hristos, toate armele s-au desfăcut, iar războaiele s-au mărginit numai la anumite locuri.
Arătând acest lucru, un profet spunea: “Şi vor preface săbiile lor în pluguri şi suliţele lor în seceri; şi nu va ridica sabie neam împotriva altui neam şi nu vor mai învăţa să se războiască”. Mai înainte toţi trăiau în războaie; acum însă au uitat oamenii până şi meşteşugul războiului; dar, mai bine spus, cei mai mulţi nici nu l-au gustat – dintru început. Iar dacă mai sunt unii care cunosc meşteşugul armelor, apoi aceştia sunt puţini şi nu-s nici deşi, nici mulţi, ca la început, când aveau loc mii şi mii de răzvrătiri în fiecare neam.
Profetul a prezis apoi şi din cine-i alcătuită Biserica. Aveau să trăiască împreună nu numai oameni blânzi, nici numai oameni potoliţi, nici numai oameni buni, ci, împreună cu aceştia, şi oameni sălbatici şi neomenoşi, nişte lupi şi lei şi tauri după purtările lor; toţi aceştia aveau să facă o singură Biserică. Ascultă dar că Profetul a arătat şi învârstarea acestei turme prin cuvintele: “Atunci vor paşte împreună lupul cu mielul”. Prin aceste cuvinte Profetul a vrut să arate viaţa cumpătată a împăraţilor. Că nu despre animale este vorba aici, să spună iudeul când s-a întâmplat asta. Căci niciodată n-a păscut lupul împreună cu mielul. Şi chiar dacă ar fi păscut, ce folos ar fi avut de aici neamul omenesc? Nu, în acest loc e vorba de purtările oamenilor sălbatici, e vorba de sciţi, de traci, de mauri, de indieni, de sarmaţi, de perşi. Că toate aceste neamuri vor fi puse sub un singur jug, a arătat-o şi un alt profet, spunând: “Şi-l vor sluji Lui sub un singur jug …şi să se închine Lui fiecare de la locul lui”. Nu numai în Ierusalim, spune Profetul, ci pe toată faţa pământului. Oamenii nu mai primesc poruncă să se ducă la Ierusalim, ci să se închine lui Dumnezeu rămânând fiecare în casa lui.
7. N-a fost trecut sub tăcere nici faptul că iudeii vor fi scoşi. Iată că şi pe aceasta a prezis-o Profetul: “Iată, vouă vi se vor închide uşile şi nu veţi aprinde jertfelnicul Meu în zadar”. A fost vestit mai dinainte şi cine are să I se închine Lui. “Şi de la răsăritul soarelui până la apus, spune Profetul, numele Meu va fi slăvit între neamuri” ; şi iarăşi: “în orice loc Mi se va aduce tămâie şi jertfă curată”. Ai văzut că a lăsat să se înţeleagă că e vorba de o slujire mai bună a lui Dumnezeu? Că e vorba de o slujire aleasă şi cu totul deosebită faţă de cea de mai înainte? Nu mai e vorba acum de locul în care îi slujeşti lui Dumnezeu, ci de chipul slujirii. Slujirea lui Dumnezeu nu mai stă în miros de jertfe şi fum, ci în alt fel de închinăciune.
- Dar cum i-au atras Apostolii pe toţi aceştia?, m-ar putea întreba cineva. Cum i-au convins pe scit, pe indian, pe sarmat şi pe trac, când nu ştiau decât o singură limbă, pe cea iudaică?
- Au luat din darul Duhului harul grăirii în multe limbi. Şi aceasta în ceea ce priveşte neamurile; cât despre Israel, darul limbilor. Şi că nici darul acesta nu i-a atras pe iudei, ascultă că o arată Profetul, zicând: “în alte limbi şi cu alte buze voi grăi poporului acestuia, şi nici aşa nu Mă vor asculta, zice Domnul”. Poţi găsi cuvinte mai lămurite decât acestea?
Iudeii nu aveau să creadă, pe când neamurile aveau să alerge.
Şi acest lucru s-a spus mai dinainte. Ascultă-l pe Isaia, care o arată şi spune:
“Găsit am fost de cei ce nu Mă căutau; arătat M-am făcut celor ce nu întrebau de Mine. Am zis: Iată, sunt la un neam ce n-a chemat numele Meu”. Iar despre Israel spune: “Toată ziua am întins mâinile Mele către poporul acesta neascultător şi împotrivă grăitor” ; şi Iarăşi: “Vestitu-i-am ca unui copil, ca o rădăcină în pământ însetoşat” ; şi iarăşi: “Doamne, cine a crezut auzului nostru? Şi braţul Domnului cui s-a descoperit?”. Profetul n-a spus „învăţăturii noastre” , pentru a arăta aici că nu grăieşte de la sine, ci le-a vestit pe acelea pe care le-a auzit de la Dumnezeu. Cele ale noastre, ale creştinilor, vor fi puse mai presus de cele ale iudeilor şi vor ajunge cu mult mai cinstite. Moise a lăsat să se înţeleagă aşa când a spus: “Vă voi face geloşi pe cel ce nu este neam; vă voi face să vă mâniaţi pe un neam neînţelegător”.
Prin cuvintele: “pe cel ce nu este neam” Moise a vorbit de nimicnicia de mai înainte a poporului nostru, înainte de a fi creştin. Din pricina marii sale nimicnicii, din pricina nebuniei şi din pricina prostiei sale nici nu era socotit popor; prin credinţă însă s-a petrecut o atât de mare schimbare, că s-a arătat cu mult mai cinstit decât poporul iudeu. Că aceasta avea să-i usture pe iudei şi că din pricina aceasta aveau să ajungă şi ei mai buni, o arată Moise tot în aceste cuvinte. Moise n-a spus numai: “Voi pune mai presus” , ci a spus: “Vă voi face geloşi pe cel ce nu este neam” , pentru ca să arate şi una, şi alta: şi superioritatea poporului creştin, şi oarecarea îndreptare a iudeilor săvârşită de invidie.
Cu alte cuvinte, Moise le spune aşa: “Le voi da lor atâtea bunătăţi, că vă voi face geloşi, că vă va ustura”. Acest lucru i-a făcut într-adevăr şi pe iudei mai buni. Cei ce au văzut marea despicată, piatra desfăcută, văzduhul schimbat şi atâtea minuni mari, dar, mai bine spus, cei ce şi-au jertfit copiii lor, cei ce au slujit lui Belfegor şi au făcut multe vrăjitorii, aceştia, când am venit noi, când ale noastre au ajuns cu mult mai presus decât cele ale iudeilor, au fost atât de muşcaţi de invidie, încât au ajuns mai buni şi s-au smerit, şi astfel acelea pe care nu le-au putut săvârşi profeţii, pe care i-au auzit, şi minunile pe care le-au văzut, pe acelea le-a săvârşit invidia ce ne-au purtat-o.
Nimeni dintre ei nu-şi mai jertfeşte acum copiii, nu mai aleargă la idoli, nu se mai închină viţelului.
Cinstea fecioriei nu era cunoscută nici din nume pe vremea Vechiului Testament. Dar pentru că avea să strălucească pe vremea noului Testament, iată că şi pe aceasta o prezice David, grăind aşa: “Vor fi aduse împăratului fecioare în urma ei …vor fi aduse în biserica împăratului”. Dar n-a fost trecut sub tăcere nici chiar numele preoţilor, adică al episcopilor. “Voi pune pe domnii tăi în pace, spune Profetul, şi pe episcopii tăi întru dreptate”
8. Hristos avea să vină să ceară socoteală neamului omenesc şi, totodată, şi iudeilor. Iată că şi pe aceasta o prezic şi David, şi Maleahi. Unul grăieşte aşa:
“Şi a intrat ca focul din topitoare, ca iarba nălbitorilor… şi va curaţi ca argintul şi aurul”. Înrudite sunt cuvintele acestea cu ale lui Pavel, care scrie aşa: “Că ziua (Domnului) îl va arăta, pentru că în foc se descoperă”. Iar David zice: “Dumnezeu arătat va veni” , predicând tot cea de a doua venire a Lui. Venirea Lui cea dintâi a fost cu mult pogorământ; a doua venire nu va mai fi aşa, ci plină de frică şi de spaimă, din pricina îngerilor care vor alerga înainte şi în timpul venirii Lui, (venire) care va cuprinde totul ca fulgerul. “După cum fulgerul, spune Domnul, iese de la răsărit şi se arată până la apus, tot aşa va fi şi venirea Fiului Omului”.
Prin aceste cuvinte arată că venirea Lui este strălucită şi că se vesteşte singură. Nu are nevoie de propovăduitor, ci ea se arată pe sine. Acest lucru vrând să-l arate, David spunea: “Dumnezeu arătat va veni”. Apoi, pentru ca să pună sub ochi şi chipul scaunului de judecată ce va să fie, a adăugat, spunând:
“Foc înaintea Lui va arde şi împrejurul Lui, vifor mare”. A vorbit de pedepse, dar vorbeşte şi de slavă: “Va chema cerul de sus şi pământul ca să-l judece pe poporul Lui” ; pământul, adică neamul omenesc. Apoi, după ce-l numără şi pe poporul iudaic împreună cu tot neamul – (căci către iudei se şi adresează) -, iarăşi adaugă, zicând: “Adunaţi-l Lui pe cuvioşii Lui pe cei ce au rânduit legământul Lui pentru jertfe. Şi vor vesti cerurile dreptatea Lui că Dumnezeu judecător este”.
Când va veni Hristos, va înlătura slujirea lui Dumnezeu cu jertfe; o astfel de slujire nu va mai fi bine-plăcută, ci va fi primită a noastră. Ascultă că şi despre asta s-a vorbit mai dinainte: “Jertfă şi prinos n-ai voit dar mi-ai întocmit trup”. Acelaşi lucru l-a arătat şi în altă parte, spunând: “Un popor pe care nu l-am cunoscut Mi-a slujit; întru auzul urechii M-a auzit” , adică n-a văzut marea despicată, n-a văzut piatra desfăcută, ci i-a auzit pe Apostolii Mei. Şi dincolo, iarăşi: “Trup mi-ai întocmit”. Iar după ce a spus aşa, adaugă încă şi zice: “Atunci am spus: Iată, vin! în fruntea cărţii este scris despre Mine”.
Două lucruri sunt arătate aici: unul, că va veni; al doilea, că atunci va veni, când vor fi înlăturate jertfele. Acest lucru s-a şi întâmplat când a trecut puterea din mâna iudeilor în mâna romanilor. Vom găsi că şi Baruh vorbeşte despre venirea Lui aşa: “Pe pământ S-a arătat şi cu oamenii împreună a locuit”. Dar şi Moise spune: “Prooroc va ridica vouă Domnul Dumnezeu dintre fraţii voştri, ca mine; de El să ascultaţi întru toate. Şi va fi, că va fi nimicit din poporul lui tot sufletul care nu va asculta de Proorocul acela”.
Vezi că asta nu s-a întâmplat cu nimeni altul decât numai cu Hristos? într-adevăr, s-au sculat mulţi profeţi; de nici unul n-au ascultat şi nimic n-au pătimit. Dar când iudeii n-au ascultat de Hristos, au început să colinde pretutindeni ca nişte hoinari, ca nişte rătăciţi, ca nişte fugari, ca nişte pribegi. Iată! Au pierdut statul lor, au fost înstrăinaţi de datinile şi legile strămoşeşti; trăiesc cu necinste şi cu ruşine, osândiţi şi pedepsiţi. Iar cele ce-au pătimit pe timpul lui Vespasian şi Tit, (acestea) nici nu se pot spune. Astfel, nenorocirea aceea a depăşit orice nenorocire şi s-a împlinit cuvântul cel proorocesc, care zice: “Va fi nimicit tot cel ce nu va asculta de Profetul acela”. Pentru aceea au rămas pustii cele ale iudeilor, pentru că n-au ascultat de Profetul acela.
Hristos îi va învia pe toţi. Şi asta a arătat-o Isaia, spunând: “Vor învia morţii şi se vor scula cei din morminte… Căci rouă cea de la Tine le este vindecare”.
Dar n-au fost profeţite numai acestea. După cruce, după răstignire, după junghiere, Hristos va fi şi mai strălucit, pentru că după înviere se va răspândi şi mai mult predica. După ce a fost legat, după ce a fost vândut de ucenicul Lui, după ce a fost scuipat, după ce a fost ocărât, după ce a fost biciuit, după ce a fost răstignit, nici în groapă n-ar fi fost învrednicit să fie pus dacă ar fi stat în puterea iudeilor, după ce ostaşii i-au împărţit hainele, Şi-a sfârşit viaţa sub bănuiala că a vrut să pună mâna pe putere, ca un hulitor, ca un tiran: “Tot cel ce se face pe sine împărat se împotriveşte cezarului” , şi iarăşi: “Iată, voi aţi auzit hula Lui!”.
Aşadar, după ce aveau să se întâmple toate acestea. Profetul îl înalţă pe ascultător, îl face să prindă curaj şi-i spune: “Nu te teme din pricina acestora! Căci după răstignirea Lui, după biciuirea Lui, după ocărârea Lui de către tâlhari, după uciderea Lui sub bănuiala de hulă, deci după moartea Lui şi după învierea
Lui, astfel vor fi lucrurile, încât nimeni n-are să mai spună nici un cuvânt împotrivă, nimeni n-are să mai spună că nu este plin de multă cinste”. Aşa s-a şi întâmplat. Acest lucru l-a vestit cu mult timp înainte profetul prin cuvintele:
“Va fi rădăcina lui Iesei, iar Cel ce a înviat va domni peste neamuri; în El neamurile vor nădăjdui şi va fi odihna Lui, cinste”. Ca şi cum ar fi spus:
“Chipul acesta de moarte este mai de preţ decât coroana împărătească. Împăraţii vor da jos de pe capetele lor coroanele şi vor lua crucea, semnul morţii Lui. Pe porfirele împărăteşti, crucea; pe coroanele împăraţilor, crucea; în timpul rugăciunilor, crucea; pe arme, crucea; pe Sfânta Masă, crucea; pretutindeni, pe toată faţa pământului, crucea străluceşte mai mult decât soarele. Şi va fi odihna Lui, cinste”.
9. Astfel de fapte nu sunt fapte omeneşti. Faptele omeneşti au cu totul alt sfârşit. Atâta vreme cât oamenii mai trăiesc, sunt în floare şi faptele lor; dar dacă mor, pier şi ele odată cu ei. Asta se întâmplă nu numai cu cei bogaţi, nu numai cu nobilii, ci chiar şi cu împăraţii. Legile împăraţilor îşi pierd puterea, icoanele lor se înnegresc, amintirea lor se stinge, numele le cade în uitare, deşi mânuiau armele, deşi la un semn al lor mutau popoare şi cetăţi, deşi schimbau stările de lucruri; deşi puteau ucide pe cine voiau şi îi puteau slobozi pe cei osândiţi la moarte! Şi totuşi, toate acestea se duc, pier, chiar dacă au fost în floare mai înainte.
Cu Hristos, însă, cu totul dimpotrivă. înainte de cruce, de răstignire, numai lucruri pline de tristeţe, Iuda L-a vândut. Petru s-a lepădat de El, ceilalţi apostoli au fugit, mulţi credincioşi s-au dat în urmă, şi a rămas numai El singur în mijlocul duşmanilor. Dar, după ce a fost junghiat, după ce a murit, toate au ajuns mai strălucite, mai pline de lumină, cu mult mai înalte, ca să cunoşti că Cel răstignit n-a fost un simplu om. Verhovnicului Apostolilor înainte de cruce i-a fost teamă şi de ameninţarea slujnicei, a spus că nu-L cunoaste, deşi cunoscuse atâtea taine; dar după cruce a străbătut lumea. Din pricina aceasta mii şi mii de popoare de mucenici s-au lăsat înjunghiaţi; au voit mai degrabă să moară decât să rostească ceea ce rostise verhovnicul Apostolilor de teama ameninţării unei slujnice.
Astfel, din această pricină, propovăduim pe Cel răstignit, cu toţii, toate satele, toate oraşele, pustia, pământul locuit şi cel nelocuit! împăraţi şi generali, domnitori şi voievozi, robi şi liberi, oameni de rând, înţelepţi şi neînţelepţi, barbari şi felurite neamuri de oameni, în sfârşit, tot pământul pe care-l priveşte soarele, pe acesta în întregime, cât este el de întins, l-a străbătut numele Lui şi închinarea la El, ca să cunoşti ce înseamnă: “Va fi odihna Lui, cinste”. Iar locul care a primit Trupul acela înjunghiat, deşi e mic şi foarte îngust, este mai de cinste decât mii şi mii de curţi împărăteşti şi, chiar pentru împăraţi, mai de preţ: “Şi va fi odihna Lui, cinste”.
Şi lucru minunat este că nu s-a întâmplat asta numai cu El, ci şi cu ucenicii Lui. Cei duşi şi purtaţi de colo-colo, cei dispreţuiţi, cei înlănţuiţi, cei ce-au suferit nenumărate chinuri au ajuns după moartea lor mai cinstiţi decât împăraţii. Şi ca să afli cum, uită-te la cele ce-am să spun. în Roma, cetatea cea prea împărătească, împăraţii, voievozii şi generalii părăsesc totul şi aleargă la mormintele pescarului şi făcătorului de corturi; iar în Constantinopole cei cu coroane pe cap au socotit că este o fericire să le Fie îngropate trupurile lor nu alături de apostoli, ci afară, în pridvoarele bisericii lor. Împăraţii au ajuns deci portari la pescari; nu le este ruşine cu moartea lor; dimpotrivă, se împodobesc cu ea; şi nu numai ei, ci şi urmaşii lor. “Şi va fi odihna Lui, cinste”.
Atunci vei vedea măreţia cinstei, când vei cunoaşte bine semnul morţii Lui, al morţii Lui celei blestemate, cea mai ruşinoasă moarte dintre toate morţile. Căci numai acest fel de moarte era sub blestem. De pildă, în vechime, unii din cei ce greşeau erau arşi, alţii, omorâţi cu pietre, alţii îşi sfârşeau viaţa cu un alt fel de pedeapsă, pe când Cel răstignit, Cel spânzurat pe lemn nu a îndurat numai grozăvia aceasta, că era osândit la o astfel de osândă, dar mai era şi blestemat, căci spune Scriptura: “Blestemat este tot cel spânzurat pe lemn”.
Cu toate acestea, semnul acesta blestemat, semnul acesta de care fug ei cu groază, semnul acesta al celei mai cumplite osânde, semnul acesta a ajuns acum dorit şi prea iubit. Coroana împărătească nu împodobeşte atât de frumos capul precum crucea, care este mai de preţ decât toată lumea. Şi semnul acesta, de care mai înainte toţi se cutremurau, a ajuns acum atât de râvnit de toţi, că se găseşte pretutindeni, la căpetenii, la supuşi, la femei, la bărbaţi, la fecioare, la căsătorite, la robi, la slobozi. Şi toţi, necontenit, îl înseamnă pe cel mai de seamă mădular din mădularele noastre şi-l poartă în fiecare zi întipărit pe frunte ca pe un stâlp.
Crucea pe Sfânta Masă, crucea la hirotoniile preoţilor, crucea străluceşte iarăşi alături de Trupul lui Hristos la Cina cea de Taină. O vezi pretutindeni dănţuind: în case, în pieţe, în pustietăţi, pe drumuri, pe munţi, pe câmpii, pe dealuri, pe mare, în corăbii, în insule, pe paturi, pe haine, pe arme, în cămări, la banchete, pe vase ţărăneşti, pe vase de aur, pe mărgăritare, în picturile de pe ziduri, pe trupurile dobitoacelor greu bolnave, pe trupurile celor chinuiţi de demoni, în războaie, în timp de pace, ziua, noaptea, în cetele celor ce se desfătează şi în frăţiile celor care duc viaţă aspră. Astfel, acest dar minunat, acest dar negrăit a ajuns râvnit de toţi. nimeni nu se ruşinează, nici nu-şi acoperă faţa când se gândeşte că acesta este semnul unei morţi blestemate, ci, dimpotrivă, toţi se împodobesc cu crucea mai mult decât cu o cunună, decât cu covoare împărăteşti, decât cu mulţime de coliere de mărgăritare. Astfel, nu numai că nu fuge nimeni de semnul acesta, ci, dimpotrivă, este dorit şi iubit şi prea râvnit de toţi. Străluceşte pretutindeni şi este răspândit pretutindeni: şi pe zidurile caselor, şi pe acoperişuri, şi pe cărţi, şi în oraşe şi în sate, şi în ţinuturile locuite şi în cele nelocuite. Cu plăcere l-aş întreba acum pe elen: semnul acestei morţi blestemate şl al acestei osânde ar fi ajuns el dorit şi prea râvnit de toţi dacă n-ar fi fost mare puterea Celui răstignit?
10. Iar dacă socoti că asta nu-i nimic şi încă te mai porţi cu neruşinare, dacă întorci încă faţa de la adevăr şi eşti orb în faţa luminii, vino să-ţi arăt cât de mare este crucea şi din altă privinţă.
- Din care?
- Pentru osândirea oamenilor sunt o mulţime de unelte de chinuire: butucul, biciul de curele, unghiile, plumbii, cu care se scrijelesc trupurile, se sfâşie mădularele şi se spânzură. Care om ar vrea să aducă aceste unelte de chin în casa lui? Care om ar primi să atingă cu mâna pe călăii care lucrează cu ele sau să se apropie să le vadă? Oare nu le este groază de ele celor mai mulţi oameni? Unii le socotesc semne aducătoare de nenorocire, aşa că nu suferă nici să le atingă, nici să le vadă. Nu fug departe de ele? Nu-şi întorc privirile de la ele? O astfel de unealtă de chin era în vremea veche crucea, dar, mai bine spus, cu mult mai groaznică decât aceste unelte. Căci, după cum am spus, crucea nu era numai semn de moarte, ci semn de moarte blestemată.
Te întreb: din ce pricină a ajuns acum crucea atât de râvnită de toţi, din ce pricină a ajuns atât de dorită de toţi, din ce pricină este mai de preţ decât orice pe lume? Pentru ce se dau în vânt toţi după lemnul acela pe care a fost pus şi a fost răstignit Trupul cel Sfânt? Pentru ce mulţi iau o bucăţică din lemnul acela, o ferecă în aur, şi bărbaţi şi femei, şi-o atârnă de gât, împodobindu-se cu ea, deşi lemnul acela a fost semn de osândă, deşi lemnul acela a fost semn de pedeapsă? Dar Cel ce face totul. Cel ce le schimbă pe toate acestea. Cel ce a mutat lumea din atâta răutate şi a făcut din pământ cer. Acesta a urcat mai presus de ceruri crucea, care era plină de ocară şi era semnul celei mai ruşinoase morţi. Pe toate acestea, dar, văzându-le mai dinainte Profetul, a zis: “Şi va fi odihna Lui, cinste”.
Acest semn de moarte – căci nu voi conteni de a spune mereu asta – a ajuns pricină de binecuvântare multă, zid de tărie şi de linişte de tot felul, lovitură de moarte diavolului, frâu demonilor, botniţă puterii celor potrivnici. Crucea a surpat moartea, crucea a doborât porţile cele de aramă ale iadului, crucea a sfărâmat zăvoarele cele de fier, a dărâmat cetăţuia diavolului, a curmat tăria păcatului, a smuls toată lumea care zăcea sub osândă, a îndepărtat bătaia lui Dumnezeu cea pornită împotriva firii noastre. Ce spun? Ceea ce n-a putut marea despicată în două, pietrele desfăcute, văzduhul schimbat, mana împărţită la atâtea mii de oameni vreme de patruzeci de ani, legea şi alte minuni săvârşite şi în pustie, în Palestina, aceea a putut crucea, nu într-un singur neam, ci în toată lumea, aceea a putut crucea, semnul cel blestemat, semnul cel de care fugeau toţi, semnul cel urât, semnul cel ocărât! Crucea a putut să le săvârşească pe toate cu uşurinţă după ce a murit Cel răstignit.
Dar nu numai acestea, ci şi cele de mai târziu arată puterea lui Hristos. Lumea care nu aducea nici un rod de virtute, care nu stătea cu nimic mai bine decât un pământ pustiu, care nici nu se aştepta să zămislească ceva bun, ei bine, lumea aceasta a făcut-o dintr-odată rai şi mamă cu mulţi copii. Şi pe aceasta a vestit-o mai dinainte şi de demult Profetul, grăind aşa: “Veseleşte-te, cea stearpă, care nu năşteai ! Dă drumul la glas şi strigă, ceea ce nu aveai dureri de naştere, că mai mulţi sunt fiii celei părăsite decât ai celei ce are bărbat”. Profeţii n-au tăcut nici despre aceea că a făcut lumea aşa de roditoare, că i-a dat o lege cu mult mai bună decât cea dintâi. Şi iată ce au grăit, vestind de mai înainte: “Voi face cu ei legământ nou, nu ca legământul pe care l-am făcut cu părinţii lor în ziua în care i-am luat de mână şi i-am scos pe ei din pământul Egiptului; pentru că aceia n-au rămas în legământul Meu, deşi Eu M-am îngrijit de ei, zice Domnul. Că acesta este legământul pe care-l voi , face cu ei, dându-le legile Mele în cugetul lor şi le voi scrie pe inima lor”.
Apoi, pentru ca să arate repedea schimbare şi uşurinţa învăţăturii, Profetul a spus: “Şi nu va mai învăţa fiecare pe semenul său şi fiecare pe fratele său zicând: Cunoaşte pe Domnul!, căci toţi Mă vor cunoaşte, de la cel mic până la cel mare al lor”.
La venirea Lui avea să dea iertare păcatelor. Profetul a vestit-o mai dinainte şi pe aceasta, grăind aşa: “Acesta va fi legământul Meu cu ei, când le voi ierta nedreptăţile, şi păcatele lor nu le voi mai pomeni”. Poate fi ceva mai lămurit decât asta? Prin aceste vestiri de mai înainte a arătat chemarea neamurilor, superioritatea legii noi faţă de cea veche, uşurinţa apropierii de noua lege, harul credincioşilor, darul dat prin botez.
11. Cel care le-a săvârşit pe acestea, tot Acela va fi mai târziu şi judecător, iată că profeţii o vestesc mai dinainte şi pe aceasta! N-au trecut sub tăcere nici acest lucru. Unii profeţi L-au văzut sub chipul în care are să vină; alţii au vestit acest lucru mai dinainte prin cuvintele lor. Daniel, deşi era în mijlocul barbarilor, L-a văzut pe Hristos venind pe nori. Ascultă înseşi cuvintele profetului: “Văzut-am, spune el, şi, iată, ca Fiu al Omului venind (Cineva) pe nori şi a ajuns până la Cel vechi de zile şi înaintea Lui S-a adus. Şi Lui I s-au dat domnia şi împărăţia; şi toate popoarele, seminţiile şi limbile, Lui vor sluji”. Profetul pune sub ochi şi scaunul de judecată, zicând: “Văzut-am până ce s-au pus scaunele şi s-au deschis cărţile şi râu de foc curgea înaintea Lui; mii de mii îi slujeau Lui şi zeci de mii de zeci de mii stăteau înaintea Lui”.
Dar nu numai atât! A arătat şi cinstea ce-o vor avea drepţii, zicând: “Şi judecata a dat-o sfinţilor Celui Preaînalt şi sfinţii au luat împărăţia”.
Maleahi arată că judecata aceea va fi prin foc: “Iată, El intră ca focul topitorului şi ca iarba înălbitorilor”.
Ai văzut cu câtă precizie grăiesc profeţii? Ai văzut cum au propovăduit toate cele ce aveau să se întâmple?
Cum dar mai îndrăzneşti să nu crezi când primeşti astfel de dovezi ale puterii lui Hristos, cuvinte grăite înainte cu atâta amar de vreme, când vezi că faptele urmează cuvintelor şi nici un fapt nu le dezminte? Că aceste cuvinte nu sunt plăsmuiri de ale noastre o mărturisesc cei dintâi iudeii, cei ce au primit aceste cărţi, cei care le stăpânesc şi acum, cei care ne sunt duşmani, strănepoţii celor ce L-au răstignit pe Hristos. Ei au şi acum aceste cărţi şi le păstrează.
Dar poate că mă vei întreba:
- Dar dacă iudeii au aceste cărţi, pentru ce nu cred ei în Hristos?
- Pentru că n-au crezut în El nici atunci când L-au văzut făcând minuni! Dar pentru asta nu-i de vină Hristos, în Care nu cred, ci sunt de vină ei, că nu văd deşi e ziua în amiaza mare. Căci Dumnezeu a pus lumea aceasta înaintea ochilor noştri; operă nespus de bine întocmită, care sloboade din toate părţile glasuri ca să-L vestească pe Făcătorul ei. Cu toate acestea, sunt unii oameni care spun că tot universul s-a făcut de la sine; alţii, că toate pe care le vedem sunt nenăscute, veşnice; alţii atribuie demonilor facerea lumii şi purtarea de grijă asupra lumii; alţii, întâmplării, soartei, naşterii sau mersului stelelor. Pentru asta nu-i de vină Creatorul lumii! De vină sunt cei care zac cuprinşi de cele mai cumplite boli după ce au primit atât de multe leacuri.
Precum un om priceput, care vede dintr-odată tot ce trebuie şi nu are nevoie de ajutoare, tot astfel unul nepriceput şi nesimţitor, de-ar avea mii şi mii de povăţuitori, rămâne tot orb odată ce patimile au pus stăpânire pe el. Aşa se întâmplă pretutindeni, nu numai cu facerea lumii, ci şi cu altele. (Câţi oameni care n-au auzit în viaţa lor de legi n-au dus o viaţă cu totul potrivită legilor? Iar alţii, dimpotrivă, deşi au fost crescuţi în legi din copilărie şi până la adânci bătrâneţi au încetat de a le călca. Asta se întâmpla şi în vremea lor vechi. Iar iudeii, cu toate că s-au bucurat de mii şi mii de semne şi minuni, totuşi n-au ajuns mai buni. Ninivitenii însă au auzit numai un singur glas, şi s-au schimbat, au părăsit răutăţile. Aceasta o poţi vedea întâmplându-se şi cu oamenii de jos, nu numai cu cei cu vază. De câtă învăţătură nu s-a bucurat Iuda! Şi totuşi a ajuns vânzător! De câtă povaţă s-a bucurat tâlharul? Cu toate acestea, pe cruce L-a mărturisit pe Hristos şi I-a propovăduit împărăţia! Nu judeca dar lucrurile după părerile oamenilor stricaţi, ci, pe temeiul adevărului lucrurilor, dă hotărârea cuvenită despre cei ce gândesc drept.
Iudeii n-au crezut, dar au crezut neamurile. Profeţii n-au trecut sub tăcere nici faptul acesta. David, pe de o parte. Striga profeţind: “Fiii străini M-au minţit fiii străini s-au învechit şi au şchiopătat în cărările lor” ; Isaia, pe de altă parte, zice: “Doamne, cine a crezut auzului nostru? Şi braţul Domnului cui i s-a descoperit?”. Şi iarăşi: “Am fost găsit de cei ce nu Mă căutau, arătat M-am făcut celor ce n-au întrebat de Mine”.
Chiar când a venit El, canaaneanca şi samariteanca au crezut, pe când preoţii şi căpeteniile îi purtau război, unelteau împotriva Lui, îi împiedicau pe cei ce voiau să creadă în El şi-i dădeau afară din sinagogi. Să nu te miri deloc de asta! Viaţa e plină de astfel de pilde! Şi în vremea noastră, şi înainte de noi. De altfel, dacă n-au crezut toţi iudeii, totuşi mulţi din ci au crezut în Hristos şi atunci, şi acum! Şi nu-i un lucru nou, nici un lucru ciudat ca n-au crezut toţi! Aşa e nerecunoştinţa! Aşa e mintea îngustă. Aşa e sufletul stăpânit de patimi!
Dar pentru că am vorbit de profeţiile grăite de profeţi despre Hristos, vestite înainte cu atâţia şi atâţia ani, haide să aducem în mijloc şi cele grăite de Hristos despre cele viitoare, pe când umbla pe pământ şi locuia împreună cu oamenii, ca să afli şi de aici puterea Lui. Venind Hristos pe pământ şi lucrând mântuirea oamenilor, a lucrat în felurite chipuri şi mântuirea acelora care trăiau pe vremea aceea, şi a acelora de mai târziu. Şi iată ce face! Face minuni şi prezice unele lucruri ce aveau să se înfăptuiască mai târziu, după îndelungată vreme. Prin minunile săvârşite atunci, Hristos dă ascultătorilor Săi garanţie că într-adevăr au să se înfăptuiască şi prezicerile Lui; prin înfăptuirea celor prezise dă dovadă celor de mai târziu că sunt vrednice de credinţa şi minunile săvârşite de El pe când era pe pământ; iar prin aceste două dovezi face vrednice de credinţă şi spusele Sale despre împărăţia cerurilor.
12. Prezicerile lui Hristos au fost de două feluri: unele aveau să se înfăptuiască în viaţa aceasta, altele, după sfârşitul lumii. Cele dintâi le întăresc pe celelalte şi arată cu multă prisosinţă adevărul lor. Iată ce vreau să spun. Dar, pentru că nu este destul de lămurit cuvântul meu, voi încerca să-l fac mai clar. Doisprezece au fost ucenicii care au mers după El. Nici prin minte nu le-a trecut atunci de Bise rică; n-o ştiau nici după nume. Sinagoga înflorea încă. Ce a spus Hristos şi ce a prezis când aproape toată lumea era stăpânită de păgânătate? “Pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui”.
Cercetează cuvintele acestea cum vrei, şi vei vedea strălucind adevărul lor. Lucru minunat nu-i numai acela că a zidit Biserica în toată lumea, ci că a făcut-o de nebiruit; de nebiruit, deşi s-au pornit împotriva ei atâtea şi atâtea războaie; căci cuvintele “porţile iadului nu o vor birui” arată primejdiile care au încercat să o pogoare la iad. Ai văzut adevărul prezicerii? Ai văzut tăria înfăptuirii? Ai văzut cuvinte ce strălucesc în fapte? Ai văzut putere de nebiruit, care face totul cu uşurinţă? Să nu treci repede pe deasupra cuvintelor acestora: “Voi zidi Biserica Mea” , pentru că sunt scurte! Cercetează-le adânc cu mintea! Gândeşte-te ce lucru mare este ca într-un timp atât de scurt să umple tot pământul de sub soare cu atâtea Biserici, să întoarcă la credinţă atâtea neamuri, să înduplece popoare, să pună capăt datinilor strămoşeşti; să smulgă obiceiuri înrădăcinate, să izgonească tirania plăcerii şi tăria păcatului ca pe un colb. Să ducă la pieire temple, idoli, slujbe, sărbători blestemate şi jertfele cele necurate ca pe un fum, şi, pretutindeni, să ridice altare, în ţara romanilor, în ţara perşilor, în ţara sciţilor, în ţara maurilor, în ţara indienilor! Ce spun? Pe toată faţa pământului nostru! Căci şi insulele britanice şi insulele de dincolo de marea aceasta, chiar şi insulele din ocean, au simţit puterea cuvântului acestuia. Căci şi acolo s-au întemeiat Biserici şi altare.
Cuvântul acesta, pe care l-a rostit Hristos atunci, este sădit în sufletele tuturor, stă pe buzele tuturor. Şi, după cum am spus, tot pământul, plin de spini fiind, a fost curăţat, a ajuns o ţarină curată, care a primit seminţele credinţei. Mare lucru, cu adevărat mare lucru ar fi fost, dar, mai bine spus, covârşitoare măreţie şi dovadă de putere dumnezeiască, dacă ar fi putut cuvântul acesta slobozi dintr-odată atâta lume, când un fel de viaţă rău o stăpânea de atâta vreme, şi să o mute la un alt fel de viaţă, cu mult mai anevoios, chiar dacă n-ar fi fost supărat de nimeni, ci ar fi fost pace, mulţi sprijinitori, şi nici un potrivnic!
Cuvântul acesta al lui Hristos avea potrivnic nu numai vechiul fel de viaţă ajuns obicei, ci era împiedicat şi de plăcere, două lucruri tiranice. Au fost însă înduplecaţi oamenii să scuipe ceea ce primiseră de atâţia ani de la părinţi, de la bunici, de la străbuni, de la strămoşii de mai înainte, de la filosofi şi de la ritori, cu toate că era foarte anevoios lucru să începi să duci o altă viaţă, şi cu totul nouă; şi grozăvia era mare, plină de multe necazuri şi oboseli. A îndepărtat traiul bun şi a îndrumat la post! A îndepărtat dragostea de averi şi a îndrumat la sărăcie! A îndepărtat desfrâul şi a îndrumat spre curăţenie trupească şi sufletească! A îndepărtat mânia şi a îndrumat spre blândeţe! A îndepărtat invidia şi a îndrumat spre mulţumire! A îndepărtat drumul cel larg şi deschis şi a îndrumat spre cel strâmt, anevoios şi prăpăstios, şi i-a îndrumat pe nişte oameni obişnuiţi cu drumul cel larg. N-a luat alţi oameni străini de lumea aceasta şi de felul cel vechi de viaţă! Nu, ci tocmai pe aceştia care putreziseră în acest fel de vieţuire, care ajunseseră mai moi decât lutul, pe aceştia i-a luat şi acestora le-a poruncit să meargă pe calea cea strâmtă şi anevoioasă, pe calea cea aspră şi grea! Şi i-a înduplecat! Şi pe câţi a înduplecat? N-a înduplecat doi, sau zece, sau douăzeci, sau o sută, ci aproape pe toţi oamenii de sub soare. Şi prin cine i-a înduplecat? Prin unsprezece oameni, neînvăţaţi, de rând, nedestoinici la vorbă, fără vază, săraci, fără patrie, fără belşug de bani, fără putere trupească, fără lustrul slavei, fără strălucirea strămoşilor, fără tăria cuvintelor, fără darul vorbirii, fără sprijinul cunoştinţelor, prin pescari, prin făcători de corturi, prin oameni care vorbeau altă limbă. Nu erau de aceeaşi limbă cu cei pe care i-au înduplecat; nu, aveau o altă limbă, străină şi deosebită de toate limbile, limba ebraică; şi prin ei Hristos a zidit Biserica aceasta întinsă de la o margine la altă margine a lumii.
13. Şi nu numai acesta e lucru minunat, ci şi aceea că oamenii aceştia de rând, săraci, puţini, neînsemnaţi, necărturari, de jos, de altă limbă şi uşor de dispreţuit, cărora li s-a încredinţat îndreptarea întregii lumi, cărora li s-a poruncit să ducă omenirea spre o vieţuire cu mult mai anevoioasă, n-au săvârşit acest lucru în vreme de pace, ci asaltaţi din toate părţile de mii şi mii de războaie, în fiecare neam şi în fiecare oraş. Dar pentru ce spun eu în fiecare neam şi în fiecare oraş? S-a dezlănţuit război împotriva lor în fiecare casă. Când a venit învăţătura şi a despărţit adeseori pe fiu de tată, pe noră de soacră, pe frate de frate, pe rob de stăpân, pe supus de conducător, pe soţ de soţie, pe soţie de soţ, pe tată de copii, căci n-au ascultat toţi dintr-odată, învăţătura a adus asupra lor ură în fiecare zi, războaie necontenite, mii şi mii de primejdii de moarte şi a făcut să fie urâţi ca nişte duşmani şi vrăjmaşi ai întregii lumi.
Toţi îi prigoneau: împăraţi, voievozi, oameni de rând, liberi, robi, popoare, cetăţi. Şi nu-i prigoneau numai pe ei, ci – ceea ce era mai grozav – şi pe cei de curând întăriţi în credinţă, pe cei catehizaţi de ei. Era un război de obşte, şi împotriva ucenicilor, şi împotriva dascălilor, pentru că învăţătura părea potrivnică şi poruncilor împărăteşti, şi obiceiului şi datinilor strămoşeşti. într-adevăr, oamenii erau îndemnaţi să se depărteze de idoli, să dispreţuiască altarele idoleşti, la care s-au închinat părinţii lor şi toţi strămoşii, să se depărteze de învăţăturile cele spurcate, să râdă de sărbătorile păgâneşti, să scuipe slujbele idoleşti – lucruri ce li se păreau a fi prea cutremurătoare şi prea înfricoşătoare, şi ar fi voit mai bine să-şi dea viaţa decât să primească cele spuse de Apostoli; într-adevăr, oamenii erau îndemnaţi să creadă în Cel născut din Maria, Care a fost dus înaintea scaunului domnesc de judecată. Care a pătimit mii şi mii de chinuri. Care a îndurat moarte blestemată, Care a fost îngropat. Care a înviat.
Lucru ciudat era acela că patimile Lui erau cunoscute tuturor: biciuirile, lovirile peste cap, ocările cu scuipat în obraz, palmele, crucea, batjocura cea multă, bătaia de joc din partea tuturor, înmormântarea, care a fost (considerată) în parte un hatâr, pe când învierea Lui, nu. După înviere S-a arătat numai Apostolilor. Şi totuşi, deşi vorbeau despre toate acestea. Apostolii îi înduplecau şi zideau astfel Biserica.
- Cum, în ce chip?
- Prin puterea lui Hristos, Care a poruncit acestea. El a deschis calea; El le-a făcut pe toate, pe cele grele uşoare. Dacă n-ar fi fost putere dumnezeiască puterea care le-a săvârşit pe acestea, atunci ele nici n-ar fi avut început.
- Cum aşa?
- Cel Care a spus: “Să se facă cerul” , şi s-a făcut. Cel care a spus: “Să se întemeieze pământul” , şi a adus pământul la fiinţă. Cel care a spus: “Să lumineze soarele” , şi a apărut astrul acesta, Cel care le-a făcut pe toate cu cuvântul, Acela a sădit şi Bisericile acestea. Cuvântul acela: “Voi zidi Biserica Mea” , acela le-a săvârşit pe toate. Aşa sunt cuvintele Iui Dumnezeu, creatoare de fapte, de fapte mari şi minunate. După cum, atunci când a spus: “Să răsară pământul iarbă verde” , totul a ajuns dintr-odată o grădină şi toate, livezi, iar pământul care a primit porunca s-a acoperit cu mii şi mii de ierburi şi de copaci, tot aşa şi acum, când a spus: “Voi zidi Biserici Mea” , cu multă uşurinţă s-a zidit Biserica.
Cu toate că împotriva Bisericii tiranii s-au înarmat, oştiri s-au pornit cu armele, popoare s-au ridicat cu mai marc furie decât focul, obiceiuri i-au declarat război, cu toate ca s-au sculat împotriva ei retori, sofişti, bogaţi, oameni de rând şi căpetenii, totuşi cuvântul lui Hristos, venind mai puternic decât focul, a mistuit spinii, a curăţat ţarina şi a semânat învăţătura predicii. În timp ce unii dintre credincioşi zăceau în închisoare, alţii erau surghiuniţi peste graniţă, altora li se luau averile, alţii erau ucişi şi tăiaţi în bucăţi, alţii daţi focului, alţii înecaţi, în timp ce credincioşii îndurau tot felul de pedepse, fiind batjocoriţi, izgoniţi şi alungaţi din toate părţile ca duşmani de obşte ai neamului omenesc, alţii, mai mulţi decât cei prigoniţi, veneau la credinţă; nu numai că nu pregetau să creadă din pricina suferinţelor îndurate de ceilalţi, ci ajungeau şi mai râvnitori şi săreau cu mai mult foc în această frumoasă hăituială. Aşa erau prinşi! Nu-i silea nimeni, nu-i forţa nimeni; alergau de bună voie şi mulţumeau celor ce-i duceau sa fie prinşi. Vedeau curgând râuri de sânge din trupurile credincioşilor, şi ajungeau şi mai aprinşi pentru credinţă şi mai îndrăzneţi. Creştea şi mai mult numărul creştinilor şi ajungeau şi mai înfocaţi credincioşi nu numai când fraţii în credinţă sufereau aceste chinuri, ci şi când dascălii lor pătimeau la fel, unii fiind izgoniţi, alţii biciuiţi, alţii îndurând alte nenumărate chinuri. Pavel strigă, spunând: “încât cei mai mulţi dintre fraţii întru Domnul încredinţaţi prin lanţurile mele, îndrăznesc să grăiască şi mai mult, fără teamă, cuvântul”.
Iar în altă parte, Iarăşi: “Că voi v-aţi făcut următori Bisericilor lui Dumnezeu care sunt în Iudeea, fiindcă aceleaşi aţi pătimit şi voi de la cei de un neam cu voi, ca şi ei de la iudei, cei care L-au omorât şi pe Domnul şi care ne împiedică şi pe noi să grăim neamurilor ca să se mântuiască”. Altora scriindu-le, grăia aşa: “Aduceţi-vă aminte de zilele de mai înainte în care, după ce aţi fost luminaţi, aţi îndurat multă luptă de suferinţe, …ştiind că aveţi în ceruri o bogăţie mai bună şi netrecătoare”.
Ai văzut covârşirea puterii Celui ce a săvârşit acestea? Nu numai că nu se întristau, nu numai că nu se necăjeau când sufereau chinuri, ci, dimpotrivă, se bucurau, săltau, săreau. Despre credincioşi Pavel a spus că primeau cu bucurie luarea averilor ; despre dascălii credincioşilor o spune Luca în Cartea Faptelor, că Apostolii se întorceau din faţa sinedriului bucurându-se că au fost învredniciţi să fie batjocoriţi pentru numele lui Hristos.
Despre el însuşi Pavel spune: “Mă bucur de suferinţele mele şi împlinesc lipsurile necazurilor lui Hristos în trupul meu”. Pentru ce te minunezi că Pavel se bucura de suferinţele lui, când el nu numai că se bucura că avea să sufere moartea, ci chema să ia parte la această bucurie şi pe ucenicii lui, seninul celei mai înalte bucurii sufleteşti, grăind aşa: “Mă bucur şi mă fericesc împreună cu voi toţi; tot aşa şi voi bucuraţi-vă, fericiţi-vă împreună cu mine”. Spune-mi, Pavele, ce sa întâmplat că eşti plin de o atât de mare bucurie? “Eu, spune Pavel, mă jertfesc şi vremea plecării mele s-a apropiat”.
14. Aşa zideau ei Biserica cea de pretutindeni. Cu toate că nimeni nu poate zidi un zid, făcut din pietre şi var, când este izgonit şi împiedicat. Apostolii au zidit totuşi atâtea Biserici pe tot întinsul lumii, deşi erau tăiaţi în bucăţi, înlănţuiţi, prigoniţi, fugăriţi, lipsiţi de averi, biciuiţi, junghiaţi, arşi, înecaţi, şi ei şi ucenicii lor. Şi n-au zidit aceste Biserici din pietre, ci din suflete şi din voinţe, lucru cu mult mai anevoios decât zidirea din pietre. Nu-i acelaşi lucru să întocmeşti un zid şi să îndupleci un suflet să se schimbe, după ce atâta vreme a fost înnebunit de diavoli, să se îndepărteze de nebunia aceea şi să vină la o atât de mare curăţie sufletească şi trupească. Cu toate acestea, goi fiind, neîncălţaţi şi cu o singură haină pe ei, au putut să străbată întreaga lume; au putut, căci aveau împreună-luptător şi ajutor puterea cea nebiruită a Celui ce a spus: “Pe aceasta piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui”.
Numără câţi tirani s-au pornit cu război împotriva Bisericii de când Hristos a rostit aceste cuvinte, câţi au dezlănţuit împotriva ei prigoane prea cumplite! Qândeşte-te în ce stare se afla Biserica în tot acel timp de mai înainte, când credinţa era de curând sădită, când minţile oamenilor erau încă fragede!
15. Păgâni erau împăraţii August, Tiberiu, Gaius, Nerva, Vespasian, Tit şi toţi cei de după aceia, până în vremurile fericitului Constantin împăratul! Toţi aceştia au purtat război Bisericii, unii mai puţin, alţii mai mult; dar toţi i-au purtat. Iar dacă unii dintre împăraţi au părut că au dat pace Bisericii, chiar faptul că împăraţii aceştia erau pe faţă păgâni a ajuns pricină de război împotriva Bisericii, căci ceilalţi păgâni, prin războiul dus de ei Bisericii, căutau să-i linguşească şi să le facă plăcere. Cu toate acestea, toate uneltirile şi atacurile s-au destrămat mai uşor decât pânza de păianjen, au dispărut mai repede ca fumul, au trecut mai repede ca praful ce se ridică de pe pământ. Prin uneltirile şi atacurile lor au dat naştere la o mare ceată de mucenici, au lăsat Bisericii acele nemuritoare vistierii, stâlpii, turnurile acelea care, nu numai în timpul vieţii lor, ci şi după moartea lor, au ajuns pricină de mare folos pentru cei de mai târziu. Ai văzut tăria prezicerii: “Şi porţile iadului nu o vor birui” ?
Din cele trecute ai deplină încredere în cele viitoare, căci nimeni nu va putea birui Biserica lui Hristos! Dacă atunci când Biserica era alcătuită din puţini oameni, când credinţa părea o noutate, când învăţătura era de puţin timp sădită, când erau atâtea războaie, când atâtea lupte se porneau din toate părţile, dacă atunci n-au putut face nimic, dacă atunci n-au biruit, cu mult mai mult acum, când Biserica a cuprins toată lumea, toate locurile, şi munţii, şi vâlcelele, şi dealurile. Biserica a cuprins şi marea şi toate neamurile cele de sub soare, pe când păgânătatea a mai rămas doar cu câţiva închinători; au dispărut capiştile, templele, idolii, toate: şi sărbătorile, şi slujbele păgâneşti, şi fumul şi mirosurile jertfelor, şi praznicele cele blestemate. Cum ar fi fost cu putinţă ca, după atâtea piedici. Biserica să aibă un sfârşit aşa de strălucit şi o împlinire mărturisită de fapte, dacă n-ar fi fost la mijloc o putere dumnezeiască, o putere nebiruită, puterea Aceluia Care a prezis biruinţa şi a săvârşit biruinţa? nimeni nu va fi împotrivă, fie el cel mai nebun dintre nebuni, fie el ieşit din minţi, fie el lipsit cu totul de judecata cea firească!
Dar nu numai prezicerea aceasta a lui Hristos propovăduieşte nebiruita Lui putere, ci şi alte preziceri. A prezis viitorul cu tot adevărul, şi s-a înfăptuit. E cu neputinţă să fie dezminţit vreunul dintre cuvintele Sale; mai uşor va pieri cerul şi pământul decât să fie vădit ca mincinos vreunul dintre cuvintele Lui şi din prezicerile spuse de El. De aceea şi El a arătat asta chiar înainte de înfăptuirea cuvintelor Sale şi a grăit destul de lămurit despre spusele Sale, zicând: “Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece”. Şi pe bună dreptate. Căci nu sunt cuvinte, ci cuvinte ale lui Dumnezeu, creatoare de fapte. Cu cuvântul a făcut cerul, cu cuvântul pământul, cu cuvântul marea, cu cuvântul soarele, cu cuvântul popoarele îngerilor, cu cuvântul celelalte puteri nevăzute. Ca să facă lămurit gândul acesta, Profetul spunea: “El a zis şi s-au făcut, El a poruncit şi s-au zidit”.
A spus aceste cuvinte despre toată zidirea: cea de sus, cea de jos, cea văzută, cea nevăzută, cea cu trup şi cea fără de trup. Prezicerea Lui despre Biserică a vădit, după cum am spus mai sus, măreţia şi covârşirea adevărului Lui, a proniei Lui, a bunătăţii Lui şi a purtării Lui de grijă.
16. Haide acum să vorbim şi despre o altă prezicere a Lui, care străluceşte mai mult decât soarele şi e mai învederată decât raza; stă în faţa ochilor tuturor şi se prelungeşte în toate generaţiile de mai târziu, ca şi prezicerea despre care am vorbit mai înainte. Aşa sunt cele mai multe preziceri ale Lui. Nu se sfârşesc în scurtă vreme, nici nu se mărginesc numai la o generaţie de oameni, ci dau, aşa cum dă şi prezicerea de mai înainte, tuturor oamenilor care sunt şi celor ce vor fi mai târziu până la sfârşitul lumii, le dau prilejul să cunoască bine tăria adevărului lui Hristos. Căci din ziua în care a fost rostită şi până la sfârşitul veacului, profeţia aceasta, că Biserica lui Hristos e nebiruită, stă trainică şi neclintită. Biserica înfloreşte, străluceşte, propăşeşte zi de zi, creşte, capătă tot mai multă putere, dă tuturor oamenilor, celor ce au fost din vremea venirii întâi a lui Hristos şi vor fi până la venirea Sa cea de a doua, le dă prilejul să culeagă bunătăţile cele prea mari ale Bisericii şi să adune folosul ei cel nespus. Au cunoscut puterea Bisericii cei care au trăit înainte de noi, şi cei înainte de aceştia, şi cei mai înainte de aceia, pentru că au văzut războaiele ce s-au pornit împotriva ei, şi primejdiile, şi tulburările, şi frământările, şi valurile, şi furtunile. Oamenii aceştia au văzut că n-a fost înecată, n-a fost biruită, n-a fost doborâtă, n-a fost stinsă, ci, dimpotrivă, a înflorit, a crescut şi s-a ridicat la o mai mare înălţime.
Profeţia de care vreau să vă vorbesc acum este la fel de potrivită să ne arate tăria lui Hristos şi adevărul spuselor Sale.
- Care e prezicerea aceasta?
- Hristos a intrat odată în templul iudaic, în floare pe vremea aceea, strălucitor din toate părţile prin bogăţia de aur, prin frumuseţea şi prin măreţia clădirilor; era strălucit şi din pricina măiestriei cu care era făcut, şi din pricina materialului din care era zidit. Ce le spune Hristos ucenicilor Săi, care se minunau de frumuseţea templului? “Vedeţi toate acestea? Amin zic vouă: nu va rămâne aici piatră pe piatră”. Prin aceste cuvinte Hristos a vrut să arate dărâmarea de mai târziu a templului, pieirea, pustia şi ruina care se văd azi în Ierusalim. Căci toate acele clădiri strălucite şi vestite au ajuns o ruină. Ai văzut că marea şi nespusa Lui putere e îndreptată în două părţi, în a zidi şi a-i mări pe cei ce-I slujesc Lui, şi în a umili, a nimici şi ai smulge din rădăcini pe duşmanii Săi?
Căci nici nu exista templu la fel cu acesta, nici atât de vestit; nici un alt templu nu se bucura de o slujire ca aceasta. Iudeii de pe toată faţa pământului, chiar de la marginile lumii, în vremea veche se duceau acolo, aduceau daruri, jertfe, prinoase, pârgâ şi multe altele şi împodobeau templul acesta cu bogăţia lumii. Şi se scurgeau acolo toţi prozeliţii iudei de pretutindeni. Numele templului era vestit; ajunsese chiar până la marginile lumii. Dar un singur cuvânt al lui Hristos a făcut să dispară toate acelea, le-a pierdut pe toate acelea, le-a azvârlit pe toate ca pe un fir de praf. Ş acolo unde nu era îngăduit să intre nici un iudeu, dar, mai bine spus, nici toţi preoţii, ci numai un singur om, arhiereul care era de rând, şi el, numai o dată pe an, îmbrăcat cu veşminte, cu coroane, cu mitră, cu cealaltă îmbrăcăminte sfântă, acum acolo pot intra şi stricaţii, şi afemeiaţii, şi îndrăgostiţii, şi desfrânaţii! nimeni nu-i împiedică. A venit cuvântul acela al lui Hristos, şi a nimicit totul, a distrus totul. Şi atât a rămas din templu cât să arate unde a fost templul în vremurile vechi.
Gândeşte-te dar cât de mare putere e şi aici! Iudeii, care au putut să facă atâtea, care au biruit popoare şi împăraţi, care au câştigat războaie fără să verse sânge, care au înălţat mii şi mii de trofee, ei n-au putut să zidească de atunci şi până azi un singur templu. Şi asta, cu toate că au fost atâţia împăraţi care i-au ajutat, cu toate că atâta mulţime de iudei se revărsa pe faţa pământului, cu toate că au avut la îndemână atâţia bani.
Ai văzut că nimeni n-a doborât ce-a zidit Hristos şi că nimeni n-a mai zidit ce-a doborât El? A zidit Biserica, şi nimeni n-a putut s-o doboare! A doborât templul, şi nimeni n-a mai putut să-l ridice, deşi a trecut atâta amar de vreme! Şi doar au încercat oamenii să doboare Biserica, dar n-au fost în stare; şi s-au străduit să ridice templul, dar n-au putut.
A îngăduit Hristos şi asta ca să nu poată spune nimeni: “Dacă ar fi încercat, ar fi putut”. Iată, au şi încercat, dar n-au putut. Că în zilele noastre, împăratul care a întrecut pe toţi în păgânătate, el le-a dat voie atunci să-l zidească din nou şi i-a şi ajutat. Iudeii s-au apucat de lucru, dar n-au putut să se apropie cât de cât, că foc a izbucnit din temelii şi i-a alungat pe toţi. Temeliile templului, goale până acum, sunt o dovadă că au voit aceasta, ca să cunoşti că au încercat să sape, dar n-au putut zidi pentru că le-a stat împotrivă acel cuvânt al lui Hristos. A mai fost doborât o dată templul acesta, dar, după şaptezeci de ani, întorcându-se evreii din robie, templul a fost ridicat îndată şi a fost făcut mai frumos decât cel dinainte. Profeţii au spus asta şi au vestit-o înainte de a se face. Acum însă, au trecut patru sute de ani, şi nici gând, nici aşteptare, nici o nădejde să se mai arate iarăşi templul. Ce i-ar fi împiedicat de nu ar fi fost putere dumnezeiască aceea ce le sta împotrivă? Nu aveau bani cu nemiluita? Nu adunase patriarhul lor prinoase de la toţi iudeii de pretutindeni, nu aveau comori nenumărate? Nu era neamul iudaic îndrăzneţ, neruşinat, încăpăţânat, obraznic, aţâţător la război? Nu erau mulţi iudei în Palestina? Nu erau mulţi în Fenicia? Nu erau mulţi pretutindeni? Cum de n-au fost în stare să mai ridice un templu, mai cu seamă când vedem că din această pricină slujba lor religioasă era împiedicată, că datinile iudaice dispăreau, că piereau şi încetau jertfele, prinoasele şi celelalte asemănătoare lor, toate cele poruncite de lege? Căci în afara pridvoarelor templului nu le era îngăduit nici să ridice altare, nici să aducă jertfe, nici să facă libaţiuni, nici să mai pună pe altar oi, sau tămâie, nici să mai citească legea, nici să mai ţină sărbătoare, nici altceva din acestea.
17. Dar şi când au fost odinioară în Babilon şi au fost siliţi de duşmanii lor să cânte, nu s-au plecat, nici n-au ascultat, deşi erau prizonieri de război şi robi la nişte stăpâni care se purtau cu asprime cu ei; deşi-şi pierduseră patria şi libertatea, deşi le era viaţa în primejdie, deşi erau prinşi în mâinile celor ce-i robiseră ca într-o cursă, deşi li s-a poruncit să cânte cu harpele lor cântarea aceea, totuşi au spus: “La râul Babilonului, acolo am şezut şi am plâns…, că ne-au cerut nouă cei care ne-au robit cuvinte de cântare… Cum vom cânta cântarea Domnului în pământ străin?”. Să nu poată spune nimeni că au făcut aceasta din pricină că le lipseau instrumentele muzicale! Căci ei înşişi au spus pricina: “Cum vom cânta cântarea Domnului în pământ străin?”. Instrumentele muzicale le aveau cu ei: “în sălcii, spun ei, în mijlocul lor, am sfărâmat harpele noastre”.
Dar nici de postit nu le era îngăduit. Şi ca să le arate asta, Profetul le spunea: “N-aţi postit oare vreme de şaptezeci de ani?” , zice Domnul. Că nu le era îngăduit nici să jertfească, nici să facă libaţiuni în afara templului din Ierusalim, ascultă ce spun cei trei tineri: “Nu este nici domn, nici profet, nici căpetenie, nici loc de a aduce jertfă înaintea Ta şi de a găsi milă” , n-au spus: “nu este preot” , căci erau acolo preoţi, dar ca să afli că totul atârna de loc, şi că toată legea de loc era legată, a spus: “nu este loc”. Dar pentru ce vorbesc eu de jertfe şi de libaţiuni? Nu le era îngăduită nici chiar citirea legii! Ca să-i mustre pentru asta, un alt profet zicea: “Şi au citit afară legea şi au chemat mărturisirea”. în afara templului nu le era îngăduit să săvârşească nimic: nici Paştele, nici Cincizecimea, nici sărbătoarea corturilor, nici vreo altă sărbătoare.
Cu toate că ştiau că pustiirea locului aceluia împiedica toate aceste slujbe religioase, iar dacă ar fi încercat să le săvârşească le încercau călcând legea şi primind pedeapsă, totuşi n-au fost în stare să ridice şi să zidească templul în care aveau îngăduinţa să facă toate acestea după lege. N-au fost în stare, căci puterea lui Hristos, care a zidit Biserica, ea a dărâmat templul. Profetul a prezis şi aceasta, că va veni Hristos şi va face acestea, deşi Profetul a trăit după robia babilonică. Ascultă însă şi ce spune: “Că şi vouă vi se vor închide uşile şi nu se va mai aprinde jertfelnicul Meu în zadar. Nu este voia Mea întru voi, căci de la răsăritul soarelui până la apus, numele Meu a fost slăvit între neamuri şi în tot locul Mi se aduce tămâie şi jertfă curată”.
Ai văzut cât de lămurit a alungat iudaismul şi a arătat creştinismul strălucind şi întinzându-se pe toată faţa pământului? Un alt profet a arătat şi chipul slujirii ce I se va aduce lui Dumnezeu: “Şi se vor închina Lui fiecare din locul lui şi vor sluji Lui sub un singur jug” , iar un altul, iarăşi: “Fecioara lui Israel a căzut şi nu se va mai ridica”. Şi Daniel ne vorbeşte lămurit despre toate acestea, că toate vor fi luate: şi jertfa, şi libaţiunea, şi ungerea, şi judecata.
Dar despre toate acestea am să vorbesc mai pe larg şi mai lămurit când am să le grăiesc iudeilor; deocamdată să ne ţinem de drumul pe care l-am apucat, îndreptând pretenţia nesocotiţilor eleni. Nu ţi-am spus eu, elenule, că Hristos a înviat morţi, că a curăţit leproşi, ca să nu spui: “Acestea-s minciuni, lăudăroşenie, basm! Cine a văzut aşa ceva? Cine a auzit?” , nu ţi-am spus eu acestea, ci ţi le-au spus cei care L-au răstignit, cei care L-au lovit peste cap! Cum dar îi socoteşti vrednici de credinţă în acestea, iar în acelea ataci spusele ca şi cum nu s-ar fi întâmplat? Dacă Evanghelistii ar fi scris ca să facă plăcere Dascălului lor, ca să-L laude în zadar şi fără rost, ar fi trebuit să treacă sub tăcere întâmplările cele pline de tristeţe, cele ce păreau o ocară în ochii celor mulţi. Dar aşa, pentru a arăta adevărul faptelor, au stăruit mai cu seamă asupra faptelor pline de tristeţe şi au grăit despre toate pe larg şi cu multă precizie, fără să lase deoparte vreun fapt mic sau mare; când a fost vorba de semne şi minuni, pe cele mai multe le-au lăsat deoparte; dar când a fost vorba de patimi şi de cele ce par de ocară, asupra acestora au stăruit şi toţi au vorbit lămurit despre toate.
Eu însă nu ţi-am vorbit despre nimic din acestea, adică despre minuni şi semne, ca să închid cu covârşire gura cea neruşinată, ci am vorbit numai despre fapte care se văd astăzi, fapte care stau înaintea ochilor noştri, fapte mai învederate decât soarele, fapte răspândite pe întinsul lumii, fapte care au cuprins întreaga lume, fapte ce depăşesc puterea firii omeneşti şi care stau numai în puterea lui Dumnezeu. Ce spui? N-a înviat Hristos morţi? Bine! Dar poţi să spui că Bisericile nu sunt răspândite pe toată faţa pământului? Poţi să spui că nu s-a uneltit împotriva Bisericii? Poţi să spui că n-a biruit, că n-a înfrânt pe duşmani? Dar după cum nu este cu putinţă să spui că nu este soare, tot aşa nu poţi spune nici asta. Ce dar? Nu vezi ruinele templului iudaic zăcând înaintea ochilor întregii lumi? De ce nu socoteşti în tine însuţi aşa: Dacă Hristos n-ar fi Dumnezeu, şi Dumnezeu puternic, s-ar fi înmulţit aşa de mult închinătorii Lui, cu toate că au fost prigoniţi, şi ar fi fost oare atât de umiliţi cei ce L-au răstignit şi L-au duşmănit, încât să-şi piardă şi ţara, şi să colinde de colo-colo ca nişte hoinari, ca nişte rătăcitori, ca nişte fugari, iar timpul să nu pună capăt pribegiei lor?
Împotriva Imperiului roman iudeii aceştia au pornit şi cu război, au ridicat armele împotriva romanilor, au fost în stare de război vreme îndelungată, uneori au învins, şi au făcut împăraţilor de pe atunci nu mici greutăţi. Atât de mare era puterea lor. Cu toate acestea, cei care s-au luptat şi au stat împotriva atâtor împăraţi, care au avut atâta tărie de bani, de arme şi de ostaşi, care au pus pe fugă generali şi mii şi mii de ostaşi, n-au fost în stare să ridice un singur templu. Au zidit sinagogi în toate oraşele; dar locul care dădea tărie statului lor, locul în care obişnuiau să săvârşească toate slujbele lor religioase, locul care păstra iudaismul, locul acesta, templul, nu l-au mai putut ridica.
1. Voiam să vă vorbesc astăzi despre cele ce mai rămăseseră de spus din subiectul despre care vă vorbisem mai înainte şi să vă arăt mai lămurit că Dumnezeu este de ne cuprins cu mintea. Că despre acest subiect v-am grăit mult şi îndelungat Duminica trecută, când am adus martori pe Isaia, pe David şi pe Pavel. Unul striga: “Neamul Lui cine-l va spune?” ; altul îi mulţumea lui Dumnezeu pentru că nu-L putea înţelege: “Mărturisi-mă-voi Ţie, căci cu frică mă minunez de Tine! Minunate sunt lucrurile Tale!” ; şi, iarăşi: “Minunată s-a făcut cunoştinţa Ta din mine; întăritu-s-a, n-o voi putea ajunge”.
Iar Pavel nu s-a plecat spre cercetarea fiinţei lui Dumnezeu, ci numai spre pronia lui Dumnezeu, dar, mai bine spus, şi-a aruncat privirile numai asupra unei mici părţi din această purtare de grijă a lui Dumnezeu, anume asupra aceleia pe care Dumnezeu a arătat-o la chemarea neamurilor; şi, văzând ocean nesfârşit şi necuprins, a strigat aşa: “O, adâncul bogăţiei şi al înţelepciunii şi al cunoştinţei lui Dumnezeu! Cât sunt de necercetate judecăţile Lui şi de nepătrunse căile Lui!”.
Ar fi fost îndestulătoare dovada dată de aceştia; dar eu nu m-am mulţumit numai cu dovada adusă de profeţi, nu m-am oprit la apostoli, ci m-am suit la cer şi v-am arătat ceata îngerilor, care strigă: “Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire”. I-aţi auzit apoi pe Serafimi spăimântându-se şi cu cutremur strigând: “Sfânt Sfânt, Sfânt Domnul Savaot; plin este tot pământul de slava Lui”. I-am adăugat şi pe Heruvimi, care strigă: “Binecuvântată fie slava Lui din locul Său”. Jos trei martori, sus trei martori; şi unii şi alţii arată că e cu neputinţă să te apropii de slava lui Dumnezeu. Dovedirea făcută atunci n-a lăsat nici o umbră de îndoială; aplauzele au fost multe, biserica s-a încălzit, adunarea era înflăcărată. Eu mă bucuram; dar nu mă bucuram pentru că eu eram lăudat, ci pentru că Stăpânul meu era slăvit. Aplauzele acelea şi laudele acelea arătau dragostea de Dumnezeu a sufletelor voastre. Şi după cum slugile cele pline de iubire, când aud pe cineva că-l laudă pe stăpânul lor, ard de dorul celui ce a grăit aşa din pricina dragostei lor faţă de stăpân, tot aşa şi voi, asta aţi arătat atunci: prin aplauzele voastre cele multe aţi arătat dragostea cea mare ce o aveţi faţă de Stăpân. Voiam ca şi astăzi să adaug luptelor de atunci alte lupte. Dacă duşmanii adevărului nu se satură de a huli pe Dumnezeu Binefăcătorul, cu atât mai mult nu trebuie să ne saturăm noi de a-L lăuda pe Dumnezeul tuturor. Dar ce să fac? Altă boală mai grozavă îmi cheamă limba să o vindec; o boală crescută în trupul Bisericii. Trebuie dar, mai întâi, să stârpesc această boală, şi apoi să mă îngrijesc de bolile celor ce sunt în afară de Biserică. Trebuie să-i vindecăm mai întâi pe cei ai noştri, şi apoi să purtăm grijă de cei străini.
Care este această boală? Au să vină sărbătorile ticăloşilor şi nesăbuiţilor iudei; multe, şi unele după altele: ale trâmbiţelor, ale corturilor, posturile. Mulţi dintre creştini, dintre cei ce spun că gândesc ca şi noi, se duc să vadă sărbătorile, iar alţii prăznuiesc împreună cu iudeii şi iau parte la posturile lor. Acest obicei rău vreau să-l izgonesc din Biserică. Către anomei pot să vorbesc şi altă dată; nu-i nici o pagubă dacă amân pe mai târziu cuvântul. Dar dacă nu vindec acum pe cei ce bolesc de rătăcirile iudaice, acum, când sărbătorile iudeilor sunt aproape şi bat la uşă, mă tem ca nu cumva să ia parte unii, din pricina unui obicei prost şi a unei neştiinţe mari, la nelegiuirea acelora şi să ajungă zadarnice cuvintele mele despre aceste sărbători.
Dacă aceşti creştini ai noştri ar posti cu iudeii fără să mă audă astăzi grăind, degeaba voi mai da leacul după ce s-a săvârşit păcatul. De aceea, mă grăbesc s-o iau înainte. Tot aşa fac şi doctorii. Se ocupă mai întâi de bolile cele mai grele, care nu suferă amânare. De altfel lupta pe care am s-o duc eu acum este înrudită cu lupta de mai înainte împotriva anomeilor. înrudită este erezia anomeilor cu a iudeilor; de aceea, înrudită este şi lupta mea de acum cu cea de mai înainte. învinuirea pe care I-o aduc iudeii lui Hristos, I-o aduc şi anomeii.
- Ce învinuire îi aduceau iudeii?
- Că-L numea pe Dumnezeu Tatăl Lui, că Se făcea deopotrivă cu Dumnezeu. Aceeaşi învinuire I-o aduc şi anomeii; dar, mai bine spus, nu-L învinuiau, ci chiar ştergeau din Scriptură cuvântul acesta, odată cu înţelesul lui; dacă nu cu mâna, atunci cu voinţa.
2. Să nu vă miraţi că i-am făcut ticăloşi pe iudei. Sunt într-adevăr ticăloşi şi nesăbuiţi. Le-au căzut în braţe din cer atâtea bunătăţi, şi ei cu mare grabă le-au zvârlit şi le-au aruncat. Le-a răsărit de cu vreme Soarele dreptăţii, dar au întors spatele razei şi stau în întuneric. Noi am trăit în întuneric, dar am fost atraşi spre lumină şi am scăpat de întunericul rătăcirii. Ei au fost ramurile rădăcinii celei sfinte, dar s-au rupt. Noi n-am avut nici o părtăşie cu rădăcina, dar am dat rod de bună-credinţă. Ei i-au citit pe profeţi de mici copii, dar L-au răstignit pe Cel profeţit. Noi n-am auzit cuvintele cele dumnezeieşti, dar ne-am închinat Celui profeţit. De aceea sunt iudeii ticăloşi, că aruncă bunătăţile trimise lor, în timp ce alţii le răpesc şi le atrag spre ei. Ei au fost chemaţi la înfiere, dar au căzut în rândul câinilor. Noi am fost câini, dar datorită harului lui Dumnezeu am fost în stare să îndepărtăm de la noi starea de dobitocie de mai înainte şi să ne urcăm la cinstea de fii.
- De unde se vede asta?
- “Nu este bine să luăm pâinea fiilor şi să o aruncăm câinilor” , a grăit Hristos către canaaneancă, numindu-i pe iudei fii, iar pe cei dintre neamuri, câini. Dar iată că mai târziu s-a schimbat rânduiala; ei au ajuns câini, şi noi fii! Despre ei Pavel spune: “Păziţi-vă de câini! Păziţi-vă de lucrătorii cei răi! Păziţi-vă de cei cu tăierea împrejur! Căci noi suntem tăierea împrejur”. Ai văzut că au ajuns câini cei ce erau mai înainte fii? Vrei să afli că noi, care eram mai înainte câini, am ajuns fii? “Iar celor câţi L-au primit le-a dat puterea să se facă fii ai lui Dumnezeu”.
Nu sunt oameni mai ticăloşi decât iudeii! Totdeauna aleargă împotriva mântuirii lor! Când trebuiau să păzească legea, o călcau în picioare; acum însă, când a încetat legea, se ambiţionează să o păzească. Poate fi oare om mai de plâns decât ei, care-L mânie pe Dumnezeu nu numai prin călcarea legii, ci chiar prin păzirea ei? De aceea se spune în Scriptură: “Voi, cei tari în cerbice şi netăiaţi împrejur la inimă, voi pururea staţi împotriva Duhului Sfânt”. Nu numai pentru că voi călcaţi legea, ci şi pentru că voiţi să o păziţi atunci când nu mai e timpul s-o păziţi: “tari în cerbice!”. Bine le-a spus: “tari în cerbice!”. Că n-au luat asupra lor jugul lui Hristos, deşi era bun; căci jugul lui Hristos nu-i nici greu, nici povară! “învăţaţi-vă de la Mine, spune Domnul, că sunt blând şi smerit cu inima!”. Şi: “Luaţi jugul Meu asupra voastră… că jugul Meu este bun şi povara Mea uşoară”.
Totuşi nu l-au luat, din pricina învârtoşării cerbicei lor, a cefei lor. Dar nu numai că nu l-au luat, ci l-au şi zdrobit, l-au frânt. “Că din veac, spune Profetul, ai zdrobit jugul tău şi ai rupt legătura ta” , nu spune Pavel aceasta, ci Profetul o strigă; numeşte jug şi legătură semnele puterii, că au îndepărtat stăpânirea lui Hristos, spunând: “Noi nu avem împărat decât pe cezarul!”. Ai zdrobit jugul, ai rupt legătura, te-ai izgonit pe tine însuţi din împărăţia cea cerească şi te-ai supus stăpânirilor celor omeneşti. Uită-te cât de bine a lăsat Profetul să se înţeleagă greutatea lor în a se înfrâna! N-a spus: “Ai dat jos jugul!” , ci: “Ai zdrobit jugul!” , răutate pe care o săvârşesc numai animalele care sar şi aruncă din picioare, care o iau la goană şi îndepărtează de la ele orice stăpânire.
- Dar de unde le-a venit lor învârtoşarea aceasta?
- De pe urma lăcomiei la mâncare şi a beţiei.
- Cine a spus asta?
- Chiar Moise! “A mâncat Israel şi s-a săturat şi s-a îngrăşat şi a zvârlit din picioare pe cel iubit”. După cum caii şi boii se îngraşă dacă au în iesle mâncare din belşug şi încep să zburde, nu mai pot fi stăpâniţi, nu mai suferă nici jugul, nici frâul şi nici mâna omului, tot aşa şi iudeii, din pricina beţiei şi a îngrăşării coborându-se la cea mai de jos răutate, au început să zburde; n-au primit jugul lui Hristos şi nici n-au tras la plugul învăţăturii. Aceasta o lasă să se înţeleagă şi un alt profet, spunând: “Ca o junincă îndărătnică, aşa s-a îndărătnicit şi Israel”. Iar alt profet îl numeşte: “juncan neînvăţat”, nişte animale ca acestea, care nu mai sunt bune de treabă, ajung bune de tăiere. Aşa au păţit şi iudeii; pentru că nu mai sunt buni de treabă, au ajuns buni de tăiere. De aceea şi Hristos spune: “Pe vrăjmaşii Mei, care n-au voit ca Eu să domnesc peste ei, aduceţi-i aici şi junghiaţi-i”. Atunci trebuia să posteşti, iudeule, când beţia ţi-a făcut atâta rău, când lăcomia la mâncare a dat naştere la necredinţă, şi nu acum. Acum postul nu mai este la timpul lui, acum este o urâciune.
- Cine o spune?
- Însuşi Isaia strigă cu mare glas: “Nu un astfel de post am ales Eu, zice Domnul”.
- De ce?
- „Pentru că postiţi in judecăţi şi în sfezi, pentru că îi bateţi cu pumnii pe cei supuşi vouă”. Dacă, deci, postul tău era o urâciune când îi băteai pe cei ce erau împreună robi cu tine, cum poate să mai fie primit postul tău de acum, când L-ai junghiat pe Stăpânul tău? Ce rost mai are?
Cel care posteşte trebuie să fie liniştit, cu inima zdrobită, smerit, nu beat de mânie. Cum poţi fi liniştit, iudeule, când îl baţi pe semenul tău? Altădată, în vremea Vechiului Testament, iudeii posteau judecându-se şi sfădindu-se! Acum postesc obrăznicindu-se şi desfrânându-se fără nici o ruşine! Postesc dănţuind cu picioarele goale prin piaţă! Spusa lor e că postesc. Dar înfăţişarea le e de beţivi. Ascultă cum porunceşte Profetul să posteşti! “Postiţi post sfânt”, spune el. N-a spus: “Lăudaţi-vă cu postul, arătaţi-l lumii!”. “Vestiţi slujba, adunaţi-i pe bătrâni”. Dar iudeii de azi nu-i adună pe bătrâni, ci cete de oameni desfrânaţi, cârduri nesfârşite de femei pierdute; târăsc în sinagoga lor întreg teatrul şi pe cei ce joacă pe scenă. Nu mai e nici o deosebire între teatru şi sinagogă. Ştiu că unii au să osândească îndrăzneala cuvântului meu. Au să mă osândească pentru că am spus că nu-i nici o deosebire între teatru şi sinagogă. Dar cum am să osândesc îndrăzneala lor dacă nu socotesc sinagoga teatru! Dacă o spun de la mine, osândeşte-mă! Dar dacă spun cuvintele profetului, primeşte-mi hotărârea.
3. Ştiu că mulţi îi cinstesc pe iudei şi socot că vieţuirea lor de acum este plină de bună-cuviinţă. Acest lucru mă face să smulg din rădăcină o astfel de părere!
Am spus că întru nimic nu-i mai bun teatrul decât sinagoga. Şi o voi dovedi cu spusele profetului. Doar nu sunt iudeii mai vrednici de credinţă decât profeţii! Ce spune dar Profetul? “Faţă de desfrânată ţi s-a făcut faţa! Fără de ruşine te-ai făcut tuturor!”. Iar casa în care stă desfrânata este casă de desfrâu. Dar, mai bine spus, sinagoga nu este numai casă de desfrâu şi teatru, ci şi peşteră de tâlhari, şi locuinţă de fiare sălbatice. “Peşteră de hienă a ajuns pentru Mine casa voastră” , spune Profetul. Casa lor n-a ajuns locuinţa unei fiare oarecare, ci locuinţa unei fiare necurate. Şi mai spune Profetul: “Am lăsat casa Mea, am părăsit moştenirea Mea”. Iar când Dumnezeu părăseşte casa, ce nădejde de mântuire mai poate fi? Când Dumnezeu părăseşte casa, locul acela ajunge locuinţă drăcească.
Dar, negreşit, mi se va spune că şi iudeii se închină lui Dumnezeu. Doamne fereşte! Să nu se spună una ca asta! nici un iudeu nu se închină lui Dumnezeu.
- Cine spune asta?
- Fiul lui Dumnezeu! “Dacă aţi şti pe Tatăl Meu, spune El, M-aţi şti şi pe Mine; dar nici pe Mine nu Mă ştiţi, nici pe Tatăl Meu nu-L ştiţi”. Ce mărturie mai vrednică de credinţă decât aceasta să-ţi aduc?
Mai îndrăzneşte cineva dar să spună că sinagoga nu-i locaş de închinare la idoli, odată ce iudeii nu-L cunosc pe Tatăl, odată ce iudeii L-au răstignit pe Fiul, odată ce iudeii au respins ajutorul Duhului? În sinagoga lor nu I se slujeşte lui Dumnezeu, Doamne fereşte! Sinagoga lor e locaş de slujire idolească.
Cu toate acestea, unii creştini privesc sinagogile ca pe nişte locuri vrednice de cinste. Şi asta n-o spun de la mine, ci o ştiu din experienţă. Acum trei zile (credeţi-mă, nu mint) am văzut cum o femeie liberă, o creştină, cu bună-cuviinţă în îmbrăcăminte şi purtări, era silită de un ticălos şi un nesimţitor, după înfăţişare creştin – n-aş spune că un om care a îndrăznit o astfel de faptă poate fi creştin adevărat – să intre în sinagoga evreilor şi să jure acolo pentru o pricină pusă de la el la îndoială. Femeia, apropiindu-se de mine, m-a chemat în ajutor şi mi-a cerut să împiedic silnicia cea nelegiuită, căci nu-i era îngăduit ei, care se împărtăşise de Dumnezeieştile Taine, să intre în sinagogă.
Aprins de mânie şi înflăcărat, n-am îngăduit să fie târâtă să săvârşească nelegiuirea aceea şi am smuls-o din mâinile lui. L-am întrebat pe siluitor dacă e creştin. Când mi-a mărturisit că e creştin, l-am mustrat cu asprime; l-am făcut smintit şi neghiob; i-am spus că nu-i cu nimic mai bun decât un dobitoc, dacă el, care spune că se închină lui Hristos, târăşte pe un altul în peşterile iudeilor, cei care L-au răstignit pe Hristos. I-am vorbit mult. Mai întâi l-am învăţat din Dumnezeieştile Evanghelii că unui creştin nu-i este deloc îngăduit să jure şi nici nu-i este îngăduit să silească pe altul să jure. Apoi i-am spus că nu trebuie să silească să jure nu doar pe un creştin, dar nici pe un necreştin. După ce cu multe şi lungi cuvinte i-am scos din suflet părerea cea rătăcită, l-am întrebat de ce a lăsat deoparte biserica şi a târât-o pe femeia aceea în sinagoga evreilor. Mi-a răspuns că i-au spus mulţi că jurămintele făcute în sinagogă au mai multă putere, sunt mai înfricoşătoare.
La auzul acestor cuvinte, am oftat, m-am aprins de mânie şi apoi am râs iarăşi. Am suspinat când am văzut câtă putere are viclenia diavolului ca să-i înduplece pe oameni! M-am aprins de mânie când m-am gândit la trândăveala celor înşelaţi. Şi am râs, iarăşi, când am văzut cât de mare şi cât de cumplită este prostia celor înşelaţi.
V-am spus şi v-am istorisit acestea, pentru că nu vă înduioşează, nici nu vă doare de creştinii care suferă şi săvârşesc astfel de fapte. Când vedeţi că unul dintre fraţii voştri cade în nişte nelegiuiri ca acestea, socotiţi că nenorocirea este a altuia, nu a voastră. Dacă vă ţine cineva de rău, credeţi că vă apăraţi spunând: “ce mă priveşte!” , “ce legătură am eu cu el!”. Nu! Cel ce grăieşte aşa grăieşte cuvinte pline de cea mai cumplită ură de oameni, pline de cruzime diavolească. Ce spui? Eşti om, eşti şi tu de aceeaşi fire cu el, dar, mai bine spus, dacă trebuie să vorbesc de fire, ai un singur Cap, pe Hristos, şi mai îndrăzneşti să spui că n-ai nici o legătură cu mădularele tale? Cum mai mărturiseşti atunci că Hristos este Capul Bisericii? Capul în chip firesc alătură toate mădularele, le adună şi le leagă bine unele cu altele. Iar dacă n-ai nici o legătură cu mădularul tău, atunci n-ai nici o legătură nici cu fratele tău şi nici nu-L ai cap pe Hristos. Ca pe nişte copii mici vă înfricoşează iudeii, şi nu simţiţi. După cum multe slugi rele provoacă haz mult când îi sperie pe copii cu măşti înfricoşătoare şi caraghioase căci măştile prin ele însele nu sunt înfricoşătoare, ci par aşa din pricina simplităţii minţii copiilor, tot astfel şi iudeii îi înfricoşează pe creştinii care nu sunt destul de tari în credinţă. Cum poate fi înfricoşătoare sinagoga iudeilor, când ea este plină de ruşine şi de râs, când iudeii sunt nişte izgoniţi, nişte învinşi, nişte osândiţi?
4. Biserica noastră nu-i aşa, ci cu adevărat înfricoşătoare şi plină de cutremur. Locul acesta este înfricoşător, căci aici este Dumnezeul vieţii. Dumnezeul care are stăpânire asupra morţii, pentru că aici sunt cuvinte nenumărate despre chinurile cele veşnice, despre râurile cele de foc, despre viermele cel veninos, despre lanţurile cele de nesfărâmat, despre întunericul cel mai dinafară. Iudeii nu ştiu nimic din acestea, nici din vis măcar; trăiesc pentru pântece, sunt înnebuniţi după lucrurile din lumea aceasta, nu sunt cu nimic mai buni decât necuvântătoarele din pricina desfrânării şi lăcomiei lor. Un singur lucru ştiu numai: să-şi umple pântecele şi să se îmbete, să se omoare pentru dansatoare şi să se rănească pentru alergările de la hipodrom.
Spune-mi, rogu-te, sunt sinagogile vrednice de cinste şi înfricoşătoare? Cine-ar spune-o! Dar cum se face că vi se par înfricoşătoare? Afară doar dacă aţi susţine că nişte slugi necinstite, fără îndrăznire şi izgonite din casa stăpânilor, pot fi înfricoşătoare pentru oameni cu nume bun şi cu îndrăznire! Dar lucrurile nu stau aşa, nu stau aşa! Pentru că nici crâşma nu-i mai cinstită decât curţile cele împărăteşti! Dar, mai bine spus, sinagoga este mai necinstită chiar decât crâşma! Sinagoga nu este numai locuinţă de tâlhari şi de crâşmari, ci locuinţă de demoni. Dar, mai bine spus, nu numai sinagogile ci chiar şi sufletele iudeilor. Şi asta voi încerca s-o arăt la sfârşitul cuvântului.
Vă rog, dar, să vă aduceţi aminte mai ales de această vorbire. Căci nu vorbesc acum nici pentru paradă, nici pentru aplauze, ci pentru vindecarea sufletelor voastre. Căci ce cuvânt de apărare ne mai rămâne când suntem atâţia doctori, şi totuşi sunt unii care bolesc?
Apostolii au fost doisprezece, şi au încreştinat lumea! Cea mai mare parte a oraşului nostru este creştin, şi încă mai sunt unii care bolesc de iudaism. Ce apărare putem avea noi, cei sănătoşi? Sunt într-adevăr vrednici de pedeapsă cei care bolesc; dar nici noi nu suntem lipsiţi de vină, pentru că trecem cu vederea boala lor. Ar fi cu neputinţă să mai rămână bolnavi dacă ar avea parte de îngrijirea noastră. De aceea, luând-o mai dinainte, vă spun aceasta acum, ca fiecare din voi să-l smulgă pe fratele său, chiar dacă ar trebui să întrebuinţeze forţa, sila, ocara, mustrarea! Fă totul ca să-l smulgi pe cel bolnav din laţul diavolului, să-l scapi din întovărăşirea cu omorâtorii lui Hristos. Spune-mi, te rog, dacă ai vedea în piaţă că cineva, pe temei de dreaptă judecată, este dus să fie osândit, şi ai avea puterea să-l smulgi din mâinile călăului, spune-mi, n-ai face totul ca să-l scapi? Acum însă îl vezi pe fratele tău, dus pe nedrept şi în chip nelegiuit, nu de călău, ci de diavol, în prăpastia pierzării, şi nici nu vrei să dai o mână de ajutor ca să-l smulgi din calea cea nelegiuită? Ce iertare mai poţi avea? Lui îi spui că e mai puternic şi mai tare decât tine? Spune-mi-l mie! Voi prefera să-mi dau mai degrabă viaţa decât să-l las sa calce aceste sfinte pridvoare ale bisericii, dacă se încăpăţânează şi stăruie în purtarea lui! îi voi spune: Ce legătură ai tu cu Biserica cea liberă, cu Ierusalimul cel de Sus? Ai ales Ierusalimul cel de jos? Robeşte cu el! Căci Ierusalimul cel de jos, după cuvântul Apostolului, zace în robie cu copiii Iui. Posteşti cu iudeii?
Descalţă-te atunci şi tu cu iudeii şi umblă cu picioarele goale prin oraş! Ia parte şi tu aici la schimonisirea şi la ruşinea lor! Dar n-o faci! îţi este ruşine şi roşeşti! îţi este ruşine să iei parte la schimonosirea lor, dar nu ţi-e ruşine să iei parte la necredinţa lor!
Ce iertare vei avea când eşti creştin pe jumătate? Credeţi-mă, îmi voi da mai degrabă viaţa decât să trec cu vederea pe unul pe care îl ştiu că are o astfel de boală. Dacă nu-l ştiu Dumnezeu negreşit mă va ierta. Gândiţi la fel cu mine. Să nu socotiţi asta un lucru fără însemnătate. Nu vedeţi ce strigă necontenit diaconul în timpul Sfintei Liturghii?: “Cunoaşteţi-vă unii pe alţii”! Nu vedeţi că vă încredinţează cercetarea amănunţită a fraţilor voştri? Fă aşa şi cu cei ce se duc la sinagogile iudaice! Când afli că cineva ţine rânduielile iudaice, pune mâna pe el, dă-l pe faţă, ca să nu ajungi şi tu părtaş primejdiei. în oştire, dacă un ostaş este prins că lucrează printre soldaţi pentru duşmani şi că are gânduri la fel cu perşii, duşmanii noştri, nu se primejduieşte numai el, ci şi toţi care au ştiut de el, şi nu l-au făcut cunoscut generalului. Iar voi sunteţi oştirea lui Hristos! Cercetaţi şi iscodiţi cu de-amănuntul! De este amestecat printre voi unul de alt neam, făceţi-l cunoscut! nu ca să-l omoram, cum sunt omorâţi trădătorii în armata, nici ca să-l muncim şi să-l pedepsim, ci ca să-l scăpăm de rătăcire şi necredinţă, ca să-l facem cu totul al nostru.
Dacă nu vreţi să faceţi aşa, ci-l ascundeţj, deşi îl ştiţi, cunoaşteţi bine că veţi suferi aceeaşi pedeapsă ca şi el. Pavel supune la chin şi la pedeapsă nu numai pe cei ce săvârşesc răul, ci şi pe cei care îi încuviinţează. Iar profetul David dă aceeaşi pedeapsă nu numai celor ce fură, ci şi celor care aleargă cu ei. Şi pe bună dreptate; căci cel care îl ştie pe cel ce face răul şi-l doseşte şi-l ascunde, îi dă prilej să ajungă şi mai nepăsător şi-l face să săvârşească răul cu mai multă libertate.
5. Dar trebuie să mă întorc iarăşi la cei ce bolesc. Gândiţi-vă în a căror tovărăşie sunt cei ce postesc acum! în a acelora care au strigat: “Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!”. În a acelora care au spus: “Sângele Lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri!”. Ai îndrăzni oare să te apropii şi să vorbeşti cu unii care au fost prinşi şi condamnaţi pentru că au încercat să pună mâna pe putere? Eu nu cred. nu-i oare absurd să fugi cu atâta grabă de oameni care fac rău unui om, dar să ţi-i faci prieteni pe cei ce au ocărât pe Dumnezeu şi să prăznuieşti tu, care te închini Celui răstignit, cu cei ce L-au răstignit? Aceasta nu-i numai prostie, ci cumplită nebunie!
Dar pentru că sunt unii creştini care socotesc chiar sinagoga loc cinstit, este de neapărată trebuinţă să spun câteva cuvinte către aceştia.
Pentru ce respectaţi locul acela, când ar trebui să-l dispreţuiţi, să vă dezgustaţi de el şi să fugiţi de el?
- În sinagogă se află legea, îmi răspund ei, şi cărţile profetice!
- Şi ce-i cu asta? Nu cumva e sfânt locul în care sunt cărţile acestea? Deloc! Eu tocmai pentru asta mai cu seamă urăsc sinagoga şi îmi provoacă dezgust, pentru că iudeii îi au pe profeţi, dar nu cred în profeţi, pentru că citesc cărţile, dar nu primesc mărturiile. Iar fapta aceasta este mai cumplită decât ocara! Spune-mi, dacă ai vedea că un om cu viaţă sfântă, strălucit şi vestit ar fi târât într-o crâşmă sau într-o peşteră de tâlhari, şi acolo ar fi ocărât şi lovit, şi ar suferi cea mai grozavă batjocură, spune-mi, ai admira crâşma sau peştera pentru că stă acolo batjocorit acel mare şi minunat bărbat? N-o cred! Dimpotrivă, tocmai pentru aceasta ai uri mai mult locul acela şi ai fugi de el! Gândeşte la fel şi despre sinagogă. Iudeii i-au luat acolo cu ei pe profeţi şi pe Moise nu ca să-i cinstească, ci ca să-i ocărască şi să-i necinstească. Ce ocară mai mare pot aduce acestor sfinţi decât spunând că ei nu ştiu de Hristos şi nici n-au spus ceva despre venirea Lui!, decât învinuindu-i că nu cunosc pe Stăpânul lor şi zicând că au aceeaşi necredinţă ca şi ei?
Prin urmare, mai cu seamă pentru aceasta trebuie urâţi şi iudeii, şi sinagoga lor, pentru că-i batjocoresc pe sfinţii aceia. Dar pentru ce vorbesc eu de cărţi, de locuri? În timpul persecuţiilor, călăii ţineau în mâini, strujeau şi biciuiau trupurile mucenicilor. Oare erau sfinte mâinile lor pentru că ţineau trupurile sfinţilor? Doamne fereşte! Apoi, dacă mâinile care ţin trupurile sfinţilor rămân spurcate tocmai pentru că le ţin rău, vor fi oare vrednici de cinste tocmai pentru asta cei care ţin în mâini cărţile sfinţilor prooroci şi le insultă tot aşa de mult ca şi călăii trupurile mucenicilor? O astfel de judecată n-ar fi oare culmea prostiei? Dacă trupurile care sunt rău ţinute nu numai că nu-i sfinţesc pe cei ce le ţin, ci, dimpotrivă, le fac mai blestemate, atunci cu mult mai mult cărţile citite cu necredinţă nu vor putea fi de folos celor ce le citesc.
Tocmai faptul că ţin cărţile sfinte cu astfel de gând îi arată a fi mai necredincioşi. Dacă nu i-ar avea pe profeţi, n-ar fi atât de vinovaţi. Dacă n-ar citi cărţile sfinte, n-ar fi atât de necuraţi şi de spurcaţi. Aşa însă, sunt lipsiţi de orice iertare pentru că, deşi îi au pe predicatorii adevărului, totuşi stau cu gând duşman şi faţă de ei, şi fată de adevăr. Prin urmare, mai cu seamă pentru aceasta sunt spurcaţi şi blestemaţi, pentru că, deşi îi au pe profeţi, totuşi îi întrebuinţează cu gând vrăjmaş.
De aceea, vă rog să fugiţi şi să vă depărtaţi de adunările iudeilor. Nu-i mică vătămarea sufletească ce o pricinuiţi fraţilor mai slabi în credinţă! Nu-i mică pricina de deznădejde ce le-o naşte-ţi în suflete! Cum să nu socotească ei foarte bune faptele şi obiceiurile iudaice când vă văd pe voi, care vă închinaţi lui Hristos Cel răstignit de iudei, că îndrăgiţi şi cinstiţi obiceiurile lor? Şi cum să nu socotească ei fără de nici o valoare credinţa noastră, când voi, care credeţi şi slujiţi credinţa, alergaţi la cei ce o dărâmă? “Dacă te va vedea cineva, spune Pavel, pe tine, cel ce ai o cunoştinţă, şezând in capiştea idolilor, oare cugetul lui, slab fiind, nu se va întări întru a mânca din cele jertfite idolilor?”.
Iar eu spun: Dacă te va vedea cineva pe tine, care ai cunoştinţă, ducându-te în sinagogă şi uitându-te la trâmbiţe, oare cugetul lui, slab fiind, nu se va întări întru a admira lucrurile iudaice? Cel ce cade este pedepsit nu numai pentru propria lui cădere, ci este osândit şi pentru că i-a făcut pe alţii să cadă; după cum şi cel ce stă nu este încununat numai pentru propria lui virtute, ci este admirat şi pentru că-i face şi pe alţii să aibă aceeaşi râvnă. Fugiţi dar şi de adunările lor, şi de locurile lor! Nimeni să nu cinstească sinagoga din pricina cărţilor sfinte care sunt în ea! Dimpotrivă, tocmai pentru asta să fie urâtă, să i se întoarcă spatele, pentru că iudeii îi ţin pe sfinţii profeţi ca să-i ocărască, pentru că nu cred în cuvintele lor, pentru că pun pe seama acelora necredinţa lor.
6. Ca să cunoaşteţi că nu cărţile sfinte sfinţesc locul, ci, dimpotrivă, locul este murdărit de gândul şi voinţa celor ce se adună acolo, am să vă povestesc o istorie veche. Ptolemeu Filadelful a adunat cărţile din lumea întreagă; aflând că iudeii au scrieri care filosofează despre Dumnezeu şi despre o bună vieţuire, a chemat din Iudeea bărbaţi şi i-a pus să le tălmăcească în greceşte, căci Ptolemeu era grec. Scrierile acestea au fost aşezate în templul lui Serapis. Şi cărţile profeţilor care au fost traduse stau până acum acolo. Ce dar? Este oare sfânt templul lui Serapis din pricina cărţilor? Doamne fereşte! Cărţile au sfinţenia lor proprie; n-o transmit templului, din pricina necurăţiei celor ce se adună acolo.
Tot aşa trebuie să gândim şi despre sinagogă. E drept, nu se află în ea idoli, dar locuiesc demoni. Şi asta o spun nu numai despre sinagoga de aici, din oraş, ci şi despre cea din Dafne. Prăpădul e mai mare acolo; de aceea i-au şi dat sinagogii aceleia numele Matroana. Am auzit că mulţi credincioşi se duc acolo şi dorm în locul acela. Dar, Doamne fereşte, n-am să-i numesc niciodată pe astfel de oameni credincioşi. Pentru mine este tot atât de spurcată şi sinagoga Matroanei, şi templul lui Apolo. Iar dacă cineva îmi va osândi îndrăzneala cuvintelor, ei bine eu pe unul ca acesta îl voi osândi ca pe cel mai mare nebun.
Spune-mi, nu-i oare loc de necredinţă, chiar dacă nu-s idoli acolo, locul în care locuiesc demoni? Nu-i oare mai mare vătămarea sufletească în locul acela unde se adună ucigaşii lui Hristos, unde este izgonită crucea, unde este hulit Dumnezeu, unde nu se cunoaşte Tatăl, unde se ocărăşte Fiul, unde se leapădă harul Sfântului Duh, dar, mai bine spus, unde sunt chiar demonii? În templul idolilor necredinţa e vădită şi descoperită; nu poate momi cu uşurinţă şi nici nu poate înşela pe un om cu minte şi înţelept; în sinagogă iudeii spun că se slujeşte lui Dumnezeu, că sunt urâţi idolii, că sunt cinstiţi profeţii; prin aceste cuvinte pregătesc momeala şi îi prind în laţurile lor pe creştinii simpli şi nepricepuţi.
Prin urmare, sunt la fel de necredincioşi şi iudeii, şi păgânii, dar înşelăciunea săvârşită de iudei e mai cumplită. În sinagoga lor se află un jertfelnic, jertfelnic nevăzut de înşelăciune! Pe el nu se jertfesc oi şi tauri, ci suflete de oameni.
Dar, ca să vorbesc pe scurt, dacă admiri rânduielile şi ceremoniile iudaice, ce mai cauţi la noi ? Dacă rânduielile şi iudaice sunt vrednice de respect şi măreţe, atunci ale noastre sunt mincinoase! Iar dacă ale noastre sunt adevărate după cum şi sunt, acelea sunt pline de înşelăciune. Nu vorbesc de Scriptură, Doamne fereşte! Scripturile m-au povăţuit la Hristos! Vorbesc de necredinţa lor şi de nebunia lor de acum.
Este însă timpul să arăt că şi demonii locuiesc acolo nu numai în sinagogă, ci chiar în sufletele iudeilor. Domnul spune: “Când duhul cel necurat iese din om, umblă prin locuri fără apă, căutând odihnă; dacă nu găseşte, spune:”Mă voi întoarce în casa mea”. Şi venind, o găseşte goală, măturată şi împodobită. Atunci merge şi ia cu el alte şapte duhuri mai rele decât el şi intră în el; şi vor fi cele de pe urmă ale omului aceluia mai rele decât cele dintâi. Aşa va fi şi cu neamul acesta viclean”. Ai văzut că locuiesc draci în sufletele lor ? Ai văzut că iudeii de acum sunt mai răi decât cei de mai înainte? Şi pe bună dreptate! Atunci îi cinsteau pe profeţi, dar acum insultă pe însuşi Stăpânul profeţilor.
Vă întreb: Vă adunaţi în acelaşi loc cu oameni îndrăciţi, cu oameni care au duhuri necurate, crescuţi în crime şi omoruri şi nu vă cutremuraţi? Trebuie oare să le dăm bună ziua să le adresăm cuvânt? Nu trebuie oare să fugim de ei ca de ciumă şi ca de o boală a întregii lumi? N-au săvârşit ei tot felul de răutăţi? N-au cheltuit toţi profeţii multe şi lungi cuvinte pentru învinuirea lor? I-au jertfit pe fiii şi pe fiicele lor demonilor; n-au vrut să ştie de odraslele lor, au uitat durerile naşterii, au călcat în picioare creşterea de copii, au răsturnat din temelii legile înrudirii, au ajuns mai răi decât fiarele. Fiarele de multe ori îşi dau viaţa şi dispreţuiesc propria lor mântuire ca să-şi apere puii; iudeii, fără să-i silească cineva, i-au junghiat pe cei născuţi din ei, ca să slujească duşmanilor vieţii noastre, blestemaţilor draci.
De ce să ne cutremurăm mai întâi: de necredinţa lor sau de cruzimea şi de neomenia lor ? Că şi-au jertfit fiii sau că au jertfit demonilor? Dar prin destrăbălarea lor n-au lăsat oare în umbră cele mai desfrânate animale? Ascultă ce spune Profetul despre desfrânarea lor: “Au ajuns nişte cai înnebuniţi după iepe! Fiecare nechează după femeia aproapelui său”. N-a spus: fiecare o dorea pe femeia aproapelui, ci a arătat foarte bine nebuneasca lor desfrânare folosindu-se de cuvântul “a necheza” , care exprimă desfrânarea la cai.
7. Despre ce altceva voiţi să vă mai vorbesc? Despre jafurile lor, despre lăcomia lor, despre trădarea săracilor, despre hoţiile lor, despre neguţătoriile lor? Dar o zi întreagă nu mi-ar ajunge ca să vorbesc despre toate!
Spui că sărbătorile lor sunt vrednice de respect şi măreţe? Dar profeţii au arătat că şi acestea sunt necurate. Ascultă-i pe profeţi, dar, mai bine spus, ascultă-L pe Dumnezeu cu ce cuvinte tari le detestă: “Am urât, am lepădat sărbătorile voastre”. Dumnezeu le urăşte, şi tu iei parte la ele? N-a spus: “sărbătoarea cutare şi cutare” , ci toate sărbătorile la un loc. Vrei să vezi că Dumnezeu urăşte slujirea cu timpane, cu alăută şi cu alte instrumente muzicale? “Depărtează de la Mine, zice Domnul, sunetul cântărilor tale; nu vreau să aud cântecul instrumentelor tale muzicale”. Dumnezeu spune: “Depărtează de la Mine” , şi tu alergi ca să auzi trâmbiţele?
Spui că jertfele şi darurile lor nu sunt o urâciune înaintea lui Dumnezeu?
Ascultă ce spune Domnul: “Chiar dacă îmi aduceţi făină curată, în deşert! Tămâia este o urâciune înaintea Mea!”. Tămâia este o urâciune, şi sinagoga nu este o urâciune? Şi când era urâciune? înainte ca ei să fi săvârşit culmea răutăţilor, înainte de a-L fi ucis pe Stăpânul lor, înainte de cruce, înainte de urâciunea uciderii lui Hristos. Şi acum nu este cu mult mai mult? Şi totuşi, ce este mai plăcut la miros ca tămâia? Dar Dumnezeu nu Se uită la natura darurilor, ci la gândul celui ce aduce darurile. Aşa judeca Dumnezeu darurile. S-a uitat mai întâi la Abel şi apoi la darurile lui. “S-a uitat la Cain şi apoi S-a întors de la jertfele lui”. S-a uitat la Cain, dar la jertfele lui nu S-a uitat. Noe I-a adus lui Dumnezeu jertfe de oi, de tauri şi de păsări; şi spune Scriptura că “a mirosit Domnul miros de bună mireasmă” , adică a primit cele dăruite.
Asta nu înseamnă că Dumnezeu are nări. Dumnezeirea este netrupească. Şi cu toate că cele dăruite de Noe nu erau decât fum şi miros de cărnuri arse, şi nimic nu-i mai neplăcut decât acest fum şi miros, totuşi, ca să afli că Dumnezeu primeşte sau respinge jertfa căutând la gândul şi la inima celor care aduc jertfa, numeşte fumul şi mirosul de carne arsă miros de bună mireasmă, iar tămâia, urâciune, căci gândul şi inima celor ce o aduceau erau pline de miros tare neplăcut.
Vrei să afli că odată cu jertfele, cu instrumentele muzicale, cu sărbătorile şi cu tămâierile Dumnezeu a urât şi templul din pricina celor care intrau în el? Lucrul acesta l-a arătat mai cu seamă prin fapte, dându-l mai înainte pe mâinile barbarilor, iar mai pe urmă dărâmându-l cu desăvârşire. Totuşi şi înainte de dărâmare Dumnezeu strigă şi zice prin Profetul: “Nu vă puneţi nădejdea în cuvinte mincinoase, că nu vă va fi de nici un folos să ziceţi: Acesta este templul Domnului, este templul Domnului”.
Nu templul sfinţeşte, spune Domnul, ci aceia care intră în el fac sfânt templul. Dacă templul nu era de folos atunci când erau în el Heruvimii, când era în el chivotul, apoi cu mult mai mult acum, când toate acestea au pierit, când Dumnezeu i-a întors desăvârşit spatele, când a ajuns pricină mai mare de ură. Ce mare prostie, ce mare nebunie este să sărbătoreşti împreună cu cei pe care Dumnezeu i-a necinstit, cu cei pe care Dumnezeu i-a părăsit, cu cei care au mâniat pe Stăpânul! Ai suferi oare să-l vezi pe omul care l-a ucis pe fiul tău? Ai suferi oare să-i auzi numele? N-ai fugi oare de el ca de dracu, ca de diavol? Au ucis pe Fiul Stăpânului tău, şi mai îndrăzneşti să te întâlneşti cu ei în acelaşi loc? Cel ucis atât de mult te-a cinstit, că te-a făcut fratele Lui şi împreună-moştenitor cu El; tu însă atât îl necinsteşti, că-i cinsteşti pe ucigaşii şi răstignitorii Lui, că le slujeşti lor luând parte la sărbătorile lor, că te întâlneşti în locurile lor spurcate, că păşeşti pragurile cele necurate, că te împărtăşeşti de la masa demonilor. Căci nu pot numi altfel postul iudeilor după ce au ucis pe Dumnezeu! Nu slujesc oare demonilor cei care lucrează împotriva lui Dumnezeu?
Te duci la sinagogă deoarece cauţi să fii vindecat de demoni? Crezi oare că ei au milă de trupurile oamenilor? Când Hristos le-a îngăduit să intre în porci, demonii i-au înecat îndată în adânc. Facă Dumnezeu să nu te omoare demonii când te duci la ei! Dar-ar Dumnezeu să nu-ţi întindă curse! Crezi că au să-ţi vindece trupul ei, care l-au izgonit pe om din paradis, ei, care l-au lipsit de cinstea cea de sus? Batjocură şi poveşti sunt acestea! Demonii nu obişnuiesc să vindece, ci să întindă curse şi să vatăme! Spune-mi, au să cureţe sufletele, când nu curăţă trupurile? Au ei dorinţa să-i izbăvească pe oameni de boli, când încearcă să-i arunce din împărăţia cerurilor? N-ai auzit pe profet spunând, dar, mai bine spus, pe Dumnezeu, prin profet, că demonii nu pot face nici bine, nici rău? Dar chiar dacă ar putea şi ar vrea să vindece, ceea ce e cu neputinţă!, totuşi n-ar trebui să preferi o pagubă nemuritoare şi veşnică pentru un câştig neînsemnat şi trecător! Nu e bună neguţătoria ta!
Mânii pe Dumnezeu, Creatorul trupului tău, şi chemi să te vindece cel ce unelteşte împotriva ta? Cum să nu te atragă atunci cu uşurinţă un păgân să te închini zeilor elenilor datorită ştiinţei lui medicale? Doctorii păgâni într-adevăr au alungat de multe ori bolile şi i-au făcut sănătoşi pe cei bolnavi. Dar ce? Trebuie pentru asta să împărtăşim necredinţa lor? Doamne fereşte! Ascultă ce le spune Moise iudeilor! “Da se va scula profet între voi care să viseze vis şi să dea semn sau minune, şi se va înfăptui semnul sau minunea despre care a vorbit şi va zice către tine spunând: “Să mergem şi să slujim altor dumnezei, pe care nu i-au ştiut părinţii noştri” , să nu ascultaţi de glasul profetului”.
Cu alte cuvinte Moise vrea să spună aşa: Dacă se va scula un profet şi va face minuni, sau va învia morţi, sau va curăţi leproşi, sau va vindeca betegi şi, după ce va fi făcut minunea, te va chema la necredinţă, să nu-i dai ascultare din pricina înfăptuirii minunii.
- De ce?
- Pentru că “te ispiteşte Domnul Dumnezeul tău să vadă de-L iubeşti din toată inima ta şi din tot sufletul tău”.
Prin urmare, este clar că demonii nu-i vindecă pe oameni. Iar dacă uneori, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, au vindecat pe vreunul, aşa cum vindecă oamenii, îngăduinţa aceasta s-a făcut spre cercarea ta, nu pentru că Dumnezeu nu ştie, ci ca tu să te înveţi să nu-i suferi pe demoni nici când vindecă. Dar pentru ce vorbesc eu de tămăduirea trupului? Dacă cineva te-ar ameninţa cu gheena ca să te lepezi de Hristos, nu primi! Dacă ţi-ar făgădui împărăţia cerurilor ca să te desparţi de Unul-Născut Fiul lui Dumnezeu, fugi de el, urăşte-l! Fii ucenicul lui Pavel! Mergi pe urma cuvintelor acelora pe care le-a strigat fericitul şi viteazul lui suflet: “Sunt încredinţat, spune el, că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici începătoriile, nici puterile, nici cele de acum, nici cele viitoare, nici înălţimea, nici adâncul, nici vreo altă făptură nu va putea să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru”.
Pe Pavel nu-l despart de dragostea lui Hristos nici îngerii, nici puterile, nici cele de acum, nici cele viitoare şi nici vreo altă făptură, iar pe tine te depărtează de Hristos vindecarea trupului? Ce iertare mai putem avea? Şi doar trebuie să ne fie despărţirea de Hristos mai înfricoşătoare decât gheena, trebuie să ne fie Hristos mai de dorit decât împărăţia cerurilor. Dacă suntem bolnavi, e mai bine să rămânem bolnavi decât să scăpăm de boală căzând în necredinţă. Dacă ne vindecă cel-rău, atunci mai mult ne vatămă decât ne ajută. Ne ajută trupul, care negreşit puţin mai târziu are să moară şi să putrezească, dar ne vatămă sufletul cel nemuritor. După cum răpitorii de copii îi momesc pe copii oferindu-le dulciuri, plăcinte şi jucării, şi astfel îi lipsesc de libertate şi chiar de viată, tot astfel şi demonii, făgăduind vindecare unui mădular trupesc, duc la pieire mântuirea sufletului.
Noi însă, iubiţilor, să nu îngăduim asta, ci să căutăm să scăpăm cu orice chip de necredinţă. N-ar fi putut Iov, înduplecat de femeia lui, să scape de nenorocirea care-l strivea hulind pe Dumnezeu? “Zi un cuvânt (către Domnul), îi spune femeia lui, şi mori”. Nu! Iov a voit mai degrabă să se chinuie, să i se topească toată carnea pe el, şi să îndure rănile acelea cumplite, decât să scape de chinurile ce-l striveau hulind pe Dumnezeu. Imită-l şi tu pe Iov! De ţi-ar făgădui cel-rău mii şi mii de izbăviri de bolile şi relele ce te copleşesc, nu te lăsa înduplecat, nu-l asculta, aşa cum n-a ascultat nici dreptul Iov de femeia lui! Preferă să continui a fi bolnav decât să-ţi pierzi credinţa şi mântuirea sufletului. Dumnezeu nu te părăseşte niciodată; ci voind să te facă mai strălucit, te lasă să cazi de multe ori bolnav. Rabdă dar, ca să auzi şi tu: “Osândeşte-te că ţi-am vorbit tocmai ca să arăt că eşti drept!”.
8. Ar trebui să spun mai multe decât am spus. Dar, pentru ca să ţineţi minte cele spuse, mă opresc aici grăind cuvintele lui Moise: “Iau martori înaintea voastră cerul şi pământul”, că dacă cineva, sau dintre voi cei de fată, sau dintre cei absenţi, se va duce să privească sărbătorile trâmbiţelor, sau va merge în sinagogă, sau se va sui la sinagoga Matroanei, sau va posti cu ei, sau va tine sâmbetele, sau va ţine alt obicei iudaic, mic sau mare, nevinovat sunt de sângele vostru.
Aceste cuvinte le voi arăta în ziua Domnului nostru Iisus Hristos şi pentru mine, şi pentru voi! De le veţi da ascultare, vă vor da multă îndrăznire! Dar de nu le veţi asculta, sau îi veţi ascunde pe cei care le săvârşesc, cuvintele mele vă vor acuza! “Căci nu m-am sfiit să vă vestesc toată voia lui Dumnezeu”. Mai mult, am dat argintul meu la zarafi. Este datoria voastră acum să înmulţiţi argintul pe care l-aţi primit şi să folosiţi câştigul de pe urma predicii mele spre mântuirea fraţilor voştri. Spui că este greu şi supărător lucru să vesteşti astfel de cuvinte celor care săvârşesc aceste păcate? Greu şi supărător lucru este să taci! Tăcerea aceasta aduce pieire şi asupra voastră, a celor care îi ascundeţi pe făptaşi, şi asupra acelora care stau tăinuiţi, căci porneşte pe Dumnezeu cu război împotriva voastră. Cu mult mai bine este să fiţi urâţi de semenii voştri lucrând pentru mântuirea lor, decât să Se mânie Dumnezeu pe voi. De se supără semenul tău pe tine acum, cu nimic nu te va putea vătăma; dar, mai bine spus, îţi va mulţumi mai târziu că l-ai vindecat. Dumnezeu însă te va pedepsi cu cea mai grea pedeapsă dacă taci şi doseşti, făcând favor păgubitor semenului tău. Prin urmare, dacă taci, porneşti şi pe Dumnezeu cu război împotriva ta, şi-l vatămi şi pe fratele tău.
Dacă însă îl spui şi-l dai pe faţă, vei face ca şi Dumnezeu să pogoare mila Lui asupra ta, şi-l vei câştiga şi pe semenul tău; îţi vei face din el un prieten devotat, căci a cunoscut prin propria lui viaţă binefacerea pe care i-ai făcut-o. Să nu socotiţi dar că faceţi un bine fraţilor voştri dacă nu-i mustraţi cu toată asprimea când îi vedeţi că săvârşesc vreo faptă necugetată. Când ţi se fură o haină, nu-l socoteşti oare duşman şi pe cel care a văzut pe hoţ, iar nu numai pe făptaş?
Mama noastră obştească. Biserica, n-a pierdut o haină, ci un frate; l-a furat diavolul şi-l ţine acum în iudaism. Ştii cine a furat; îl ştii pe cel furat! Mă vezi pe mine aprinzând cuvântul învăţăturii ca pe o făclie, mă vezi căutând şi plângând! Şi tu stai, taci şi nu mi-l spui? Ce iertare vei avea? Cum să nu te numere Biserica între cei mai mari duşmani ai ei? Cum să nu te socotească vrăjmaş şi trădător? Dar să nu dea Dumnezeu ca vreunul dintre cei ce aud sfătuirea aceasta să facă vreodată un astfel de păcat, încât să-l trădeze pe fratele său, pentru care a murit Hristos. Hristos Şi-a vărsat sângele pentru el! Tu nu vrei să spui nici un cuvânt pentru el? Nu, vă rog! Dimpotrivă, îndată ce veţi pleca de aici, grăbiţi-vă să vă duceţi la vânătoare! Fiecare dintre voi să-mi aducă un creştin cuprins de această boală! Dar, mai bine spus, să nu dea Dumnezeu să fie atâţia bolnavi! Doi sau trei dintre voi, sau chiar zece sau douăzeci, să-mi aducă unul, pentru ca în ziua aceea, văzând vânatul înlăuntrul plaselor, să vă întind mai bogată masa cuvântului. Dacă voi vedea că sfătuirea mea s-a prefăcut în faptă, cu mai multă râvnă voi vorbi pentru vindecarea lor şi mai mare va fi câştigul şi al vostru, şi al lor. Nu staţi dar nepăsători! Ci, cu toţii, vânaţi pe cei ce suferă de această boală: femeile pe femei, bărbaţii pe bărbaţi, robii pe robi, cei liberi pe cei liberi, copiii pe copii! Aduceţi-i aici duminica viitoare, pentru ca să dobândiţi laudă şi din partea mea, iar mai înainte de laudele mele să atrageţi asupra voastră de la Dumnezeu răsplata cea mare şi nespusă, care depăşeşte în măsură cu mult ostenelile ostenelilor, pe care facă Dumnezeu ca noi toţi să o dobândim cu harul şi iubirea de oameni ale Domnului nostru Iisus Hristos, prin Care şi cu Care Tatălui slavă, împreună cu Sfântul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
1. Postul cel nelegiuit şi necurat al iudeilor bate deci la uşă. Să nu vă minunaţi dacă am numit postul acesta necurat, nimic nu-i mai blestemat decât ceea ce se face împotriva voinţei lui Dumnezeu, fie jertfă, fie post. Peste cinci zile începe deci postul lor cel nelegiuit. Eu acum zece zile, sau chiar mai multe, luând-o înainte, v-am ţinut o cuvântare ca să-i întăresc pe fraţii voştri, nimeni să nu aducă vina că acest cuvânt al meu n-a fost rostit la timp potrivit, pentru că l-am rostit cu atâtea zile mai înainte. Când vedem că e vorba să ne prindă frigurile sau chiar o altă boală, luând-o înainte, ne întărim cu multe îngrijiri trupul care e pe cale să cadă bolnav şi ne grăbim să-l smulgem, înainte de atacul bolii, din durerile viitoare. Am văzut şi eu că se apropie o boală cumplită, şi am ridicat glasul cu mult înainte ca să îndepărtez răul înainte de a prinde rădăcină. De aceea nu v-am sfătuit chiar în acele zile, pentru ca nu cumva scurtimea vremii să vă împiedice să-i vânaţi pe fraţii voştri! V-am dat o lărgime de multe zile, ca să puteţi, în toată libertatea, să-i descoperiţi pe cei cuprinşi de această boală şi să-i câştigaţi din nou pentru Biserică. Tot aşa fac şi cei ce pregătesc nunta sau dau ospeţe bogate. Vorbesc cu pescarii şi cu vânătorii cu mult timp înainte, nu chiar în ziua nunţii şi a ospăţului, pentru ca nu cumva scurtimea timpului să fie o piedică pentru pregătirea mesei.
Aveam şi eu de gând să vă întind masa cuvântului meu împotriva nesăbuirii iudeilor! De aceea am vorbit mai înainte cu voi, pescarii, ca să-i pescuiţi pe fraţii voştri mai slabi în credinţă şi să-i aduceţi să asculte cuvintele mele. Pe câţi, dar, i-aţi pescuit şi-i aveţi cu temeinicie în plasele voastre, continuaţi să-i întăriţi cu sfaturi şi îndemnuri. Dar pe cei pe care nu i-aţi prins la această bună vânătoare, aveţi vreme destulă, aceste cinci zile, ca să-i prindeţi în plasele voastre.
Să aruncăm dar plasele învăţăturii! Să facem cerc în jurul lor, aşa cum fac câinii de vânătoare, hăituindu-i din toate părţile ca să intre în legile Bisericii. Să le aducem peste ei, dacă vreţi, ca pe un vânător iscusit, pe fericitul Pavel, care strigă şi spune: “Iată, eu, Pavel, vă spun vouă că dacă vă veţi tăia împrejur, Hristos nu vă va folosi Ia nimic”. Multe animale sălbatice, ascunse prin tufişuri, la auzul vocii vânătorului, de frică, sar, sunt izgonite de voce şi adeseori, mânate de strigăt, cad în curse, fără voia lor. Tot astfel şi fraţii voştri; stau ascunşi în iudaism ca într-un tufiş; sunt încredinţat că dacă vor auzi glasul lui Pavel, vor cădea cu uşurinţă în plasele mântuirii şi vor lepăda toată rătăcirea iudaică. Căci nu este Pavel cel ce vorbeşte, ci Hristos mişcă sufletul aceluia. Deci, când îl auzi pe el strigând şi grăind: “lată, eu, Pavel, vă spun vouă că dacă vă veţi tăia împrejur, Hristos nu vă va folosi la nimic” , socoteşte că numai glasul este al lui Pavel, gândul însă şi învăţătura sunt ale lui Hristos, Care grăieşte înlăuntrul lui.
Dar poate că cineva ar putea întreba:
- Atât de mare este paguba tăierii-împrejur, încât face nefolositoare întruparea lui Hristos?
- Da, atât este de mare paguba tăierii-împrejur; dar nu din pricina naturii ei, ci din pricina învârtoşării inimii. Era un timp când legea era folositoare şi necesară; acum însă a încetat şi nu mai este de trebuinţă. Dacă împlineşti Legea Vechiului Testament acum, când i-a trecut vremea, îţi faci nefolositor darul lui Dumnezeu. Hristos nu vă va folosi la nimic dacă nu vreţi să vă apropiaţi de El. Să ne închipuim un om închis în temniţă, vinovat de adulter şi de alte fapte de ruşine; şi tocmai când e vorba să fie pedepsit şi să i se aducă sentinţa de condamnare, vine scrisoarea de la împărat care îi eliberează, fără judecată şi fără cercetare, pe toţi cei din închisoare; dar omul nostru nu vrea să se folosească de darul împăratului, ci preferă şi se ambiţionează să fie mai degrabă judecat şi pedepsit. Un om ca acesta nu va putea deci să se bucure de darul împăratului, pentru că, cerând el însuşi judecată, sentinţă şi cercetare, se lipseşte de bunăvoie de iertarea împărătească. Tot aşa s-a întâmplat şi cu iudeii. Să vă explic. Toată firea omenească era vinovată de cele mai ruşinoase păcate. “Căci toţi au păcătuit” , spune apostolul Pavel. Şi erau închişi ca într-o temniţă prin blestemul fărădelegii; trebuia să se pronunţe sentinţa împotriva lor; a venit scrisoare împărătească din ceruri, dar, mai bine spus, a venit însuşi împăratul şi i-a eliberat pe toţi din legăturile păcatului, fără cercetare şi fără să le ceară socoteală.
2. Toţi cei care au alergat la împărat se bucură de dar, fiind mântuiţi prin har; dar cei care vor să se îndreptăţească prin lege, vor cădea din har. Căci nici nu vor putea să se bucure de iubirea de oameni a împăratului Hristos, pentru că, ambiţionându-se să se mântuiască prin ei înşişi, vor atrage asupra lor blestemul Legii, pentru că “din faptele Legii nu se va îndreptăţi (în faţa Lui) nici un trup”. Pentru aceasta spune: “Dacă vă veţi tăia împrejur, Hristos nu vă va folosi la nimic”. Căci cel care se ambiţionează să se mântuie prin faptele Legii nu are nici o părtăşie cu harul. Acest lucru lăsându-l Pavel să se înţeleagă, spunea:
“Dacă este prin har, nu mai este prin fapte; altfel, harul n-ar mai fi har; iar dacă este prin fapte, nu mai este har; altfel, fapta n-ar mai fi faptă”. Şi iarăşi: “Dacă îndreptăţirea este prin Lege, atunci Hristos a murit în zadar”. Şi iarăşi: “Cei care v-aţi îndreptăţit prin Lege aţi căzut din har”. Ai murit pentru lege, ai ajuns mort, deci nu mai eşti sub jug, nici sub silnicia jugului. Pentru ce dar te ambiţionezi să te Supui unor lucruri zadarnice, deşarte?
- Dar pentru care pricină Pavel şi-a pus numele lui în acest text şi n-a spus numai atât: “Iată, eu vă spun”?
- Pentru că voia să le aducă aminte de râvna pe care o arătase faţă de iudaism. El vrea să le spună aşa: “Dacă aş fi fost dintre neamuri şi n-aş fi cunoscut rânduielile iudaice, poate că cineva ar fi spus că scot din dogmele Bisericii tăierea împrejur, pentru că nu cunosc tăria ei şi pentru că nu vreau să mă supun acestei rânduieli”. Aceasta e pricina pentru care şi-a pus în acest text numele; vrea să le aducă aminte de tot ce a făcut el pentru Lege. Aproape că a spus:
“Nu fac asta din ură pentru tăierea împrejur, ci în deplină cunoştinţă de adevăr. Eu, Pavel, spun asta, eu, Pavel, care m-am tăiat împrejur a opta zi, care eram de neam israelit, evreu dintre evrei, din seminţia lui Veniamin, după lege fariseu, după râvnă prigonitor al Bisericii, eu, care am intrat în case şi i-am târât pe bărbaţi şi pe femei şi i-am aruncat în închisoare! Toate acestea pot convinge chiar pe oamenii cei mai îndărătnici că n-am pus această lege mânat de duşmănie, nici de necunoaşterea iudaismului, ci în deplină cunoştinţă de adevărul cel covârşitor al lui Hristos”. „Mărturisesc iarăşi, spune Pavel, oricărui om ce se taie împrejur că este dator să împlinească toată Legea”.
- Dar pentru ce n-a spus: „dau poruncă” , sau „poruncesc” , sau “spun” , ci „mărturisesc” ?
- Pentru ca să ne amintească prin acest cuvânt de judecata viitoare. Căci unde sunt martori, acolo e judecată, acolo e sentinţă! înfricoşează deci pe ascultător; îi aminteşte de tronul cel împărătesc şi-i arată că aceste cuvinte îi vor fi lui martori în ziua aceea, când fiecare va da cuvânt de faptele lui, şi de cele spuse, şi de cele auzite. Aceste cuvinte le-au auzit atunci galatenii! Să le audă şi acum cei ce suferă de aceeaşi boală ca şi galatenii, chiar dacă nu sunt de faţă! Dar, prin voi, să-l audă pe Pavel strigând şi grăind: “Mărturisesc însă iarăşi oricărui om ce se taie împrejur că este da tor să împlinească toată Legea”.
Să nu-mi spui că tăierea împrejur este numai o poruncă din Lege! Această singură poruncă îţi pune în spatele tău jugul întregii Legi. Când te pui sub tirania Legii vechi într-o singură parte a ei, trebuie să te supui neapărat întregii Legi. Dacă nu o împlineşti în întregime, eşti negreşit pedepsit şi atragi asupră-ţi blestemul. Şi după cum tot trupul unei păsări este prins în laţ dacă îi este prins numai piciorul, tot astfel şi cel care împlineşte o singură poruncă a Legii, fie tăierea împrejur, fie postul, prin această singură poruncă a dat Legii toată libertatea sa, şi nu va putea scăpa de ea atâta vreme cât i se supune chiar într-o singură poruncă. Nu spun aceste cuvinte ca să învinuiesc Legea – ferească Dumnezeu! -, ci pentru că voiesc să arăt bogăţia covârşitoare a harului lui Hristos.
Legea Vechiului Testament nu este împotriva lui Hristos. Cum poate fi când a fost dată de El, când ne-a fost pedagog spre Hristos? Dar sunt silit să spun toate acestea din pricina ambiţiei nelalocul ei a acelora care nu se folosesc de Legea Vechiului Testament cum trebuie. Nu fac eu de ocară Legea Vechiului Testament, ci aceia o ocărăsc, care mai ţin încă poruncile ei, deşi au primit poruncă să se depărteze cu totul de ea şi să se apropie de Hristos. Mărturisesc şi eu că Legea a adus foarte mare folos neamului omenesc, n-aş putea tăgădui nicicând aceasta. Dar tu, care ţii Legea Vechiului Testament când i-a trecut timpul, nu-i îngădui să se arate măreţia folosului ei. După cum pentru un pedagog este cea mai mare laudă când tânărul educat de el e propăşit în virtute şi nu mai are nevoie de supravegherea lui pentru a trăi cu înţelepciune, tot astfel şi pentru Legea Vechiului Testament este cea mai mare laudă când noi nu mai avem nevoie de ajutorul ei. Legea Vechiului Testament ne-a făcut nouă acest bine: ne-a făcut sufletul mai destoinic pentru primirea unei cugetări mai înalte. Astfel, omul care stă lângă Lege, şi nu poate vedea ce este mai înalt decât cele scrise acolo, n-a câştigat mare lucru din Lege. Eu însă, care am părăsit-o şi am alergat spre învăţăturile mai înalte ale lui Hristos, pot să laud Legea mai bine, pentru că ea a făcut din mine un astfel de om, încât am putut să depăşesc micimea celor scrise în Lege şi să mă urc la înălţimea învăţăturii date nouă de Hristos.
Legea Vechiului Testament îi este de mare folos neamului omenesc, cu o condiţie: să ducă la Hristos. Dacă nu face aceasta, ne vatămă, pentru că prin observarea unor porunci mai mici şi prin faptul că ne ţine încă în nenumăratele răniri pricinuite de călcările de porunci, ne lipseşte de folosul unor învăţături mai înalte. Dacă ar fi doi doctori, unul mai slab, iar altul mai bun, şi unul nu l-ar putea izbăvi pe bolnav de dureri cu toate leacurile puse pe răni………
3. … fratele tău, lasă darul tău la altar şi mergi mai întâi de te împacă cu fratele tău, şi apoi, venind, adu darul tău”. N-a spus: „Prescurtează jertfa şi apoi du-te!”, ci: „Lasă să rămână nesăvârşită jertfa şi du-te de te împacă cu fratele tău”. Şi nu numai în acest caz a dat o astfel de poruncă, ci şi în alt caz. Dacă un credincios are femeie necredincioasă, adică păgână, Hristos nu-l sileşte să o lase. „Dacă are cineva femeie necredincioasă, şi ea va voi să locuiască cu el, să nu o lase. Dar dacă are o femeie desfrânată şi adulteră, nu-l împiedică să o lase. „Oricine îşi va lăsa femeia sa, în afară de cuvânt de desfrânare, o face să preacurvească”.
Prin urmare, pentru pricină de desfrânare îi este îngăduit să o lase. Ai văzut iubirea de oameni şi purtarea de grijă a lui Dumnezeu? “Dacă este o păgână, spune El, să nu o laşi! Dar dacă este o desfrânată, nu te opresc să faci asta! Dacă este necredincioasă Mie, spune Domnul, să nu o laşi! Dar dacă te ocărăşte pe tine, nimeni nu te opreşte să o laşi!”. Dumnezeu ne-a cinstit cu o cinste atât de mare, şi noi nu-L învrednicim de o cinste egală, ci lăsăm ca femeile noastre să-L ocărască, deşi ştim că ne aşteaptă nespus de mare chin şi osândă dacă nu purtăm grijă de mântuirea femeilor noastre? De aceea te-a făcut Dumnezeu cap femeii, de aceea Pavel ţi-a poruncit: “Dacă femeile voiesc să înveţe ceva, să întrebe acasă pe bărbaţii lor”, ca să le aduci, ca dascăl, tutore şi apărător, la credinţă. Noi însă, când timpul slujbei ne cheamă la biserică, nu le sculăm dacă ele trândăvesc. Iar când le cheamă diavolul la trâmbiţe, nu le opriţi dacă ascultă grabnic glasul lui! Nu vă uitaţi că robesc unor păcate de necredinţă, că sunt târâte spre desfrânare! Desfrânatele, desfrânaţii şi toată ceata de jucători nestatornici aleargă de obicei acolo.
Dar pentru ce vorbesc eu de desfrânările petrecute acolo? Nu te temi că femeia ta are să se întoarcă de acolo cu demonul în ea? N-ai auzit în cuvântarea mea de mai înainte când am arătat că locuiesc duhuri rele şi în sufletele iudeilor, şi în locurile în care se adună? Te întreb: Cum îndrăzneşti să mai vii la adunarea Apostolilor după ce ai dănţuit cu dracii? Cum nu te cutremuri să mai vii şi să te împărtăşeşti de la Sfânta Masă, să te împărtăşeşti cu Cinstitul Sânge după ce ai fost acolo şi te-ai întovărăşit cu cei ce au vărsat Sângele lui Hristos? Nu te cutremuri, nu te temi când săvârşeşti nelegiuire ca aceasta? Nu îţi este frică de masa aceasta?
V-am spus aceste cuvinte vouă; voi să le spuneţi acelora, iar aceia, femeilor lor: “Zidiţi-vă unul pe altul”. Dacă cel ce suferă de această boală e catehumen, să fie oprit la pragul bisericii; dacă este credincios şi vrea să se împărtăşească cu Sfintele Taine, să fie alungat de la această Sfântă Masă. Nu toate păcatele au nevoie de îndemn şi sfat; sunt unele care trebuie îndreptate prin tăietură grabnică şi foarte iute. După cum rănile mai uşoare se vindecă prin doctorii mai dulci, dar rănile care au dat în putreziciune şi de nevindecat, care macină şi restul trupului, au nevoie de vârful cuţitului şi de foc, tot astfel şi cu păcatele: unele au nevoie de o sfătuire mai îndelungată, altele, de mustrări aspre. De aceea şi Pavel porunceşte să nu întrebuinţăm sfatul pentru toate păcatele, ci pe unele să le mustram cu asprime, grăind aşa: “Pentru care pricină, mustră-i cu asprime”. Îi voi mustra şi eu dar pe aceştia acum cu asprime, pentru ca, ruşinându-se de faptele săvârşite până acum şi osândindu-se pe ei înşişi, să nu se mai lase vătămaţi de postul cel nelegiuit. Din pricina aceasta şi eu, lăsând deoparte sfatul, mărturisesc şi strig: “Dacă cineva nu-L iubeşte pe Domnul Iisus Hristos, să fie anatema. Poţi aduce o dovadă mai mare că nu-L iubeşti pe Hristos ca atunci când prăznuieşti împreună cu cei ce L-au omorât pe Hristos? Pe aceştia nu-i anatematizez eu, ci Pavel; dar, mai bine spus, nici Pavel, ci Hristos, Care a vorbit prin el şi Care a spus mai înainte: “Cei ce voiesc să se îndreptăţească prin Lege au căzut din har”.
Spuneţi-le aceste cuvinte, citiţi-le hotărârile! Cu toată râvna izbăviţi-i, smulgeţi-i din gâtlejul diavolului şi aduceţi-mi-i în ziua postului, pentru ca, împlinind şi restul făgăduinţei mele, să-L slăvim cu toţii cu o gură, împreună cu fraţii noştri, pe Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, că Lui se cuvine slava în vecii vecilor. Amin.
C u v â n t u l III
Către cei ce postesc Paştele cel dintâi
1. Iarăşi o pricină constrângătoare şi silnică, ce mi-a întrerupt şi mai înainte şirul cuvântărilor mele, îmi cheamă cuvântul şi mă îndepărtează şi astăzi de lupta pe care o începusem cu ereticii anomei. Mă pregatisem să vorbesc din nou dragostei voastre despre slava Celui Unuia Născut. Dar ambiţia deşartă a acelora ce voiesc să postească Paştele cel dintâi mă sileşte astăzi să-mi îndrept întregul meu cuvânt de învăţătură pentru vindecarea lor. Tot aşa şi păstorul cel bun nu alungă numai lupii, ci tămăduieşte cu toată purtarea de grijă şi oile bolnave. Căci care e câştigul dacă scapă oile din gura fiarelor, dar ele sunt mistuite de boală ? La fel şi un general viteaz nu pune pe goană numai maşinile de război ale duşmanilor, ci înainte de asta adună în jurul său oraşul răzvrătit; că nu va avea nici un folos de biruinţa din afară, câtă vreme înlăuntrul oraşului este răzvrătire.
Şi ca să cunoşti că nimic nu duce la pieirea unei împărăţii atât cât răzvrătirile şi luptele cele dinlăuntru asculta ce spune Hristos: „Orice împărăţie dezbinată în sine nu va dăinui”. Şi totuşi, ce este mai puternic decât o împărăţie ?
Are bani din destul, arme, ziduri, întărituri, număr mare de ostaşi, cai şi multe altele care o fac puternică. Cu toate acestea, o atât de mare putere este doborâtă la pământ dacă se dezbină în sine. Nimic nu slăbeşte atât ca disputele şi cearta, după cum nimic nu întăreşte şi nu împuterniceşte atât cât dragostea şi unirea.
La asta gândindu-se şi Solomon, spunea: „Când fratele e ajutat de frate, este ca o cetate întărită şi ca o împărăţie întemeiată”
Ai văzut cât de mare e tăria unirii? Ai văzut câtă vătămare aduce dezbinarea? Când o împărăţie se dezbină, este doborâtă la pământ, iar când doi oameni sunt uniţi şi legaţi între ei, sunt mai tari decât un zid.
Ştiu că, prin harul lui Dumnezeu, cea mai mare parte a turmei noastre nu este bolnavă; boala i-a cuprins doar pe câţiva; dar aceasta nu trebuie să ne facă să neglijăm vindecarea lor. De-ar fi bolnavi numai zece, sau numai cinci, sau numai doi, sau chiar numai unul, nici acesta nu trebuie trecut cu vederea. Chiar de este numai unul, chiar de este cel din urmă om, un neluat în seamă, totuşi este fratele nostru, pentru care a murit Hristos. Şi cât de mult îi are la inimă Hristos pe aceşti fraţi mici şi neluaţi în seamă! “Celui ce va sminti pe unul dintr-aceştia mici care cred în Mine, mai de folos îi este să-şi atârne o piatră de moară de gâtul lui şi să se arunce în mare”. Şi iarăşi: “întrucât n-aţi făcut unuia dintr-aceştia prea mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut”. Şi iarăşi: “Fiu este voia Tatălui vostru Cel din ceruri, ca să piară vreunul dintr-aceştia mici” , nu e oare nesăbuit ca noi să-i lăsăm în părăsire pe cei mici, când Hristos are atâta grijă de ei? Să nu-mi spui că e (doar) unul! Ci că unul este neglijat, şi că acesta întinde boala şi la ceilalţi! “Puţin aluat dospeşte toată frământătura” , spune Pavel. Neglijarea celor mici, a celor de jos, pierde totul, dărâmă totul. Din pricina aceasta rănile ajung mari; după cum, cu uşurinţă ajung mici dacă se bucură de îngrijirea cuvenită.
Celor bolnavi am să le spun mai întâi aceasta! nu este un rău mai mare ca cearta, lupta şi dezbinarea în Biserică. nu este un rău mai mare ca tăierea în mai multe bucăţi a hainei Bisericii, pe care tâlharii n-au cutezat să o sfâşie. Nu ne sunt oare de ajuns celelalte erezii, de ne mai îmbucătăţim şi noi pe noi înşine? Nu-l auzi pe Pavel, care spune: “Dar dacă vă muşcaţi unul pe altul şi vă mâncaţi căutaţi sa nu vă nimiciţi unul pe altul”?Te întreb: Umbli departe de turmă, şi nu te temi de lupul care dă târcoale turmei? “Duşmanul vostru, spune Petru, umblă răcnind ca un leu, căutând pe cine să răpească”. Iată înţelepciune de păstor!
Hristos nici nu l-a lăsat pe duşman înlăuntru între oi, ca să nu înspăimânte turma, dar nici nu l-a dus departe de turmă, ca, prin frica de fiară, să adune toate oile înlăuntru. Nu-L cinsteşti pe Tatăl? Teme-te atunci de duşman! Dacă te desparţi de turmă, te va înhăţa negreşit! Hristos putea să ducă duşmanul departe tare de turmă! Dar ca să te facă să priveghezi, să fii gata de luptă şi să-ti găseşti scăparea necontenit în braţele mamei, l-a lăsat pe duşman să urle pe dinafară, pentru ca aceia dinlăuntru, auzind vocea lui, să se unească şi mai mult şi să se cheme unul pe altul în ajutor. Aşa fac şi mamele cele iubitoare de copii. Când copiii plâng, mamele adeseori îi ameninţă că au să-i arunce în gura lupului; nu ca au să-i arunce, ci ca să-i facă să tacă. De aceea Hristos a făcut totul, ca să trăim în pace şi să fim uniţi unii cu alţii.
2. Pentru aceea şi Pavel, cu toate că avea de adus multe şi mari învinuiri corintenilor, totuşi nu i-a învinuit mai întâi de altceva, ci de dezbinările dintre ei. Putea să-i învinuiască de desfrânare, de mândrie, de judecăţile lor la tribunalele păgâne, de ospeţele de la capiştile idoleşti; de aceea că femeile nu-şi acopereau capetele, iar bărbaţii şi-l acopereau, de dispreţuirea săracilor, de îngâmfarea lor din pricina harismelor date, de învierea trupurilor. Pavel putea să-i mustre pentru toate aceste păcate; totuşi le lasă la o parte, şi-i mustră mai întâi pentru certurile şi dezbinările dintre ei. Păcatul acesta vrea să-l îndrepte mai întâi.
Şi dacă socotiţi că nu vă plictisesc, am să vă arăt chiar prin cuvintele lui Pavel că, deşi putea să-i învinuiască de acele păcate, totuşi n-a căutat să îndrepte alt păcat înaintea acestuia. Că trăiau în desfrânare, ascultă ce zice: “îndeobşte se aude că la voi este desfrânare”. Că se mândreau şi se socoteau mari, ascultă: “Unii s-au semeţit, ca şi cum n-aş mai veni la voi”. Că se judecau la tribunalele păgâne: “îndrăzneşte cineva dintre voi, care are vreo pâră împotriva altuia, să fie judecat înaintea celor necredincioşi?”. Că mâncau cele jertfite idolilor: “Nu puteţi fi părtaşi la masa Domnului şi la masa demonilor”. Că femeile nu-şi acopereau capetele, ci bărbaţii, ascultă cum îi mustră, zicând: “Orice bărbat care se roagă sau prooroceşte având ceva pe cap, îşi ruşinează capul lui; iar orice femeie care se roagă sau prooroceşte cu capul neacoperit, îşi ruşinează capul ei”. Că îi dispreţuiau pe săraci, a arătat-o şi pe aceea, spunând: “Unul este flămând, în timp ce altul se îmbată” ; şi iarăşi: “Sau dispreţuiţi Biserica lui Dumnezeu şi ruşinaţi pe cei lipsiţi?”. Că toţi umblau după harisme mari şi nimeni nu le primea pe cele mici, spune: “Oare toţi sunt apostoli? Oare toţi sunt prooroci?”. Că se îndoiau de înviere, spune: “Dar va zice cineva: Cum înviază morţii? Cu ce trup vin?”.
Cu toate că avea deci de adus atâtea învinuiri, totuşi de nimic nu i-a mustrat mai înainte de a le vorbi despre dezbinarea şi despre certurile dintre ei, ci, chiar de la începutul epistolei, grăieşte aşa: “Vă rog însă, fraţilor, pentru numele Domnului nostru Iisus Hristos, ca toţi să vorbiţi la fel şi să nu fie între voi dezbinări”. Ştia, ştia bine Pavel că acesta era lucrul cel mai grabnic. Desfrânatul, îngâmfatul sau altul, care are un alt păcat, venind des la biserică şi ascultând mereu învăţătura, se izbăveşte de păcatul lui şi-şi recapătă sănătatea; dar cel care se desprinde de Biserică, cel care se depărtează încetul cu încetul de învăţătura Părinţilor, cel care fuge de spitalul cel duhovnicesc, chiar dacă i se pare că e sănătos, va cădea totuşi iute în boală. Pavel a lucrat ca un doctor iscusit, care mai întâi stinge febra bolnavului, şi apoi vindecă rănile şi abcesele: a spulberat mai întâi dezbinarea, şi apoi a vindecat rănile fiecărui mădular. De aceea, înaintea tuturor vorbeşte de aceasta: să nu se răzvrătească unii împotriva altora, să nu spună că unii sunt ai unui dascăl, iar alţii ai altuia, să nu taie în multe părţi trupul lui Hristos.
Cuvintele acestea nu le-a spus numai corintenilor, ci şi celor de acum, care suferă de aceeaşi boală ca şi corintenii. Pe ei aş dori să-i întreb: Ce sunt Pastile? Ce este postul cel de patruzeci de zile? Ce este Pastele iudaic şi ce sunt Pastile noastre? Pentru ce Pastile iudaic se săvârşeşte o dată pe an, iar al nostru se săvârşeşte la fiecare slujbă bisericească? Ce înseamnă azima? Ce înseamnă altele, cu mult mai multe, în legătură cu acest subiect? Punându-le aceste întrebări, veţi cunoaşte bine ambiţia lor deşartă! N-au să poată spune pricina faptelor pe care le săvârşesc, deşi se socotesc mai înţelepţi decât toţi oamenii, dar nici nu întreabă pe alţii, faptă ce merită cea mai grea osândă. Nu ştiu nici ei, nici nu-i ascultă pe cei rânduiţi să-i înveţe, ci, încrezându-se (doar) în părerile lor, printr-o obişnuinţă neghioabă, se aruncă în prăpastie.
3. Dar care este cuvântul lor cel înţelept când spunem că greşesc? N-aţi ţinut şi voi, ne spun ei, mai înainte acest post? Nu ai tu dreptul să-mi spui mie aceasta, ci eu am dreptul să-ţi spun că şi noi am postit mai înainte aşa, dar am preferat unirea în locul ţinerii timpurilor. Şi ceea ce le spunea Pavel galatenilor, aceea vă spun şi eu acum: “Fiţi ca mine, că şi eu am fost ca voi”. Ce vor să spună aceste cuvinte? Pavel i-a convins să nu se mai taie împrejur, să dispreţuiască sâmbetele, zilele şi toate celelalte îndatoriri ale Legii vechi. Apoi, pentru că îi vedea că se tem şi se înfricoşează să nu fie cumva osândiţi şi pedepsiţi pentru călcare de poruncă, îi sfătuieşte, pe temeiul propriei lui vieţi, să aibă încredere, spunându-le: “Fiţi ca mine, că şi eu am fost ca voi”. Am venit eu oare dintre neamuri?, îi întreabă Pavel. Nu cunoşteam eu vieţuirea cea după Lege? Nu cunoşteam eu pedeapsa pentru cei ce călcau Legea? Eram “evreu din evrei după lege, fariseu, după râvnă, prigonitor al Bisericii. Dar cele ce-mi erau câştig, pe acestea le-am socotit pentru Hristos pagubă”.
Dar pentru ce vorbesc eu de mine însumi? Mai mult de trei sute de Părinţi, adunaţi în ţara Bitiniei, au legiuit aceasta. Îi necinsteşti pe toţi aceia? Una din două: sau îi acuzi de neştiinţă, că n-au cunoscut bine lucrurile, sau de laşitate, că le-au cunoscut, dar s-au făţărit şi au trădat adevărul. Când nu ţii ce-au legiuit Părinţii aceia, nu poţi spune altceva despre ei. Dar faptele săvârşite de ei au arătat şi marea lor înţelepciune, şi curajul lor. Credinţa arătată atunci vădeşte înţelepciunea lor; ea a închis gurile ereticilor şi a sfărâmat ca pe un zid puternic toate uneltirile lor. Iar persecuţiile terminate de curând şi războiul dus împotriva Bisericii le arată curajul.
Ca nişte eroi care au avut nenumărate victorii şi care au primit multe răni, aşa s-au reîntors atunci de pretutindeni apărătorii Bisericilor! Purtau pe ei semnele lui Hristos şi puteau să înşire multele pedepse pe care le-au suferit pentru mărturisirea credinţei. Unii puteau vorbi despre muncile din ocne, alţii despre confiscarea tuturor bunurilor, alţii despre înfometare, alţii despre bătăi dese. Unii puteau să arate, pentru Hristos, coaste scrijelite, alţii, spate zdrobit, alţii, ochi scoşi, alţii, altă parte tăiată a trupului lor. Tot Sinodul acela din aceşti atleţi era alcătuit, iar după ce au legiuit credinţa, au legiuit şi aceasta, ca să săvârşim de obşte şi în unire sărbătoarea Paştilor.
Aşadar, oamenii aceştia, care n-au trădat credinţa în nişte timpuri aşa de grele, aveau ei să se făţărească pentru ţinerea zilelor? Vezi ce faci când osândeşti pe atâţia Părinţi atât de curajoşi şi de înţelepţi? Dacă fariseul, care l-a osândit pe vameş, a pierdut toate faptele bune pe care le avea, ce iertare, ce cuvânt de apărare vei avea când te ridici împotriva atâtor învăţători, prieteni ai lui Dumnezeu, şi asta pe nedrept şi cu multă lipsă de judecată? Nu L-ai auzit pe Hristos spunând că “unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor”?Dacă acolo unde sunt doi sau trei este Hristos în mijlocul lor, apoi cu mult mai mult a fost în mijlocul acelora care au hotărât şi au legiuit toate, când au fost adunaţi în numele Lui mai mult de trei sute! Nu-i osândeşti numai pe acei Părinţi, ci şi întreaga lume, care a lăudat hotărârea lor! Sau socoteşti oare că iudeii sunt mai înţelepţi decât Părinţii de pe întregul pământ, iudeii, care au căzut din vieţuirea părintească şi nu ţin nici o sărbătoare? La iudei nu este nici azimă, nici Paşti – căci şi aceasta aud pe mulţi spunând, că odată cu azimele sunt Pastile. Dar că nu este la iudei azimă, ascultă pe legiuitor, care spune: “Nu veţi putea face Pastile în oricare dintre cetăţile voastre pe care Domnul Dumnezeu vi le dă, ci numai în locul în care se va chema numele Lui” , adică în Ierusalim.
Ai văzut că a mărginit sărbătoarea Paştilor la un singur oraş? Apoi a dărâmat acest oraş, pentru ca să-i îndepărteze pe iudei, chiar împotriva voii lor, de această sărbătoare.
Oricine ştie destul de bine că Dumnezeu a văzut mai dinainte cele ce aveau să se întâmple. Dar pentru ce i-a adunat din întreaga lume, când Dumnezeu ştia mai dinainte că oraşul avea să piară? Nu e lămurit că a făcut aceasta pentru că a voit să desfiinţeze sărbătoarea aceea? Dumnezeu a desfiinţat sărbătoarea, şi tu mergi cu iudeii, despre care profetul spune: “Şi cine este orb, dacă nu slugile Mele? Cine este surd, dacă nu cei ce-i stăpânesc pe ei?” ! Cu cine n-au fost iudeii nişte nerecunoscători şi nişte nesimţitori? N-au fost cu apostolii, cu profeţii, cu învăţătorii lor? Dar pentru ce mai e nevoie să vorbesc de învăţători şi de profeţi, când ei şi-au junghiat chiar pe fiii lor? I-au jertfit pe fiii şi pe fetele lor, demonilor! N-au vrut să ştie de fire, şi voiau să mai ţină Pastele? Spune-mi: Au călcat în picioare înrudirea, n-au mai vrut să ştie de copii, L-au uitat chiar pe Dumnezeu, Care i-a făcut, căci spune Scriptura: “Pe Dumnezeul Care te-a născut L-ai părăsit şi L-ai uitat pe Dumnezeul Care te hrăneşte” ;
L-au părăsit deci pe Dumnezeu, şi aveau să mai păzească sărbătorile? Cine ar putea-o spune? Pentru aceasta şi Hristos a făcut Pastele cu ei, nu ca să-l facem şi noi cu ei, ci pentru ca să introducă, prin umbră, adevărul. Într-adevăr, Hristos
S-a tăiat împrejur, a păzit sâmbăta, a prăznuit sărbătorile, a mâncat azime şi a făcut toate acestea în Ierusalim; dar noi nu ne mai supunem nici uneia dintre ele. Dimpotrivă, Pavel strigă, zicând: “Dacă vă veţi tăia împrejur, Hristos nu vă va folosi la nimic”. Iar despre azime, iarăşi: “Deci să prăznuim nu cu aluatul cel vechi, nici cu aluatul răutăţii şi al vicleniei, ci cu azimele curăţiei şi ale adevărului”.
Azimele noastre nu sunt făină muiată, ci vieţuire curată şi viaţă virtuoasă.
4. – Dar pentru care pricină a prăznuit Hristos Pastele cu iudeii?
- Pastele cel vechi era tipul Paştelui ce avea să fie; de aceea trebuia ca adevărul să urmeze tipului. Mai întâi a arătat umbra, apoi a introdus adevărul în timpul Cinei celei de Taină. Iar când adevărul a fost introdus, umbra se ascunde şi nu mai are rost. Nu-mi pune mie înainte că Hristos a prăznuit Pastele cu iudeii, ci arată-mi mie că Hristos a poruncit să prăznuieşti Pastele cu iudeii! Eu îţi voi arăta contrariul! Îţi voi arăta nu numai că n-a poruncit să ţinem Pastele iudeilor, ci, dimpotrivă, ne-a eliberat de nevoia aceasta. Ascultă ce spune Pavel: “Ţineţi zile şi luni şi timpuri şi ani? Mă tem pentru voi, ca nu cumva să mai fi ostenit în zadar la voi”. Şi iarăşi: “Ori de câte ori veţi mânca pâinea aceasta şi veţi bea paharul acesta, moartea Domnului o vestiţi”.
Când Pavel a spus: “ori de câte ori” , a dat libertate celui ce se apropie de Sfânta Împărtăşanie să se împărtăşească ori de câte ori vrea, izbăvindu-l de orice respectare a zilelor. Nu-i acelaşi lucru Paştile şi postul cel de patruzeci de zile. Altceva sunt Paştile, şi altceva postul cel de patruzeci de zile. Postul cel de patruzeci de zile e o dată pe an, iar Paştile, adică săvârşirea Euharistiei, de trei ori pe săptămână, uneori chiar de patru ori pe săptămână, dar, mai bine spus, ori de câte ori voim. Căci Pastile nu sunt post, ci săvârşirea Sfintei Euharistii, sunt jertfa care se săvârşeşte la fiecare Liturghie.
Şi că acest înţeles îl are cuvântul Paşti, ascultă-l pe Pavel, care spune: “Paştile nostru, Hristos, pentru noi S-a jertfit” ; şi: “Ori de câte ori veţi mânca pâinea aceasta şi veţi bea paharul acesta, vestiţi moartea Domnului”. Paştile dar, adică Sfânta Euharistie, este vestirea morţii Domnului. Sfânta Jertfă săvârşită astăzi şi cea săvârşită ieri şi cea săvârşită în fiecare zi este la fel şi aceeaşi cu cea săvârşită în ziua aceea a Sâmbetei! Întru nimic nu este mai cinstită aceea decât aceasta, întru nimic nu este mai prejos aceasta decât aceea, ci e una şi aceeaşi, la fel de înfricoşătoare şi de mântuitoare.
- Dar pentru ce postim aceste patruzeci de zile?, mă poate întreba cineva.
- În vechime mulţi se apropiau de Sfintele Taine fără nici o pregătire, la întâmplare, şi mai ales în acest timp în care Hristos ni le-a dat. Părinţii, dându-şi seama de vătămarea ce o are cineva când se apropie nepregătit de Sfintele Taine, s-au adunat şi au rânduit patruzeci de zile de post, de rugăciuni, de ascultare a sfintei slujbe şi a predicii, de venire deasă la biserică, pentru ca în aceste zile toţi să ne curăţim cu toată grija prin rugăciuni, prin milostenii, prin post, prin slujbe de toată noaptea, prin lacrimi, prin spovedanie şi prin toate celelalte, şi astfel, după puterea noastră, să ne apropiem cu conştiinţa curată de Sfintele Taine.
Prin rânduiala aceasta, postul de patruzeci de zile a căpătat tăria unei obişnuinţe şi astfel Părinţii au făcut o faptă mare.
Şi iată care! Un an întreg strig şi predic postul, şi nimeni nu dă ascultare spuselor mele. Dar când vine timpul postului de patruzeci de zile, nu mai e nevoie nici de îndemn, nici de sfat, atunci chiar cel mai leneş se trezeşte, căci timpul sfătuieşte şi-l îndeamnă.
Dacă te va întreba vreun iudeu sau vreun păgân pentru ce posteşti, să nu-i spui că posteşti pentru Paşti, nici pentru cruce, pentru răstignirea Domnului, căci îi dai prilej de atac. Căci noi nu postim nici pentru că se apropie Pastile, nici pentru că vine ziua crucii, a răstignirii Domnului, ci postim pentru păcatele noastre, pentru că avem de gând să ne împărtăşim cu Sfintele Taine. Pastile nu-s pricină nici de post, nici de jale, ci de bucurie şi veselie. Crucea a pierdut păcatul, a curăţit lumea, a pus capăt unei vechi duşmănii, a deschis porţile cerului, i-a făcut prieteni pe cei urâţi, a înălţat iarăşi la cer firea noastră şi a aşezat-o de-a dreapta Tatălui. Aşadar, nu trebuie să jelim, nici să ne posomorâm, ci să ne veselim şi să ne bucurăm de toate acestea. Pentru aceasta şi Pavel spune: “Mie însă să nu-mi fie a mă lăuda decât în crucea Domnului nostru Iisus Hristos”. Şi iarăşi: “Dumnezeu îşi arată dragostea Lui faţă de noi prin aceea că, încă fiind noi păcătoşi, Hristos a murit pentru noi”. Iar Ioan spune aşa: “Căci aşa a iubit Dumnezeu lumea…”.
- Spune-mi, cum?
- Le-a lăsat pe toate celelalte la o parte, şi a pus crucea. Căci după ce a spus:
“Aşa a iubit Dumnezeu lumea” , a adăugat: “încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca să se răstignească, pentru ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viată veşnică”.
Prin urmare, dacă ea, crucea, este pricină de dragoste şi de laudă, să nu spunem că jelim pentru ea. Nu jelim pentru ea. Doamne fereşte!, ci pentru păcatele noastre. De aceea postim!
5. Catehumenul nu prăznuieşte niciodată Paştile, deşi posteşte în fiecare an, pentru că nu se împărtăşeşte cu Sfintele Taine. După cum cel care nu posteşte prăznuieşte Pastile dacă se apropie cu conştiinţa curată de Sfintele Taine, fie că se împărtăşeşte astăzi, mâine, oricând. Apropierea cea mai bună de Sfintele Taine nu se judecă prin ţinerea timpurilor sărbătorilor, ci prin conştiinţa curată, noi însă facem dimpotrivă: nu ne curăţăm cugetul; iar dacă ne apropiem de ziua aceea, socotim că prăznuim Pastile, deşi suntem plini de nenumărate păcate. Dar nu trebuie să facem aşa, nu trebuie!
Dacă te împărtăşeşti chiar în Sâmbăta Mare cu conştiinţa necurată, ai pierdut tot rodul împărtăşirii, ai plecat de la Biserică fără să fi prăznuit Pastile. Şi, dimpotrivă, dacă te împărtăşeşti chiar astăzi, fiind spălat de păcate, prăznuieşti aşa cum se cuvine Pastile.
Ar trebui să aveţi mare purtare de grijă şi mare străduinţă nu la respectarea timpurilor sărbătorilor ca timp potrivit de împărtăşire, ci la chipul cum vă apropiaţi de Sfânta Împărtăşanie. Şi dacă acum voiţi mai bine să suferiţi orice decât să vă schimbaţi obişnuinţa de a posti în aceste patruzeci de zile, tot astfel ar trebui să nu aveţi în vedere deloc timpul sărbătorilor ca timp de împărtăşire, ci să voiţi mai bine să suferiţi şi să faceţi orice pentru ca să nu vă apropiaţi de Sfintele Taine plini de păcate. Dumnezeu n-a spus nici un cuvânt despre timpuri şi nici despre o astfel de respectare a lor! Ascultă-L ce spune când îi judecă pe oameni: “M-aţi văzut flămând şi M-aţi hrănit; însetat şi Mi-aţi dat de am băut; gol şi M-aţi îmbrăcat”. Iar pe cei din stânga îi învinuieşte că au făcut contrariul. Şi iarăşi, aducând pe altul înaintea Sa, îl osândeşte pentru răutatea şi neomenia lui, spunându-i: “Slugă vicleană, toată datoria aceea ţi-am iertat-o; nu se cuvenea ca şi tu să ai milă de semenul tău, cum am avut şi eu milă de tine?”. La fel şi cu fecioarele cele nebune; nu le-a primit în cămara de nuntă pentru că nu aveau untdelemn în candele. Pe un altul l-a aruncat în întunericul cel mai dinafară pentru că a intrat la ospăţul de nuntă fără haină de nuntă, pentru că a intrat îmbrăcat cu haine murdare, acoperit de desfrânare şi necurăţie. Dar nimeni n-a fost osândit vreodată, nici n-a fost învinuit că a făcut Paştile în cutare sau cutare lună.
Dar pentru ce vorbim de noi, care suntem izbăviţi de o silnicie ca aceasta, de noi, care vieţuim sus, în ceruri, unde nu sunt nici luni, nici soare, nici lună, nici ani? Căci, daca ai vrea să judeci bine lucrurile, nici chiar la iudei nu se face mare caz de timpul serbării Paştelui, ci se pune mai mult preţ pe locul unde se prăznuieşte Paştele, pe Ierusalim, decât pe timp. Nişte oameni s-au apropiat de Moise şi l-au întrebat: “Noi nu suntem necuraţi la suflet; cum să facem ca să nu fim lipsiţi de darurile Domnului?”. La această întrebare, Moise le-a răspuns: “Staţi aici, şi voi aduce lucrul acesta la cunoştinţa lui Dumnezeu”. După ce L-a întrebat pe Dumnezeu, a adus legea aceasta, care spune: “Dacă cineva este necurat la suflet sau este in călătorie lungă şi nu poate face Paştile în întâia lună, să le facă în a doua”.
Deci, în vremea iudeilor, pentru ca să prăznuiască Paştele la Ierusalim, nu se ţinea seamă de timpul când trebuia săvârşit! Dar tu, pentru ce nu pui unirea şi înţelegerea din Biserică mai presus de timpul săvârşirii Paştilor? Pentru ce, ca să pari că ţii ziua, o necinsteşti pe maica noastră de obşte a tuturor, pentru ce împărţi în două Sfânta Biserică? Cum mai poţi fi vrednic de iertare, când preferi să săvârşeşti păcate atât de mari pentru nimic?
Dar pentru ce să vorbim de iudei, când nici nouă, oricât am voi şi oricât ne-am strădui, nu ne este cu putinţă să prăznuim Paştile în ziua în care a fost răstignit Hristos. Şi asta se vede din următoarele: Chiar dacă iudeii n-ar fi fost călcători de Lege, nici nerecunoscători, nici nesimţitori, nici leneşi, nici dispreţuitori, chiar dacă nu s-ar fi depărtat de vieţuirea strămoşilor lor, ci ar fi păstrat-o cu toată grija şi acum, nici aşa nu ne-ar fi fost cu putinţă să le urmăm lor şi să prăznuim chiar ziua în care Hristos a fost răstignit şi a săvârşit Paştele.
Să vă explic de ce nu. Când Domnul a fost răstignit, era ziua întâi a azimelor şi era vineri. Or, este cu neputinţă ca totdeauna să cadă amândouă în acelaşi timp. Iată, de pildă anul acesta, ziua întâi a azimelor cade duminica; şi este necesar să postim toată săptămâna; trece deci timpul când a pătimit Domnul, trece timpul când a fost răstignit şi a înviat, şi noi continuăm să postim. Şi de multe ori s-a întâmplat aşa, ca noi să postim după ce a fost răstignit şi a înviat, pentru că nu se terminase încă săptămâna. Prin urmare, nu se ţine seamă deloc de timpul când au avut loc aceste fapte.
Să nu ne mai ambiţionăm deci şi nici să nu mai spunem: Am postit atâta vreme, şi acum să schimb ziua de prăznuire? Tocmai pentru asta schimb-o! Întoarce-te la Biserică, maica ta, pentru că ai fost despărţit atâta vreme de ea! Nimeni nu spune: îmi e ruşine să mă împac acum, pentru că am dus-o atâta vreme în duşmănie! Nu e ruşine să te schimbi în mai bine, ci să stărui într-o ambiţie deşartă. Asta i-a pierdut pe iudei! Au fost târâţi spre necredinţă, pentru că totdeauna căutau să ţină vechea obişnuinţă.
Dar pentru ce vorbesc eu de post şi de ţinerea zilelor? Pavel nu înceta de a păzi Legea, de a îndura multe osteneli pentru ea, de a face multe călătorii; a suferit apoi şi alte multe necazuri şi îi întrecea pe toţi cei de o vârstă cu el în păzirea cu stricteţe a vieţuirii celei după Lege. Cu toate acestea, după ce ajunsese pe culmea acelei vieţuiri, s-a schimbat îndată când a văzut că le făcea pe toate spre pierderea şi vătămarea lui. Nu şi-a spus: “Pentru ce să fac asta? Să zădărnicesc atâta râvnă? Să pierd atâta osteneală?”. Dimpotrivă, tocmai pentru aceea s-a schimbat mai repede, pentru ca să nu mai rămână în aceeaşi pagubă; a dispreţuit îndreptăţirea prin lege, ca să primească îndreptăţirea prin credinţă. Şi strigă Pavel, zicând: “Cele ce-mi erau câştig, pe acelea le socotesc pagubă pentru Hristos”.
Iar Domnul spune: “Dacă-ţi aduci darul tău la altar şi acolo îţi aduci aminte că ai ceva împotriva fratelui tău, mergi, împacă-te mai întâi cu fratele tău, şi apoi, venind, adu darul tău!”. Ce spui? Dumnezeu nu-ţi îngăduie să-I aduci jertfă
până ce nu te împaci cu fratele tău, dacă are ceva împotriva ta, şi mai îndrăzneşti şi mai stărui să te apropii de Dumnezeieştile Taine când întreaga Biserică şi atâţia Părinţi au ceva împotriva ta, îndrăzneşti să te apropii fără să pui capăt urii acesteia deşarte? Cum poţi săvârşi Paştile cu un astfel de suflet? Cuvintele acestea nu le spun numai celor care ţin Pastile cu iudeii, ci şi vouă, celor sănătoşi, pentru ca pe toţi pe care-i vedeţi că au această boală să-i adunaţi cu toată grija şi cu toată bunătatea şi să-i readuceţi în biserică. De se împotrivesc, de sar, de fac altceva, să nu ne lăsăm până ce nu-i înduplecăm, nimic nu este egal păcii şi unirii. Pentru aceasta episcopul, când intră în biserică, nu se urcă pe tronul acesta până ce mai întâi nu vă urează: pace; iar când se scoală pentru a vă spune cuvântul de învăţătură, nu şi-l începe până ce mai întâi nu spune tuturor: pace. Preoţii, când au să binecuvânteze, vă urează mai întâi: pace, şi apoi încep binecuvântarea. Diaconul, când porunceşte să ne rugăm împreună cu ceilalţi, ne porunceşte în rugăciunea lui să cerem înger de pace, să cerem ca toate cele puse înainte să fie cu pace; iar când vă dă drumul de la această slujbă bisericească, vă urează spunându-vă: “Mergeţi în pace!”.
În general vorbind, nu e cu putinţă să spunem ceva sau să facem ceva fără pace. Pacea este mama şi hrănitoarea noastră, aceea care ne încălzeşte cu multă grijă. Când vorbesc de pace, nu mă gândesc la salutarea aceasta pe care o rostim cu buzele, nici la pacea ce o avem cu oamenii de pe urma invitării la mese şi ospeţe, ci mă gândesc la pacea cea după Dumnezeu, pace care izvorăşte din unirea cea duhovnicească. Pacea aceasta mulţi o strică acum; aceştia, din pricina unei ambiţii deşarte, slăbesc credinţa noastră şi o întăresc pe cea iudaică; îi socotesc dascăli mai vrednici de credinţă pe iudei decât pe Părinţii noştri şi întreabă pe omorâtorii lui Hristos când trebuie să prăznuiască Paştile. Poate fi oare o prostie mai mare ca aceasta? Nu ştii că Paştele iudaic este închipuire, iar al nostru, adevăr?
Să-ti spun cât e de mare deosebirea dintre unul şi altul! Paştele iudaic a oprit moartea trupească; Paştele nostru a pus capăt urgiei lui Dumnezeu pornită asupra întregii lumi. Acela a izbăvit atunci de Egipt; acesta a scăpat lumea de slujirea la idoli. Acela l-a înecat pe Faraon, acesta, pe diavolul. După acela Palestina, după acesta, cerul.
Pentru ce stai lângă opaiţ, când S-a ivit Soarele? Pentru ce vrei să te hrăneşti cu lapte, când ţi se dă hrană tare? Ai fost crescut cu lapte tocmai pentru ca să nu rămâi la lapte! Ţi s-a arătat opaiţul tocmai pentru ca să fii povăţuit spre Soare. Să nu ne mai întoarcem dar la cele de mai înainte, când au venit la noi cele mai desăvârşite! Nici să mai ţinem (cu stricteţe) zilele, timpurile şi anii, ci să urmăm cu sârguinţă totdeauna şi în orice împrejurare Biserica, punând mai presus de toate dragostea şi pacea. Chiar dacă ar greşi Biserica, totuşi n-ar fi o faptă atât de mare prăznuirea Paştilor exact la vremea când a avut loc, cât păcat şi câtă pagubă avem de pe urma împărţirii şi dezbinării acesteia.
Acum dar nici un cuvânt n-am să mai spun despre timpul de prăznuire, pentru că, după cum am dovedit, nici Dumnezeu nu-i dă vreo importanţă! Ci un singur lucru cer: să facem totul în pace şi în înţelegere, pentru ca nu cumva în timp ce postim noi şi tot poporul, în timp ce preoţii fac rugăciuni de obşte pentru întreaga lume, tu să stai acasă şi să petreci îmbătându-te pentru că prăznuieşti Paştile! Gândeşte-te cât de diavolească este lucrarea aceasta! Nu faci numai un păcat, nici două, nici trei, ci cu mult mai multe! Acest lucru te desparte de turmă, te face să-i osândeşti pe atâţia Părinţi, te face ambiţios, te împinge spre iudaism, te face pildă de sminteală şi pentru cei ai tăi, şi pentru cei străini. Cum vom putea să-i ţinem de rău pe aceia că rămân acasă, când tu alergi la iudei? Nu săvârşeşti numai acest păcat, ci-ţi pricinuieşti şi mare vătămare când în vremea acestui post nu te bucuri nici de ascultarea Scripturilor, nici de slujbele din biserică, nici de binecuvântările preoţilor, nici de rugăciunile în comun; ci te temi şi tremuri ca să nu fii prins asupra faptului, ca un străin şi unul de alt neam, când ar trebui ca îndeobşte cu Biserica să le prăznuieşti pe toate cu îndrăznire, cu plăcere, cu bucurie şi cu toată libertatea.
Nici Biserica nu cunoaşte timpul exact al prăznuirii Paştilor. Dar pentru că toţi Părinţii din diferite locuri au hotărât să se adune în sinod şi au rânduit această zi, Biserica, ea, care cinsteşte totdeauna înţelegerea şi iubeşte unirea, a primit ce s-a hotărât.
V-am arătat îndeajuns, în cele spuse până acum, că nici eu, nici voi, nici altcineva nu poate arăta cu precizie ziua Domnului. Aşadar, să nu ne luptăm cu umbrele, nici să ne pricinuim pagube mari ambiţionându-ne pentru nişte lucruri de mică însemnătate. Nu e păcat să posteşti în cutare sau cutare vreme, ci e păcat de neiertat, vrednic de osândă şi aducător de multă pedeapsă, să dezbini Biserica, să pricinuieşti certuri în sânul ei, să dai naştere la discordie, să te lipseşti continuu de slujba din Biserică.
Ar trebui să spun chiar mai multe decât atât, dar sunt de ajuns acestea pentru cei ce le ascultă cu luare-aminte; cei ce nu le ascultă nu vor câştiga nimic, chiar dacă aş vorbi mai mult decât atât. De aceea, pun aici capăt cuvântului meu. Să ne rugăm dar cu toţii îndeobşte ca să se întoarcă fraţii noştri la noi, să îmbrăţişeze pacea şi să alunge ambiţia deşartă. Să-şi râdă de răceala ce le-a cuprins inima, să fie însufleţiţi de gânduri înalte şi mari şi să se elibereze de grija ţinerii zilelor, pentru ca toţi, într-un gând şi cu o gură, să slăvim pe Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia slava şi puterea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
1. Iarăşi nefericiţii şi mai ticăloşi decât toţi oamenii iudei au să postească, şi iarăşi e nevoie să întărim turma lui Hristos! Aşa fac şi păstorii! Atâta vreme cât nici o fiară sălbatică nu le supără turma, se aşează la umbră de stejar sau de molift şi cântă din fluier, lăsând oile să pască în toată voia; dar când simt că se apropie lupii, aruncă îndată fluierul şi pun mâna pe praştie, lasă fluierul şi se înarmează cu ciomege şi pietre; stau în fruntea turmei, scot strigăte puternice, ce se aud până departe, şi de multe ori alungă fiara cu glasul, înainte de a arunca pietrele. Tot aşa şi eu: zilele trecute săream ca într-o livada vorbindu-vă din Sfintele Scripturi; n-am rostit nici un cuvânt de luptă, pentru că nimeni nu ne supăra. Dar astăzi e nevoie să lupt şi să mă războiesc pentru că iudeii, care sunt mai cumpliţi decât lupii, au să dea târcoale oilor noastre. E nevoie să lupt, pentru ca nimeni să nu cadă în gura fiarei.
Să nu vă minunaţi daca mă înarmez de pe acum şi vă întăresc sufletele voastre cu mai mult de zece zile înainte de începutul postului iudeilor. Aşa fac şi plugarii cei îndrăgostiţi de muncă. Când au un pârâu în vecinătate, care le strică semănăturile, nu înalţă malurile pârâului când el vine mare şi se revarsă, ci, înainte, de umflarea apelor, ridică stăvilare, fac şanţuri de scurgere şi se pregătesc cum ştiu mai bine pentru preîntâmpinarea râului. Când pârâul este potolit şi mic, îl poţi cu uşurinţa îndrepta pe unde vrei; dar când se umflă şi când apele lui vin cu furie la vale, atunci nu mai poţi sta cu uşurinţă înaintea lui. De aceea, luând măsuri de apărare, plugarii preîntâmpină râul cu mult înainte. Tot aşa obişnuiesc să facă şi ostaşii, şi corăbierii, şi secerătorii.
Ostaşii, cu mult înainte de începerea luptei, curăţă platoşele, examinează scuturile, pregătesc frâiele, hrănesc caii cu deosebită grijă şi-şi rostuiesc bine toate armele. Corăbierii, înainte de a pomi cu corabia în larg, repară carena; reînnoiese pereţii, răzuiesc lopeţile, dreg pânzele şi pun în rânduiala toate celelalte lucruri trebuincioase ale corăbiei. Secerătorii, cu multe zile înainte de seceriş, îşi ascut secerile, pregătesc aria, boii şi căruţele şi tot ce le trebuie pentru seceriş. Şi orice om face pregătiri înainte de începerea lucrului său, pentru ca, atunci când vine timpul lucrului, să-şi împlinească treaba cu uşurinţă.
Pe aceştia dar îi imit şi eu. Vă întăresc cu multe zile înainte sufletele voastre, rugându-vă să fugiţi de postul acesta blestemat şi nelegiuit al iudeilor. Să nu-mi spui mie că iudeii postesc, ci arată-mi dacă fac aceasta după voia lui Dumnezeu! Dacă nu-i aşa, atunci postul lor e mai nelegiuit decât beţia. Nu trebuie să ne uităm numai la faptele lor, ci trebuie să cercetăm şi pricina pentru care săvârşesc aceste fapte.
O faptă săvârşită după voia lui Dumnezeu, chiar dacă pare rea, este cea mai bună faptă dintre toate; şi, dimpotrivă, o faptă săvârşită împotriva voii lui Dumnezeu şi împotriva hotărârii Lui, chiar dacă pare a fi foarte bună, este cea mai rea şi cea mai nelegiuită dintre toate faptele. De ucide cineva după voia lui Dumnezeu, uciderea aceea este mai bună decât iubirea de oameni; de cruţă pe cineva şi se milostiveşte împotriva hotărârii lui Dumnezeu, cruţarea aceea este mai nelegiuită decât uciderea. Căci nu faptele în sine fac ca ele să fie bune sau rele, ci hotărârea lui Dumnezeu.
2. Şi ca să cunoşti că acesta-i adevărul, ascultă! Odinioară Ahab l-a luat prizonier pe un împărat al sirienilor; împotriva hotărârii lui Dumnezeu l-a lăsat în viaţă, l-a pus alături de el şi l-a eliberat cu multă cinste. Apoi, venind un profet, a zis semenului său: “Cu cuvântul Domnului, loveşte-mă! Şi n-a vrut omul să-l lovească. Şi i-a spus: Pentru că n-ai ascultat de glasul Domnului iată că, plecând de la mine, te va mânca un leu. Şi a plecat de la el şi l-a găsit pe el un leu şi l-a ucis pe el. Şi a găsit un alt om şi i-a zis: Loveşte-mă! Şi l-a lovit pe el omul, şi l-a rănit, şi profetul şi-a legat faţa lui”. Poate fi oare ceva mai ciudat? Cel care l-a lovit pe profet a scăpat, iar cel care l-a cruţat a fost pedepsit, ca să afli că nu trebuie să iscodeşti firea celor ce se fac atunci când porunceşte Dumnezeu, ci trebuie numai să te supui.
Pentru ca omul cel dintâi să nu se sfiiască de profet, acesta nu i-a spus numai atât: “loveşte-mă” , ci: „cu cuvântul Domnului” , adică: “Dumnezeu a poruncit, nu întreba mai mult! Împărat este cel ce legiuieşte! Teme-te de dregătoria Celui ce porunceşte şi supune-te cu toată râvna!”. Dar n-a vrut să asculte; de aceea i-a dat cea mai grea pedeapsă, pentru ca prin păţania lui să-i înveţe pe cei de mai târziu să se supună şi să asculte de poruncile lui Dumnezeu.
Dar când cel de-al doilea om l-a lovit pe prooroc şi l-a rănit, acesta şi-a legat capul cu o faşă şi şi-a acoperit ochii, ca să nu fie cunoscut. Pentru ce a făcut aşa? Avea să mustre pe împărat şi să rostească hotărârea de osândire împotriva lui pentru că-l lăsase în viaţă pe împăratul sirienilor. Împăratul Ahab, pentru că era necredincios, nu-i putea suferi pe prooroci. Din pricina aceasta profetul, pentru ca nu cumva să-l alunge îndată ce l-ar vedea şi, alungându-l, să nu mai poată să-l mustre, îşi ascunde faţa şi istorisirea pricinii, pentru ca să poată vorbi liber şi să-l facă pe împărat să mărturisească ceea ce voia. Când împăratul a trecut pe lângă el, l-a strigat şi a zis: “Robul tău a ieşit cu oastea la război; şi, iată, un om l-a adus la mine pe un alt om şi mi-a zis: “Păzeşte-mi-l! Şi dacă va fugi, sufletul tău va fi pentru sufletul lui, sau vei plăti un talant de argint”. Şi s-a întâmplat că robul tău uitându-se încoace şi încolo, iată, acela nu mai era. Şi a zis către el împăratul lui Israel: “Iată, singur ţi-ai dat hotărârea!”. Şi s-a grăbit profetul şi şi-a luat faşă de la ochii lui, şi l-a cunoscut pe el împăratul lui Israel că era din fiii profeţilor. Şi proorocul a grăit împăratului: “Acestea zice Domnul: Pentru că ai slobozit din mâna ta pe un om vrednic de moarte, sufletul tău pentru sufletul lui şi poporul tău pentru poporul lui”.
Vezi dar că nu numai Dumnezeu, ci şi oamenii dau această hotărâre? Vezi că şi ei nu se uită la fapte în sine, ci la scopul lor şi la pricinile lor? Iată, împăratul îi spune: “Singur ţi-ai dat hotărârea! Trebuie să mori! Ai ucis! Eşti un ucigaş pentru că ai eliberat pe un duşman”. Aceasta a fost pricina că profetul şi-a acoperit fata cu faşă şi că a adus spre judecată o pricină străină, pentru ca împăratul să dea cu dreaptă judecată sentinţa. Ceea ce a şi făcut. După ce împăratul l-a osândit, profetul şi-a luat de pe faţă faşă şi a zis: “Pentru că ai slobozit din mâna ta pe un om vrednic de moarte, sufletul tău pentru sufletul lui şi poporul tău pentru poporul lui”. Ai văzut ce pedeapsă a primit iubirea de oameni? Ai văzut ce osândă a suferit cruţarea fără socoteală a vieţii unui om? Acesta, care a salvat viaţa unui om, este pedepsit, iar celălalt, care a ucis, este lăudat. Finees a săvârşit două omoruri într-o clipită de vreme; a ucis un bărbat şi o femeie, şi a fost cinstit cu preoţia. Astfel, prin aceste omoruri, nu numai că nu şi-a mânjit mâna cu sânge, ci, dimpotrivă, şi-a făcut-o şi mai curată.
3. Să examinăm dar şi postul acesta al iudeilor folosindu-ne de acest îndreptar. Dacă n-am face aşa, ci am judeca faptele în ele însele, ar ieşi mare încurcătură şi mare tulburare. Hoţilor, jefuitorilor de morminte şi şarlatanilor li se scrijelesc coastele; mucenicii îndură şi ei aceleaşi suferinţe. Faptele sunt la fel, dar pricina şi gândul cu care sunt săvârşite sunt deosebite. Din pricina aceasta, mare este prăpastia între o suferinţă şi altă suferinţă. După cum atunci când e vorba de chinuirea hoţilor nu cercetăm numai chinurile, ci înainte de asta cercetăm gândul şi pricina pentru care se săvârşesc aceste chinuri – căci pe mucenici îi iubim nu pentru că sunt chinuiţi, ci pentru că sunt chinuiţi pentru Hristos; iar pe hoţi îi urâm nu pentru că sunt munciţi, ci pentru că sunt munciţi pentru răutatea lor -, tot astfel judecă-l şi pe omul care posteşte! Dacă-l vezi că posteşte pentru Dumnezeu, laudă-i fapta! Dar dacă-l vezi că face asta împotriva voinţei lui Dumnezeu, fugi de el şi urăşte-l mai mult decât pe cei beţivi şi pe cei stricaţi.
Când e vorba însă de postul iudeilor, trebuie căutată nu numai pricina postului lor, ci şi locul şi timpul postului lor. Dar, mai bine spus, înainte de a mă adresa iudeilor, doresc să vorbesc creştinilor noştri, care par că stau alături de noi, dar practică obiceiuri iudaice şi luptă pentru ei. Pe aceştia îi socot pentru asta vrednici de mai mare osândă decât toţi iudeii. Şi vor fi de aceeaşi părere cu mine nu numai oamenii înţelepţi şi cu mai multă minte, ci şi cei care au o fărâmă de judecată şi de minte. Ca să dovedesc asta n-am nevoie de iscusinţă de vorbire, nici de probe, nici de fraze lungi. Este de ajuns să le pun o simplă întrebare şi să-i prind din răspuns. Îl voi întreba pe fiecare dintre cei ce au această boală: Eşti creştin? Atunci, pentru ce îţi sunt dragi obiceiurile iudaice? Eşti iudeu? Atunci pentru ce stânjeneşti Biserica? Persul nu gândeşte oare cum gândesc perşii? Barbarii nu iubesc oare obiceiurile barbarilor? Noi, locuitorii ţării romeilor, nu ne iubim oare statul nostru?
Dacă ar fi prins unul dintre cei ce locuiesc la noi că simte şi gândeşte ca un pers sau ca un barbar, că ne trădează patria, spune-mi, n-ar fi îndată osândit fără cuvânt şi fără cercetare, chiar dacă ar aduce mii de dovezi în apărare? Dacă printre perşi şi barbari s-ar găsi unul care să trăiască după legile romeilor şi să lucreze pentru ei, spune-mi, n-ar păţi la fel? Cum dar mai pretinzi tu să te mântui, când duci viaţa cea nelegiuită a iudeilor? Este oare mică deosebirea dintre noi şi iudei?
Este oare vorba de lucruri de mică importanţă ca să crezi că este una şi aceeaşi în a fi şi cu ei, şi cu noi? Pentru ce amesteci cele ce nu se pot amesteca? Iudeii L-au răstignit pe Hristos, Căruia tu I te închini! Vezi cât de mare este deosebirea? Cum alergi tu, care spui că te închini Celui răstignit, la cei ce L-au omorât? Oare eu am introdus această lege despre crime şi acest fel de învinuire? Oare nu Scriptura se foloseşte de acest fel de limbaj când le vorbeşte? Ascultă ce le spune leremia: “Duceţi-vă la Chedar şi vedeţi! Trimiteţi în insulele Chitim şi cunoaşteţi dacă s-au făcut unele ca acestea”.
- Ce anume?
- “Oare şi-au schimbat păgânii dumnezeii lor, măcar că aceia nu sunt dumnezei? Dar voi aţi schimbat slava voastră cu aceea de care nu vă veţi folosi”. N-a spus: “Aţi schimbat pe Dumnezeu” , ci: “slava”. Cu alte cuvinte le spune aşa: “Ei, care se închină la idoli, care slujesc demonilor, atât ţin la rătăcirea lor, încât nici nu vor să-şi părăsească idolii şi să treacă la adevăr; dar voi, care vă închinaţi adevăratului Dumnezeu, aţi părăsit credinţa strămoşească şi aţi trecut la una străină! Nu arătaţi atâta dragoste faţă de adevăr câtă arată aceia faţă de rătăcirea lor. De aceea le şi spune: “…oare s-au făcut unele ca acestea, oare au schimbat păgânii dumnezeii lor? Dar voi aţi schimbat slava voastră cu aceea de care nu vă veţi folosi”. N-a spus: “Aţi schimbat pe Dumnezeul vostru – căci Dumnezeu nu se schimbă -, ci: “Aţi schimbat slava voastră”.
Nu M-aţi nedreptăţit pe Mine, le spune Dumnezeu! Oare Eu am fost vătămat? Nu! Voi v-aţi necinstit pe voi înşivă. N-aţi micşorat slava Mea, ci slava voastră!”
Îngăduiţi-mi şi mie să spun acelaşi lucru şi celor ai noştri, dacă se cade să îi mai numesc ai noştri pe cei care gândesc precum iudeii. Duceţi-vă în sinagogile lor şi vedeţi dacă au schimbat iudeii postul lor, dacă au postit cu noi Pastile, dacă au mâncat vreodată în această zi! Şi postul lor nu-i post, ci nelegiuire, păcat, greşeală! Cu toate acestea, nu l-au schimbat! Dar voi aţi schimbat slava noastră cu alta, de care nu vă veţi folosi, şi aţi trecut la iudei. Când au postit aceia cu noi Paştile? Când au prăznuit aceia, împreună cu noi, sărbătoarea mucenicilor? Când au luat parte cu noi la praznicul Botezului Domnului? Iudeii nu fug spre adevăr, iar voi fugiţi spre nelegiuire? O numesc nelegiuire, pentru că toate aceste obiceiuri iudaice nu se săvârşesc la timpul potrivit. A fost un timp când toate acestea trebuiau păzite; acum timpul acesta a trecut. De aceea, ceea ce era altădată legiuit acum este nelegiuit.
4. Îngăduiţi-mi să vă vorbesc de Ilie. Aceasta, văzându-i pe iudei că sunt necredincioşi, că uneori se închină lui Dumnezeu, iar alteori slujesc idolilor, grăieşte aşa: “Până când veţi şchiopăta de amândouă gleznele voastre? Dacă este Domnul Dumnezeul vostru cu voi, mergeţi şi umblaţi după El; dar dacă este Baal, umblaţi după el”. Aceste cuvinte le spun şi eu acelor creştini care gândesc ca iudeii: “Dacă socotiţi că iudaismul este credinţa cea adevărată, pentru ce mai stânjeniţi Biserica? Dacă creştinismul este credinţa cea adevărată, precum şi este, rămâneţi şi mergeţi după el. Spune-mi, te împărtăşeşti cu Sfintele Taine, te închini lui Hristos ca un creştin, ceri de la El cele bune, dar prăznuieşti cu duşmanii Lui? Cu ce inimă şi cu ce gând mai vii la Biserică?
Sunt de-ajuns cele spuse până acum către cei care spun că gândesc ca noi, dar îi îndrăgesc pe iudei. Dar pentru că vreau să mă adresez şi iudeilor, îngăduiţi-mi să-mi încep de mai departe cuvântul de învăţătură şi să arăt că iudeii prin postul lor de acum necinstesc Legea şi calcă în picioare poruncile lui Dumnezeu, căci ei totdeauna fac contrariul faţă de ceea ce hotărăşte Dumnezeu.
Când voia Dumnezeu ca iudeii să postească, ei se îngrăşau; când voia să-I aducă jertfă, ei alergau la idoli; când nu voia ca iudeii să prăznuiască sărbătorile, ei se sileau să le prăznuiască. De aceea Ştefan le spune: “Voi totdeauna staţi împotriva Duhului Sfânt”. “ Un singur lucru, le spune Ştefan, vă sârguiţi să faceţi! Să lucraţi împotriva celor poruncite de Dumnezeu”. Aşa fac şi acum. De unde se vede aceasta? Chiar din Lege. Cu privire la sărbătorile iudeilor. Legea poruncea să se păzească nu numai timpul, ci şi locul. Vorbindu-le despre Paştele acesta, Legea grăieşte aşa: “Nu veţi putea face Paştile în nici una din cetăţile pe care vi le dă Domnul Dumnezeu”. Ci, după cum a poruncit să prăznuiască Paştele în ziua a paisprezecea a lunii dintâi, tot astfel a poruncit să-l facă în Ierusalim. La fel şi Cincizecimea a statornicit-o prin păzirea locului şi a timpului, poruncind să o prăznuiască după şapte săptămâni; şi a adăugat iarăşi:
“în locul pe care-l va alege Domnul Dumnezeul tău”. La fel şi cu sărbătoarea corturilor.
Dar să vedem din acestea două, timp şi loc, care e mai de trebuinţă când nu poţi să le păzeşti pe amândouă. Care din două? Să laşi de o parte locul şi să păzeşti timpul, sau să laşi de o parte timpul şi să păzeşti locul? Iar ceea ce vreau să spun aceasta este: Dumnezeu a poruncit să se prăznuiască Paştele în luna dintâi şi în Ierusalim, într-un timp anumit şi într-un loc anumit. Să ne închipuim doi oameni care săvârşesc Paştele: unul să nu păzească locul, dar să ţină timpul; celălalt să ţină locul, dar să nu păzească timpul. Şi cel care ţine timpul, dar nu păzeşte locul, să facă Paştele în luna dintâi, dar în afară de Ierusalim, undeva departe; iar celălalt, care ţine locul, dar nu păzeşte timpul, să facă Paştele în Ierusalim, dar nu în prima lună, ci în a doua. Apoi să vedem care dintre aceştia doi este cel ţinut de rău şi care-i cel lăudat: cel care n-a ţinut seamă de timp, dar a săvârşit Paştele în Ierusalim, sau cel care a lăsat Ierusalimul, dar a păzit timpul? Dacă vom vedea că cel care n-a ţinut seamă de timp, pentru ca să facă Paştele în Ierusalim, este vrednic de laudă, iar cel care a ţinut seamă de timp, dar a părăsit locul, este vinovat şi vrednic de învinuit că a călcat Legea, atunci este clar că şi iudeii de acum sunt nişte călcători de Lege, pentru că nu fac Paştele în Ierusalim, chiar dacă spun ei de nenumărate ori că păzesc timpul.
- Dar de unde se vede aceasta?
- Chiar de la Moise. Nişte iudei, care erau siliţi să facă Paştele în afară de Ierusalim, s-au apropiat de Moise şi l-au întrebat: “Noi suntem necuraţi la suflet; cum să facem ca să nu fim lipsiţi de a aduce dar Domnului la timpul lui în mijlocul Fiilor lui Israel? Şi a zis Moise către ei: Staţi aici, şi voi auzi ce va porunci Domnul pentru voi. Şi a grăit Domnul către Moise, zicând: Grăieşte Fiilor lui Israel zicând: Dacă un om este necurat la suflet sau este în călătorie lungă, sau între voi sau în neamul vostru, să facă Paştele în luna a doua”.
Cu alte cuvinte, le spune aşa: “Cel care-i în călătorie în luna întâi, să nu facă Paştele în afară de Ierusalim! Să-l facă în luna a doua, ca să ajungă la Ierusalim! Să calce timpul, ca să păzească locul. Ierusalimul!”. De aici se vede că păzirea locului este mai necesară decât păzirea timpului.
Ce pot să mai spună dar cei ce fac Paştele în afara Ierusalimului? Când calcă o rânduială mai necesară, nici păzirea unei rânduieli mai mici nu le poate sta întru apărare. Prin urmare, iudeii săvârşesc cea mai mare nelegiuire, oricât ar părea că nu calcă timpul prăznuirii Paştelui.
Iar acest lucru nu se vede numai de la Moise, ci şi din profeţi. Ce iertare mai pot avea iudeii, când profeţii arată că în pământ străin nici n-au jertfit, nici n-au cântat cântare, nici n-au postit un astfel de post? Şi cu toate că profeţii nă-dăjduiau să-şi recapete ţara şi vieţuirea lor de mai înainte, totuşi continuau să asculte de Lege şi să împlinească Legea. Căci aceasta o spunea Legea. Iudeii aceştia de acum nici nădejde nu mai au să-şi recapete ţara şi să mai trăiască aşa ca mai înainte – cu ce loc din profeţi pot dovedi ei asta? -, şi totuşi, nici aşa nu vor să se liniştească. Deşi, dacă ar mai nădăjdui să-şi recapete ţara şi vieţuirea lor de altădată, ar trebui să meargă pe urmele sfinţilor acelora, ar trebui să nu postească şi nici altceva să facă.
5. Că profeţii n-au făcut nimic din (toate) acestea, ascultă ce spuneau celor ce-i întrebau! Când barbarii stăruiau, forţându-i, silindu-i să le cânte din instrumentele lor muzicale, spunându-le: “Cântaţi-ne nouă cântarea Domnului” , aceia, cunoscând bine Legea, care nu le îngăduia să facă aceasta în afară de Ierusalim, răspundeau: “Cum vom cânta cântarea Domnului în pământ străin?”. Tot astfel şi cei trei tineri, care erau în Babilon, spuneau: “nu mai este în acest timp cârmuitor şi nici profet nici loc unde să aducem jertfă înaintea Ta şi să aflăm milă”. Şi doar era acolo destul loc; dar pentru că nu era templul, continuau să nu aducă jertfe. Şi iarăşi Dumnezeu, prin profetul Zaharia, zice către alţii: “Aţi postit oare post pentru Mine timp de şaptezeci de ani?” , adică în timpul cât au fost duşi în robie.
Te întreb: Cum posteşti tu acum, când părinţii tăi nici nu jertfeau, nici nu posteau, nici nu ţineau sărbătorile în pământ străin?
Că nu sărbătoreau nici Paştele se vede mai ales din cele spuse. Căci unde nu-i jertfă, nu-i nici sărbătoare, deoarece la toate sărbătorile trebuiau aduse jertfe.
Dar ca să dau şi dovada acestui lucru, ascultă ce spune Daniel: “În zilele acelea eu, Daniel, am plâns trei săptămâni; pâinea cea atât dorită n-am mâncat şi vin şi carne n-au intrat în gura mea şi cu unsoare nu m-am uns în acele trei săptămâni. Şi în ziua a douăzeci şi patra a lunii am avut vedenie”. Uită-te cu atenţie la aceste cuvinte, Din ele se vede că Daniel n-a prăznuit Paştele. Sa-ţi explic de ce. În zilele azimelor nu le era îngăduit iudeilor sa postească; iar Daniel n-a mâncat deloc douăzeci şi una de zile.
- Dar de unde se vede, mă poţi întreba, că tocmai în aceste douăzeci şi una de zile cădeau zilele azimelor?
- Din aceea că a spus: “în ziua a douăzeci şi patra a lunii întâi”. Paştele se sfârşea iu ziua douăzeci şi una. Începeau la paisprezece a lunii întâi, ţinca şapte zile şi se termina la douăzeci şi unu. Daniel însă a postit şi după ce a trecut Paştele. A început sa posteaseă din ziua a treia a primei luni şi a postit douăzeci şi si una de zile; a postit deci şi în ziua de paisprezece; a postit apoi şapte zile după aceea, şi încă trei zile.
Nu sunt oare iudeii de azi blestemaţi şi spurcaţi, când sfinţii aceia din Vechiul Testament nu prăznuiau în pământ străin sărbătorile hotărâte de Lege. Iar ei fac contrariul din ambiţie şi din dragoste de ceartă? Dacă sfinţii aceia, care au spus şi au făcut aşa, ar fi fost nişte trândavi şi nişte necredincioşi, ai putea socoti că n- au ţinut sărbătorile din pricina trândăviei lor. Dar dacă sunt iubitori de Dumnezeu şi evlavioşi şi dacă şi-au dat sufletele pentru hotărârile lui Dumnezeu, atunci e lămurit că nu din pricina trândăviei nu păzeau Legea, ci din pricina că erau convinşi chiar de Lege că în afară de Ierusalim nu trebuie păzite aceste sărbători.
Din cele săvârşite de acei oameni sfinţi rezultă un adevăr foarte înalt, anume ca vieţuirea din vremea aceea cerea cu prisosinţă respectarea jcrtfclor, a sâmbetelor, a lunilor noi şi a tuturor celorlalte prescripţii legale, dar că păzirea lor nici nu putea înmulţi virtutea şi nici părăsirea lor nu avea tăria să-l facă rău pe omul vrednic şi destoinic sau să-i micşoreze cu ceva deplinătatea sufletului său. Sfinţii aceştia, care au trăit pe pământ luându-se la întrecere cu vieţuirea îngerească, n-au săvârşit nici una din aceste prescripţii legale: n-au adus jertfe, n-au ţinut sărbătorile, n-au ţinut un astfel de post, şi atât au plăcut lui Dumnezeu încât au biruit propria lor fire, iar prin minunile făcute de ei au adus toată lumea la cunoştinţa de Dumnezeu. Cine-l poate egala pe Daniel? Cine poate fi asemenea celor trei tineri care, prin faptele lor, au trăit cea mai mare poruncă a Evangheliei, care, înainte de Evanghelie, au arătat în viaţa lor capul tuturor bunătăţilor: “Mai mare dragoste decât aceasta, spune Domnul, nimeni nu are, ca cineva să-şi pună sufletul său pentru prietenii lui”. Ei şi-au pus sufletul lor pentru Dumnezeu. Dar nu sunt numai pentru asta minunaţi, ci şi pentru aceea că n-au făcut aşa pentru vreo plată. De aceea şi spuneau: “Este un Dumnezeu în ceruri, puternic să ne scoată pe noi; dar chiar dacă nu ne scoate, cunoscut să-ţi fie ţie, împărate, că nu vom sluji zeilor tăi”. “Ne este destulă plată că murim pentru Dumnezeu”. Şi făcând aceste fapte mari, arătau o virtute atât de înaltă, cu toate că nu păzeau nici una din prescripţiile Legii.
6. – Dar pentru ce, m-ar întreba cineva, Dumnezeu a dat aceste porunci dacă nu voia să fie împlinite?
- Dar dacă voia să fie împlinite, atunci pentru ce a dărâmat oraşul tău, iudeule? Dacă Dumnezeu voia să fie păzite aceste porunci, trebuia să facă din două una: sau să nu poruncească să se aducă jertfe într-un singur loc, odată ce avea să vă împrăştie pe faţa întregului pământ, sau, dacă voia ca voi să aduceţi jertfe numai în Ierusalim, să nu vă împrăştie în toată lumea şi să nu îngăduie să Fie călcat de picior duşman oraşul acela, singurul în care trebuia să aduceţi jertfe.
- Cum dar? Se contrazice Dumnezeu?, pot fi întrebat din nou. Pe de o parte porunceşte să se aducă jertfă numai într-un singur loc, iar pe de altă parte face să nu se poată aduce acolo jertfe?
- Deloc! Dimpotrivă, este (aici) deplin acord! La început Dumnezeu nu voia să vă dea poruncă să aduceţi jertfe. Ca să vă dovedesc aceasta îl voi aduce ca martor pe profet, care spune aşa: “Ascultaţi cuvântul Domnului, domni ai So-domei! Luaţi aminte la legea lui Dumnezeu, voi, popor al Gomorei!”. Proorocul nu le grăia nici sodomiţilor, nici locuitorilor Gomorei, ci iudeilor. Îi numeşte aşa, pentru că s-au înrudit cu ei prin imitarea răutăţii lor. Tot aşa îi numeşte şi câini – şi armăsari neînfrânaţi , nu pentru că ar fi ajuns câini sau armăsari, ci pentru că erau tot atât de desfrânaţi ca şi aceste animale: “Ce trebuinţă am Eu de mulţimea jertfelor voastre?, zice Domnul”. Sodomeii niciodată n-au adus jertfe; dar cuvântul acesta e spus iudeilor, pe care i-a numit aşa pentru pricina pe care am spus-o: “Ce nevoie am Eu de jertfele voastre?, zice Domnul. Sunt sătul de arderile de tot ale berbecilor; nu vreau seul mieilor şi sângele taurilor şi al ţapilor; nici chiar dacă aţi veni să vă arătaţi Mie. Cine a cerut toate acestea din mâinile voastre?”. Ai auzit cuvinte foarte lămurite care spun că Dumnezeu la început nu vă cerea jertfe? Dacă Dumnezeu le-ar fi cerut jertfe, ar fi poruncit şi tuturor celor vechi, care au trăit înaintea voastră, să aducă jertfe.
- Dar atunci, pentru ce iudeilor le-a îngăduit să jertfească?
- Pentru că a făcut un pogorământ faţă de slăbiciunea voastră. După cum un doctor care are de îngrijit un om bolnav, dar nervos şi neliniştit, care vrea să bea apă rece şi ameninţă că dacă nu i se dă se spânzură sau se aruncă în prăpastie, deci, după cum doctorul acesta, voind să împiedice un rău mai mare, îngăduie un rău mai mic în dorinţa de a-l smulge (pe cel bolnav) de la o moarte silnică, tot astfel a făcut şi Dumnezeu. Le-a îngăduit jertfele pentru că i-a văzut pe iudei înnebuniţi, neliniştiţi şi dornici de jertfe, pentru că i-a văzut că erau gata să treacă la idoli dacă n-ar fi primit poruncă să jertfească, dar, mai bine spus, nu numai că erau gata să treacă, ci chiar şi trecuseră.
Însăşi istoria face dovada că aceasta e pricina. Dumnezeu le-a îngăduit să aducă jertfe după sărbătoarea pe care o închinaseră demonilor. Aproape că le-a spus:
“Aţi înnebunit? Vreţi să jertfiţi? Atunci bine, jertfiţi-Mi cel puţin Mie!”. Dar cu toate că le-a îngăduit să jertfească, totuşi nu i-a lăsat să jertfească până la sfârşit, ci printr-un mijloc foarte înţelept i-a îndepărtat din nou de jertfe. Şi după cum doctorul acela – căci nimic nu mă opreşte să mă folosesc de aceeaşi pildă -, după ce a făcut pe placul bolnavului, după ce i-a adus de acasă o sticlă şi a hotărât ca bolnavul să bea apă rece numai din ea, înduplecându-l astfel şi pe bolnav, le-a poruncit celor ce-i dădeau să bea să crape pe ascuns sticla, pentru ca pe nesimţite şi pe nebăgate de seamă să-l dezbare de pofta aceea; deci, după cum a făcut doctorul acela, aşa a făcut şi Dumnezeu. A îngăduit iudeilor să jertfească, dar nu le-a îngăduit să facă acest lucru în altă parte din lume decât numai în Ierusalim.
Apoi, după ce au jertfit câtăva vreme. Dumnezeu a dărâmat oraşul, aşa cum doctorul a spart sticla, pentru ca, prin dărâmarea oraşului, să-i dezbare de jertfe chiar fără voia lor. Dacă le-ar fi spus deschis: “încetaţi cu jertfele!” , n-ar fi vrut să se lase cu uşurinţă de dorul lor nebun după jertfe; dar aşa, pentru că nu mai exista locul unde trebuiau să aducă jertfe, i-a depărtat pe nesimţite de nebunia aceasta.
Să ne închipuim că Doctorul este Dumnezeu, sticla este Ierusalimul, bolnavul cel neliniştit este poporul iudeu, iar apa rece este îngăduinţa şi voia de a jertfi. După cum doctorul a stins dorinţa cea deşartă a bolnavului după apă spărgând sticla, tot astfel şi Dumnezeu a oprit jertfele dărâmând Ierusalimul şi făcându-l tuturor iudeilor de necălcat. Dacă n-ar fi voit să oprească jertfele, atunci pentru care pricină a mărginit numai la Ierusalim această aducere de jertfe. El, Care pretutindenea este şi toate le plineşte? Dacă a redus slujirea lui Dumnezeu la jertfe, iar jertfele la loc, iar locul la timp, iar timpul la un singur oraş, atunci pentru ce a distrus acel oraş? Şi lucru minunat şi negrăit este acela că întreg pământul le este liber iudeilor, unde însă nu le este îngăduit să jertfească, şi numai în Ierusalim nu pot păşi, unde trebuie să aducă jertfe. Nu este oare limpede, chiar celor mai puţin înzestraţi oameni, pricina dărâmării Ierusalimului? După cum un arhitect, după ce a pus temeliile unei case, după ce a înălţat zidurile, după ce a boltit acoperişul şi după ce a încheiat bolta cu ajutorul unei pietre, surpă toată clădirea dacă scoate piatra aceea, tot aşa şi Dumnezeu.
A făcut din Ierusalim cheia de boltă a cultului iudaic; dărâmând Ierusalimul, a dărâmat tot cultul iudaic.
7. Să punem dar aici capăt luptei cu iudeii. Astăzi ne-am luptat cu ei, spunând numai atât cât este de ajuns pentru întărirea fraţilor noştri, ba chiar cu mult mai mult. Este nevoie dar acum să vă îndemn pe voi, cei de faţă, să aveţi mare purtare de grijă de fraţii noştri, mădularele noastre, ca să nu spuneţi cumva: “Ce mă priveşte pe mine? Pentru ce să mă interesez de alţii? Pentru ce să mă zbat?”. Stăpânul nostru a murit pentru noi, iar tu nu scoţi nici un cuvânt pentru fratele tău? Ce iertare vei avea? Ce apărare vei dobândi? Spune-mi, cum ai să stai cu îndrăznire înaintea scaunului de judecată a lui Hristos, când nici nu-ţi pasă că pier suflete? Dacă mi-ar sta în putinţă să-i cunosc pe toţi creştinii care aleargă la o sinagogă şi la sărbătorile evreieşti, n-aş mai avea nevoie de voi, ci singur m-aş sârgui cât mai iute pentru îndreptarea lor!
Când trebuie să-l îndrepţi pe fratele tău, nu te da îndărăt, chiar dacă ar trebui să-ţi dai viaţa! Imită-L pe Stăpânul tău! Dacă îţi este slugă, dacă îţi este soţie, ţine-i în casă cu toată străşnicia, ca să nu se ducă acolo! Dacă nu le dai voie să se ducă la teatru, cu atât mai mult nu trebuie să le dai voie să se ducă la sinagogă! Mai mare nelegiuire este să te duci la sinagogă decât la teatru! La teatru săvârşeşti un păcat, la sinagogă îţi pierzi credinţa! Nu spun asta ca să vă îndemn să vă duceţi la teatru! Şi ăsta e un rău! Ci ca să vă feriţi mai mult de sinagogă decât de teatru.
Spune-mi, pentru ce alergi la sinagoga iudeilor, ucigaşii lui Dumnezeu? Ce vrei să vezi acolo? Oameni care cântă din trâmbiţe? Ar trebui să stai acasă să suspini şi să plângi pentru ei! Să suspini şi să-i plângi că duc război împotriva poruncilor lui Dumnezeu, că diavolul dănţuieşte împreună cu ei!
Orice faptă săvârşită împotriva voinţei lui Dumnezeu, chiar dacă ea a fost îngăduită cândva, este, după aceea, aşa cum am spus mai înainte, o nelegiuire, este o pricină a mii şi mii de pedepse. Cântau, e drept, din trâmbiţe iudeii cândva, când aveau jertfe! Dar acum nu li se mai îngăduie să aducă jertfe. Ascultă, însă, pentru ce au primit trâmbiţe: “Fă-ţi trâmbiţe din argint mlădios”. Apoi, ca să le arate rostul lor, a adăugat: “Şi veţi trâmbiţa cu ele la arderile voastre de tot şi la jertfele voastre de împăcare”. Unde-ţi este acum jertfelnicul? Unde-ţi este chivotul? Unde-ţi sunt cortul şi Sfânta Sfintelor? Unde-ţi este preotul? Unde-ţi sunt Heruvimii slavei? Unde-ţi este jertfelnicul cel de aur? Unde-ţi este acoperământul împăcării? Unde-ţi este vasul? Unde-ţi sunt căţuile? Unde-ţi este focul coborât de sus? Le-ai părăsit pe toate, şi păstrezi numai trâmbiţele? Nu vezi că te joci mai mult decât slujeşti lui Dumnezeu?
Dar, după cum pe iudei îi învinuim că săvârşesc nelegiuiri, tot aşa, ba chiar mai mult, vă învinuim pe voi că vă adunaţi cu cei nelegiuiţi; şi nu-i învinuim numai pe cei ce se duc acolo, ci şi pe cei care pot să-i oprească, dar nu vor. Să nu-mi spui: “Ce legătură am eu cu el? Mi-e străin, nu-l cunosc!”. Atâta vreme cât e credincios, atâta vreme cât se împărtăşeşte cu aceleaşi Taine, atâta vreme cât îl întâlneşti în aceeaşi Biserică, îţi este mai apropiat decât toţi: şi decât fraţii, şi decât rudele, şi decât cunoscuţii. După cum suferă aceeaşi pedeapsă nu numai hoţii, ci şi cei care pot să-i împiedice, dar nu-i împiedică, tot aşa sunt pedepsiţi la fel nu numai cei necredincioşi, ci şi cei care pot să-i întoarcă de la necredinţă, dar nu vor, fie din lene, fie din nepăsare. Cel care a îngropat talantul l-a dat întreg stăpânului său; cu toate acestea, a fost pedepsit pentru că nu l-a înmulţit. Şi tu, dar, dacă însuţi eşti curat şi nepătat, dar dacă nu-ţi înmulţeşti talantul tău, nici nu aduci la mântuire pe un alt frate pierdut, vei păţi ca şi cel ce şi-a îngropat talantul.
Ce lucru mare vă cer, iubiţilor? Fiecare din voi să-mi aducă înapoi la biserică un frate, să-şi dea interesul, să se ostenească, pentru ca la următoarea Sfântă Liturghie să ne întâlnim cu multă îndrăznire, aducându-I lui Dumnezeu daruri, daruri mai de preţ ca toate, aducând aici sufletele celor rătăciţi de la credinţă. De-ar trebui să fim ocărâţi, să fim răniţi, sau să suferim orice altceva, să facem orice ca să-i câştigăm din nou pe aceşti fraţi. Să suferim în tăcere când bolnavii aceştia dau cu picioarele, ocărăsc şi insultă. Să nu ne usture ocărările lor.
Un singur lucru numai să dorim să vedem: însănătoşirea celui care se poartă atât de urât. De multe ori bolnavul sfâşie pieptul doctorului; asta însă nu-l face pe doctor să nu-l mai îngrijească pe bolnav. Nu este oare absurd ca aceia care îngrijesc de trupuri să aibă atâta purtare de grijă, iar noi să trândăvim când pier atâtea suflete, noi să nu vrem să suferim deloc când fraţii noştri, mădularele noastre, putrezesc? Pavel n-a făcut aşa! Dar cum? “Cine este slab, spune el, şi eu să nu fiu slab? Cine se sminteşte, şi eu să nu ard?”. Arată şi tu acest foc!
De vezi pe fratele tău că se pierde, de te-ar batjocori, de te-ar ocări, de te-ar bate, de te-ar ameninţa că-i eşti duşman, de ti-ar face orice altceva, suferă totul cu curaj, pentru ca să câştigi mântuirea lui! De ţi l-ai făcut vrăjmaş, îţi va fi Dumnezeu prieten şi te va răsplăti cu mari bunătăţi în ziua cea mare a judecăţii. Facă Dumnezeu ca prin rugăciunile sfinţilor să Fie aduşi la mântuire cei rătăciţi, ca voi să aveţi bune izbânzi la vânătoarea aceasta, ca atât cei vânaţi, cât şi iudeii cei hulitori să se elibereze de necredinţă şi să-L cunoască pe Hristos cel răstignit pentru ei, pentru ca, toţi într-un suflet şi cu o gură, să slăvim pe Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia slava şi puterea, împreună şi Sfântului Duh, în vecii vecilor. Amin.
1. Din ce pricină oare adunarea noastră este mai mare azi? Aţi venit negreşit ca să-mi cereţi făgăduiala! Aţi venit negreşit ca să primiţi argintul cel cu foc lămurit, pe care făgăduiam să vi-l pun în mâini! Căci “Cuvintele Domnului, spune Scriptura, cuvinte curate, argint cu foc lămurit, cercat în pământ”. Binecuvântat fie Dumnezeu, Care a pus în sufletul vostru o dorinţă atât de mare pentru ascultarea cuvintelor duhovniceşti! întocmai ca cei îndrăgostiţi de vin şi băutură, care se scoală în fiecare zi şi caută să afle şi iscodesc unde este vin bun de băut, unde sunt ospeţe, mese, petreceri, beţii, sticle, clondire şi pahare, tot aşa şi voi: în fiecare zi vă sculaţi şi căutaţi să aflaţi unde sunt îndemn, sfat, încurajare, învăţătură şi cuvânt îndreptat spre slava lui Hristos. De aceea şi eu cu mai multă râvnă vă voi vorbi şi cu toată dragostea voi depune în sufletele voastre ceea ce v-am făgăduit.
Lupta cu iudeii a luat sfârşitul cuvenit. Victoria am dobândit-o; cununa ne este desăvârşită, iar premiul l-am smuls chiar din predica de mai înainte. Am căutat să dovedesc că cele săvârşite de iudei acum în sinagoga lor sunt o nelegiuire, o călcare de poruncă, o luptă şi un război al oamenilor cu Dumnezeu. Şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, am dovedit-o cu de-amănuntul. Chiar dacă iudeii au să-şi mai recapete vreodată oraşul lor, chiar dacă au să se mai reîntoarcă la vieţuirea lor de mai înainte, chiar dacă au să-şi vadă templul lor ridicat, lucru ce nu se va întâmpla niciodată, totuşi nici aşa nu au nici o îndreptăţire în cele săvârşite de ei acum. Cei trei tineri, şi Daniel şi toţi ceilalţi care erau în robie, aşteptau să-şi recapete oraşul, aşteptau ca după şaptezeci de ani să vadă pământul patriei şi să trăiască după legile de mai înainte; dar cu toate că aveau făgăduinţă vădită şi mărturisită că au să se întoarcă, totuşi nici aşa nu îndrăzneau înainte de împlinirea făgăduinţei şi de întoarcere să săvârşească vreuna dintre ceremoniile legale pe care le săvârşesc iudeii aceştia acum.
Cu aceste cuvinte vei putea închide şi tu gura iudeului. întreabă-l: “Pentru ce posteşti când nu mai ai oraşul?”. De-ti va spune: „Aştept să-l dobândesc iarăşi” , răspunde-i: “Până îl vei dobândi, stai liniştit” Căci şi sfinţii aceia, până nu s-au întors în patria lor, n-au îndrăznit să facă ce faci tu acum. De aici se vede că tu săvârşeşti acum o nelegiuire, că tu calci poruncile lui Dumnezeu şi că ocărăşti vieţuirea cea după Lege, chiar dacă ai să-ţi recapeţi oraşul”.
Aşadar, pentru închiderea gurii celei neruşinate a iudeilor şi pentru dovedirea nelegiuirilor lor sunt destule cele spuse dragostei voastre în cuvântul de mai înainte.
Dar pentru că n-am urmărit numai să închid gura acelora, ci mai mult să învăţ Şi Biserica dogmele ei, haide să dovedim cu prisosinţă că iudeii nici n-au să-şi mai înalţe templul lor şi nici n-au să mai revină la vieţuirea după Lege de mai înainte. Astfel, voi veţi cunoaşte mai bine dogmele apostolice, iar iudeii vor fi vădiţi şi mai mult că sunt necredincioşi. Voi aduce ca martor nu pe un înger, nici pe un arhanghel, ci pe însuşi Stăpânul întregii lumi, pe Domnul nostru Iisus Hristos. Intrând în Ierusalim şi văzând templul, a zis: Ierusalimul va fi călcat în picioare de multe neamuri, până ce se vor împlini vremurile multor neamuri” , adică vremea sfârşitului lumii. Asupra templului a pronunţat această ameninţare: Că “nu va rămâne piatră pe piatră în locul acesta, le spunea ucenicilor, care să nu se risipească”. Prin aceste cuvinte a vestit mai dinainte dărâmarea cu desăvârşire a templului şi pustiirea lui până în sfârşit.
Iudeul însă aruncă negreşit mărturia lui Hristos şi nu primeşte cele spuse, zicând: “Cel ce a grăit aceste cuvinte îmi este duşman! Eu L-am răstignit! Cum să primesc mărturia Lui?”.
Acesta e lucru minunat, iudeule, că Acela pe Care tu L-ai răstignit, atunci ţi-a dărâmat oraşul, atunci a risipit poporul tău, atunci a împrăştiat neamul tău pe faţa întregului pământ, după ce tu L-ai răstignit. Prin asta îţi arată că a înviat, că trăieşte, că acum este în ceruri. Pentru că n-ai vrut să-I cunoşti puterea prin binefacerile pe care ţi le-a făcut, îţi arată tăria Lui de nebiruit şi de nedoborât prin aceste chinuri şi pedepse. Dar nici aşa nu crezi! Nu-L socoteşti Dumnezeu şi Stăpân al întregii lumi! îl socoţi un om ca toţi oamenii. Atunci, să facem cercetarea ca pentru un om! Dar cum facem cercetarea pentru oameni? Când îi vedem pe unii oameni că spun adevărul în toate împrejurările, că nu mint niciodată, dacă suntem oameni cu judecată, primim spusele lor, chiar de ne sunt duşmani; şi, dimpotrivă, când îi vedem că mint, nu le primim cu uşurinţă spusele, chiar dacă uneori spun adevărul.
2. Haide dar să vedem care e caracterul lui Hristos şi ce moravuri a avut? N-a prezis numai dărâmarea Ierusalimului şi a templului, ci a prezis atunci altele multe din cele ce aveau să se înfăptuiască mai târziu, după trecerea a multă vreme. Să aducem dar de faţă acele preziceri. Dacă vei vedea că a minţit în acelea, nu primi nici prezicerea aceasta, nici n-o socoti adevărată; dar dacă vei vedea că în toate grăieşte adevărul, dacă vei vedea că această prezicere a dărâmării oraşului şi a templului s-a împlinit, dacă vei vedea că timpul îndelungat scurs de atunci dă mărturie de adevărul prezicerii Lui, nu te mai purta cu neruşinare, nici nu te mai împotrivi unor lucruri mai strălucitoare decât soarele. Să vedem ce altceva a mai prezis Hristos!
S-a apropiat de El o femeie având un alabastru cu mir de mare preţ cu care a uns capul lui Iisus. Ucenicii au mustrat-o zicând: “Pentru ce nu s-a vândut acest mir cu trei sute de dinari şi să-i fi dat săracilor?”. Hristos i-a mustrat şi le-a grăit aşa: “De ce faceţi supărare femeii? Căci bun lucru a făcut”. “Căci vă spun vouă: Oriunde se va propovădui Evanghelia aceasta, în toată lumea, se va spune şi ce a făcut ea, spre pomenirea ei”.
A minţit sau a spus adevărul? S-a înfăptuit profeţia sau nu? întreabă-l pe iudeu! Oricât ar fi de neruşinat, nu va putea întoarce faţa de la această profeţie! în toate bisericile auzim vorbindu-se de femeia aceasta; în toate oraşele stau şi aud de ea: voievozi, generali, bărbaţi, femei, oameni iluştri, oameni de seamă, oameni vestiţi. În orice parte a lumii te-ai duce, vei vedea că toţi ascultă în deplină linişte fapta femeii, şi nu este parte a lumii care să nu ştie ce a făcut ea. Câţi împăraţi n-au făcut mare şi mult bine oraşelor, n-au câştigat războaie, n-au avut victorii, n-au mântuit popoare, n-au înfiinţat oraşe, n-au adunat averi cu nemiluita, şi totuşi au pierit odată cu faptele lor! Multe împărătesc multe femei de seamă, care au făcut multe binefaceri supuşilor lor, nu sunt cunoscute nici după nume. Dar femeia aceasta de jos, din popor, n-a turnat decât mir, şi totuşi este pe buzele întregii lumi; a trecut atâta vreme, dar nu i s-a stins amintirea şi nici nu i se va stinge vreodată. Şi doar n-a făcut o faptă vestită! Căci ce-a făcut? A uns cu mir! nici nu era o femeie cu vază! Era o femeie neluată în seamă, n-a avut nici mulţi martori! A săvârşit fapta ei între ucenici, nici locul nu era vestit, n-a săvârşit fapta ei în adunare mare de lume, în teatru, ci într-o casă, în faţa a numai zece oameni.
Cu toate acestea, nici nimicnicia femeii, nici puţinătatea martorilor, nici neînsemnătatea locului, nici altceva, n-au avut tăria să-i şteargă amintirea. Dimpotrivă, femeia aceasta este acum mai strălucită decât toate împărătesele şi decât toţi împăraţii! Timpul n-a dat uitării fapta ei. Te întreb: Pentru ce? Cui se datorează asta? Oare nu lui Dumnezeu, Care a fost cinstit atunci prin ungerea cu mir şi Care a răspândit numele ei pretutindeni? Te întreb: Este în stare un om să facă o astfel de profeţie?
Minunat şi neobişnuit lucru este într-adevăr să prezici ceva ce ai să faci tu; dar cu mult mai mare şi mai minunat lucru este să prezici cele pe care au să le facă alţii, să faci să ajungă crezute şi cunoscute de toţi. Domnul i-a prezis apoi lui Petru: “Pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui”.
Spune-mi, iudeule, ce obiecţie ai de adus spuselor acestora? Poţi dovedi ca mincinoasă această profeţie? Mărturia faptelor îţi stă împotrivă, oricât te-ai încăpăţâna tu! Câte războaie nu s-au pornit împotriva Bisericii! Oştiri multe au fost pregătite, arme au fost mânuite, tot felul de chinuri şi pedepse au fost născocite: tigăi, butuci, căldări, cuptoare, gropi, prăpăstii, dinţi de fiare sălbatice, adâncuri de apă, confiscări de averi şi alte mii şi mii de torturi, care nu pot fi cuprinse nici în cuvânt, dar nici îndurate cu fapta; şi nu numai de la cei străini, ci chiar de la cei apropiaţi. Un război civil cuprinsese atunci totul; ba chiar un război mai groaznic decât războiul civil, nu numai cetăţenii porniseră cu război împotriva cetăţenilor, ci rudele împotriva rudelor, cunoscuţii împotriva cunoscuţilor, prietenii împotriva prietenilor. Cu toate acestea, nimic din toate acestea n-a putut doborî Biserica, nici n-a slăbit-o. Şi lucru de mirare şi străin este că toate aceste lupte s-au pornit împotriva ei când încă era în faşă. N-ar fi fost un lucru atât de minunat că n-a fost doborâtă Biserica dacă s-ar fi dat aceste atacuri atunci când predica s-a înrădăcinat, când s-a sădit pe toată faţa pământului; dar ca la începutul învăţăturii, când credinţa abia fusese aruncată şi sufletul ascultătorilor era mai gingaş, să se dezlănţuie atâtea războaie, şi nu numai să nu piară creştinismul, ci, dimpotrivă, să se întindă mai mult, ei bine!, lucrul acesta este mai mare chiar decât orice minune.Ca să nu spui că Biserica a ajuns puternică acum datorită păcii date de împăraţi. Dumnezeu a îngăduit să i se ducă război atunci când era mai mică, atunci când părea mai slabă, pentru ca să afli că tăria ei de acum nu se datorează păcii date de împăraţi, ci puterii lui Dumnezeu.
3. Că lucrul acesta este adevărat, gândeşte-te la toţi filosofii eleni, câţi au voit să introducă învăţături noi, la toţi câţi au vrut să îndrepte lumea spre un nou fel de viaţă; de pildă: Zenon, Platon, Socrate, Diagora, Pitagora şi alţii nenumăraţi. Cu toate aceasta, atât de puţin au reuşit, încât marea mulţime nu-i cunoaşte nici după nume. Hristos însă nu numai că a dat un nou fel de vieţuire, dar a şi sădit-o pretutindeni în lume. Câte nu se spune că a făcut Apolonie din Tiana? Dar ca să cunoşti că tot ce s-a spus despre el a fost minciună, închipuire şi nimic adevărat, s-a stins şi a luat repede sfârşit.
Să nu socotească nimeni că aduc ocară lui Hristos pentru că vorbind despre El am amintit de Pitagora, de Platon, de Zenon, de Apolonie din Tiana. N-am făcut asta mânat de propriul meu gând, ci coborându-mă la slăbiciunea iudeilor, care îl socotesc simplu om. Pavel a făcut tot aşa. Când a fost în Atena, nu le-a vorbit atenienilor nici din profeţi, nici din Evanghelie, ci şi-a început cuvântarea de la un altar păgânesc. Nu pentru că socotea altarul acesta mai vrednic de credinţă decât Evangheliile, nici pentru că acele cuvinte scrise pe altar erau mai de preţ decât cuvintele profeţilor, ci pentru că vorbea către eleni, care nu credeau în nici unul de-ai noştri; de aceea îi convinge de adevărul spuselor lui cu propriile lor învăţături. De aceea grăieşte: “M-am făcut pentru iudei ca un iudeu… pentru cei ce nu au Legea, ca unul fără lege, deşi eu nu sunt fără lege în faţa lui Dumnezeu, ci în legea lui Hristos”.
Tot astfel şi Vechiul Testament, când vorbeşte iudeilor despre Dumnezeu, face la fel: “Cine este asemenea Ţie între dumnezei. Doamne?”.
- Ce spui, Moise? Comparaţia este desăvârşită?
- N-am grăit aşa pentru ca să fac o comparaţie, răspunde Moise. Am grăit aşa pentru că le vorbesc iudeilor, care au o idee foarte bună despre demoni. M-am coborât la slăbiciunea lor ca să le pot da acest fel de învăţătură.
Aşadar, pentru că şi eu grăiesc iudeilor care îl socotesc pe Hristos un simplu om, un călcător de lege oarecare, de aceea am făcut cercetarea, aducând în discuţie pe filosofii admiraţi de eleni.
Dar dacă vreţi, să vă dau pilde şi dintre iudei despre oameni care au încercat să dea învăţături noi, despre oameni care au avut ucenici, care au fost proclamaţi conducători şi apărători ai poporului, şi care repede s-au stins, pentru a vă dovedi că Hristos n-a fost un simplu om. Cu o astfel de dovadă a închis şi Gamaliei gura iudeilor. Când a văzut că iudeii din sinedriu se înfurie şi că doresc să verse sângele ucenicilor, Gamaliei, voind să-i oprească de la nebunia lor de nestăpânit, a poruncit să-i scoată afară puţin pe Apostoli şi le-a grăit aşa: “Luaţi aminte la voi ce aveţi să faceţi cu oamenii aceştia. Mai înainte de zilele acestea s-a ridicat Teudas, zicând că el este cineva mare şi l-au urmat patru sute de bărbaţi; şi acela a pierit şi toţi câţi au ascultat de el s-au risipit. Şi după acela s-a sculat Iuda Galileeanul, care a atras popor mult; şi acela a murit, iar ucenicii lui au pierit. Şi acum vă spun vouă: Luaţi aminte la voi, că dacă va fi de la oameni lucrul acesta, se va nimici; dar dacă este de la Dumnezeu, nu-l veţi putea nimici, şi nu cumva să vă faceţi şi luptători împotriva lui Dumnezeu”.
- Dar de unde putem cunoaşte că se va nimici dacă este de la oameni?
- Din cele petrecute cu Iuda şi Teudas, le răspunde Gamaliel. Aşa şi cu cel predicat de aceştia. Dacă e la fel ca Iuda şi Teudas, şi nu lucrează totul cu puterea dumnezeiască, aşteptaţi puţin, şi deznodământul faptelor vă va în credinţa; şi veţi cunoaşte la sfârşit dacă este un înşelător şi un nelegiuit, după cum spuneţi, sau dacă este Dumnezeu, Care ţine totul şi le rânduieşte cu putere negrăită pe toate cele ale noastre. Lucru care s-a şi întâmplat. Au aşteptat, şi s-a arătat chiar prin fapte dumnezeiasca şi nebiruita Lui putere. Şi viclenia pe care a născocit-o diavolul spre înşelarea celor mulţi s-a întors asupra capului său. Diavolul a vrut sa umbrească venirea lui Hristos şi întruparea Lui cea adevărată. De aceea, când a văzut că a venit pe pământ, a adus şi nişte înşelători, despre care am vorbit mai sus, pentru ca să socotească lumea că şi El este unul dintre aceia. Şi, după cum în timpul răstignirii a făcut să fie răstigniţi cu El şi doi tâlhari, tot aşa a făcut şi la venirea Lui: s-a grăbit să umbrească adevărul prin vecinătatea minciunii. Dar nu a reuşit nici acolo, nici aici. Dimpotrivă, tocmai aceasta I-a arătat puterea lui Hristos.
Te întreb: Pentru ce despre doi din cei trei, care au fost răstigniţi în acelaşi loc, în acelaşi timp, de aceiaşi judecători, nu se mai spune nimic, şi numai Acestuia I se închină lumea?
Te întreb iarăşi: Pentru ce nu se mai cunoaşte nici numele acelor mulţi filosofi care au căutat să aducă în lume o nouă învăţătură şi o nouă vieţuire, care au avut ucenici, iar Acesta este slujit de toată lumea? Prin comparaţie se pun în evidenţă lucrurile. Compară dar, iudeule, şi află covârşirea adevărului! Care înşelător a dobândit atâţia credincioşi pe tot întinsul lumii? Care înşelător şi-a întins cultul lui de la o margine la alta a lumii? Care înşelător îi are pe toţi oamenii supuşi, şi asta când i s-au pus atâtea piedici? Nimeni! Deci e evident că Hristos n-a fost înşelător, ci mântuitor, binefăcător, purtător de grijă şi apărător al vieţii noastre.
Vreau să mai vorbesc despre încă o profeţie a Lui. A spus: “N-am venit să aduc pace pe pământ, ci sabie”. Prin aceste cuvinte n-a vrut să spună că asta voia, ci a arătat ce avea să se întâmple odată cu venirea Lui. “Am venit, spune EL să-l despart pe fiu de tatăl lui, pe noră de soacra ei, pe fiică de mama ei”.
Te întreb: De unde a prezis acestea dacă era simplu om, un om ca toţi oamenii?
Spusele lui Hristos au acest înţeles. Avea să se întâmple ca într-o casă unul să fie credincios, iar altul necredincios. Hristos a prezis că tatăl are să-l tragă la necredinţă pe fiul lui, de aceea a spus: “Atât de mare va fi puterea predicii, încât Fiii îi vor dispreţui pe taţi, fiicele pe mame, copiii pe părinţi. Vor voi nu numai să-i dispreţuiască pe cei ai lor, ci chiar să-şi dea viaţa, să sufere şi să pătimească totul numai să nu se lepede de credinţă”. De unde I-a venit Lui gândul că are să fie copiilor mai cinstit decât părinţii, părinţilor mai dulce decât copiii, bărbaţilor mai de dorit decât femeile? Şi asta nu numai într-o casă, nici în două sau trei sau zece, sau douăzeci sau o sută, ci pe întinsul întregii lumi, în toate oraşele şi ţările, pe pământ, pe mare, în ţinuturi locuite şi nelocuite. Şi iarăşi, nu poţi spune că a spus aşa, şi nu s-a înfăptuit. Mulţi, la început, dar mai bine spus încă şi acum, sunt urâţi pentru credinţă, sunt alungaţi din casele părinteşti, şi pentru nimic nu se mai întorc în ele, căci le este îndestulătoare mângâiere să sufere acestea pentru Hristos.
Te întreb: Care dintre oameni a avut vreodată o putere ca aceasta?
Hristos deci, Care a prezis toate acestea, Care a prezis despre femeia aceea, despre tăria Bisericii, despre războiul din familii, tot El a prezis şi că va cădea templul, că va fi cucerit Ierusalimul, că oraşul nu va mai fi oraş al iudeilor, ca mai înainte. Dacă a minţit în toate celelalte şi nu s-au înfăptuit, nu crede nici în acestea, dar dacă vezi că acelea strălucesc prin înfăptuirea lor, că toate cresc în fiecare zi, dacă vezi că nici porţile iadului n-au biruit Biserica, dacă vezi că fapta femeii aceleia este cântată în întreaga lume după atâta vreme, dacă vezi că oamenii care cred în El îl preferă pe El părinţilor, femeilor şi copiilor proprii, te întreb, pentru ce numai în această prezicere nu crezi, mai cu seama când mărturia timpului îţi închide neruşinata-ţi gură? Dacă după căderea Ierusalimului ar fi trecut numai zece ani, sau douăzeci sau treizeci sau cincizeci – dar de fapt nici aşa n-ar trebui să fii necuviincios -, totuşi ţi-ar mai fi rămas o chichiţă ca să stărui în încăpăţânarea ta. Dar pentru ce să mai ai atâta lipsă de cuviinţă în zadar şi de pomană, când n-au trecut numai cincizeci de ani, ci chiar o sută, de două ori pe atâta, de trei ori şi cu mult mai mult de trei sute de ani după cădere, şi nici urmă, nici umbră nu s-a văzut vreodată de schimbarea aşteptată de voi?
4. Sunt de-ajuns cele spuse pentru a dovedi că templul n-are să mai fie niciodată ridicat. Dar pentru că este mare bogăţia adevărului, să las Evangheliile şi să mă îndrept spre profeţi, în care se pare, mai cu seamă, că iudeii cred. Voi dovedi din profeţi că nu se va ridica nici oraşul, nici templul. La drept vorbind, eu n-aş avea nevoie să dovedesc că nu se vor ridica; asta nu-i treaba mea, ci a iudeilor, ei să-mi dovedească contrariul, că se vor ridica. Eu am mărturia dată de timp; ea luptă pentru mine. Iudeii însă, biruiţi de însuşi deznodământul lucrurilor, nu pot să aducă nici un fapt pentru dovedirea spuselor lor; cu toate acestea, se laudă în zadar, de pomană, când ar fi drept să dea mărturie că templul va fi ridicat. Spusele mele le dovedesc cu faptele: oraşul a căzut şi n-a mai fost ridicat, deşi a trecut atâta amar de vreme; cele susţinute de iudei sunt însă numai în cuvintele lor. Şi ar trebui ca ei să arate cu dovezi că iarăşi va fi ridicat oraşul. Doar aşa se fac dovezile şi în procesele de la tribunale.
Când doi oameni au un proces pentru vreo pricină oarecare, şi unul din ei aduce dovezi scrise pentru spusele sale, iar celălalt împricinat îi atacă spusele, acesta, şi nu cel care a adus mărturiile scrise, este silit să aducă martori sau alte dovezi că lucrurile nu stau aşa cum spun dovezile scrise. Aşa ar trebui să facă şi iudeii! Să ne aducă martor un profet, care să spună că oraşul va fi ridicat negreşit. Dacă ar fi trebuit ca robia voastră de acum să aibă sfârşit, ar fi fost neapărat trebuincios ca profeţii să fi vestit asta de mai înainte. Lucrul acesta sare în ochi oricărui om care şi-a plecat ochii cât de cât asupra cărţilor profetice. Căci era obicei vechi la iudei ca de la început profeţii să vestească mai dinainte nenorocirile sau lucrurile bune ce aveau să vină peste ei.
- Pentru care pricină? De ce?
- Din pricina marii lor nerecunoştinţe şi neobrăzări. Iudeii uitau îndată binefacerile pe care le făcea lor Dumnezeu; atribuiau aceste binefaceri demonilor şi socoteau că aceştia le fac bine. După ce au fost scoşi din Egipt, după ce a fost despărţită Marea Roşie, după ce au fost făcute celelalte minuni, au uitat că Dumnezeu le-a făcut, şi le-au pus pe seama demonilor şi i-au spus lui Aaron: “Fă-ne nouă dumnezei care să meargă înaintea noastră” , iar lui Ieremia îi spun: “Că despre cuvântul pe care ni l-ai grăit în numele Domnului nu te vom asculta; că vom face tot cuvântul care va ieşi din gura noastră: să tămâiem reginei cerului şi să-i turnăm ei turnări, aşa cum am făcut şi noi şi părinţii noştri şi regii noştri şi dregătorii noştri, şi ne-am săturat de pâine şi ne-a fost bine şi nenorociri n-am cunoscut. Dar de când am încetat să îi tămâiem reginei cerului şi să-i mai turnăm ei turnări, suntem toţi strâmtoraţi şi murim ucişi de sabie şi de foamete”.
Deci, pentru ca iudeii să nu mai pună pe seama demonilor cele ce li se întâmplau, ci ca să creadă că şi pedepsele, şi binefacerile le vin totdeauna de la Dumnezeu, unele pentru păcatele lor, iar altele pentru iubirea Sa de oameni, de la început profeţii le preziceau cele ce aveau să se întâmple. Şi ca să afli că aceasta e pricina prezicerii, ascultă ce spune poporului iudeu prea marele glăsuitor Isaia: “Ştiu cu eşti îndărătnic şi vână de fier este grumazul tău” , adică neînduplecat, “şi fruntea îţi este de aramă” , adică neruşinat. Aşa avem şi noi obiceiul, că îi numim cu faţa de aramă pe cei ce nu ştiu să roşească. “Şi ţi-am vestit ţie, continuă profetul, cele ce au să vină peste tine înainte de a se întâmpla şi auzite ţi le-am făcut”.
Apoi, pentru a arăta pricina prezicerii, a adăugat: “…ca să nu zici: Idolii mi-au făcui bine; chipurile cele cioplite şi cele turnate mi-au poruncit mie”. Şi iarăşi, pentru că unii erau iubitori de ceartă şi îngâmfaţi şi se neobrăzau după împlinirea prezicerilor spunând că n-au auzit de ele, profeţii nu numai că preziceau cele ce aveau să se întâmple, dar mai luau şi martori ai spuselor lor. Astfel, tot Isaia spune: “Fă-mi mie martori din oameni credincioşi pe Vrie, preotul, şi pe Zaharia, fiul lui Varahia”.
Şi nu numai aceasta a făcut profetul, ci a şi scris profeţia într-o carte nouă, pentru ca, după înfăptuirea profeţiei, chiar scrierea să mărturisească împotriva lor, că li s-a prezis dintru început şi cu multă vreme înainte. N-a scris-o într-o carte oarecare, ci într-o carte nouă, în stare să reziste multă vreme şi să nu fie stricată de vreme; o carte care să aştepte împlinirea faptelor scrise în ea. Că acesta e adevărul, că Dumnezeu le-a prezis iudeilor toate cele ce aveau să se întâmple, o voi dovedi nu numai cu cele spuse, ci chiar cu nenorocirile şi binefacerile pe care le-au primit.
5. Iudeii au îndurat trei robii foarte amare. Pe nici una dintre ele n-a adus-o Dumnezeu fără prezicere, ci a făcut ca toate să fie vestite mai dinainte, prezicând cu de-amănuntul şi locul şi timpul, şi persoana, şi felul robiei, şi întoarcerea, şi toate celelalte.
Voi vorbi despre cea dintâi, despre robia egipteană. Dumnezeu, vorbind către Avraam, îi grăieşte aşa: “Cunoaşte bine că străină va fi sămânţa ta în pământ străin; şi o vor robi şi o vor chinui patru sute de ani. Dar pe neamul acela căruia îi vor robi, îl voi judeca Eu, zice Domnul. Iară întru al patrulea neam se vor întoarce aici cu avere multă”. Ai văzut că a spus numărul anilor? Patru sute. A spus şi chipul robiei. Nu numai că vor robi, dar vor fi şi chinuiţi. Ascultă cum explică Moise mai târziu chinurile: “Paie nu se dau robilor tăi, grăieşte el, şi ne spun să facem cărămizi”. Erau biciuiţi în fiecare zi ca să afli ce înseamnă cuvintele: “îi vor robi şi-i vor chinui”.
Cuvintele: “pe neamul acela căruia îi vor robi, îl voi judeca Eu” vorbesc de înecarea egiptenilor în Marea Roşie, pe care descriind-o Moise în cântările sale, aşa zicea: “Pe cal şi călăreţ i-a aruncat în mare”. Dumnezeu le prezice apoi şi chipul întoarcerii; că vor ieşi din Egipt cu avere multă. “Să ceară, spune Scriptura, fiecare de la vecinul lui şi de la cel împreună cu sine locuitor, vase de aur şi de argint”. Dumnezeu a făcut ca iudeii să-şi ia, fără voia egiptenilor, plata, pentru că robiseră multă vreme şi nu primiseră plată. Şi strigă profetul zicând: “Şi i-a scos pe ei cu argint şi aur şi nu era bolnav în seminţiile lor”.
Această primă robie a fost anunţată mai dinainte cu toată amănunţimea. Haide să ducem cuvântul şi la a doua.
- Care e aceasta?
- Robia babilonică! Şi pe aceasta a anunţat-o mai dinainte cu de-amănuntul profetul Ieremia, grăind aşa: “Aşa a zis Domnul: Când vi se vor împlini în Babilon şaptezeci de ani, vă voi cerceta pe voi şi voi pune peste voi cuvintele
Mele cele bune, ca să vă întoarceţi în locul acesta. Şi vă voi întoarce din robia voastră şi vă voi aduna din toate neamurile şi din toate locurile în care v-am împrăştiat, zice Domnul, şi vă voi întoarce în locul de unde v-am mutat acolo”. Vezi că şi aici a vorbit de oraş, de numărul anilor, de locul de unde să-i adune şi de locul unde să-i adune? De aceea şi Daniel n-a făcut rugăciune pentru ei mai înainte de plinirea celor şaptezeci de ani.
- Şi cine spune asta?
- Însuşi Daniel, grăind aşa: “Şi eu, Daniel, făceam lucrurile regelui şi mă miram de vedenie, şi nu era cine să o înţeleagă. …Şi am înţeles din Cărţi numărul anilor, despre care a fost cuvântul Domnului către Ieremia profetul, pentru pustiirea Ierusalimului, vreme de şaptezeci de ani. Şi mi~am îndreptat faţa mea către Domnul Dumnezeu, stăruind în rugăciune şi cerere, cu post, cu sac şi cu cenuşă”.
Ai auzit cum a fost vestită mai dinainte şi această robie? Şi înainte de timpul hotărât Profetul n-a îndrăznit să-I aducă lui Dumnezeu cerere şi rugăciune, ca să nu se apropie de Dumnezeu în zadar şi fără folos, ca să nu audă ceea ce auzise Ieremia: “Nu te ruga pentru poporul acesta şi nu cere ceva pentru ei; că nu te voi asculta”. Atunci s-a rugat, când sentinţa fusese îndeplinită, când a venit timpul ca iudeii să se întoarcă în tara lor. Şi nu s-a rugat în chip obişnuit, ci cu post, cu sac şi cu cenuşă. A făcut Dumnezeu ceea ce obişnuim să facem cu oamenii. Şi noi, când vedem că slugile unor oameni sunt aruncate în închisoare pentru multe şi mari păcate, nu ne rugăm pentru ele îndată, nici la începutul pedepsei, ci lăsăm să treacă vreo câteva zile ca să se înţelepţească, şi atunci ne apropiem de stăpânii lor; avem în ajutor şi timpul. Aşa a făcut şi Profetul. După ce iudeii au fost pedepsiţi – nu după mărimea păcatelor lor, dar totuşi au fost pedepsiţi -, s-a apropiat de Dumnezeu ca să se roage pentru ei. Să ascultăm, dacă vreţi, şi rugăciunea aceasta: “M-am mărturisit şi am zis, spune el: Doamne Dumnezeule, Cel mare şi minunat. Cel ce păzeşti legământul Tău şi mila Ta pentru cei ce Te iubesc pe Tine şi păzesc poruncile Tale”.
- Ce faci, Daniele? Aminteşti de cei ce păzesc legile lui Dumnezeu când te rogi pentru nişte oameni care au păcătuit şi au călcat legile Lui? Sunt oare vrednici de iertare cei ce au călcat poruncile Lui?
- Dar nu spun aceste cuvinte pentru ei, îmi răspunde Daniel, ci pentru strămoşii lor de demult, pentru Avraam, pentru Isaac, pentru Iacov. Acelora le-a dat făgăduinţa, lor le-a făgăduit, căci ei I-au păzit poruncile. Amintesc de strămoşi tocmai pentru că aceştia n-au nici un drept la mântuire.
Iar ca să nu socoteşti că a spus aceste cuvinte despre iudeii din robie, după ce a spus: “Cel ce păzeşti legământul Tău şi mila Ta pentru cei ce Te iubesc pe Tine şi păzesc poruncile Tale” , a adăugat: “Am păcătuit, am făcut fărădelege, am făcut nedreptate, am fost necredincioşi, ne-am depărtat de la poruncile Tale şi de la judecăţile Tale şi n-am ascultat de robii Tăi, profeţii”. O singură apărare le mai rămâne celor păcătoşi după ce au săvârşit păcatele: să-şi mărturisească păcatele! Uită-te, te rog, şi la virtutea dreptului Daniel, şi la nerecunoştinţa iudeilor! El, care nu se ştia cu nimic vinovat, se osândeşte cu multă asprime, zicând: “Am păcătuit, am făcut fărădelege, am făcut nedreptate” ; iar iudeii, care erau plini de mii şi mii de păcate, făceau contrariul, zicând: “Am păzit poruncile Tale, şi acum îi fericim pe cei străini (de credinţă,), şi se înalţă cei ce fac fărădelegi”. După cum drepţii obişnuiesc să se smerească după ce fac fapte bune, tot astfel şi cei răi se laudă după ce fac păcate. Omul care nu se ştia cu nimic pe cuget, Daniel, spune: “Am făcut fărădelege, ne-am depărtat de la poruncile Talei”. Iudeii, care aveau mii de păcate pe cugetul lor, spuneau: “Am păzit poruncile Tale”. Vă spun acestea ca să fugiţi de mândria iudeilor şi să îmbrăţişaţi smerenia lui Daniel.
6. Apoi, după ce a ţinut de rău fărădelegea lor, vorbeşte şi de pedeapsa pe care au suferit-o. După aceea, voind să-i întoarcă pe Dumnezeu spre milă, zice: “Şi a venit peste noi blestemul şi jurământul cel scris în legea lui Moise, robul lui Dumnezeu, pentru că am păcătuit”.
- Ce blestem e acesta?
- Vreţi să vi-l citesc? “Dacă nu veţi sluji Domnului Dumnezeului vostru, spune Scriptura, voi aduce peste voi neam neruşinat, a cărui limbă nu o veţi înţelege, şi veţi fi puţini la număr”. Acelaşi lucru l-au arătat şi cei trei tineri. Au arătat că faptele iudeilor au adus peste ei acest fel de pedeapsă. Şi, mărturisindu-se şi ei lui Dumnezeu, ziceau despre păcatele poporului: “Ne-ai dat pe noi în mâinile unor duşmani nelegiuiţi, a unor depărtaţi de Tine, foarte răi, pe mâinile unui împărat nedrept, cel mai nelegiuit de pe tot pământul”. Ai văzut că s-a împlinit blestemul acela care zice: “Veţi fi puţini la număr” , şi acela care spune: “Voi aduce peste voi neam neruşinat” ? Acelaşi lucru îl lasă şi Daniel să se înţeleagă şi spune: “Au venit peste noi rele, cum n-au mai fost sub cerul întreg ca acelea care au fost în Israel”.
- Care sunt acestea?
- “Mamele şi-au mâncat copiii”. Profeţia aceasta o face Moise, iar înfăptuirea ei o arată Ieremia. Moise spune: “Femeia cea gingaşă şi duioasă, al cărei picior n-a încercat să păşească din pricina gingăşiei şi duioşiei ei, se va atinge de masă nelegiuită şi va mânca din copiii ei”. Iar Ieremia, arătând că s-a săvârşit fapta aceasta, spune: “Mâini de femei îndurătoare au fiert pe copiii lor”.
Cu toate că Daniel a vorbit de păcatele pe care le-au săvârşit iudeii, cu toate că a arătat ce pedeapsă au suferit, totuşi nici aşa nu cere pentru ei iertare de la Dumnezeu pe temeiul suferinţelor lor. Iată dar judecată de slujitor al lui Dumnezeu! După ce arată că nici n-au suferit pe măsura păcatelor lor şi nici nu li s-au şters păcatele prin cele ce au suferit, aleargă la îndurările lui Dumnezeu şi la iubirea Lui de oameni şi zice: “Şi acum. Doamne Dumnezeul meu. Cel ce l-ai scos pe poporul Tău din pământul Egiptului, şi Ţi-ai făcut Ţie nume până în ziua aceasta, am păcătuit, am făcut nelegiuire”. Cu alte cuvinte Daniel spune aşa: “După cum l-ai mântuit pe popor din Egipt nu pentru faptele lor, ci pentru că ai văzut necazul şi strâmtorarea lor şi ai auzit strigătul lor, tot aşa şi pe noi slobozeşte-ne din necazurile de acum numai pentru iubirea Ta de oameni; căci altă îndreptăţire de mântuire nu avem”. După ce a spus acestea şi a plâns îndeajuns, aduce vorba de oraş, ca despre o femeie dusă în robie, şi zice:
“Arată faţa Ta peste sfinţenia Ta. Pleacă, Dumnezeul meu, urechea Ta şi auzi! Deschide ochii Tăi şi vezi pieirea noastră şi a oraşului Tău, în care s-a chemat numele Tău”.
Proorocul i-a trecut pe dinaintea ochilor minţii lui pe oameni, şi n-a găsit pe nimeni care să poată să-L facă îndurător pe Dumnezeu; de aceea caută scăparea în ziduri; pune înainte însuşi oraşul Ierusalim, îi arată lui Dumnezeu pustiirea lui. Şi terminând cu aceste vorbe cuvântul său, L-a făcut îndurător pe Dumnezeu. Lucru ce se vede din întâmplările ce au urmat.
Dar trebuie să mă întorc la şirul cuvântului meu. Digresiunea aceasta n-am făcut-o nici în zadar, nici fără rost, ci ca să vă odihnesc puţin sufletul obosit de necontenitele mele lupte. Haide dar să ne întoarcem de unde am rămas şi să arătăm că nenorocirile care aveau să vină peste iudei au fost vestite mai dinainte cu toată precizia. Am arătat până acum că cele două robii au venit peste ei după ce au fost profeţite; n-au venit la întâmplare şi pe neaşteptate. Rămâne deci să vorbesc despre a treia robie, şi de robia aceasta de acum a evreilor, şi să vă arăt lămurit că nici un profet n-a făgăduit că va fi vreo scăpare sau vreo izbăvire din nenorocirile care-i stăpânesc acum.
- Care este a treia robie?
- Robia din timpul lui Antioh Epifaniu. După ce Alexandru, împăratul macedonenilor, l-a ucis pe Darius, împăratul perşilor, Alexandru a ajuns singur stăpânitor. După moartea lui Alexandru, au urmat patru împăraţi. La multă vreme în urmă, unul dintre aceşti patru împăraţi a fost Antioh. El a dat foc templului, a pustiit Sfânta Sfintelor, a oprit jertfele, i-a supus pe iudei şi a desfiinţat toată vieţuirea cea după lege a iudeilor.
7. Acestea toate au fost anunţate mai dinainte cu toată amănunţimea, chiar până la zile, de către Daniel. Când se vor întâmpla, cum, de cine, în ce chip, când se vor termina, ce schimbare vor produce. (Pe toate) le veţi cunoaşte mai bine când veţi auzi despre vedenia pe care a vestit-o profetul în pildă.
Pe împăratul perşilor, pe Darius, îl numeşte berbec; pe împăratul elenilor, adică pe Alexandru, îl numeşte ţap; apoi, pe cei care se ridică după acela îi numeşte patru coarne; iar pe Antioh îl numeşte cel din urmă corn. Dar mai bine este să auziţi chiar vedenia: “Am văzut, spune el, în vedenie şi eram în Ulai – un loc oarecare numit aşa în limba persană – şi am ridicat ochii mei şi m-am uitat şi, iată, un berbec stătea înaintea fluviului Ulai şi avea coarne înalte, şi unul era mai înalt decât celălalt; şi cel înalt a crescut cel din urmă. Şi am văzut berbecul dând cu coarnele spre apus şi înspre miazănoapte şi înspre miazăzi, şi toate fiarele nu puteau sta înaintea lui, şi nu era cine să le scoată din mâna lui; şi a făcut după voia lui şi s-a mărit. Şi eu priveam”. Vorbeşte aici de împărăţia persană care s-a întins pe tot pământul.
Apoi, vorbind despre Alexandru Macedon, zice: “Şi iată un ţap de capre venea dinspre miazăzi pe faţa întregului pământ, dar nu atingea pământul; şi avea ţapul acela un corn între ochii lui”. Vorbeşte apoi de lupta lui Alexandru cu Darius, şi arată biruinţa lui desăvârşită. “Şi a venit, grăieşte Profetul, ţapul până la berbecul care avea coarnele şi s-a repezit asupra lui şi l-a lovit pe berbec – căci trebuie să mai prescurtez textul profeţiei – şi a zdrobit amândouă coarnele lui; şi nu era cine să scoată berbecul din mâna lui”. După acestea vorbeşte despre sfârşitul lui Alexandru şi despre succesiunea celor patru împăraţi: “Şi când era el în putere, s-a sfărâmat cornul lui cel mare şi au crescut alte patru coarne de dedesubtul lui, spre cele patru vânturi ale cerului”.
Cu aceste cuvinte. Profetul a ajuns la Antioh împăratul; şi, arătând că este unul din cele patru coarne, zice aşa: “Şi din unul dintre ele a ieşit un corn puternic şi s-a mărit tare spre miazăzi şi spre răsărit”. Arată, apoi, că (acesta) a distrus felul de vieţuire iudaic: “Şi din pricina lui jertfa s-a tulburat prin păcat. Şi s-a făcut şi i-a mers bine, dar templul a fost pustiit şi a fost dat peste jertfă păcat”. După ce a fost doborât altarul şi au fost călcate în picioare sfintele, a aşezat un idol înlăuntru şi aducea jertfe nelegiuite demonilor: “Şi a fost dată jos dreptatea. Şi a făcut şi i-a mers bine”.
Apoi, vorbind din nou despre aceeaşi împărăţie, despre împărăţia lui Antioh Epifaniu, despre robie, despre căderea Ierusalimului, despre pustiirea templului, a adăugat şi timpul. Daniel şi-a început proorocia cu împărăţia lui Alexandru, iar la sfârşitul cărţii istoriseşte cele petrecute între timp: războaiele câte au fost între Ptolomei şi Seleuci, câte au lucrat generalii acestora, vicleniile, victoriile, expediţiile, luptele pe mare şi luptele pe uscat. Când a ajuns la Antioh, termină şi spune: “Braţe din el se vor scula şi vor spurca locul cel sfânt şi vor face să înceteze jertfa cea necurmată – prin jertfa cea necurmată vorbeşte despre jertfele cele continui din fiecare zi – şi vor pune în el urâciunea şi pe cei ce nu păzesc legământul – adică pe acei iudei care calcă Legea Veche – şi-i vor duce la cădere – şi-i vor avea cu ei şi-i vor muta -, iar poporul care cunoaşte pe Dumnezeul lui se va întări- vorbeşte despre cele petrecute în timpul Macabeilor, în timpul lui Iuda, Simon şi Ioan -, iar cei pricepuţi ai poporului se vor pricepe la multe; dar vor slăbi întru sabie şi pară de foc – istoriseşte iarăşi despre incendierea Ierusalimului – şi întru robie şi întru jaf de zile; şi în slăbiciunea lor vor fi ajutaţi cu ajutor mic – arată că în vremea acelor nenorociri vor mai putea să răsufle şi să-şi mai revină din greutăţile abătute peste ei – şi li se vor adăuga lor mulţi întru căderi, şi vor slăbi chiar dintre cei pricepuţi”. Spunea aceste cuvinte pentru a arăta că vor cădea mulţi, chiar dintre cei ce stau. Apoi Profetul spune şi pricina pentru care Dumnezeu a îngăduit să li se întâmple aceste nenorociri atât de mari.
- Care e pricina?
- “Ca să-i încerce ca prin foc, să-i aleagă şi să-i înălbească până la vremea sfârşitului”. Cu alte cuvinte, spune aşa: Dumnezeu a îngăduit aceste nenorociri ca să-i curăţească şi să-i arate pe cei vrednici dintre ei.
Povesteşte apoi despre puterea acelui împărat şi spune: “Şi va face după voia lui şi se va înălţa şi se va mări”. Şi după ce a vorbit de gândul lui cel hulitor, a adăugat: “Va grăi cu semeţie împotriva Dumnezeului dumnezeilor şi-i va merge bine până ce se va sfârşi mânia”. Prin aceste cuvinte Profetul arată că împăratul acela stăpâneşte aşa şi-i merge atât de bine, nu din pricina vredniciilor proprii, ci din pricina mâniei lui Dumnezeu faţă de poporul iudeu. După ce vorbeşte apoi, în alte multe cuvinte, despre relele câte le va face împăratul acesta Egiptului şi Palestinei, după ce spune cum se va întoarce, la chemarea cuiva, şi care e pricina care-l sileşte să facă asta, vorbeşte şi de schimbarea timpurilor: Iudeii vor dobândi oarecare uşurare după ce vor trece prin aceste nenorociri, căci li se va trimite un înger în ajutorul lor: “în vremea aceea se va scula Mihail, voievodul cel mare, cel ce stă (de veghe) pentru fiii poporului tău, şi va fi vreme de necaz; unul la fel cu acesta n-a fost de când este neam pe pământ până în vremea de acum; şi în vremea aceea se va mântui tot poporul care s-a aflat scris în carte” , adică cei care sunt vrednici de mântuire.
8. Dar încă nu v-am arătat ceea ce căutam să vă arăt.
- Ce anume?
- Că Profetul a arătat câţi ani au să ţină aceste nenorociri, aşa după cum profeţii au arătat şi despre celelalte două robii dinainte: pentru una, patru sute de ani, iar pentru a doua, şaptezeci de ani. Să vedem dacă Profetul arată numărul anilor şi pentru această robie.
- De unde o putem afla?
- Din cele spuse în urmă de profetul Daniel. Profetul auzise de multele şi marile nenorociri ce aveau să vină peste iudei, de incendierea Ierusalimului, de desfiinţarea felului lor de vieţuire, de robia lor; de aceea dorea să cunoască şi sfârşitul lor, dorea să ştie dacă va fi vreo schimbare a acestor nenorociri. L-a întrebat pe Dumnezeu, grăind aşa: “Doamne, care va fi sfârşitul acestora? Şi Dumnezeu a zis: “Vino, Daniele, că închise şi pecetluite sunt cuvintele – lasă să se înţeleagă prin asta că spusele nu sunt limpezi – până la vremea sfârşitului”.
Spune apoi şi pricina îngăduinţei nenorocirilor: “Până ce se vor alege şi se vor înălbi şi vor fi cercaţi ca prin foc cei mulţi; şi vor face nelegiuiri cei nelegiuiţi; şi nu vor pricepe toţi cei necredincioşi, şi vor înţelege cei înţelepţi”. Prezice apoi cât vor ţine aceste nenorociri: “Din timpul schimbării jertfei celei necurmate”. Jertfa necurmată este numită jertfa care se face în fiecare zi, jertfa deasă şi continuă. Iudeii aveau obiceiul să jertfească lui Dumnezeu în fiecare zi, seara şi dimineaţa. De aceea jertfa aceasta se numea necurmată. Dar când a venit Antioh, el a desfiinţat acest obicei şi l-a schimbat. Îngerul spune: “Din timpul schimbării jertfei celei necurmate – adică de la desfiinţarea jertfei acesteia – zile, o mie două sute nouăzeci” , ceea ce fac trei ani şi jumătate şi câteva zile. Apoi, ca să arate că va fi sfârşit şi schimbare pentru aceste nenorociri, zice: “Fericit este cel ce a răbdat şi a ajuns la o mie trei sute treizeci şi cinci de zile”. La cele o mie două sute nouăzeci de zile a mai adăugat încă patruzeci şi cinci de zile. Lupta avea să tină o lună şi jumătate; în vremea aceea a ajuns victoria desăvârşită; în vremea aceasta s-au izbăvit deplin de nenorociri.
Prin cuvintele: “Fericit este cel ce a răbdat o mie trei sute treizeci şi cinci de zile” a arătat izbăvirea de nenorociri. N-a spus numai “cel ce a ajuns” , ci: “cel ce a răbdat şi a ajuns”. Mulţi necredincioşi au văzut schimbarea; dar nu-i fericeşte pe aceştia, ci pe aceia care au mărturisit în timpul nenorocirilor, care nu şi-au vândut credinţa şi apoi au avut parte de tihnă. De aceea deci n-a spus numai: “cel ce a ajuns” , ci: “cel ce a răbdat şi a ajuns”.
Ce poate fi oare mai lămurit decât aceste cuvinte? Nu vezi că Profetul a vestit mai dinainte în toată amănunţimea nu numai anii şi lunile, ci chiar şi zilele cât are să ţină robia şi când are să vină izbăvirea din robie? Că spusele mele nu sunt o presupunere a mea, haide să-ţi aduc şi un alt martor (al acestor spuse), un martor pe care iudeii mai cu seamă îl socot vrednic de credinţă, pe Iosif Flaviu, care a scris despre nenorocirile iudeilor şi a parafrazat tot Vechiul Testament. Iosif Flaviu a trăit după venirea lui Hristos; a vorbit despre robia iudeilor, vestită mai înainte de Hristos, şi a vorbit şi despre robia aceasta, interpretând vedenia profetului Daniel, vedenia cu berbecul, cu ţapul, cu cele patru coarne şi cu cornul care a crescut după acelea. Şi ca să nu fie puse la îndoială spusele mele, haide să citez chiar cuvintele lui Iosif Flaviu.
După ce îl laudă şi îl admiră pe Daniel covârşitor şi-l pune înaintea celorlalţi profeţi, vine şi la vedenia aceasta şi grăieşte aşa: Daniel a lăsat scrieri; din ele vedem că profeţia este adevărată, e întărită de fapte. Profetul spune că era în Susa, capitala Persiei, şi a ieşit la câmp împreună cu alţi câţiva prieteni. Deodată s-a făcut cutremur de pământ; prietenii lui au fugit şi a rămas singur. A căzut cu faţa la pământ, sprijinindu-se pe mâini; cineva l-a atins, i-a poruncit să se scoale şi să vadă cele ce au să se întâmple iudeilor după multe generaţii. Când s-a sculat, i-a arătat un berbec mare, cu multe coarne, iar cel din urmă dintre ele mai mare. Apoi s-a uitat spre apus şi a văzut un tap purtat prin văzduh. Ţapul s-a luat la bătaie cu berbecul şi cu coarnele lui; l-a izbit de două ori şi la doborât la pământ şi l-a călcat în picioare. Apoi l-a văzut pe ţap mai înalt şi că i-a crescut din frunte un corn foarte mare; rupându-se acesta, i-au crescut alte patru coarne, îndreptate spre fiecare din cele patru vânturi; din acestea a crescut şi un alt corn mai mic scrie Daniel.
Dumnezeu, Care i-a arătat profetului vedenia, i-a spus că acesta are să pornească război împotriva poporului Lui, că are să piardă cu forţa Ierusalimul, că are să jefuiască templul şi are să oprească jertfele. Toate acestea au să ţină vreme de o mie două sute nouăzeci de zile.
Daniel a văzut vedenia aceasta în câmpia Susei şi a scris-o. Şi I-a cerut lui Dumnezeu să-i explice chipul vedeniei. Dumnezeu i-a spus că berbecul înseamnă împărăţia perşilor şi mezilor, iar coarnele, cei ce au să împărătească. Cel din urmă corn înseamnă împăratul care are să-i întreacă pe toţi aceşti împăraţi în bogăţie şi slavă. Ţapul arată că dintre eleni va fi un împărat care, după ce se va lupta de două ori cu împăratul perşilor, îl va birui în luptă şi-i va lua toată împărăţia. Prin cel dintâi corn mare din fruntea ţapului l-a arătat pe cel dintâi împărat; prin creşterea celor patru coarne, după căderea celui dintâi corn şi îndreptarea lor spre cele patru vânturi, i-a arătat pe împăraţii care vor urma după împăratul cel dintâi şi împărţirea împărăţiei între ei. Aceşti împăraţi, fără să-i fie copii sau rude, vor conduce lumea vreme de mulţi ani. Unul dintre urmaşii acestor împăraţi va porni război împotriva iudeilor, le va nimici felul lor de vieţuire, va jefui templul şi va opri să se aducă jertfe vreme de trei ani. Şi (toate) acestea le-a pătimit poporul nostru de la Antioh Epifaniu, aşa cum le-a văzut Daniel cu mulţi ani mai înainte. Şi a scris despre cele ce aveau să se întâmple.
9. – Ce poate fi mai limpede ca acestea?
Este deci timpul, dacă nu ar fi plictisitor, să vin la ceea ce căutam să vă dovedesc, la robia de azi a iudeilor, din pricina căreia am vorbit atât până acum. Fiţi atenţi acum, vă rog! nu duc o luptă pentru nişte lucruri de putină însemnătate. Ar fi absurd ca la jocurile olimpice să staţi cu multă răbdare de la miezul nopţii până la miezul zilei, să aşteptaţi să vedeţi cui i se va pune cununa pe cap, să vă coacă capetele razele soarelui, dar să nu plecaţi până ce nu se anunţă învingătorii în lupte, iar acum, când nu e vorba de o cunună ca aceea de la jocurile olimpice, ci de cununa cea ne-stricăcioasă a adevăratelor lupte, să vă simţiţi obosiţi şi chinuiţi.
V-am dovedit îndeajuns în cele spuse până acum că cele trei robii au fost vestite mai dinainte, că una are să ţină patru sute de ani, a doua şaptezeci de ani şi a treia trei ani şi jumătate. Haide dară să vorbesc şi despre robia aceasta de acum. Îl voi aduce iarăşi ca martor pe Iosif Flaviu, un om din neamul lor, că Profetul a anunţat mai dinainte şi această robie.
Ascultă ce spune Iosif după cuvintele citate mai sus! “în acelaşi chip a scris Daniel şi despre împărăţia romanilor, că are să cucerească Ierusalimul şi să pustiască templul”. Uită-te, iudeule, că deşi era iudeu cel ce a scris aceste cuvinte, totuşi n-a vrut să imite încăpăţânarea voastră. După ce a spus că Ierusalimul va fi doborât, n-a îndrăznit să adauge şi să spună că va fi ridicat iarăşi şi nici n-a consemnat un timp anumit. A văzut că Profetul n-a precizat timpul; de aceea n-a spus el nimic despre robia de sub romani, cu toate că mai sus, când a vorbit despre victoria lui Antioh şi despre pustiirea templului, a vorbit de zilele şi anii cât avea să ţină robia. Că va fi pustiit Ierusalimul şi templul a scris; dar că are să se termine pustiirea, n-a mai spus, pentru că a văzut că nici Profetul n-a spus asta. “Dumnezeu i-a arătat lui Daniel toate acestea, spune Iosif, iar Daniel le-a scris şi le-a lăsat posterităţii, pentru ca aceia care vor citi şi vor vedea că s-au împlinit cele scrise să se minuneze de Daniel pentru cinstea dată lui de Dumnezeu”.
Să vedem acum locul în care vorbeşte Daniel că templul va fi pustiit.
După ce Daniel a făcut rugăciunea aceea în sac şi cenuşă, a venit Gavriil la el şi i-a zis: “Şaptezeci de săptămâni s-au hotărât peste poporul tău şi peste oraşul cel sfânt”. Dar poate că mi s-ar spune:
- Iată că şi aici e vorba de timp!
- Da, e vorba de timp, dar nu de timpul cât va ţine robia, ci de timpul după care va începe o nouă robie. Altceva este să vorbeşti de timpul cât are să tină robia, şi altceva să vorbeşti de timpul după care va veni şi va începe robia. “Şaptezeci de săptămâni s-au hotărât peste poporul tău”. Dumnezeu n-a mai spus acum
“peste poporul Meu” , cu toate că Profetul spusese: “Arată faţa Ta peste poporul Tău” , ci îl înstrăinează din pricina crimei ce avea să săvârşească. Spune apoi şi pricina: “Până ce se va învechi fărădelegea şi se va fi săvârşit păcatul”.
- Ce înseamnă “până ce se va fi săvârşit păcatul” ?
- “Vor săvârşi multe păcate, spune Daniel; dar culmea păcatelor va fi atunci când îl vor ucide pe Stăpânul lor”. Acelaşi lucru îl spune şi Hristos: “Umpleţi dar şi voi măsura părinţilor voştri” , cu alte cuvinte: “I-aţi ucis pe robi, adăugaţi şi sângele Stăpânului!”.
Uită-te câtă identitate de gândire! Hristos a spus: “Umpleţi dar” ; Profetul spune: “până ce se va Fi săvârşit păcatul” şi “s-au pecetluit păcatele”.
- Ce înseamnă “a pecetlui” ?
- Să nu mai rămână nimic.
“Şi să aducă dreptate veşnică”. Şi care este dreptatea veşnică dacă nu cea dată de Hristos?
“Şi să se pecetluiască vedenia şi proorocul şi să se ungă Sfântul Sfinţilor” , adică, să înceteze profeţiile. Căci asta înseamnă a pecetlui: a înceta ungerea, a înceta vedeniile. De aceea şi Hristos a spus: “Legea şi profeţii până la Ioan”.
Vezi că aici Dumnezeu îi ameninţă cu pustiirea desăvârşită, cu pedepsirea păcatelor şi a nedreptăţilor? Nu le-a mai spus că are să-i ierte; dimpotrivă, i-a ameninţat că are să pornească împotriva păcatelor lor.
10. – Când s-a întâmplat asta? Când au încetat cu totul profeţiile? Când a dispărut ungerea, încât să nu se mai întoarcă?
- Chiar dacă noi am tăcea, vor striga pietrele, atât de strălucitor este glasul faptelor, nici nu putem vorbi de alt timp în care iudeii au suferit acestea, decât de timpul acesta lung şi îndelungat şi care va fi şi mai îndelungat.
Profetul vorbeşte apoi cu şi mai multă precizie şi zice: “Să cunoşti şi să înţelegi că de la ieşirea cuvântului pentru răspuns şi pentru zidirea Ierusalimului până la Hristos povăţuitorul, (vor fi) săptămâni şapte şi săptămâni şaizeci şi două”.
Uită-te la aceste cuvinte cu mare atenţie! Toată problema în ele stă. Şapte săptămâni şi şaizeci şi două de săptămâni fac patru sute optzeci şi trei de ani. Aici prin cuvântul săptămâni nu vorbeşte de săptămâni de zile, nici de săptămâni de luni, ci de săptămâni de ani. De la împăratul Cirus până la Antioh Epifaniu şi la robia aceea de sub el sunt trei sute nouăzeci şi patru de ani. Daniel deci pentru a arăta că nu vorbeşte de pustiirea templului făcută de Antioh Epifaniu, ci de una de mai târziu, de cea din vremea lui Pompei, Vespasian şi Tit, împinge mai departe timpul împlinirii profeţiei. După aceea ne spune de când trebuie să începem numărătoarea anilor şi ne arată că nu trebuie să o începem din ziua întoarcerii evreilor din robie.
- Dar de când?
- “De la ieşirea cuvântului pentru răspuns şi pentru zidirea Ierusalimului”. Iar templul nu s-a zidit în vremea lui Cirus, ci în vremea lui Artaxerxe Macrohiru. După întoarcerea evreilor din robie, a venit ca împărat Camvise, apoi magii; după magi, Darius, fiul lui Istaspe, apoi Xerxe, fiul lui Darius, iar după acesta, Artavane; apoi, după Artavane, Artaxerxe Macrohiru, care a împărăţit peste Persia. Pe când împărăţea acesta, în al douăzecilea an al împărăţiei lui, Neemia întorcându-se în patrie a ridicat Ierusalimul. Lucrurile acestea ni le-a istorisit cu de-amănuntul Ezdra. Deci, dacă vom număra de la această dată patru sute optzeci şi trei de ani, vom ajunge la această din urmă distrugere a Ierusalimului. De aceea spune Profetul: “Se va zidi piaţa şi zidul înconjurător”.
Cu alte cuvinte, Profetul spune aşa: “Numără de când s-a zidit Ierusalimul şi şi-a recăpătat înfăţişarea lui cea veche, şaptezeci de săptămâni, şi vei vedea că robia aceasta nu are sfârşit”. Iar pentru ca să arate mai lămurit că nenorocirile şi necazurile care-i apasă pe iudei nu vor avea sfârşit. Daniel grăieşte aşa: “După cele şaptezeci de săptămâni, va pieri ungerea şi judecată nu va fi în ea; vor strica cetatea şi templul, împreună cu povăţuitorul care are să vină; şi vor pieri ca într-un potop” – nu va mai fi deci nici urmă, nici rădăcină care să odrăslească iarăşi – “până la sfârşitul războiului hotărât pentru pieirea desăvârşită”. Vorbind tot despre robia aceasta, spune: “Vor înceta jertfele şi turnarea; şi pe lângă acestea, urâciunea pustiirii în locul cel sfânt, şi până la sfârşitul timpului nu va înceta pustiirea”. Ce altceva mai aştepţi, iudeule, când auzi de sfârşitul timpului?
- Ce înseamnă cuvintele “pe lângă acestea” ?
- Înseamnă că pe lângă cele spuse, în afară de încetarea jertfelor şi a libaţiunilor, va mai fi un rău şi mai mare.
- Care?
- “În locul cel sfânt, urâciunea pustiirii” , numeşte templul, locul cel sfânt, iar statuia, pe care a ridicat-o înlăuntrul templului cel care a dărâmat oraşul, o numeşte urâciunea pustiirii.
“Şi pustiire până la sfârşit”. Hristos, Care a venit în trup după domnia lui Antioh Epifaniu şi a vestit mai dinainte robia viitoare a iudeilor, ca să arate că Daniel despre această robie a profeţit, grăieşte aşa: “Când veţi vedea urâciunea pustiirii, despre care a vorbit profetul Daniel, stând în locul cel sfânt, cine citeşte să înţeleagă”. La iudei orice idol şi orice chip de om făcut de mâna omenească se numea urâciune; de aceea Daniel, arătând în chip enigmatic statuia aceea, anunţă de mai înainte, prin acest cuvânt, şi când va fi robia, şi cine-i va robi. Şi Iosif Flaviu, după cum am arătat mai sus, a spus că despre romani e vorba în această profeţie.
Ce cuvânt vă mai rămâne deci, iudeilor, când profeţii spun câtă vreme vor ţine celelalte robii, iar acestei din urmă robii nu-i hotărăsc nici un timp, ci, dimpotrivă, afirmă chiar că pustiirea va fi până la sfârşitul lumii?
Că spusele acestea nu sunt o minciună, haide să aducem mărturia faptelor. Dacă iudeii n-ar fi încercat să zidească templul, ar fi putut să spună: “Dacă am fi vrut să încercăm, dacă am fi vrut să zidim templul, negreşit am fi putut şi am fi dus lucrul la bun sfârşit!”. Dar aşa, le dovedesc că au încercat nu o dată, nici de două ori, ci chiar de trei ori, şi încercările lor s-au frânt, cum se întâmplă şi în luptele olimpice, ca să fie cununa Bisericii mai presus de orice îndoială.
11.- Cine a încercat să zidească templul?
- Cei ce se împotrivesc pururea Duhului Sfânt, înnoitorii şi răzvrătiţii! După pustiirea făcută de Vespasian şi Tit, iudeii s-au răsculat în timpul lui Adrian şi au încercat să-şi refacă statul lor. Nu-şi dădeau seama că luptă împotriva hotărârii lui Dumnezeu, prin care se poruncise ca oraşul să fie pustiit pentru totdeauna. Şi este cu neputinţă să biruie cel ce luptă împotriva lui Dumnezeu. Ciocnindu-se iudeii cu împăratul, l-au silit să pustiască desăvârşit Ierusalimul. După ce Adrian i-a bătut pe iudei şi i-a supus, a şters orice urmă de oraş; iar pentru ca iudeii să nu mai poată să se obrăznicească, a aşezat statuia lui acolo. Împăratul s-a gândit apoi că statuia poate să se dărâme cu timpul; de aceea, ca să le pună pe frunte un semn cu fierul roşu, un semn neşters al înfrângerii iudeilor şi o mustrare a neruşinării lor, a dat numele său ruinelor oraşului. Adrian se numea Elius Adrianus; aşa a legiuit să se numească şi oraşul. De atunci şi până în ziua de azi Ierusalimul se numeşte Elia, după numele celui care a cucerit oraşul şi l-a dărâmat.
Ai văzut prima încercare a neruşinaţilor iudei? Iat-o acum şi pe cea de-a doua!
Iudeii au încercat din nou să zidească templul în vremea împăratului Constantin. Acesta, văzând încercarea lor, le-a tăiat urechile şi le-a pus pe trupul lor semnul neascultării. I-a purtat pretutindeni ca pe nişte fugari şi biciuiţi. I-a făcut cunoscuţi tuturor prin semnul făcut cu fierul roşu pe trupul lor, şi i-a înţelepţit şi pe ceilalţi iudei de pe întreaga faţă a pământului să nu mai încerce una ca aceasta.
Dar aceste fapte sunt vechi şi de demult; mai bine spus, cei mai bătrâni dintre noi le cunosc. Ceea ce vreau însă să spun acum este ştiut şi cunoscut chiar de cei mai tineri dintre noi. Nu s-a petrecut pe vremea lui Adrian şi Constantin, ci s-a petrecut în vremea noastră, în timpul împăratului de acum douăzeci de ani. Când Iulian, care i-a întrecut pe toţi împăraţii în necredinţă, i-a chemat pe iudei ca să jertfească idolilor şi să-i atragă la păgânătatea lui şi le-a propus felul vechi de slujire a lui Dumnezeu, zicându-le că: “Şi pe vremea strămoşilor voştri aşa slujeaţi lui Dumnezeu” , iudeii, fără voia lor, au mărturisit atunci, ceea ce am arătat eu acum, că nu le este îngăduit să aducă jertfe în afara Ierusalimului, căci fac nelegiuire cei ce săvârşesc orice pe pământ străin. “Dacă vrei, au spus ei împăratului, să ne vezi pe noi jertfind, dă-ne înapoi oraşul, zideşte templul, arată-ne Sfânta Sfintelor, înalţă altarul, şi vom jertfi şi acum ca şi mai înainte”.
Şi nu le-a fost ruşine spurcaţilor şi neruşinaţilor să ceară lucrul acesta de la un păgân, de la un elen, să facă apel la mâinile spurcate ale aceluia pentru zidirea celor sfinte! N-au simţit că încearcă un lucru cu neputinţă şi nici nu şi-au dat seama că, dacă un om ar fi dărâmat templul, ar fi fost cu putinţă să fie refăcut de un om, dar când Dumnezeu le-a dărâmat oraşul, este cu neputinţă ca puterea omenească să schimbe cele poruncite prin hotărâre dumnezeiască. “Cine oare va strica cele pe care le-a plănuit Dumnezeu Cel sfânt? Cine va întoarce mâna Lui cea înaltă?”. După cum oamenii nu pot să dărâme acelea pe care le înalţă Dumnezeu, şi care vrea să dăinuiască, tot astfel oamenii nu pot să le ridice pe acelea pe care le dărâmă Dumnezeu, şi care vrea să rămână dărâmate.
Să ne închipuim, iudeilor, că împăratul v-ar fi dat templul, ar fi înălţat altarul, aşa cum aşteptaţi în zadar să se întâmple! Ar fi putut oare să vă coboare şi foc de sus, din cer? Căci fără foc din cer jertfa voastră ar fi blestemată şi necurată. Fiii lui Aaron au pierit tocmai pentru că au adus foc străin. Cu toate acestea, iudeii, orbi faţă de toate, cereau împăratului şi-l rugau să le vină în ajutor ca să zidească templul. Împăratul a cheltuit bani, a trimis supraveghetori ai lucrării, oameni de mare autoritate, a adunat din toate părţile meşteri, a făcut şi a încercat totul ca pe nesimţite şi încetul cu încetul să le dea prilejul să aducă jertfe. Nădăjduia ca de la jertfe să-i ducă uşor la slujirea idolească; dar mai nădăjduia în acelaşi timp nebunul şi prostul să pună capăt hotărârii lui Hristos, care nu lăsa să se mai zidească templul acela.
Dar Cel ce îi prinde pe cei înţelepţi în viclenia lor a arătat îndată, prin fapte, că hotărârile lui Dumnezeu sunt mai puternice decât orice şi că tari sunt faptele lui Dumnezeu. Căci cum s-au apucat de acea nelegiuită lucrare, cum au început să dezgolească temeliile şi au scos afară o mulţime de pământ, şi aveau să se apuce de zidirea templului, foc a izbucnit îndată din temelii şi a ars pe mulţi oameni, şi nu numai pe oameni, ci şi pietrele locului aceluia. Aşa s-a pus capăt ambiţiei lor deşarte. S-au spăimântat şi s-au ruşinat nu numai cei ce au încercat lucrul acesta, ci şi mulţi iudei care au văzut aceasta. Când a auzit împăratul Iulian de cele petrecute la Ierusalim, cu toate că dorea nebuneşte zidirea templului, s-a temut să meargă mai departe, ca să nu-şi aducă foc pe capul lui. A lăsat lucrul baltă, fiind învins şi el, şi tot poporul iudeu. Dacă te duci acum la Ierusalim, ai să vezi goale temeliile. De ai să cauţi pricina, n-ai să găseşti alta decât aceasta pe care ai auzit-o. Martori ai acestui fapt suntem noi cu toţii. în timpul nostru s-a petrecut, nu de multă vreme. Uită-te la strălucirea victoriei! Nu s-a întâmplat asta pe timpul împăraţilor credincioşi, ca să se spună că au venit creştinii şi au împiedicat zidirea templului! Nu! Aceasta s-a întâmplat când credinţa noastră era prigonită, când viaţa tuturor ne era în primejdie, când orice îndrăznire omenească ne părăsise; când înflorea păgânismul, iar credincioşii, unii se ascundeau în case, iar alţii fugeau din oraşe şi se mutau în pustie. În astfel de împrejurări s-a întâmplat asta, ca să nu rămână, nici iudeilor, nici păgânilor, vreo pricină de obrăznicie.
12. Mai stai încă la îndoială, iudeule, când vezi că te osândesc şi mărturia profeţiei lui Hristos, şi mărturia profeţiei proorocilor, şi mărturia dovezilor faptelor? Dar nu-i deloc de mirare! Aşa este neamul vostru! De la început a fost neruşinat şi încăpăţânat! Totdeauna a cugetat să se împotrivească celor mai evidente fapte.
Vrei să-ţi aduc şi alţi profeţi care spun lămurit că religia voastră va lua sfârşit, că a noastră va înflori, că predica lui Hristos se va întinde peste tot pământul, că se va săvârşi un alt fel de jertfă, punându-se capăt jertfelor voastre? Ascultă-l pe Maleahi, care a trăit în urma celorlalţi profeţi! Nu aduc acum nici mărturia lui Isaia, nici pe a lui Ieremia, nici a celorlalţi profeţi de dinainte de robie, ca să nu spui că nenorocirile prezise de ei s-au împlinit în vremea robiei. Aduc mărturia unui profet care, după întoarcerea din Babilon, după zidirea Ierusalimului, a profeţit lămurit cele ce aveau să se întâmple cu voi.
După ce iudeii s-au întors din robie, după ce şi-au reluat oraşul şi au zidit din nou templul, după ce iudeii aduceau jertfe, profetul Maleahi prezice pustiirea de acum şi sfârşitul jertfelor, grăind aşa, ca din partea lui Dumnezeu: “Nu voi primi de la voi jertfele voastre, zice Domnul atotputernicul! Că de la răsăritul soarelui până la apus numele Meu se slăveşte între neamuri, şi în tot locul se aduce tămâie numelui Meu şi jertfă curată; iar voi o pângăriţi”. Când s-a împlinit profeţia aceasta, iudeule? Când s-a adus în tot locul tămâie lui Dumnezeu? Când I s-a adus jertfă curată? Nu poţi numi alt timp decât acesta, de după venirea lui Hristos. Dacă Maleahi n-ar fi prezis acest timp şi n-ar fi prezis nici jertfa noastră, ci jertfa iudaică, atunci profeţia ar fi nelegiuită, într-adevăr, dacă Moise porunceşte să nu se aducă jertfă în nici un alt loc, ci numai în locul pe care l-a ales Dumnezeu , şi dacă a mărginit jertfele acelea numai la acest singur loc, iar profetul zice că are să se aducă tămâie şi jertfă curată în orice loc, urmează că Maleahi i se împotriveşte lui Moise şi se luptă cu el. Dar între Moise şi Maleahi nu-i nici luptă, nici ceartă! Despre altele a vorbit acela şi despre altele a profeţit acesta mai târziu.
- De unde se vede asta?
- Atât din spusele lui, cât şi din alte multe semne. Mai întâi, se vede asta de la loc. Maleahi a prezis că slujirea aceasta a lui Dumnezeu nu are să se aducă într-un singur oraş, ca pe vremea iudeilor, ci “de la răsăritul soarelui până la apus” Apoi, din felul jertfei; căci prin aceea că a prezis că jertfa va fi “curată” , a arătat despre ce jertfă vorbea. în sfârşit, de la persoanele care aduc jertfa aceasta; n-a spus: “în Israel” , ci: „între neamuri”. Şi ca să nu socoteşti că slujirea aceasta a lui Dumnezeu este restrânsă la unul sau două sau trei oraşe, n-a spus simplu: “în orice loc ” , ci “de la răsăritul soarelui până la apus” pentru a arăta că predica va cuprinde atât pământ cât cuprinde şi lumina soarelui.
O numeşte “jertfă curată” din pricină că aceea care era mai înainte era necurată; nu din pricina firii sale proprii, ci din pricina voinţei şi gândului celor ce o aduceau. De aceea şi spunea Dumnezeu: „Tămâia, urâciune-Mi este Mie”. De altfel, dacă ai compara jertfa aceasta a noastră cu aceea, vei vedea că mare şi nemăsurată deosebire este între una şi alta, şi atât de mare că, la drept vorbind, potrivit comparaţiei, numai jertfa noastră se poate numi curată. Şi ce spunea Pavel despre lege şi har, că nu este slăvit ceea ce era slăvit din pricina slavei celei covârşitoare , tot aşa şi aici îndrăznesc să spun că, în comparaţie cu jertfa iudaică, numai jertfa aceasta a noastră poate fi numită, la drept vorbind, curată.
Jertfa noastră nu se aduce cu fum şi cu mirosuri de carne friptă, nici cu sângiuri şi preţuri de răscumpărare, ci cu harul Duhului. Ascultă-l şi pe un alt profet care vesteşte mai dinainte acelaşi lucru şi spune că slujirea lui Dumnezeu nu se va mărgini la un singur loc, ci toţi oamenii îl vor cunoaşte pe Dumnezeu. Sofonie grăieşte aşa: “Domnul Se va arăta peste toate neamurile şi îi va pierde pe toţi dumnezeii neamurilor şi fiecare om I se va închina Lui din locul său”. Şi doar nu era îngăduit lucrul acesta! Moise poruncise ca într-un singur loc să se aducă slujbă lui Dumnezeu. Când îi auzi pe profeţi prezicând şi vestind mai dinainte că oamenii de pretutindeni nu vor mai fi siliţi să se adune într-un singur oraş, nici într-un singur loc, ci fiecare va sluji lui Dumnezeu stând în casa lui, ne mai putem gândi oare la alt timp decât la timpul de acum?
Ascultă că şi Evanghelia şi Apostolul gândesc la fel cu acest profet! El a spus: „Se va arăta Domnul” ; Apostolul zice: “Harul cel mântuitor al lui Dumnezeu li s-a arătat tuturor oamenilor, învăţându-ne pe noi”. Profetul a spus: “între neamuri” ; Apostolul: “peste toţi oamenii”. Acela: “îi va pierde pe dumnezeii lor” ; acesta: “învăţându-ne pe noi ca, lepădând păgânătatea şi poftele lumeşti, să vieţuim cu cuminţenie şi cu dreptate”. Iar Hristos spune samarinencei: „Crede Mie, femeie, că va veni vremea când nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim nu vă veţi închina Tatălui …Duh este Dumnezeu, şi cei ce se închină Lui trebuie să se închine Lui în duh şi în adevăr”. Hristos a spus aceste cuvinte ca să ne dezlege de nevoia păzirii locului şi ca să ne arate că va aduce o slujire a lui Dumnezeu mai înaltă şi mai duhovnicească.
Ar trebui ca, odată cu acestea, să dovedesc mai departe că iudeii nu vor mai avea nici jertfă, nici preoţie, nici împărat. Cu toate că lucrul acesta a fost dovedit mai ales prin dărâmarea Ierusalimului, totuşi ar trebui să aduc şi mărturia profeţilor care spun ritos aceasta.
Vă văd însă obosiţi din pricina lungimii cuvântului meu şi mă tem să nu par a vă necăji în zadar, fără rost. De aceea vă făgăduiesc că am să vă vorbesc despre aceasta altădată. Deocamdată vă rog să-i mântuiţi pe fraţii voştri, să-i izbăviţi de rătăcire, să-i întoarceţi la adevăr. Nu-i de nici un folos ascultarea predicii dacă nu faceţi faptele la care vă îndeamnă predica. N-am ţinut această predică pentru voi, ci pentru cei rătăciţi, pentru ca aceia să afle de la voi spusele mele; să se izbăvească de obişnuinţa lor cea rea, să arate în viaţa lor o trăire creştină sinceră şi adevărată, să fugă de sărbătorile şi sinagogile iudaice, atât de cea din oraş, cât şi de cea de la marginea oraşului; de peşterile tâlharilor, de lăcaşurile demonilor.
Nu trădaţi, dar, mântuirea lor! Interesaţi-vă, căutaţi-i pe cei rătăciţi, aduceţi-i pe cei bolnavi la Hristos, ca să primim şi în viaţa aceasta, şi în cea viitoare o răsplată cu mult mai mare decât faptele noastre, cu harul şi iubirea de oameni ale Domnului nostru Iisus Hristos, prin Care şi cu Care Tatălui slava, împreună şi Sfântului şi de viaţă Făcătorului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
1. Fiarele sălbatice sunt mai blânde şi mai liniştite atâta vreme cât pasc în păduri şi n-au ajuns să cunoască lupta cu omul. Dar când vânătorii le prind şi le duc în oraşe, când le închid şi le aţâţă să se înfrunte cu cei ce se luptă cu fiarele, şi apoi când fiarele sar asupra luptătorului şi gustă din carnea lui şi beau sânge omenesc, atunci nu mai pot fi oprite cu uşurinţă de la această mâncare, ci se reped cu multă dorinţă spre astfel de ospăţ. Aşa am păţit şi eu. După ce am început lupta cu iudeii şi am sărit asupra contradicţiilor lor neruşinate, după ce am doborât toate întâmpinările lor şi toată îngâmfarea ce se ridica împotriva cunoştinţei lui Dumnezeu, după ce am robit gândurile spre ascultarea lui Hristos, am fost cuprins de o dorinţă şi mai mare de a mă lupta cu ei.
Dar ce s-a întâmplat? Vedeţi că glasul îmi este mai slab şi nu mai poate face fată unei cuvântări lungi. Mi se pare că am păţit şi eu ceea ce păţeşte un ostaş care şi-a rupt sabia şi care se întoarce trist la ai săi, după ce i-a tăiat pe duşmani, după ce cu multă furie a intrat în rândurile vrăjmaşilor şi a doborât la pământ multe trupuri. Dar păţania mea e mai grea decât a acestui ostaş. Ostaşul căruia i s-a frânt sabia mai poate smulge altă sabie de la un ostaş de lângă el, mai poate să se folosească de furia sa, mai poate să-şi arate râvna lui cea mare! Dar eu, care am rămas cu glasul slab, nu mai pot lua de la altul un alt glas. Ce am să fac? Am să mă întorc şi eu? Dar nu-mi îngăduie tirania dragostei voastre. Îmi este ruşine şi de părintele nostru , care e de fată, îmi este ruşine şi de râvna voastră. De aceea, cu ajutorul rugăciunilor părintelui nostru şi cu ajutorul dragostei voastre voi căuta să încerc cele ce-mi sunt peste putere.
Nimeni să nu mă osândească spunând că predica aceasta nu e rostită la timp potrivit; căci eu azi, când îi prăznuim pe mucenici, în loc să vorbesc de luptele lor, mă pregătesc de luptă cu iudeii. Mucenicilor le este mai plăcută această cuvântare. De pe urma laudelor ce le-aş aduce n-ar ajunge mai străluciţi. Ce nevoie au ei de cuvântul meu, când luptele lor depăşesc firea cea muritoare, iar răsplăţile lor sunt mai presus de minte şi de putere? Şi-au râs de viaţa de aici, au călcat în picioare caznele şi muncile, au dispreţuit moartea, au zburat la cer, s-au izbăvit de tulburarea grijilor lumeşti, au poposit la limanul cel liniştit; n-au luat cu ei argint, haine scumpe, ci vistierii nefurate, răbdare, bărbăţie şi dragoste. Acum petrec în ceata lui Pavel. Viitorul nu le era nelămurit, căci erau întraripaţi de nădejdea cununilor înainte de primirea cununilor. Ce nevoie ar avea deci de cuvintele mele? Din pricina aceasta le este mai plăcut cuvântul împotriva iudeilor. De pe urma laudelor mele, după cum am spus mai sus, nu vor câştiga nimic pentru slava lor; dar de pe urma luptelor cu iudeii vor simţi mare plăcere şi vor asculta cu mare bucurie cuvintele spuse spre slava lui Dumnezeu. Căci ucenicii pe iudei nu-i iubesc mai cu seamă pentru că L-au iubit puternic pe Cel răstignit de ei. Iudeii spuneau: “Sângele Lui peste noi şi peste copiii noştri” ; mucenicii şi-au vărsat sângele lor pentru Cel ucis de ei. Deci, cu deosebită plăcere au să-mi asculte spusele.
2. Am dovedit îndeajuns că dacă robia aceasta de acum a iudeilor avea să aibă sfârşit, profeţii iar fi prezis sfârşitul şi n-ar fi tăcut, odată ce au prezis sfârşitul tuturor robiilor ce au venit peste iudei: a celei din Egipt, a celei din Babilon şi a celei din timpul lui Antioh Epifaniu. Am dovedit cu Dumnezeieştile Scripturi că pentru fiecare din aceste robii a fost vestit mai dinainte şi timpul, şi locul; dar nici un profet n-a hotărât timpul pentru robia aceasta de acum. Numai atât a prezis Daniel, că va pustii totul, că va schimba felul de vieţuire; a mai prezis şi după cât timp de la întoarcerea din robia babilonică va începe această robie.
Dar nici Daniel, nici alt profet n-a spus că va avea sfârşit robia şi că se vor termina aceste nenorociri. Dimpotrivă, au spus că robia aceasta îi va stăpâni până la sfârşitul lumii. Martor al celor spuse e timpul scurs de la începutul acestei robii; nici până acum nu se vede nici urmă şi nici vreun început de schimbare, cu toate că iudeii au încercat adeseori să rezidească templul. Au încercat în trei rânduri, în vremea lui Adrian, a lui Constantin şi a lui Iulian, dar au fost împiedicaţi.
În timpul lui Adrian şi Constantin au fost împiedicaţi cu ostaşi, în timpul lui Iulian au fost împiedicaţi de focul care a izbucnit din temelii; focul a pus capăt încăpăţânării lor deşarte.
Cu dragă inimă aş vrea să-i întreb:
Spune-mi, iudeule, pentru care pricină v-aţi redobândit iar patria după ce aţi locuit în Egipt atâta vreme? Pentru care pricină v-aţi întors iarăşi în Ierusalim după ce aţi fost duşi iarăşi în robie în Babilon? La fel, aţi suferit atâtea necazuri în vremea lui Antioh, şi aţi dobândit din nou felul vostru de viaţă de mai înainte; aţi avut iarăşi jertfe, altar, Sfânta Sfintelor şi pe toate celelalte cu vrednicia de mai înainte. Acum însă nu s-a mai întâmplat una ca asta! Şi iată, au trecut o sută de ani, de două ori pe atât şi de trei ori, şi nici umbră de schimbare nu vedem că se arată undeva.
Dimpotrivă, au pierdut desăvârşit orice nădejde şi nici prin vis nu mai aşteaptă vreo schimbare ca mai înainte.
Dacă ar da vina pe păcatele lor şi ar spune: “Pentru că am păcătuit înaintea lui Dumnezeu şi L-am supărat, de aceea nu ne-am mai recăpătat ţara!” ; dacă ei, care se purtau totdeauna cu neruşinare când îi învinuiau profeţii, dacă ei, care tăgăduiau când profeţii le vorbeau despre crimele lor, dacă aceştia acum s-ar mărturisi şi şi-ar osândi păcatele lor, cu dragă inimă l-aş întreba pe fiecare dintre ei: “Din pricina păcatelor tale, o, iudeule, locuieşti în afară de Ierusalim de atâta vreme? Ce lucru nou îmi spui? Ce lucru străin? Oare numai acum trăiţi în păcate, iar la început aţi trăit în dreptate şi fapte bune? N-aţi săvârşit de la început mii şi mii de nelegiuiri? Nu v-a învinuit profetul Iezechiel de nenumărate păcate, când a adus pe cele două femei desfrânate, pe Ola şi Oliva, spunând: “Aţi zidit casă de desfrânare în Egipt, v-aţi făcut de cap cu barbarii şi aţi slujit la dumnezei străini”?Nu v-aţi închinat oare viţelului de aur, cu toate că s-a despărţit marea, s-au sfărâmat pietrele şi s-au făcut atâtea minuni în pustie? Nu l-aţi lovit cu pietre pe Moise, nu l-aţi alungat şi nu aţi încercat adeseori să-l ucideţi în alte mii de chipuri? N-aţi stăruit în hulirea lui Dumnezeu? N-aţi slujit lui Beelfegor? N-aţi jertfit demonilor pe fiii şi pe fiicele voastre? N-aţi săvârşit tot felul de păgânătăţi şi de păcate? Nu v-a spus Profetul ca din partea lui Dumnezeu: “Patruzeci de ani M-am mâniat pe neamul acesta şi am zis: Pururea rătăcesc cu inima” ?
Cum, dar, nu S-a întors atunci Dumnezeu de la voi, ci, după ce v-aţi ucis copiii, după ce aţi slujit idolilor, după ce aţi fost atât de nesocotiţi, după ce v-aţi purtat cu o negrăită nerecunoştinţa, a lăsat profet între voi, pe marele Moise, şi a făcut semne mari şi minunate? Şi ceea ce nu s-a petrecut cu nici un om, aceea s-a petrecut cu voi! În loc de acoperiş, nori au fost întinşi deasupra voastră! În loc de făclie de lumină, stâlp de foc mergea înainte! Duşmanii cădeau de la sine, iar oraşele erau cucerite numai la strigătul glasului vostru! N-aţi avut nevoie de arme, nici de înşirare în ordine de bătaie, nici de luptă! Aţi trâmbiţat numai, şi zidurile au căzut de la sine. Străină şi minunată v-a fost hrana! O strigă Profetul, zicând: “Pâine cerească le-a dat lor. Pâine îngerească a mâncat omul. Bucate le-a trimis lor din destul”.
Te întreb: Pentru care pricină atunci, când trăiaţi păgâneşte, când slujeaţi idolilor, când vă ucideaţi copiii, când îi băteaţi cu pietre pe profeţi, când săvârşeaţi mii şi mii de răutăţi, v-aţi bucurat de o bunăvoinţă atât de mare şi de un sprijin atât de puternic din partea lui Dumnezeu, iar acum, când nici nu slujiţi idolilor, când nici nu vă ucideţi copiii, nici nu aruncaţi cu pietre în profeţi, pentru ce trăiţi într-o nesfârşită robie? Era oare un alt Dumnezeu atunci şi altul acum? Nu-i oare acelaşi Cel ce le-a rânduit pe acelea şi Cel ce le lucrează pe acestea?
Te întreb: Pentru care pricină, când mai mari vă erau păcatele, multă era cinstea ce v-o dădea Dumnezeu, iar acum, când păcătuiţi mai puţin, Şi-a întors cu totul faţa de la voi şi v-a dat necinstei fără de sfârşit? Dacă acum Şi-a întors Dumnezeu faţa din pricina păcatelor voastre, cu mult mai mult ar fi trebuit s-o facă atunci. Dacă v-a suferit atunci când săvârşeaţi păgânătăţi, cu mult mai mult ar fi trebuit să vă sufere acum, când nu săvârşiţi nici una. Dar pentru care pricină nu vă suferă? Chiar dacă vouă vă este ruşine să spuneţi pricina, vă voi spune-o eu deschis. Dar, mai bine spus, n-o spun eu, ci însuşi adevărul lucrurilor.
Pentru că L-aţi omorât pe Hristos, pentru că aţi întins mâinile împotriva Stăpânului, pentru că aţi vărsat cinstitul Lui sânge, de aceea nu este pentru voi îndreptare şi nici iertare. Atunci aţi ridicat mâna împotriva robilor, împotriva lui Moise, a lui Isaia, a lui Ieremia; atunci, chiar dacă săvârşea cineva vreo păgânătate, totuşi păgânătatea nu era capul răutăţilor. Dar acum, prin nebunia săvârşită faţă de Hristos, aţi umbrit toate păcatele vechi, aţi lăsat în urmă orice alt chip de nelegiuire. Din pricina aceasta sunteţi pedepsiţi mai mult acum. Pentru că, dacă n-ar fi aceasta pricina necinstei voastre de acum, pentru ce Dumnezeu v-a suferit atunci când vă ucideaţi copiii, şi nu vă mai suferă acum, când nu mai îndrăzniţi una ca aceasta? Nu e oare evident că omorând pe Hristos aţi săvârşit un păcat cu mult mai rău şi mai mare decât uciderea de copii şi decât orice fărădelege?
3. Spuneţi-mi, după toate acestea, mai puteţi să-L numiţi pe Hristos înşelător şi călcător de Lege? N-ar trebui să vă plecaţi şi să vă ascundeţi feţele când vă uitaţi la adevărul atât de evident al faptelor? Dacă Iisus, după cum spuneţi, ar fi fost un înşelător şi un călcător de Lege, ar fi trebuit, pentru că L-aţi omorât, să o duceţi bine. Dacă Finees, omorând un om, a potolit toată mânia împotriva poporului – “A stat Finees, zice Scriptura, şi L-a îmblânzit şi a încetat bătaia” – şi dacă prin uciderea unui călcător de lege i-a scăpat de mânia lui Dumnezeu pe atâţia oameni care au făcut păgânătăţi, cu mult mai mult s-ar fi întâmplat aceasta cu voi dacă Cel răstignit de voi ar fi fost un călcător de lege. Pentru ce Finees, care a ucis un călcător de lege, a fost îndreptăţit şi a fost cinstit cu preoţia, iar voi, care, după cum spuneţi, aţi răstignit un înşelător şi un potrivinic al lui Dumnezeu, nu numai că nu o duceţi bine, nici nu sunteţi cinstiţi, ci, dimpotrivă, pătimiţi şi mai cumplit decât în vremea când vă ucideaţi copiii voştri?
Nu sare în ochi şi celui mai prost om că înduraţi o pedeapsă ca aceasta pentru că aţi săvârşit nelegiuire împotriva Mântuitorului lumii şi a Apărătorului lumii? Deşi acum v-aţi îndepărtat de sângiuiri necurate, deşi acum păziţi sâmbetele, iar atunci păcătuiţi chiar în zi de sâmbătă! Dumnezeu, prin gura proorocului Ieremia, vă făgăduise să cruţe oraşul vostru dacă veţi înceta de a mai ridica sarcini sâmbăta ; şi iată, acum îndepliniţi această poruncă, nu ridicaţi sarcini sâmbăta, şi Dumnezeu nu Se împacă cu voi. Nu Se împacă pentru că păcatul acesta al uciderii lui Hristos este mai mare decât toate păcatele. Prin urmare, este de prisos cuvântul vostru că robia voastră de acum se datorează păcatelor voastre de fiecare zi. Nu din pricina vieţii voastre deci, ci din pricina acelei îndrăzneli sunteţi în robia de azi. Pentru că dacă n-ar fi aceasta, Dumnezeu nu Şi-ar fi întors faţa de la voi atâta vreme, chiar de aţi fi săvârşit mii de păcate. Şi asta se vede din cele spuse şi din ceea ce am să spun acum.
- Ce anume?
- L-am auzit adeseori pe Dumnezeu spunând părinţilor voştri prin profeţi: “Voi eraţi vrednici de mii şi mii de rele; dar Eu fac pentru numele Meu, ca să nu fie hulit între neamuri”. Şi iarăşi: “Eu nu fac pentru voi, casa lui Israel, ci pentru numele Meu”. Cu alte cuvinte, spune aşa: Sunteţi vrednici de pedeapsă şi osândă mai mare; dar ca să nu spună cineva că Dumnezeu este slab şi nu poate să mântuie, şi că Dumnezeu i-a lăsat pe iudei în mâinile vrăjmaşilor lor, iată, îi ajut şi-i apăr.
Prin urmare, dacă Hristos ar fi fost un călcător de Lege, iar voi L-aţi răstignit, Dumnezeu v-ar fi scăpat de toate necazurile de acum, chiar dacă aţi fi săvârşit mii şi mii de păcate, ba chiar cu mult mai grozave decât cele dinainte, tocmai pentru ca să nu fie hulit numele Lui, ca să nu fie socotit Cel răstignit de voi cineva mare şi să nu se spună că din pricina Lui suferiţi acestea. Dacă Dumnezeu, pentru slava Sa, a trecut cu vederea păcatele strămoşilor voştri, cu atât mai mult ar fi făcut aceasta acum, ar fi lăudat răstignirea lui Hristos şi v-ar fi şters multele voastre păcate. Dar când se vede că Dumnezeu Şi-a întors cu totul faţa de la voi, este evident că Dumnezeu, prin această urgie şi părăsire desăvârşită, arată şi celor mai neruşinaţi că Cel răstignit n-a fost un călcător de Lege, ci însuşi Legiuitorul, Cel ce a venit, pricina miilor şi miilor de bunătăţi.
De aceea, voi, care nu credeţi în El, trăiţi în ocară şi necinste, iar noi, care ne închinăm Lui, noi, care mai înainte eram mai necinstiţi decât voi toţi, cu harul lui Dumnezeu suntem acum mai cinstiţi decât voi toţi şi în mai mare cinstire”.
- Dar de unde se vede că Dumnezeu Şi-a întors faţa de la noi?, mă poate întreba un iudeu.
- Spune-mi, mai este nevoie de cuvânt, mai este nevoie de dovadă? Mai cereţi încă dovadă prin cuvinte, când înseşi faptele strigă, când dau drumul la glas mai răsunător decât trâmbiţa, prin dărâmarea Ierusalimului, prin pustiirea templului şi prin tot ce s-a întâmplat cu voi?
- Dar oamenii au adus acestea peste noi, şi nu Dumnezeu!, mi se obiectează mai departe.
- Dar mai cu seamă Dumnezeu a săvârşit acestea! Dacă le pui pe seama oamenilor, atunci gândeşte-te la aceea că oamenii n-ar fi putut să le ducă la sfârşit, chiar dacă ar fi îndrăznit, dacă Dumnezeu n-ar fi hotărât aşa! Când barbarul a năvălit, aducând toată Persia cu el, şi nădăjduia ca în acest atac să-i prindă pe toţi evreii, căci îi avea pe toţi închişi în Ierusalim ca într-o plasă şi într-o mreajă, ei bine, atunci, da, atunci n-a lăsat barbarul acela la voi, fără luptă şi fără ciocnire, o sută optzeci şi cinci de mii de ostaşi, iar el a fugit, mulţumit că scapă cu viaţă?Dumnezeu aşa a hotărât adeseori soarta multor altor războaie. încât şi acum, dacă nu v-ar fi părăsit cu desăvârşire, duşmanii voştri n-ar fi putut dărâma Ierusalimul, n-ar fi putut pustii templul, n-ar fi dăinuit până într-atât pustiirea. În sfârşit, n-ar fi fost încercările voastre fără de folos, când de atâtea ori aţi încercat să vă luaţi oraşul şi să zidiţi templul!
4. Nu numai prin acestea, ci şi prin altele voi încerca sa vă conving că împăraţii romani n-au făcut ceea ce au făcut cu propria lor putere, ci din pricina mâniei lui Dumnezeu, din pricina părăsirii de către Dumnezeu.
Dacă cele întâmplate ar fi fost o lucrare omenească, ar fi trebuit ca totul să se fi mărginit numai la căderea Ierusalimului, ar fi trebuit ca necinstirea voastră să nu meargă mai departe. Dar să admitem, aşa cum spuneţi voi, că oamenii au surpat zidurile, că oamenii au dărâmat oraşul, că oamenii au distrus altarul! Oare tot ei au luat de la voi şi harul Duhului? Oare tot ei au pus capăt tuturor celor sfinte, de pildă glasului care ieşea din acoperământul împăcării, lucrării ungerii, arătării de pe pietrele din hainele preotului? Căci şi religia iudaică nu-şi avea de jos toate începuturile ei, ci pe cele mai multe şi pe cele mai de cinste le avea de sus, din ceruri. De pildă, aducerea de jertfe. Dumnezeu a îngăduit să se aducă jertfe. Altarul, lemnele, cuţitul, preotul erau jos; focul însă, care avea să vină pe altarul de jertfă şi să mistuie jertfele, îşi avea începutul de sus. Nu un om aducea foc în templu, ci o flacără pogorâtă de sus aprindea jertfa. Şi iarăşi, dacă era nevoie să se afle ceva, ieşea o voce din Heruvimii de pe acoperământul împăcării şi prezicea cele viitoare. Şi iarăşi, pe pietrele de pe pieptul arhiereului se ivea o strălucire, care se numea arătare; această strălucire arăta cele viitoare.
În afară de acestea, când trebuia să Fie uns cineva, se pogora harul Duhului asupra untdelemnului. Profeţii slujeau acestor lucruri. Adeseori nor şi fum umpleau altarul. Deci, pentru ca iudeii să nu se mai obrăznicească, nici să pună pe seama oamenilor pustiirea. Dumnezeu n-a lăsat să cadă numai oraşul şi să fie pustiit doar templul, ci a făcut să piară şi acele lucruri care-şi aveau începuturile în ceruri: focul, glasul, strălucirea pietrelor şi toate celelalte la fel cu acestea.
Când iudeul îţi spune: “Oamenii ne-au dus război, oamenii au uneltit împotriva noastră”, răspunde-i: “Oamenii nu v-ar fi dus război dacă Dumnezeu n-ar fi îngăduit! Hai să zicem că oamenii au doborât zidurile! Dar omul a împiedicat oare să se pogoare foc de sus? Omul a oprit oare glasul care necontenit se auzea din acoperământul împăcării? Omul a oprit oare arătarea de pe pietre? Omul a oprit oare ungerea preoţească? În sfârşit, omul le-a prăpădit oare pe toate celelalte? Nu le-a luat oare Dumnezeu? Oricine vede asta! Pentru ce le-a luat? Nu oare pentru aceea că v-a lepădat şi Şi-a întors cu totul faţa de la voi?”.
- Nu-i aşa!, mi se răspunde. Nu le mai avem pe toate acestea pentru că nu mai avem templul şi oraşul Ierusalim!
- Dar pentru ce nu mai aveţi nici templul, nici Ierusalimul? Nu pentru că v-a părăsit Dumnezeu?
Dar, mai bine spus, ca să închidem cu desăvârşire gurile cele neruşinate ale iudeilor, haide să dovedim şi acest lucru chiar din Scripturi. Să dovedim că nu dărâmarea templului este pricina încetării profeţiei, ci mânia lui Dumnezeu. Să dovedim că prin nebunia lor îndreptată împotriva lui Hristos L-au mâniat acum pe Dumnezeu mai mult decât atunci când s-au închinat viţelului. Când a profeţit Moise, nu erau nici templu, nici altar; mai mult încă, iudeii nu încetau de a săvârşi păgânătăţi; cu toate acestea, harisma profeţiei n-a zburat; dimpotrivă, a profeţit acest mare şi viteaz bărbat şi s-au mai arătat atunci, în afară de el, încă alţi şaptezeci de profeţi. Şi nu numai atunci, ci şi mai târziu, după ce fusese ridicat templul şi fusese rânduită toată slujba de la templu. Atunci când a fost ars templul şi au fost duşi toţi iudeii în Babilon, Iezechiel şi Daniel erau plini de Duhul şi preziceau cele viitoare, fără să aibă înaintea ochilor Sfânta Sfintelor, fără să stea lângă altar, ba, dimpotrivă, se aflau într-o ţară barbară, printre oameni necuraţi şi călcători de Lege. Şi au spus lucruri cu mult mai multe şi mai minunate decât profeţii dinaintea lor şi au văzut vedenie dumnezeiască, atât cât le era cu putinţă să vadă.
Spune-mi, pentru care pricină nu mai aveţi acum profeţi? Nu e evident că Dumnezeu Şi-a întors fata de la voi? Dar pentru care pricină Şi-a întors faţa de la voi? Evident, iarăşi, că din pricina Celui răstignit, din pricina acelei fapte nelegiuite.
- De unde se vede aceasta?, aş putea fi întrebat.
- De acolo că înainte de săvârşirea acestei nelegiuiri aveaţi totul de la Dumnezeu, cu toate că trăiaţi ca nişte necredincioşi; iar acum, după cruce, deşi păreţi că trăiţi mai aproape de Dumnezeu, totuşi înduraţi mai mare pedeapsă şi nu vă bucuraţi de nici unul dintre darurile de mai înainte.
5. Dar ca să aflaţi pricina necazurilor voastre de acum de la înşişi profeţii care au înfăţişat-o lămurit şi ritos, ascultaţi ce grăieşte Isaia! Ascultaţi cum prezice şi binefacerea ce va fi făcută tuturor prin Hristos, şi nerecunoştinţa voastră: “Prin rana Lui, noi toţi ne-am vindecat” , spune Isaia. Prin aceste cuvinte prezice mântuirea prin cruce, aceea care va fi dată tuturor. Apoi, pentru ca să spună cine suntem noi, a adăugat: “Toţi ca nişte oi ne-am rătăcit fiecare în calea lui s-a rătăcit”. Vorbind de chipul crucii, grăieşte aşa: “Ca o oaie la junghiere S-a adus şi ca un miel fără de glas înaintea celui ce-l tunde, aşa nu-Şi deschide gura Sa. Întru smerenia Lui, judecata Lui s-a ridicat”. La nelegiuita judecată a lui Pilat. Deşi au mărturisit atâtea împotriva lui Iisus, El nu le-a răspuns nimic. Şi L-a întrebat ighemonul: “Auzi ce mărturisesc aceştia împotriva Ta?”. Hristos însă nimic n-a răspuns, ci tăcea. Acest lucru l-a spus de demult Profetul, zicând: “Ca o oaie la junghiere S-a adus şi ca un miel fără de glas înaintea celui ce-l tunde”.
Apoi, pentru ca să arate nelegiuirea săvârşită atunci la judecată, zice: “întru smerenia Lui, judecata Lui s-a ridicat” , nici un judecător n-a pronunţat atunci sentinţa după dreptate, ci au primit mărturiile mincinoase împotriva Lui. Pricina este că Hristos n-a vrut să Se răzbune. Căci dacă ar fi vrut, ar fi zguduit şi cutremurat totul. Dacă atunci când era pe cruce, a sfărâmat şi pietrele, a întunecat lumea, a întors razele soarelui, a făcut pretutindeni pe pământ noapte în loc de zi, apoi n-ar fi putut face asta şi când era la judecată? Dar n-a vrut! Şi-a arătat blândeţea şi smerenia Sa. De aceea spune Profetul: „întru smerenia Lui judecata Lui s-a ridicat”.
Apoi, pentru a arăta că nu era un om cum e fiecare din noi, a adăugat: „Neamul Lui cine-l va spune?”. Căci cine este Acela despre Care spune Profetul: “S-a luat de pe pământ viaţa Lui”?De aceea şi Pavel zice: “Viaţa noastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu. Când Se va arăta Hristos, Viaţa noastră, atunci şi voi vă veţi arăta împreună cu El în slavă”.
Dar este timpul să spun şi să arăt ceea ce îmi propusesem, anume să-l aduc pe Isaia, care spune că iudeii suferă din pricina lui Hristos nenorocirile de acum.
- Unde spune asta?
- După ce vorbeşte de judecată, după ce vorbeşte de junghiere, după ce vorbeşte de luarea vieţii de pe pământ, după ce a spus: “s-a luat de pe pământ viaţa Lui” , a adăugat: “Şi voi da pe cei răi în locul îngropării Lui şi pe cei bogaţi în locul morţii Lui” , n-a spus: “pe iudei” , ci: “pe cei răi”. Într-adevăr, pot fi oare oameni mai răi decât aceia care L-au ucis pe Binefăcător după ce le adusese atâtea binefaceri?
Dacă nu s-au întâmplat acestea, dacă nu trăiţi acum întru necinste, dacă n-aţi fost lipsiţi de toate darurile date strămoşilor voştri, dacă n-a căzut oraşul vostru, dacă n-a ajuns templul vostru o ruină, dacă viaţa voastră n-a ajuns mai jalnică decât o tragedie, atunci, o, iudeule, nu crede!
Dar dacă lucrurile strigă, dacă profeţia s-a împlinit, pentru ce mai grăieşti cu obrăznicie şi neruşinare în zadar şi fără rost?
Unde vă sunt toate cele sfinte ale voastre? Unde este veşmântul arhieresc, unde e engolpionul şi arătarea? Nu-mi vorbi mie de patriarhii aceştia de acum, crâşmari, negustori, oameni plini de toate fărădelegea! Spune-mi, ce fel de preot este patriarhul vostru, când nu mai este ungerea cea veche, nici toată cealaltă sfinţenie? Spune-mi, ce fel de preot este patriarhul vostru, când nu mai este jertfă, nici altar, nici slujire a lui Dumnezeu? Vrei să-ţi vorbesc de legile despre preoţie, să-ţi spun cum erau unşi preoţii în vechime, ca să afli că aceştia, pe care voi îi numiţi patriarhi acum, nu sunt preoţi, ci o fac pe preoţii, joacă rolul de preot cum joacă artiştii pe scenă, dar, mai bine spus, nici nu pot să-şi joace bine rolul lor de preoţi. Sunt atât de departe nu numai de adevăratul preot, dar chiar de preotul de pe scenă.
Adu-ţi aminte cum a fost făcut Aaron preot! Adu-ţi aminte câte jertfe a adus Moise pentru el, câte animale de jertfă a doborât! Adu-ţi aminte cum l-a spălat, cum a uns vârful urechii lui, mâna lui dreaptă, piciorul drept; l-a dus apoi în Sfânta Sfintelor şi i-a poruncit să rămână înlăuntru un număr anumit de zile.
Dar, mai bine spus, merită să auzi chiar cuvintele: “Aceasta este ungerea lui Aaron şi ungerea fiilor lui… Şi a grăit Domnul către Moise, zicând: Ia pe Aaron şi pe fiii lui şi hainele lor şi undelemnul ungerii şi viţelul cel pentru păcat şi berbecul şi strânge adunarea la uşa cortului mărturiei. Şi a zis Moise întregii adunări: Acesta este cuvântul pe care L-a poruncit Domnul. Şi după ce i-a adus – căci trebuie să prescurtez -, i-a spălat pe ei cu apă. L-a îmbrăcat apoi pe Aaron cu haina, l-a încins cu brâul, l-a îmbrăcat cu veşmântul cel lung, i-a pus umărarul, l-a încins şi l-a strâns; i-a pus engolpionul, şi peste engolpion, arătarea şi adevărul, şi mitra pe capul lui, şi peste mitră placa cea de aur; apoi, luând din untdelemn, a stropit cu el jertfelnicul şi l-a sfinţit, şi vasele şi spălătoarea şi căpătâiul ei şi le-a sfinţit, şi a turnat din el pe capul lui Aaron. Şi fiilor lui le-a făcut la fel. Şi a adus viţelul. Şi după ce l-a jertfit, au pus şi fiii lui mâinile pe el; şi luând din sânge, a uns coarnele jertfelnicului şi a curăţit jertfelnicul şi a turnat sângele pe căpătâiul jertfelnicului şi l-a sfinţit ca să se roage peste el. Apoi, după ce a ars unele părţi din viţel, pe unele înlăuntru, iar pe altele afară, a adus berbecul şi l-a ars în întregime; şi a adus un alt berbec, cel pentru sfinţire; şi după ce Aaron şi fiii lui au pus mâinile pe el, l-a junghiat; şi luând din sângele lui, a pus pe vârful urechii drepte a lui Aaron şi pe vârful mâinii lui drepte şi pe vârful piciorului drept; şi fiilor lui le-a făcut la fel. Apoi, luând unele părţi din jertfă, le-a pus în mâinile lui Aaron şi ale fiilor lui şi aşa le-a adus. Şi luând iarăşi sânge şi din untdelemn l-a stropit pe Aaron şi veşmintele lui, şi pe fiii lui şi veşmintele fiilor lui. Şi i-a sfinţit şi a poruncit să fiarbă carne în curtea cortului şi acolo să o mănânce. Şi din uşa cortului mărturiei, le-a spus Moise: Să nu ieşiţi şapte zile, până ce se va împlini ziua sfinţirii voastre. Căci în şapte zile se vor sfinţi mâinile voastre ca să se roage pentru voi”.
Când Moise spune că prin acestea a fost uns preot Aaron, că prin acestea a fost curăţit, că prin acestea a fost sfinţit, că prin acestea a rugat pe Dumnezeu, şi când acum nu se mai întâmplă nimic din acestea, nici jertfă, nici ardere de tot, nici stropire cu sânge, nici ungere cu untdelemn, când nu mai este nici cortul mărturiei şi nici nu mai stă înlăuntru un număr anumit de zile, e evident că preotul de acum al iudeilor este nesimţit, necurat, blestemat, spurcat; e evident că mânie pe Dumnezeu. Dacă nu-i cu putinţă să fie sfinţit un preot altfel decât prin acestea, atunci în chip necesar urmează că iudeii n-au preoţie odată ce acestea nu se săvârşesc. Vezi dar că pe bună dreptate spuneam că patriarhii lor de acum sunt departe, tare departe, nu numai de adevăratul preot, dar chiar de preotul de pe scenă?
6. Nu numai de aici, dar şi din altă parte putem afla cât de sfântă era la iudeii de altădată vrednicia preoţiei. Nişte oameni spurcaţi şi pierduţi s-au răzvrătit împotriva lui Aaron; au încercat să-l scoată din preoţie, căci îi puneau la îndoială vrednicia cu care era cinstit. Prea blândul Moise, voind să-i convingă, chiar prin fapte, că nu l-a urcat la această dregătorie pentru că-i era frate, rudă sau apropiat, ci, ascultând de porunca lui Dumnezeu, i-a încredinţat preoţia, a poruncit ca fiecare seminţie să aducă un toiag; acelaşi lucru i-a poruncit şi lui Aaron. Când le-au adus, Moise le-a luat pe toate şi le-a pus înlăuntru, în cortul mărturiei. După ce le-a pus, a poruncit să aştepte judecata lui Dumnezeu pe care o va da prin toiegele acelea. Toate celelalte toiege au rămas aşa cum erau, şi numai toiagul lui Aaron a odrăslit, a dat frunze şi roade, ca să cunoască aceia că Stăpânul firii îl hirotonea din nou pe Aaron, slujindu-se de frunze în loc de litere.
Cel care a spus la început: “Să răsară pământul iarbă verde” şi a deşteptat puterea ei spre rodire, Acesta a făcut şi atunci ca lemnul acela, uscat şi fără rod, să odrăslească fără pământ şi fără rădăcină. Toiagul acela era deci o dovadă şi o mărturie a răutăţii răzvrătiţilor acelora, dar şi a judecăţii lui Dumnezeu; nu slobozea glas, dar prin înfăţişarea lui îi îndemna pe toţi, mai puternic decât glasul trâmbiţei, să nu mai încerce astfel de fapte.
Şi nu numai prin această minune l-a hirotonit pe Aaron, ci şi prin alta. Iarăşi, alţii mulţi s-au sculat şi au dorit cinstea lui Aaron – căci vrednicia de preot este într-adevăr de invidiat şi mulţi o doresc. Moise le-a poruncit să-şi ia cădelniţe, să pună tămâie în ele şi să aştepte hotărârea de sus. Şi pe când tămâiau ei, s-a desfăcut pământul şi i-a înghiţit pe toţi cei care erau de partea lor, iar pe cei care au luat cădelniţele i-a ars foc de sus. Ca să nu fie dată uitării cu timpul această întâmplare şi nici să nu ajungă necunoscută urmaşilor judecata aceasta minunată a lui Dumnezeu, Moise a poruncit să bată acele cădelniţe în jurul altarului, pentru ca, după cum toiagul prin înfăţişarea lui sloboade glas, fără să aibă glas, tot astfel şi plăcile acestea să le vorbească tuturor celor de mai târziu, să-i îndemne şi să-i sfătuiască să nu mai săvârşească nebunia înaintaşilor lor, ca să nu fie pedepsiţi la fel.
Ai văzut cum erau hirotoniţi în vechime preoţii? Acum însă la iudei toate sunt o jucărie, o batjocură, o ruşine, o afacere! Toate sunt pline de nelegiuiri. Spune-mi, pe aceştia îi urmezi, care totdeauna se încăpăţânează să lucreze şi să vorbească împotriva legilor lui Dumnezeu? Spune-mi, la sinagogile lor alergi? Nu îţi este teamă că are să te trăsnească Dumnezeu de sus? Nu ştii că şi dacă nu furi, dar dacă eşti văzut în peştera tâlharilor primeşti aceeaşi osândă? Dar pentru ce vorbesc eu de tâlhari? Ştiţi bine cu toţii şi vă aduceţi aminte de acei oameni blestemaţi, de şarlatanii aceia care au dat jos statuile împărăteşti din oraşul nostru. Vă aduceţi aminte că nu numai cei care au îndrăznit să săvârşească această faptă, ci şi cei care au fost doar văzuţi că erau de faţă la cele întâmplate au fost duşi la tribunal, au fost târâţi cu ceilalţi şi au primit cea mai grea pedeapsă?
Iar tu te sileşti să alergi acolo unde-i ocărât Tatăl, unde-i hulit Fiul, unde-i lepădat Duhul cel Sfânt şi de viaţă făcător? Spune-mi, nu îţi este teamă, nu te cutremuri când intri în locurile acelea spurcate şi necurate? Spune-mi, ce apărare, ce iertare vei avea când te împingi de bună voie spre prăpastie, când te arunci singur în adânc?
Să nu-mi spui mie că în sinagogă se află legea şi cărţile profeţilor! Nu-i de ajuns aceasta ca să facă locul sfânt. Ce lucru e mai bun: să ai cărţile sfinte într-un loc sau să grăieşti cele scrise în cărţi? Negreşit, să grăieşti cele scrise în cărţi şi să le ai în minte! Te întreb: Oare s-a sfinţit gura diavolului pentru că a rostit cuvinte din Scriptură? Nu se poate spune! Diavolul a rămas tot diavol! Dar demonii? îi vom pune oare în rândul Apostolilor pentru că predicau şi spuneau: “Aceşti oameni sunt robii Dumnezeului celui Preaînalt, care vă vestesc vouă calea mântuirii”?Deloc! Continuăm să-i blestemăm şi să-i urâm! Te întreb: Cuvintele rostite nu sfinţesc gura ce le rosteşte, iar cărţile sfinţesc locul unde stau? Cum poţi grăi astfel? Eu tocmai pentru asta mai cu seamă urăsc sinagoga, pentru că ţine în ea legea şi profeţii. Dacă nu le-ar ţine, n-aş urâ-o atât de mult.
- De ce?
- Pentru că aceasta este o mare momeală, o mare înşelăciune pentru oamenii mai simpli. Căci şi Pavel l-a izgonit pe cel-rău mai mult pentru că a vorbit decât pentru că a tăcut. “Supărându-se Pavel, spune Scriptura, i-a zis duhului: “Ieşi din ea!”.
- De ce?
- Pentru că duhul necurat striga: “Aceşti oameni sunt robii Dumnezeului celui Preainalt”.
Dacă ar fi tăcut, n-ar fi înşelat atâta; vorbind însă, ar fi atras şi i-ar fi convins pe oamenii mai simpli să dea ascultare şi celorlalte spuse ale lor. Ca să deschidă uşă înşelăciunilor lor, ca să dea minciunii mult crezământ, demonii amestecă în minciuni şi ceva adevăr. Întocmai ca aceia care, preparând otrăvurile, ung gura paharului cu miere ca să se ia cu uşurinţă otrava. De aceea mai cu seamă Pavel s-a supărat şi s-a grăbit să le închidă gura, pentru că demonii îşi luaseră o vrednicie ce nu li se cuvenea. De aceea şi eu îi urăsc pe iudei, pentru că au Legea, dar ocărăsc Legea şi încearcă să-i amăgească pe cei simpli. Vina nu le-ar fi atât de mare dacă ar lupta împotriva lui Hristos fără să creadă în profeţi. Aşa însă, sunt lipsiţi de orice iertare, pentru că spun că ei cred în profeţie, dar ocărăsc pe Cel profeţit de ei.
7. Pe scurt, dacă socoteşti că sinagoga e sfântă pentru că se află în ea Legea şi cărţile profeţilor, ar fi cu cale să socoteşti sfinţi şi idolii, şi templele idolilor. Odinioară au avut iudeii război şi au biruit filistenii; au luat chivotul şi l-au dus în templul lor. A fost oare sfânt templul acela pentru că a avut chivotul? Deloc! Dimpotrivă, şi spurcat şi necurat. Şi s-a arătat aceasta îndată prin fapte. Au aflat vrăjmaşii că înfrângerea iudeilor nu se datorează slăbiciunii lui Dumnezeu, ci nelegiuirii iudeilor; chivotul fiind luat în robie, şi-a arătat puterea lui în pământ străin, căci de două ori a trântit jos idolul şi l-a sfărâmat. Deci, nu numai că n-a sfinţit locul, dimpotrivă, i-a adus şi război.
De altfel, ce chivot mai au acum iudeii, când nu mai e nici acoperământul împăcării, nici descoperire, nici plăcile testamentului, nici Sfânta Sfintelor, nici catapeteasma, nici arhiereu, nici tămâiere, nici ardere de tot, nici jertfă, nici celelalte care alcătuiau atunci sfinţenia chivotului aceluia? După părerea mea, chivotul acesta de acum al iudeilor nu este întru nimic mai bun decât chivoturile care se vând în piaţă, ba, dimpotrivă, e cu mult mai rău. Chivoturile care se vând în piaţă nu vatămă deloc pe cei ce se apropie de ele, pe când chivotul acela din sinagoga iudeilor pricinuieşte multă vătămare în fiecare zi celor ce se apropie de el.
„Fraţilor, nu fiţi copii cu mintea, ci cu răutatea fiţi prunci”. Izbăviţi de teama aceasta deşartă pe cei spăimântaţi de chivotul din sinagoga iudaică ! Învăţaţi-i de ce trebuie să se teamă şi să se sperie! Învăţaţi-i că nu trebuie să se teamă de chivotul acesta, ci de stricarea templului lui Dumnezeu, prin drumurile la sinagogă, prin cugetul alipit de iudaism, prin ţinerea sărbătorilor iudaice.
“Cei care voiţi să vă îndreptăţiţi prin Lege aţi căzut din har”. De aceea trebuie să vă temeţi ca nu cumva să auziţi de la Cel ce are să vă judece în ziua aceea: “Plecaţi, nu vă ştiu pe voi , pentru că aţi avut părtăşanie cu cei ce M-au răstignit, pentru că v-aţi încăpăţânat să ridicaţi iarăşi sărbătorile pe care le-am desfiinţat, pentru că aţi alergat la sinagogile iudeilor care au făcut nelegiuiri faţă de Mine.
Eu am dărâmat templul, am făcut să ajungă o ruină locul acela sfânt, care avea în el lucruri înfricoşătoare, iar voi cinstiţi nişte case, care nu sunt cu nimic mai de cinste decât crâşmele, cinstiţi nişte peşteri de tâlhari”.
Dacă Hristos spunea despre templu, atunci când erau în el Heruvimi, când era chivotul, când înflorea încă harul Duhului, că “l-aţi făcut peşteră de tâlhari” şi “casă de neguţătorie” , din pricina fărădelegilor iudeilor şi a crimelor lor, ce nume vrednic putem găsi sinagogilor lor acum, când i-a părăsit harul Duhului, când au pierit toate cele sfinte, când ei săvârşesc această slujbă nelegiuită, luându-se la harţă cu Dumnezeu?
Dacă atunci când religia iudaică era în floare, templul era peşteră de tâlhari, acum, de-ai numi sinagoga casă de desfrâu, loc de nelegiuire, sălaş de draci, întăritură a diavolului, prăpăd de suflete, prăpastie şi adânc a toată pierzania, şi tot ai numi-o mai puţin decât merită!
Doreşti să vezi templu? Nu alerga la sinagogă, ci fii tu templu! Dumnezeu a dărâmat un templu în Ierusalim, dar a ridicat mii de temple mai sfinte ca acela.
„Voi sunteţi templu al Dumnezeului celui viu” , spune Scriptura. Împodo-beşte-ţi această casă, alungă orice gând rău, ca să fii mădular de cinste al lui Hristos, ca să fii templu al Duhului Sfânt. Fă şi alte temple la fel! Şi după cum nu-i treci cu uşurinţă cu vederea pe săracii pe care-i vezi, tot aşa nu-l trece cu vederea nici pe cel pe care-l vezi că aleargă la sinagogă! Opreşte-l cu cuvântul, ca printr-un frâu, şi adu-l la Biserică. Milostenia aceasta e mai mare decât cealaltă milostenie şi un câştig mai mare decât câştigul a mii de talanţi.
Dar pentru ce vorbesc eu de câştig de mii de talanţi? Este mai mare câştig decât de-ai câştiga întreaga lume văzută, pentru că şi omul este mai de preţ decât întreaga lume; căci pentru om s-a făcut şi cerul şi pământul, şi marea şi soarele şi stelele. Gândeşte-te dar la vrednicia celui pe care-l mântui şi nu dispreţul purtarea lui de grijă. De-ai depune la zarafi nenumăraţi bani, n-ai să câştigi atât cât câştigi mântuind un suflet abătându-l de pe calea cea rătăcită şi povăţuindu-l spre buna credinţă. Cel ce dă săracului pune capăt foamei; dar cel ce îndreaptă pe unul care ţine obiceiurile şi sărbătorile iudaice, (acela) pune capăt necredinţei. Unul uşurează sărăcia, celălalt opreşte nelegiuirea. Unul izbăveşte trupul de durere, celălalt smulge sufletul din gheenă.
Ţi-am arătat comoara! Nu pierde câştigul! Aici nu mai poţi da vina pe sărăcie, nu mai poţi spune că eşti sărac pentru a face o astfel de milostenie. Cheltuiala este numai la cuvinte, risipa, la vorbe. Să nu ne trândăvim dar, ci cu toată râvna şi cu toată tragerea de inimă să-i vânăm pe fraţii noştri; să-i târâm chiar fără voia lor în casele noastre şi să le întindem ospăţ. Chiar astăzi să-i facem părtaşi mesei, pentru ca, în faţa noastră curmând postul şi dându-ne încredinţare şi convingere deplină de frumoasa lor îndreptare, să ajungă şi loruşi, şi nouă pricinuitori ai veşnicelor bunătăţi, cu harul şi iubirea de oameni ale Domnului nostru Iisus Hristos, prin Care şi cu Care Tatălui slava, împreună şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
1. V-aţi săturat oare de lupta împotriva iudeilor sau vreţi ca şi astăzi să mă lupt cu ei? Am grăit multe şi mai înainte, totuşi cred că doriţi să mă auziţi vorbind (iarăşi) despre acelaşi subiect. Cel care nu se satură de a-L iubi pe Hristos nu se satură niciodată de a lupta împotriva celor ce-L urăsc pe El. În plus, mai este şi altă pricină care mă sileşte la asta. Au mai rămas unele rămăşiţe din sărbătorile lor. Şi după cum trâmbiţele lor au fost mai nelegiuite decât trâmbiţele cele din teatru, şi după cum posturile lor sunt mai pline de ruşine decât beţia şi chefurile, tot astfel şi corturile pe care şi le instalează nu sunt cu nimic mai bune decât casele de desfrâu şi casele cu cântăreţi din flaut.
Nimeni să nu osândească îndrăzneala cuvintelor mele! Cea mai mare îndrăzneală şi nelegiuire este a nu gândi aşa despre iudei, nu trebuie oare să-i judec astfel când se iau la harţă cu Dumnezeu, când se împotrivesc Duhului Sfânt? Sărbătoarea aceasta era sfântă altădată, când se prăznuia după Lege şi la porunca lui Dumnezeu, dar nu acum. Toată vrednicia ei i-a pierit pentru că o săvârşesc împotriva voii lui Dumnezeu. Iudeii, care par că ţin sărbătorile vechi şi Legea mai mult decât toţi, ei sunt aceia care ocărăsc mai ales şi Legea, şi sărbătorile; pe când noi, care le lăsăm să se odihnească aşa cum laşi un om bătrân, pe care nu-l mai bagi în lupte când e cu părul alb şi nici nu-l mai sileşti să lupte când nu mai e timpul, noi suntem aceia care cinstim şi Legea, şi sărbătorile.
V-am demonstrat îndeajuns şi mai înainte că a trecut timpul Legii şi al religiei iudaice. Haide, dar, să vorbim astăzi despre cele ce au mai rămas. Ar fi de-ajuns, pentru a scăpa de orice greutate, să demonstrez cu ajutorul tuturor profeţilor că săvârşirea sărbătorilor în afara Ierusalimului este o nelegiuire şi o păgânătate. Şi chiar dacă ar fi adevărat ceea ce şoptesc cu lăudăroşenie iudeii, că au să-şi ia oraşul înapoi, nici aşa n-ar scăpa de crimele fărădelegii lor. Noi însă am demonstrat cu temeinicie că nici n-are să se mai ridice Ierusalimul şi nici iudeii n-au să-şi mai reia felul lor vechi de vieţuire. Odată demonstrat lucrul acesta, s-au demonstrat şi celelalte toate, că nu va mai putea fi nici jertfă, nici ardere de tot, nici puterea legii şi nici altceva din vieţuirea cea veche. Mai întâi, Legea poruncea ca toată partea bărbătească să se urce la templu de trei ori pe an.
Dărâmându-se templul, acest lucru nu se mai poate face. Apoi, Legea poruncea ca acela cu scurgere de sămânţă, leprosul, femeia cu scurgere de sânge la lună, lehuza să aducă jertfă , dar asta iarăşi nu se poate odată ce nu se vede nici loc de jertfă, nici altar. Legea a poruncit ca preoţii să cânte imne; dar am demonstrat şi mai înainte că locul îi oprea să facă aceasta şi că profeţii îi învinuiau spunându-le că au citit Legea, dar au mărturisit în afară. Deci, când nu era cu putinţă nici Legea s-o citeşti în afară de oraş, cum este cu putinţă să faci legea în afară de oraş? De aceea Dumnezeu, ameninţându-i, le spunea: „Nu le voi pedepsi pe fetele voastre când se vor desfrâna şi nici pe nurorile voastre când se vor preadesfrâna”.
- Ce vor să spună aceste cuvinte?
- Voi încerca să vi le explic citindu-vă o lege veche.
- Care lege este aceasta?
- “Dacă va greşi femeia împotriva bărbatului ei şi-l va înşela pe el şi se va culca altcineva cu ea în pat şi va fi tăinuită de ochii bărbatului şi martor nu va fi împotriva ei, şi nu va rămâne îngreunată…, şi va veni peste el duh de gelozie, iar ea nu va fi pângărită…”. Cu alte cuvinte spune aşa: “Dacă se va desfrâna femeia, iar bărbatul va bănui desfrânarea, sau nu se va desfrâna, dar o va bănui fără să aibă martor şi fără să o vădească sarcina, “o va aduce la preot şi va aduce darul ei făină de orz”.
- Dar pentru ce făină de orz, şi nu de grâu curat?
- Pentru că fapta este faptă de jale, de învinuire, de rea bănuială; felul jertfei era asemenea cu nenorocirea. De aceea şi spune Scriptura: “Nu vei turna peste ea untdelemn, nici nu vei pune peste ea tămâie. Apoi – căci trebuie să prescurtez – o va aduce pe ea preotul şi va lua apă curată într-un vas de lut, şi va pune în apă ţărână luată din pământ şi va pune pe femeie şi o va jura şi va zice: Dacă n-ai greşit ca să te pângăreşti faţă de bărbatul tău, curată să fiii de apa mustrării; dar dacă ai greşit şi te-ai pângărit şi altcineva s-a culcat cu tine, în afară de bărbatul tău, să dea Domnul ca tu să fii de blestem şi de urgie în poporul tău”.
- Ce înseamnă “de blestem şi de urgie” ?
- Ca să se spună: Să nu păţească ce-a păţit cutare femeie! “Să dea Domnul ca apa aceasta blestemată să intre în pântecele tău şi să-ţi rupă sânul şi să se umfle pântecele tău. Şi femeia să zică: Fie, Fie! Şi dacă femeia va fi pângărită, va intra apa mustrării şi va rupe pântecele ei şi va fi femeia în blestem. Iar dacă femeia nu va Fi pângărită, va Fi nevinovată şi va avea urmaşi”.
Când iudeii erau duşi în robie, nimic din acestea nu se mai putea face, căci nu era nici templul, nici altarul, nici cortul mărturiei, nici aducerea de jertfă. De aceea. Dumnezeu îi ameninţa zicând: “nu le voi pedepsi pe fetele voastre când se vor desfrâna, nici pe nurorile voastre când se vor preadesfrâna”.
2. Ai văzut că locul dădea tărie Legii? Nici preot nu mai poate fi, odată ce nu mai este oraşul. După cum nu mai este cu putinţă să mai fie împărat când nu mai e oştire, nici diademă, nici porfiră, nici altceva din cele ce alcătuiesc puterea împărătească, tot astfel nu mai este cu putinţă să fie nici preot când a pierit jertfa, s-a oprit aducerea de jertfe, au fost călcate în picioare Sfintele şi a dispărut tot ceremonialul de la templu. Căci acestea toate făceau preoţia.
Deci, aşa cum spuneam mai sus, ne-ar fi de-ajuns atâta pentru a demonstra că n-au să se mai întoarcă nici jertfele, nici arderile de tot, nici celelalte curăţiri, nici altceva din religia iudaică. Să dovedesc acum că templul nu va mai fi ridicat niciodată. După cum acum, când nu este templu, toate ceremoniile legale sunt desfiinţate, şi dacă se săvârşeşte vreuna se face o nelegiuire, tot astfel, dacă se demonstrează că templul nu-şi va mai recăpăta niciodată forma lui, se demonstrează astfel şi aceea că nici slujirea lui Dumnezeu nu se va întoarce iarăşi la vechea stare, că nu va fi nici preot, nici împărat. Dacă nu era îngăduit celor din sămânţa lor, de-ar fi fost chiar dintre cei mai de jos, să slujească altor neamuri, cu atât mai mult nu era îngăduit împăratului să se supună altora.
Dar pentru că lupta şi strădania mea nu-i numai să le închid gura iudeilor, ci să înţelepţească şi dragostea voastră, haide să demonstrăm şi pe altă cale că au încetat jertfele lor, că a încetat preoţia lor şi că nu se vor reîntoarce iudeii la obiceiurile lor de mai înainte.
- Cine spune asta?
- Minunatul şi marele profet David. El arată că o jertfă are să fie scoasă, şi alta adusă. Şi grăieşte aşa: “Multe ai făcut Tu, Doamne, Dumnezeul Meu, minunile Tale, şi gândurilor Tale nu este cine să se asemene Ţie. Am vestit şi am grăit”. Uită-te la înţelepciunea profetului. Când a spus: “Multe ai făcut Tu, Doamne, Dumnezeul meu, minunile Tale” ,şi când s-a spăimântat de faptele minunate ale lui Dumnezeu, nu ne-a vorbit deloc despre creaţia văzută, despre cer, despre pământ, despre mare, despre apă, despre foc, nu ne-a vorbit despre minunile acelea străine petrecute în Egipt, nici despre alte minuni asemenea acestora!
- Dar despre care lucruri spune el că sunt minunate?
- “Jertfă şi prinos nu ai voit”.
- Ce spui? Spune-mi, te rog, acesta este lucru străin şi minunat?
- Nu, răspunde el. Căci n-a văzut numai atât; cu ochii lui profetici a văzut de la început că neamurile au să vină la Dumnezeu; a văzut că cei care stăteau ţintuiţi de zei, care slujeau pietrelor şi erau mai ticăloşi decât necuvântătoarele au să-şi recapete dintr-odată vederea, au să-L cunoască pe Stăpânul tuturor şi, părăsind slujirea cea spurcată a demonilor, au să-I slujească curat şi fără sânge lui Dumnezeu.
Încă a mai văzut că vor veni nu numai aceia, ci şi iudeii, care nu erau desăvârşiţi în credinţa lor, au să părăsească şi ei jertfele, arderile-de-tot şi celelalte slujiri trupeşti şi au să fie aduşi şi ei la filosofia noastră cea înaltă. Gândindu-se profetul la nespusa iubire de oameni a lui Dumnezeu, care covârşeşte toată mintea, spăimântându-se de marea schimbare a lucrurilor, că a adus pe lume un nou fel de viaţă, că i-a făcut pe oameni din diavoli îngeri – toate acestea s-au făcut pentru că a fost desfiinţată vechea jertfă şi a fost adusă altă jertfă, aceea a trupului lui Hristos -, spăimântându-se deci şi minunându-se, profetul zicea:
„Multe ai făcut Tu, Doamne, Dumnezeul meu, minunile Tale”. Pentru că prezice această întreagă profeţie din partea lui Hristos, după ce a spus: “jertfă şi prinos nu ai voit” , a adăugat: “…, dar trup mi-ai alcătuit”. Vorbeşte de trupul Stăpânului, de jertfa obştească pentru toată lumea, care a curăţit sufletele noastre, a pus capăt păcatului, a stins moartea, a deschis cerurile, ne-a arătat multe şi mari nădejdi şi le-a făcut pe toate celelalte. Cunoscându-le şi Pavel pe acestea, striga: „O, adâncul bogăţiei şi al înţelepciunii şi al ştiinţei lui Dumnezeu! Cât sunt de necercetate judecăţile Lui şi de negăsit urma căilor Lui!”. Proorocul, prevăzând toate acestea, spunea: “Multe ai făcut Tu, Doamne Dumnezeul meu, minunile Tale”. Apoi, după ce a spus din partea lui Hristos: “Arderi-de-tot şi jertfă pentru păcat n-ai voit” , a adăugat: “Atunci am zis: Iată, vin”.
- Când “atunci” ?
- Când a venit vremea unor învăţături mai înalte. Învăţăturile nedesăvârşite trebuia să le învăţăm prin robii Lui, dar pe cele mai înalte, pe cele ce depăşesc firea omenească trebuia să le învăţăm de la însuşi Legiuitorul. De aceea şi spunea Pavel: „în multe feluri şi în multe chipuri a grăit odinioară Dumnezeu părinţilor noştri prin profeţi; iar în zilele acestea de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul, pe Care L-a pus moştenitor a toate; prin Care a făcut veacurile”. Şi, iarăşi, Ioan: “Legea prin Moise s-a dat, dar harul şi adevărul prin Iisus Hristos au venit”. Încât cea mai mare laudă a Legii este şi lauda aceasta, că i-a pregătit pe oameni pentru primirea învăţătorului. Apoi, ca să nu socoteşti că este un Dumnezeu nou, şi nici să nu socoteşti că introduce vreo noutate, ascultă ce zice Profetul: “în fruntea cărţii este scris despre Mine”. Profeţii au vestit din vechime venirea Mea, spune Domnul; chiar la începutul cărţilor le-am făcut oamenilor cunoscută dumnezeirea Mea.
3. Când Dumnezeu spune la începutul facerii lumii: “Să facem om după chipul şi după asemenea noastră” , ne descoperă tainic dumnezeirea Fiului, cu Care vorbeşte. Apoi, pentru a arăta că vieţuirea de acum nu este potrivnică vieţuirii de mai înainte, ba, dimpotrivă, că voinţa lui Dumnezeu era de a pune capăt jertfei Vechiului Testament şi de a aduce în locul ei jertfa aceasta a noastră, – căci este o îndreptare a jertfei celei vechi, nu o împotrivire, nici luptă -, după ce a spus:
“în fruntea cărţii este scris despre Mine” , a adăugat: “Ca să fac voia Ta, Dumnezeule, am voit şi legea Ta înlăuntrul inimii Mele”. Apoi, ca să arate care este voinţa lui Dumnezeu, nu mai vorbeşte de jertfe, de arderi de tot, de prinoase, de osteneli, ci spune: “Am binevestit dreptate în Biserică mare”.
- Ce înseamnă “Am binevestit dreptate” ?
- N-a spus simplu: “Am dat ” , ci: “Am binevestit”.
- Ce înseamnă dar?
- Înseamnă că a îndreptăţit neamul nostru nu din pricina faptelor noastre, nici a ostenelilor, nici a răsplătirii noastre, ci numai din pricina harului Său. Acest lucru l-a arătat şi Pavel, zicând: “Dar acum, în afara Legii, dreptatea lui Dumnezeu s-a arătat”. Dreptate a lui Dumnezeu prin credinţa lui Iisus Hristos, nu prin vreo oboseală sau osteneală. Tălmăcind această mărturie a proorocului David, Pavel spunea: “Pentru că Legea, având umbra bunătăţilor viitoare, nu însuşi chipul lucrurilor, nu poate niciodată să-i facă desăvârşiţi pe cei ce se apropie prin aceleaşi jertfe, pe care le aduc neîncetat în fiecare an …”. De aceea, intrând în lume, zice: “Jertfă şi prinos n-ai voit, dar trup Mi-ai întocmit”. Vorbeşte de intrarea Celui Unul-Născut în lume, de întruparea Lui. Aşa a venit Cel Unul-Născut la noi! Nu a shimbat un loc cu altul – cum s-ar putea gândi asta despre Cel ce pretutindenea este şi toate le plineşte? -, ci ni S-a arătat nouă prin trup.
Dar pentru că lupta noastră nu este numai cu iudeii, ci şi cu elenii şi cu mulţi eretici, haide să vă descopăr aici înţelesul adânc al acestor cuvinte şi să vedem pentru ce Pavel a amintit numai această proorocire a lui David, cu toate că avea nenumărate mărturii care desfiinţează Legea şi vechea vieţuire. N-a făcut asta fără rost şi nici la întâmplare, ci mânat de o pricină întemeiată şi de o înţelepciune nespusă. Toţi sunt de acord că Pavel avea şi alte mărturii mai mari şi mai puternice pe care ar fi putut să le aducă pentru acest subiect. Într-adevăr, Isaia spune: “Nu este voinţa Mea în voi! M-am săturat de arderile-de-tot ale berbecilor; iar seu de miei şi sânge de tauri şi de ţapi nu voiesc, nici dacă aţi veni să le arătaţi Mie. Căci cine a cerut acestea din mâinile voastre? Dacă-Mi veţi aduce Mie făină de grâu, în zadar! Tămâia este urâciune înaintea Mea”. în altă parte, iarăşi: “Nu acum te-am chemat pe tine, Iacove, nici nu te-am făcut să osteneşti, Israele. Tu nu M-ai slăvit cu jertfe, nici nu Mi-ai robit cu darurile tale, nici nu te-am făcut să osteneşti cu jertfe de tămâie, nici nu Mi-ai cumpărat cu argint tămâie”. Iar Ieremia spune: “Pentru ce-Mi aduci tămâie din Saba şi scorţişoară din pământ depărtat? Arderile-de-tot ale voastre nu M-au îndulcit”. Şi iarăşi: “Adunaţi arderile de tot ale voastre cu jertfele voastre şi mâncaţi carne”. Un alt profet a grăit aşa: “Strămută de la Mine glasul cântărilor tale şi cântare din instrumentele tale muzicale nu voi auzi”. Iar în altă parte, când iudeii ziceau: “Oare va primi Domnul arderile de tot dacă-i voi da pe cei dintâi născuţi ai mei pentru păgânătatea mea, dacă voi da rodul pântecelui meu pentru păcatul meu?”. Profetul i-a mustrat şi le-a zis: “Nu ţi s-a vestit ţie, omule, ce este bun şi ce cere Domnul Dumnezeu de la tine? Nu-ţi cere decât să iubeşti mila, să faci judecată şi dreptate şi să fii gata să mergi în urma Domnului Dumnezeului tău”. David grăia la fel: “Nu voi primi din casa ta viţei nici din turmele tale ţapi”.
- Pentru ce, dar, Pavel a amintit numai mărturia aceea, când putea aduce atâtea mărturii prin care Dumnezeu declară că îndepărtează jertfele Vechiului Testament, lunile noi, sărbătorile? Pentru ce le-a lăsat pe toate acestea la o parte şi a amintit numai mărturia aceea?
- Nu fără rost şi nici la întâmplare. Vă voi spune acum pricina!
Mulţi necredincioşi şi mulţi iudei, când se luptă cu noi, spun că trăirea după religia Vechiului Testament s-a terminat nu din pricina nedesăvârşirii ei, nici din pricină că a fost adusă în lume religia noastră, ci din pricina răutăţii acelora care aduceau jertfe în vremea aceea. Iată ce spune lsaia: “Dacă veţi întinde mâinile voastre, îmi voi întoarce ochii de la voi; şi dacă veţi înmulţi rugăciunea, nu vă voi auzi”. Apoi adaugă şi pricina, zicând: “…căci mâinile voastre sunt pline de sânge”. Cuvintele acestea nu învinuiesc jertfele, ci răutatea celor care aduc jertfele. De aceea Dumnezeu nu primea jertfele, spun aceştia, pentru că le aduceau cu mâini necurate.
La fel şi David; după ce spune: “Nu voi primi din casa ta viţei, nici din turmele tale ţapi” , a adăugat: „Iar păcătosului i-a zis Dumnezeu: Pentru ce povesteşti dreptăţile Mele şi iei legământul Meu în gura ta? Tu ai urât învăţătura şi ai lepădat cuvintele Mele înapoia ta. Dacă vedeai un hoţ, alergai cu el şi cu cel desfrânat puneai partea ta. Gura ta a înmulţit nedreptatea şi limba ta a împletit vicleşuguri. Şezând împotriva fratelui tău ai clevetit şi împotriva fiului maicii tale ai pus sminteală”. Din aceste texte se vede, spun ei, că Dumnezeu n-a îndepărtat jertfele pentru altă pricină decât pentru că cei ce le aduceau se desfrânau, furau, unelteau împotriva propriilor fraţi. Fiecare profet deci, spun ei, îi învinuieşte pe cei ce aduceau jertfe; de aceea Dumnezeu a oprit jertfele.
4. Acestea sunt argumentele adversarilor noştri. Dar Pavel, prin mărturia proorocului David, le-a dat o lovitură puternică şi a închis cu totul gura lor cea neruşinată.
Pavel, voind să arate că Dumnezeu a îndepărtat şi a desfiinţat religia Vechiului Testament pentru că era nedesăvârşită, a citat această mărturie, în care nu se aduce nici o învinuire celor ce aduceau jertfe, dar iese la iveală pe deplin nedesăvârşirea ei. Într-adevăr, Profetul nu îi învinuieşte deloc pe iudei, ci spune simplu aşa: “Jertfă şi prinos nu ai voit, dar trup mi-ai întocmit; arderi-de-tot şi jertfă pentru păcat n-ai binevoit”. Interpretând acest text, Pavel spunea:
“Desfiinţează, aşadar, pe cea dintâi, ca să o pună pe cea de-a doua”. Dacă Profetul ar fi spus: “Jertfă şi prinos nu ai voit” şi ar fi tăcut, adversarii noştri ar mai putea avea cuvânt de apărare; dar aşa, pentru că Profetul a adăugat: “dar trup Mi-ai întocmit” şi pentru că a arătat că are să fie introdusă o altă jertfă, nu le-a mai dat nici o nădejde că religia lor are să mai revină. Interpretând acest text, Pavel spune: “Prin această jertfă suntem sfinţiţi în voinţa lui Hristos”. “Căci dacă sângele de tauri şi de ţapi şi cenuşa junincii, cu care se stropesc cei întinaţi, îi sfinţesc spre curăţirea trupului, cu cât mai mult sângele lui Hristos, Care, prin Duhul Sfânt S-a adus pe Sine jertfă fără de prihană, va curăţi cugetul nostru de faptele moarte!”. Cuvintele acestea au demonstrat îndeajuns că religia Vechiului Testament a încetat, că a fost adusă în locul ei alta şi că vechea religie nu va mai învia.
Haide acum să arăt ceea ce urmăream mai înainte, anume că nu mai este nici preoţia Vechiului Testament şi nici nu va mai fi! Dar, ca să arăt ritos şi lămurit lucrul acesta din Scripturi, să o iau puţin mai de departe, ca să fie mai limpede înţelesul cuvintelor mele.
După ce Avraam s-a întors din Persia, a născut pe Isaac, apoi Isaac a născut pe Iacov, iar Iacov, pe cei doisprezece patriarhi, din care au ieşit douăsprezece seminţii, dar, mai bine spus, treisprezece, căci în locul lui Iosif au ajuns capi de seminţii Efraim şi Mănase, copiii lui. Şi după cum seminţia era numită după numele fiecăruia din fiii lui Iacov, seminţia lui Rufin, a lui Simeon, a lui Levi, a lui Iuda, a lui Neftalim, a lui Gad, a lui Asir, a lui Veniamin, tot astfel şi cu copiii lui Iosif, cu Mânase şi Efraim, ei au dat numele lor celor două seminţii, şi fiecare seminţie se chema: una a lui Efraim şi alta a lui Mănase. Din aceste treisprezece seminţii, douăsprezece aveau ţarine, aveau venituri, se ocupau cu agricultura şi cu toate celelalte meserii pe care le are viaţa.
Seminţia lui Levi însă a fost cinstită cu preoţia, este singura seminţie care a fost scutită de munca de toate zilele; nu lucrau pământul, nu se îndeletniceau cu meseriile, nu se ocupau cu nimic altceva decât cu preoţia; primeau zeciuială de la tot poporul, din vin, din grâu, din orz şi din toate celelalte; toţi le dădeau zeciuială, şi acesta le era venitul. Din altă seminţie nu se putea face nimeni preot. Din această seminţie, din a lui Levi, a fost Aaron, iar urmaşii lui primeau preoţia prin moştenire şi nimeni din altă seminţie n-a ajuns vreodată preot. Leviţii aceştia primeau de la celelalte seminţii zeciuială şi din aceasta trăiau.
Dar chiar înainte de Iacov şi de Isaac, pe vremea lui Avraam, pe când nu era Moise, nici nu era scrisă Legea, nici nu se arătase preoţia levitică, pe când nu era nici cortul mărturiei, nici templul, nici seminţiile, când nu se arătase Ierusalimul şi nici nu luaseră început lucrurile iudeilor, a fost Melchisedec, preot al Dumnezeului celui Preaînalt.
Acest Melchisedec era şi împărat, şi preot în acelaşi timp. El avea să fie închipuire a lui Hristos şi Scriptura îl pomeneşte destul de lămurit. Avraam i-a lovit pe perşi şi l-a smuls din mâinile lor pe Lot, nepotul său; după ce a luat toate prăzile de război şi se întorcea victorios, Scriptura spune aşa despre Melchisedec: “Şi Melchisedec, împăratul Salemului, i-a adus pâine şi vin; şi era preot al Dumnezeului celui Preaînalt. Şi l-a binecuvântat pe Avraam şi a spus: Binecuvântat este Avraam de Dumnezeu cel Preaînalt Care a zidit cerul şi pământul şi binecuvântat este Dumnezeu cel Preaînalt Care i-a dat pe duşmanii tăi sub mâna ta. Şi Avraam i-a dat lui zeciuială din toate”.
Aşadar, dacă vom găsi vreun profet care să spună că se va ridica alt preot în urma lui Aaron, în urma preoţiei levitice şi în urma acestor jertfe şi prinoase, dar nu din seminţia lui Levi, ci din alta, din care niciodată n-a fost preot, şi nu după rânduiala lui Aaron, ci după rânduiala lui Melchisedec, atunci este evident că vechea preoţie va înceta şi va fi înlocuită cu alta nouă. Căci dacă avea să dăinuiască preoţia veche, Profetul trabuia să spună după rânduiala lui Aaron, şi nu după rânduiala lui Melchisedec.
- Care profet spune aşa?
- Acelaşi profet care a vorbit despre jertfe vorbeşte şi despre Hristos. Şi grăieşte aşa: “Zis-a Domnul Domnului Meu: Şezi de-a dreapta Mea”.
5. Apoi, ca să nu bănuieşti cumva că a spus aceasta despre un om oarecare, nu rosteşte aceste cuvinte Isaia, nici Ieremia, nici un alt om de rând care a fost prooroc, ci însuşi împăratul, ca să ştii că împăratul nu poate numi pe nimeni altul domn decât pe Dumnezeu. Dacă ar fi grăit aceste cuvinte un om de rând, poate că unul dintre neruşinaţii iudei ar fi spus că e vorba despre un om; dar un împărat nu-l va numi niciodată pe un om Domn al său. Dacă David ar fi rostit aceste cuvinte despre unul dintre oameni, cum ar fi spus că l-a aşezat în dreapta slavei aceleia mari şi nespuse? E cu neputinţă.
Despre Acesta David spune: “Zis-a Domnul Domnului Meu: Şezi de-a dreapta Mea până ce-i voi pune pe duşmanii Tăi aşternut picioarelor Tale”. Apoi, ca să nu crezi că e slab şi neputincios, a adăugat: “Cu Tine, începutul în ziua puterii Tale”. Şi grăieşte şi mai lămurit: “Din pântece mai înainte de luceafăr Te-am născut”. Nici un om nu s-a născut mai înainte de luceafăr. “Tu eşti preot în veac, după rânduiala lui Melchisedec”. N-a spus: “După rânduiala lui Aaron”. întreabă-l dar pe iudeu: Pentru ce profetul a introdus un alt preot, după rânduiala lui Melchisedec, dacă nu avea să desfiinţeze vechea preoţie?
Venind Pavel la acest text, iată cum l-a făcut mai lămurit. După ce spune despre Hristos că, după cum zice în alt loc: “Tu eşti preot în veac, după rânduiala lui Melchisedec” , a adăugat: “Despre aceasta avem mult de vorbit şi este greu de tâlcuit”. După ce îi ţine de rău pe ucenici – căci trebuie să scurtez -, Apostolul le spune cine este Melchisedec, le spune istoria lui, grăind aşa:
“Acesta este cel ce l-a întâmpinat pe Avraam când acesta se întorcea de la înfrângerea regilor şi l-a binecuvântat şi căruia Avraam i-a împărţit zeciuială din toate”. Apoi le descoperă superioritatea lui Melchisedec, închipuire a lui Hristos, şi le zice: “Vedeţi dar cât de mare este acesta, căruia Avraam, patriarhul, i-a împărţit zeciuială din toate”. Pavel n-a spus aceste cuvinte fără rost, ci pentru că voia să arate că preoţia noastră este cu mult mai mare decât preoţia iudaică.
Această superioritate se vede chiar în închipuirea ei, înainte de venirea adevăratei preoţii. într-adevăr, Avraam a fost tatăl lui lsaac, bunicul lui Iacov şi străbunicul lui Levi, căci Levi a fost Fiul lui Iacov; şi preoţia iudaică îşi are începutul de la Levi; or, acest Avraam, străbunicul leviţilor şi al preoţilor iudaici, s-a purtat ca un laic în faţa lui Melchisedec, care era închipuire a preoţiei noastre. Asta se vede din două fapte: întâi, că i-a dat zeciuială, căci laicii dau preoţilor zeciuială; al doilea, că a fost binecuvântat de Melchisedec, căci laicii sunt binecuvântaţi de preoţi. Uită-te dar cât de înaltă este preoţia noastră, dacă Avraam, patriarhul iudeilor, străbunicul leviţilor, este binecuvântat de Melchisedec şi-i dă acestuia zeciuială. Căci Vechiul Testament vorbeşte despre amândouă: şi că l-a binecuvântat Melchisedec pe Avraam, şi că Avraam i-a dat zeciuială lui Melchisedec. Amintind de toate acestea, Pavel zicea: “Vedeţi dar cât de mare este acesta!”.
- Care “acesta” ?
- “Melchisedec, răspunde Pavel, căruia patriarhul Avraam i-a şi dat zeciuială din cele mai bune prăzi. Şi aceia dintre fiii lui Levi care primesc preoţia au poruncă să ia zeciuială de Ia popor, adică de la fraţii lor, deşi au ieşit din coapsa lui Avraam”. Cu alte cuvinte, spune aşa: Leviţii, preoţii iudeilor, au primit poruncă, după Lege, să ia zeciuială de la ceilalţi iudei. Deşi toţi erau din Avraam, şi leviţii, şi restul poporului, totuşi leviţii luau zeciuială de la fraţii lor. Dar Melchisedec, care nu se înrudea cu ei – căci nu era din Avraam, nici din seminţia levitică, ci din alt neam – a zeciuit pe Avraam, adică a luat zeciuială de la el. Şi nu numai atât, ci şi altceva.
- Ce anume?
- L-a binecuvântat pe cel ce avea făgăduinţa, pe Avraam.
- Şi ce spune asta?
- Că Avraam e cu mult inferior lui Melchisedec. -Cum?
- “Or, fără nici o îndoială, cel mai mic este binecuvântat de cel mai mare”.
Prin urmare, dacă Avraam, străbunicul leviţilor, n-ar fi fost mai mic decât Melchisedec, n-ar fi fost binecuvântat de acesta şi nici nu i-ar fi dat lui zeciuială. Voind apoi Pavel să arate că prin Melchisedec a ieşit la iveală aceasta, a adăugat: “Şi, ca să spun aşa, adică aproape, prin Avraam a fost zeciuit şi Levi, cel care ia zeciuială”.
- Ce înseamnă “a fost zeciuit” ?
- Înseamnă că Levi, care încă nu se născuse, i-a dat şi el, prin Avraam, zeciuială lui Melchisedec. “Căci era încă în coapsa tatălui său, spune Pavel, când l-a întâmpinat pe acesta Melchisedec”. De aceea Pavel, ca să arate mai dinainte aceasta, a zis: “ca să spun aşa”.
Mai departe, Pavel explică pentru ce a trebuit să spună toate acestea. “Deci dacă desăvârşirea ar fi fost prin preoţia levitică – căci poporul sub ea a primit Legea -, ce nevoie mai era să se ridice alt preot după rânduiala lui Melchisedec şi să nu se numească după rânduiala lui Aaron?”.
- Ce înţeles au aceste cuvinte?
- Dacă religia iudaică era desăvârşită, spune Pavel, dacă Legea nu era umbră a bunătăţilor viitoare, dacă ea putea săvârşi totul, dacă nu avea să facă loc altei legi, dacă nici preoţia de mai înainte nu avea să fie desfiinţată şi dacă nu avea să fie adusă alta în locul ei, atunci, pentru ce Profetul a spus: “Tu eşti preot în veac, după rânduiala lui Melchisedec” , când ar fi trebuit să spună: “după rânduiala lui Aaron” ? De aceea şi întreabă Pavel: Dacă desăvârşirea ar fi fost prin preoţia levitică, ce nevoie mai era să se aducă un alt preot, după rânduiala lui Melchisedec şi să nu se numească după rânduiala lui Aaron? De aici se vede că preoţia levitică a luat sfârşit şi că a fost înlocuită cu alta, cu mult mai bună şi mai înaltă. Odată recunoscut acest lucru, trebuie recunoscut şi celălalt, că are să fie adusă o altă religie, pe măsura acestei preoţii superioare, adică religia noastră, şi o legiuire mai bună.
Pentru a demonstra acest lucru, Pavel a spus: “Schimbându-se preoţia, s-a schimbat neapărat şi Legea; şi unul este Ziditorul acestora”. Iar pentru că cele mai multe legi erau în legătură cu slujirea preoţiei şi pentru că preoţia aceasta a fost îndepărtată, este lămurit că, aducându-se altă preoţie în locul ei, trebuia să fie adusă şi altă legiuire, mai bună.
Pentru a arăta despre cine s-au spus aceste cuvinte, Pavel zice: “Pentru că Cel despre Care se zic acestea face parte din altă seminţie, din care nimeni n-a slujit altarului. Şi este învederat că din Iuda a răsărit Domnul nostru, seminţie căreia Moise nu i-a grăit nimic despre preoţie”. Aşadar, când se vede că Hristos este din seminţia lui Iuda, că este preot după rânduiala lui Melchisedec şi că Melchisedec este cu mult mai de cinste decât Avraam, urmează că se aduce o altă preoţie în locul celeilalte, cu mult superioară aceleia. Dacă închipuirea acestei preoţii a fost atât de mare, şi mai strălucitoare decât preoţia iudaică, atunci cu mult mai mare este însăşi realitatea, preoţia noastră. Pentru a arăta acest lucru, Pavel spunea: “Este încă şi mai învederat lucrul acesta dacă, după asemănarea lui Melchisedec, se ridică alt preot, care nu-i preot după Legea poruncii trupeşti, ci după puterea vieţii nepieritoare”.
- Ce înseamnă: “nu după Legea poruncii trupeşti, ci după puterea vieţii nepieritoare” ?
- Înseamnă că nu-i trupească nici una dintre poruncile lui Hristos. Nu ne-a poruncit să jertfim oi şi viţei, ci să-I slujim lui Dumnezeu cu virtutea sufletului nostru; iar ca răsplată a acestor fapte ne-a gătit viaţa care nu piere niciodată. Şi iarăşi, când a venit, fiind noi morţi din pricina păcatelor, ne-a înviat şi ne-a dat viaţă; ne-a dezlegat dintr-o îndoită moarte, moartea păcatului şi moartea trupului. Pentru aceasta spune Pavel: “Fiu după Legea poruncii trupeşti ci după puterea vieţii nepieritoare” , pentru că Hristos a venit să ne aducă astfel de daruri.
6. Aşadar, odată ce s-a demonstrat că s-a schimbat preoţia, s-a demonstrat şi aceea că trebuia neapărat să se facă şi schimbarea Legii. Cu toate acestea, ar trebui să dovedesc ritos şi acest lucru şi să aduc mărturii din profeţi că şi Legea se va schimba, că religia veche se va schimba într-o religie mai bună şi că niciodată iudeii nu vor mai avea rege.
Dar pentru că trebuie să grăiesc doar atât cât mă pot urmări ascultătorii şi pentru că nu trebuie să spun totul într-o singură cuvântare şi deodată, îmi sfârşesc aici cuvântul meu, lăsându-le pe celelalte pentru un alt timp.
Îndemn dragostea voastră să-şi amintească de cele spuse şi să le lege cu cele spuse mai înainte. Rugămintea pe care v-am făcut-o mai înainte v-o fac şi acum: însănătoşiţi pe fraţii voştri! Aveţi multă purtare de grijă de mădularele voastre lăsate în părăsire! Eu mă ostenesc atât nu pentru ca să vorbesc, nici ca să mă bucur de aplauzele şi laudele voastre, ci ca să aduc pe calea adevărului pe cei smulşi de pe ea. Să nu spună nimeni: “Ce legătură am eu cu el? De-ar da Dumnezeu să mă pot mântui pe mine însumi!” , nimeni nu se poate mântui fără dragostea de aproapele şi fără mântuirea aproapelui! De aceea şi Pavel spune: “nimeni să nu caute pe ale sale, ci fiecare pe ale celuilalt” , ştiind că atunci îşi este de folos, când este de folos aproapelui. Tu eşti sănătos, dar fratele tău este bolnav. Dacă eşti om cu judecată, vei suferi mai mult pentru cel bolnav şi îl vei imita în aceasta pe fericitul Pavel, care spune: “Cine este slab, şi eu să nu fiu slab? Cine se sminteşte, şi eu să nu ard?”. Dacă atunci când dăm doi bănuţi, când cheltuim puţin argint cu săracii, ne bucurăm, câtă plăcere n-am simţi dacă am putea mântui suflete, câtă răsplată n-am primi în veacul ce va să fie! Aici, ori de câte ori ne întâlnim cu aceia cărora le-am făcut bine, simţim mare bucurie aducându-ne aminte de binefacerile făcute lor; iar la scaunul cel înfricoşător de judecată vom dobândi mare îndrăznire văzându-i şi pe ei acolo. Şi după cum cei nedrepţi, cei lacomi, cei răpitori, cei ce au făcut rău semenilor lor, când vor pleca acolo şi îi vor vedea pe cei cărora le-au făcut rău – Scriptura spune că îi vor vedea, şi se vede asta din cele petrecute cu bogatul şi Lazăr – nu vor putea să deschidă nici gura, nici să spună ceva ca să se apere, ci vor fi copleşiţi de ruşine şi de osândă, şi vor fi duşi din faţa acelora în râurile cele de foc, tot aşa şi cei care în viaţa aceasta de aici i-au învăţat şi i-au îndemnat pe semenii lor se vor umple de multă îndrăznire când vor vedea acolo că îi apără cei mântuiţi de ei. Pavel a arătat asta prin cuvintele: “Lauda voastră noi suntem, după cum şi voi sunteţi lauda noastră”.
- Spune, Pavele, când?
- “În ziua Domnului nostru Iisus Hristos”. Şi, iarăşi, Hristos îndeamnă, spunând: “Faceţi-vă prieteni cu bogăţia nedreaptă, ca, atunci când veţi sărăci, să vă primească ei in corturile veşnice”. Vezi că dobândim multă îndrăznire de la aceia cărora le facem bine acum? Deci, dacă avem atâtea cununi, atâta răsplată când facem bine cuiva ajutându-l cu bani, cum să nu avem multe şi mari bunătăţi când lucrăm pentru folosul sufletesc al cuiva?
Dacă Tavita cea vestită, care le-a îmbrăcat pe văduve şi a uşurat sărăcia, a venit iarăşi din moarte la viaţă, dacă lacrimile celor ajutaţi de ea au întors în trup sufletul ei plecat înainte de învierea cea de obşte, ce nu vor putea face lacrimile oamenilor acelora mântuiţi de tine? După cum văduvele care stăteau în jurul Tavitei au arătat-o din moartă vie, tot astfel şi cei mântuiţi acum de tine vor sta atunci în jurul tău. Vor face să te bucuri de marea iubire de oameni a lui Dumnezeu, te vor scoate din gheena focului.
Cunoscând toate acestea, să nu fiţi înflăcăraţi şi zeloşi numai acum, când vă vorbesc, ci aprindeţi şi mai târziu focul pe care îl aveţi acum. Ieşind de aici, răspândiţi mântuirea în întreg oraşul. Dacă nu-i cunoaşteţi pe cei care suferă de această boală, căutaţi-i. De veţi face aşa, vă voi vorbi şi eu cu mai multă tragere de inimă; voi şti că n-am semănat pe piatră; iar voi veţi ajunge şi mai râvnitori în a săvârşi virtutea.
Se întâmplă cu virtutea ceea ce se întâmplă şi cu banii. După cum cel ce câştigă două monezi de aur capătă mai mare dorinţă să adune şi să strângă zece şi douăzeci de monezi, tot astfel şi cel care face şi săvârşeşte o faptă bună capătă chiar prin săvârşirea acestei fapte sfat şi imbold ca să facă şi alte fapte. Deci, ca să mântuim şi pe fraţii noştri şi să dobândim şi iertare pentru păcatele noastre, dar, mai bine spus, să dobândim multă îndrăznire înaintea lui Dumnezeu, şi înainte de toate celelalte să facem să se slăvească numele lui Dumnezeu, să pornim cu soţiile, cu copiii şi cu cei ai noştri la vânătoarea aceasta! Să-i smulgem din cursa diavolului pe cei prinşi de el după voinţa lui. Să nu ne oprim până ce nu facem tot ce ne stă în putinţă, fie de-i convingem, fie de nu-i convingem. Dar, mai bine spus, este cu neputinţă ca un creştin să nu poată fi convins.
Dar ca să nu aveţi nici această scuză, că nu i-aţi putut convinge, vă spun aşa: Când vezi că nu-l poţi convinge după ce ai vorbit mult cu el şi ai făcut tot ce-ţi stă în putinţă, adu-l la preoţi si negreşit, cu harul lui Dumnezeu, vor pune mana pe vânat. Tot meritul va fi al tău, care l-ai adus la preoţi. Acestea să le spună bărbaţii femeilor, femeile, bărbaţilor, părinţii, copiilor, prietenii, prietenilor. Să afle şi iudeu, şi cei care par că sunt în rândurile noastre dar gândesc ca iudeu, să afle de râvna, de grija şi de privegherea ce le avem pentru fraţii noştri care au trecut de partea iudeilor. Dar, negreşit înaintea noastră, aceia îi vor respinge pe creştinii care se duc la sinagogile iudeilor. Dar, mai bine spus, nici nu va mai îndrăzni cineva de acum înainte sa se ducă la ei, ci trupul Bisericii va fi curat. Iar Dumnezeu, Care voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi să vină la cunoaşterea adevărului , să vă dea vouă putere la această vânătoare, iar pe ei săi scape de această rătăcire şi, mântuindu-ne pe noi toţi, să ne învrednicească de împărăţia cerurilor, spre slava Lui, că Lui se cuvine slava şi puterea în vecii vecilor. Amin.
1. A trecut postul iudeilor, dar, mai bine spus, beţia iudeilor. Căci te poţi îmbăta şi fără vin, te poţi îmbăta chiar când eşti treaz. Dacă n-ar fi beţie fără vin. Profetul n-ar fi spus: “Vai de cei ce sunt beţi, dar nu de vin”. Dacă n-ar fi beţie fără vin, Pavel n-ar fi spus: “Nu vă îmbătaţi de vin”. Tocmai pentru că poţi să te îmbeţi şi altfel, a spus: “Nu vă îmbătaţi de vin”. Te poţi, îmbăta de mânie, de poftă ruşinoasă, de iubire de arginti, de slavă deşartă şi de mii şi mii de alte patimi. Beţia nu-i altceva decât o ieşire din dreapta judecată, o înne-bunire, o lipsă de sănătate sufletească. Poate fi numit, pe bună dreptate, beat nu numai cel ce bea mult vin, ci şi cel care întreţine în suflet o altă patimă.
Este beat şi cel care iubeşte o femeie străină, şi nu pe a lui, cel care se duce la femei desfrânate. După cum cel ce bea mult vin şi merge pe două cărări rosteşte cuvinte de ruşine şi vede lucrurile pe dos, tot astfel şi desfrânatul, plin de această poftă neînfrânată ca şi cum ar fi plin de vin, nu mai rosteşte nici un cuvânt sănătos, ci toate cuvintele lui sunt de ruşine, stricate, grosolane, pline de batjocură; vede lucrurile pe dos; este orb faţă de tot ce-i stă înaintea ochilor, dar o vede pretutindeni pe femeia pe care o doreşte; ca un ieşit din minţi, ca un nebun, şi în adunări şi la ospeţe, în orice timp şi în orice loc, de i-ar vorbi mii de oameni, ţi se pare că nici nu te aude; la femeia pe care o iubeşte, la aceea îi este gândul şi visează păcatul! Îi bănuieşte pe toţi, se teme de toţi; nu-i într-o stare mai bună decât un animal prins în cursă.
Este beat, de asemenea, şi cel stăpânit de mânie. Şi acestuia i se umflă faţa, i se înăspreşte glasul, i se umplu ochii de sânge, i se întunecă mintea, i se îneacă sufletul, îi tremură limba, ochii i se mişcă de colo-colo, urechile aud pe dos cuvintele; mânia îi ameţeşte creierul mai grozav decât vinul; stârneşte furtună şi face tulburare cu greu de potolit.
Dar dacă e beat omul stăpânit de pofta trupului sau de mânie, apoi cu mult mai mult e beat şi nebun omul necredincios, omul care huleşte pe Dumnezeu, omul care se împotriveşte legilor Lui, omul care niciodată nu vrea să se lase de încăpăţânarea lui deşartă. Omul acesta este mai ticălos decât chefliii şi decât cei ieşiţi din minţi, chiar dacă pare a nu-şi da seama de starea sa. Căci aceasta mai cu seamă trebuie observat la beţie, că beţivul nu-şi dă seama că se poceşte; după cum şi la nebunie aceasta e grozăvia, că bolnavii de această boală nu ştiu că sunt bolnavi.
Tot aşa şi iudeii acum, sunt beţi, dar nu-şi dau seama, nu simt. Postul lor, mai ruşinos decât orice beţie, a trecut; dar noi nu vom înceta de a purta grijă de fraţii noştri, nici nu vom socoti nepotrivită grija fată de dânşii! Dimpotrivă, să facem ce fac ostaşii! Aceştia, după ce se termină o luptă şi îi alungă pe duşmani, nu aleargă îndată în corturi la întoarcerea lor după izgonirea duşmanilor, ci se duc pe câmpul de bătălie şi-i ridică pe ostaşii căzuţi; pe cei morţi îi îngroapă în pământ, iar pe cei pe care-i văd că încă mai răsuflă şi n-au răni de moarte, îi ridică, îi duc în corturi cu multă grijă; le scot săgeţile, cheamă doctori, le spală rănile, folosesc doctorii, le dau toate îngrijirile trebuincioase şi-i fac sănătoşi.
Tot aşa şi noi, pentru că am alungat cu harul lui Dumnezeu pe iudei, înarmându-ne cu profeţii împotriva lor, acum, la întoarcerea noastră de la luptă, să ne uităm pretutindeni să vedem dacă n-au căzut cumva vreunii dintre fraţii noştri, dacă n-au fost atraşi de postul iudeilor, dacă n-au luat parte la sărbătoarea lor. Pe nici unul dintre cei căzuţi să nu-l dăm mormântului; pe toţi să-i ridicăm, să-i îngrijim.
În războaiele cele obişnuite este cu neputinţă să mai aduci la viaţă, să-l mai ai ca ostaş pe cel care a căzut pe câmpul de luptă şi şi-a dat sufletul; dar în războiul şi lupta aceasta duhovnicească, este cu putinţă, dacă voim, să-l aducem iarăşi la viaţă, cu ajutorul harului lui Dumnezeu, chiar pe cel care a primit o rană mortală. Moartea aceasta nu-i o moarte a firii, ca moartea cealaltă, ci o moarte a voinţei şi a gândului. O voinţă moartă o mai poţi învia, un suflet mort poţi să-l mai readuci la viaţa lui proprie, poţi să-l mai faci să cunoască pe Stăpânul lui.
2. Să nu ne lăsăm cuprinşi de oboseală, fraţilor, să nu fim nepăsători, să nu pierdem curajul şi nici să nu spunem acele cuvinte: înainte de postul iudeilor trebuia să facem totul şi să-i întărim pe fraţii noştri! Care mai e folosul acum, după ţinerea postului, după săvârşirea păcatului, după împlinirea nelegiuirii?
Dacă ştii, iubite, ce înseamnă purtarea de grijă de fraţi, atunci ştii că mai cu seamă acum trebuie arătată această purtare de grijă, acum trebuie să arătăm toată râvna. Nu numai înainte de păcat trebuie să-i întărim pe fraţi, ci trebuie să le întindem mâna şi după căderea în păcat. Dacă Dumnezeu, de la început, ar fi făcut aşa, dacă ne-ar fi întărit numai înainte de păcat, iar după săvârşirea păcatului n-ar mai fi vrut să ştie de noi, şi ne-ar fi lăsat să zăcem necontenit în această cădere, nici unul dintre noi nu s-ar mai fi mântuit. Dar Dumnezeu nu face aşa; este bun şi iubitor de oameni şi doreşte foarte mult mântuirea noastră; de aceea, ne arată multă purtare de grijă şi după ce cădem în păcate.
Pe Adam Dumnezeu l-a întărit şi înainte de a păcătui şi i-a zis: “Din tot pomul care este în rai să mănânci, dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, cu moarte vei muri”. Iată că Dumnezeu l-a întărit pe om şi prin uşurinţa poruncii date lui, şi prin bogăţia celor îngăduite, şi prin pedeapsa osândei ce avea să vină de călca porunca, şi prin graba venirii ei – căci n-a spus că: “vei muri după o zi, sau două, sau trei zile” , ci: “în ziua în care vei mânca din el, cu moarte vei muri”. Deci Dumnezeu l-a întărit pe om în tot chipul în care trebuia să-l întărească. Dar pentru că omul după atâta purtare de grijă, după atâta învăţătură, sfătuire şi binefacere, a căzut şi n-a ascultat de poruncile lui Dumnezeu, Dumnezeu n-a spus: “Pentru care câştig, pentru care folos? A mâncat, a căzut, a călcat legea, l-a crezut pe diavol, a necinstit porunca Mea, a primit rana, a ajuns mort, a fost dat morţii, a ajuns sub osândă! Pentru ce, dar, să mai stau de vorbă cu el?”. Nu, Dumnezeu n-a grăit aşa! Dimpotrivă, a venit îndată la om. A stat de vorbă cu el, l-a mângâiat. I-a pus pe rană un alt leac, leacul ostenelilor şi al sudorilor. Şi n-a contenit de a face şi a încerca totul până ce n-a ridicat firea cea căzută, până ce nu l-a izbăvit de moarte, până ce nu l-a urcat la cer. I-a dat bunătăţi mai mari decât cele pierdute; i-a arătat diavolului, prin fapte chiar, că n-a câştigat nimic de pe urma uneltirii lui; i-a scos din rai pe oameni, dar i-a văzut puţin mai târziu în ceruri, amestecaţi cu îngerii.
Aşa a făcut şi cu Cain. Şi pe el l-a întărit înainte de păcat; i-a prezis în cuvinte precise, zicându-i: “De nu faci bine, păcatul bate la uşă; pe tine te pofteşte, dar tu îl vei stăpâni!”. Iată înţelepciune şi pricepere! Dumnezeu îi spune: “Te temi că are să-ţi ia fratele tău întâietatea de întâi-născut din pricina cinstei ce i-am dat-o? Te temi că are să-ţi răpească fratele tău întâietatea ce ţi se cuvine ţie? Într-adevăr, cei întâi-născuţi trebuie să fie mai de cinste decât cei al doilea născuţi! Dar ai curaj, nu te teme, nu te nelinişti pentru asta! “Spre tine întoarcerea lui, şi tu îl vei stăpâni!”. Cu alte cuvinte Dumnezeu spune aşa: “Păstrează-ţi cinstea de întâi-născut! Fii fratelui tău scăpare, şi acoperământ, şi apărare! Stăpâneşte-l şi fii domn peste el! Numai nu te porni spre crimă, nu săvârşi acea ucidere nelegiuită!”.
Cu toate acestea, deşi Dumnezeu i-a grăit aşa, Cain n-a ascultat, nu s-a liniştit, ci a săvârşit acea crimă grozavă, şi-a înfipt mâna în gâtlejul fratelui său. Ce dar? A spus oare Dumnezeu: “Să-l lăsăm! La ce folos să mă mai ocup de el? A ucis, a omorât, n-a ţinut seamă de sfatul Meu, a săvârşit o crimă de neiertat, de nevindecat, cu toate că a avut parte de o atât de mare şi de o astfel de purtare de grijă, de învăţătură şi de sfătuire. A alungat din minte toate sfaturile şi toată învăţătura Mea. Nimic nu l-a întors de la gândul lui! Să-l las dar să fie aruncat de la faţa Mea, să nu-l mai învrednicesc de nici un cuvânt” A grăit Dumnezeu asta? Nici n-a grăit, nici n-a făcut aşa! Dimpotrivă, s-a dus iar la el! Îl îndreaptă pe Cain, îi spune: “Unde este Abel, fratele tău?”. Nu-l lasă nici când tăgăduieşte, ci-l face să-şi mărturisească fapta chiar fără voia lui. Când Cain îi răspunde “Nu ştiu” , Dumnezeu îi zice: “Glasul sângelui fratelui tău strigă către Mine”. Însăşi fapta, îi spune Dumnezeu, te arată ucigaş.
- Ce a zis Cain?
- “Mai mare-mi este vina decât să fiu iertat. Dacă mă scoţi de la faţa pământului, şi de la faţa Ta mă voi ascunde”. Cu alte cuvinte, Cain grăieşte aşa: “Am făcut un păcat care nu poate fi nici iertat, nici apărat, nici lăsat! Dar dacă vrei să pedepseşti fapta mea, atunci voi fi lăsat la bunul plac al tuturor, căci sunt lipsit de ajutorul Tău”.
- Ce i-a răspuns Dumnezeu?
- “Nu aşa, ci tot cel ce va omori pe Cain de şapte ori va fi pedepsit” , “nu te teme, îi spune Dumnezeu. Vei trăi viată lungă, iar dacă te va ucide cineva, va primi multe pedepse”. Căci în Scriptură numărul şapte arată o mulţime nehotărâtă. Într-adevăr, Cain a suferit multe pedepse: a trăit cu nelinişte, cu cutremur, cu suspine, cu sleirea trupului. Dar spune Dumnezeu: “Cel care te va omorî şi te va izbăvi de aceste pedepse, îşi va atrage asupra lui pedeapsa”.
Cuvintele acestea par grele şi împovărătoare; totuşi sunt expresia unei mari purtări de grijă. Dumnezeu, voind să-i înţelepţească pe oamenii de mai târziu, a izvodit o astfel de pedeapsă, care putea să-l izbăvească de păcat. Dacă Dumnezeu l-ar fi ucis îndată după săvârşirea crimei, (Cain) ar fi plecat din lumea aceasta cu păcatul acoperit şi oamenii de mai târziu n-ar fi ştiut de el. Dar aşa, pentru că a fost lăsat să trăiască multă vreme în spaima aceea grozavă, a ajuns dascălul tuturor celor care-l întâlneau. Prin înfăţişarea lui, prin tremurăturile trupului sau, îi sfătuia pe toţi să nu mai îndrăznească a săvârşi o astfel de faptă, ca să nu păţească şi ei la fel. Iar el a ajuns mai bun. Căci tremurul, frica şi viaţa lui plină de nelinişte, sleirea trupului lui, toate acestea îl ţineau ca nişte lanţuri şi nu-l mai lăsau să pornească iarăşi spre o altă faptă asemănătoare şi-i aminteau necontenit de fapta lui de mai înainte. Chinurile acestea i-au făcut sufletul mai înţelept.
3. Pe când spuneam acestea, mi-a venit în minte să aduc vorba şi să cercetez pentru ce Cain n-a putut să-şi spele păcatul, deşi l-a mărturisit, şi-a osândit fapta, a spus că a făcut un păcat mai presus de iertare şi că nu este vrednic de nici o apărare. Profetul doar spune: “Spune tu mai întâi fărădelegile tale, ca să te îndreptezi”. Pentru ce nu i s-a şters păcatul, ba, dimpotrivă, a fost şi osândit?
- Pentru ce?
- Pentru că nu şi-a spus păcatul aşa cum a poruncit Profetul. Profetul n-a spus doar atât: “Spune tu fărădelegile tale”.
- Dar ce a mai spus?
- “Spune tu mai întâi fărădelegile tale”. Ceea ce trebuie să cauţi nu-i atât, să-ţi spui păcatele, ci ca tu să le spui întâi, să nu aştepţi să ţi le spună altul, să te învinuiască altul. Cain nu şi-a spus el întâi păcatul, ci a aşteptat să-i fie dat pe faţă de Dumnezeu. Dar, mai bine spus, când a fost dat pe faţă, a tăgăduit. Atunci a spus păcatul, când i s-a arătat că fapta lui e cunoscută. Iar aceasta nu mai e mărturisire.
Şi tu dar, iubite, când faci un păcat, nu aştepta ca altul să te învinuiască! Ci mai înainte de a fi învinuit, mai înainte de a fi hulit, osândeşte-ţi fapta ta, mărturiseşte-ti tu păcatul! Dacă altul ţi-l dă pe fată, atunci fapta cea bună nu este o urmare a mărturisirii tale! Îndreptarea ta se datorează învinuirii aceluia. Din pricina aceasta şi altcineva spune: “Dreptul singur este pârâşul său, de la primul cuvânt”. Deci, ceea ce trebuie să cauţi nu este (doar) să te învinuieşti singur, ci să fii cel dintâi care să te învinuieşti, să nu aştepţi să fii vădit de alţii.
Petru şi-a spălat acel păcat vestit al lepădării de Hristos, pentru că după acea lepădare grozavă şi-a adus aminte iute de păcat, şi-a spus greşeala înainte de a-l învinui cineva şi a plâns cu amar. Aşa de bine şi-a spălat păcatul, că a ajuns chiar primul dintre Apostoli, că i s-a încredinţat întreaga lume.
Cele spuse până acum au arătat îndestulător tot ceea ce spuneam la începutul predicii mele – căci trebuie să mă întorc la subiect -, anume că nu trebuie să-i neglijăm pe fraţii noştri căzuţi; nu trebuie să-i dispreţuim! Trebuie, dimpotrivă, să-i întărim şi înainte de căderea în păcat, dar să le arătăm multă purtare de grijă şi după săvârşirea păcatelor. Tot aşa fac şi doctorii. Dau sfaturi şi îi învaţă pe oameni cele ce pot să-i ţină sănătoşi şi pot îndepărta boala; dar dacă oamenii nu ţin seama de sfaturile lor şi se îmbolnăvesc, doctorii nu-i lasă în părăsire, ci atunci mai cu seamă le poartă mult de grijă, ca să-i scape de boli. La fel a făcut şi Pavel. Nu l-a lăsat în părăsire pe desfrânatul cel din Corint, după săvârşirea acelui păcat vestit, după nelegiuirea aceea grozavă, neîntâlnită nici printre păgâni, ci, cu toate că o luase la goană, cu toate că nu voia să primească leacul, că sărea şi arunca din picioare, l-a adus să se vindece şi l-a vindecat aşa de bine, încât s-a unit iarăşi cu trupul Bisericii.
Pavel nu şi-a spus: “Pentru ce câştig? La ce folos? S-a desfrânat, a săvârşit păcatul, nu vrea să se despartă de desfrânare, ba, mai mult, se şi laudă, se crede mare, face ca buboiul să nu i se mai vindece! Să-l lăsăm dar în voia Domnului, să-l părăsim!”. Pavel n-a grăit aşa! Dimpotrivă, atunci mai cu seamă a arătat mai mare purtare de grijă, când a văzut că (acela) a alunecat spre un păcat cu neputinţă de spus în cuvânt. Nu s-a oprit de a-l înfricoşa, de a-l ameninţa, de a-l osândi, şi el şi prin mulţi alţii, nu s-a oprit de a face şi a cerca totul, până nu l-a făcut să-şi recunoască păcatul lui, să-şi dea seama de nelegiuirea lui , până ce nu l-a izbăvit de toată spurcăciunea.
Fă şi tu tot aşa! Imită-l pe vestitul samarinean, pe cel din Evanghelie, care a arătat atât de mare purtare de grijă celui rănit. A trecut pe acolo un levit, a trecut şi un fariseu; dar nici unul din ei nu s-a aplecat spre cel ce zăcea; fără milă, cu cruzime l-au lăsat şi au plecat. Dar un samarinean, care nu avea nici o legătură cu el, n-a trecut pe alături; s-a oprit lângă acesta, i s-a făcut milă de el şi a turnat untdelemn şi vin (pe rănile lui). L-a pus apoi pe asinul său, l-a dus la o casă de oaspeţi, a dat doi dinari şi a mai făgăduit că va mai da pentru ca să-l vindece pe acela de care nimic nu-l lega. Samarineanul nu şi-a spus: “Ce-mi pasă de el! Sunt samarinean, n-am nici o legătură cu el! Oraşul e departe, iar acesta nici nu poate merge pe picioare! Dar dacă n-are să poată suporta lungimea drumului şi am să-l duc mort? Dacă am să fiu învinuit că l-am ucis? Dacă am să fiu învinuit de omor?”.
Într-adevăr, adeseori, mulţi oameni au văzut în calea lor oameni răniţi, zbătându-se între moarte şi viată, dar au trecut mai departe nu pentru că le-ar fi fost greu să-i ridice sau pentru că ar fi vrut să-şi cruţe banii, ci pentru că s-au temut să nu fie târâţi la tribunal, ca ucigaşi. Samarineanul acela, omul acela blând şi iubitor de semeni, nu s-a temut de o astfel de năpastă! A trecut totul cu vederea; l-a pus pe rănit pe asinul său şi l-a dus la casa de oaspeţi. Nu i-a fost teamă de nimic! Nici de primejdie, nici de cheltuială de bani, de nimic! Când samarineanul a fost aşa de iubitor de oameni, aşa de bun cu un om necunoscut, putem fi oare iertaţi noi, care trecem cu nepăsare pe lângă fraţii noştri căzuţi în şi mai mari nenorociri? Căci şi aceşti fraţi ai noştri, care au postit acum cu iudeii, au căzut între tâlhari, dar, mai bine spus, între cei mai fioroşi tâlhari, care au pricinuit celor căzuţi în mâinile lor cele mai mari rele. Nu le-au rănit trupul, aşa cum au făcut atunci tâlharii aceia, ci le-au rănit sufletul; şi după ce le-au rănit sufletul cu mii de lovituri, au plecat, lăsându-i zăcând în groapa necredinţei.
4. Să nu fim nepăsători faţă de o astfel de tragedie şi nici să nu trecem fără să ne doară inima pe lângă o privelişte atât de vrednică de plâns. De-o fac alţii, tu să nu o faci. Nu spune în sinea ta: “Sunt un laic; am femeie şi copii! Asta-i treaba preoţilor, a monahilor!”. Nici acel samarinean n-a grăit aşa. Nu şi-a zis: “Unde-s acum preoţii? Unde-s acum fariseii? Unde-s dascălii iudeilor?”. Dimpotrivă, ca şi cum ar fi găsit o comoară foarte mare, aşa s-a repezit asupra câştigului.
Şi tu dar, când vezi că cineva are trebuinţă de vindecare trupească şi sufletească, nu spune în tine însuţi: “Pentru ce nu-l vindecă pe el cutare sau cutare?”. Scapă-l tu de boală şi nu cere socoteală altora pentru nepăsarea lor. Te întreb: Dacă ai găsi pe jos o monedă de aur, te-ai întreba oare: “Pentru ce n-a ridicat-o cutare sau cutare?” , nu te-ai grăbi tu s-o iei înaintea altora? Gândeşte la fel şi când e vorba de fraţii cei căzuţi! Socoteşte purtarea de grijă pentru ei precum găsirea unei comori. Dacă îi picuri învăţătura cuvântului ca pe untdelemn, dacă-l legi cu bunătatea ta, dacă-l îngrijeşti cu răbdarea ta, este pentru tine mai bogat decât o comoară. “Cel care face cinstit din cei necinstit va fi ca gura Mea” , spune Scriptura.
Ce poate egala cinstea aceasta? Ceea ce nu face nici postul, nici culcarea pe pământul gol, nici privegherile, aceea o face mântuirea fratelui. Gândeşte-te câte păcate n-a făcut gura ta, câte cuvinte de ruşine n-a rostit, câte hule şi câte ocări n-a scos! Gândeşte-te la toate acestea, şi atunci negreşit te vei îngriji şi de mântuirea celui căzut. O singură faptă ca aceasta va putea curaţi toată întinăciunea aceea. Dar pentru ce vorbesc eu de curăţire? Vei face gura ta gură a lui Dumnezeu. Ce poate egala cinstea aceasta? Am făgăduit eu asta? Nu! însuşi Dumnezeu a spus-o: “Dacă scoţi pe cineva din păcat, spune Dumnezeu, gura ta va fi ca şi gura Mea, curată, sfântă”.
Să nu-i neglijăm pe fraţii noştri, să nu-i trecem cu vederea spunând: “Câţi au postit cu iudeii! Câţi au fost târâţi acolo!”. Să nu spunem aşa, ci să purtăm grijă de ei! Chiar dacă ar fi mulţi cei ce au postit cu iudeii, tu, iubite, nu-i vădi şi nu da în vileag nenorocirea Bisericii, ci vindec-o! De-ţi spune cineva: “Au postit mulţi creştini cu iudeii” , tu închide-i gura, ca să nu se răspândească zvonul acesta, şi spune-i: “Eu nu ştiu pe nimeni! Te înşeli, omule, şi minţi! Ai văzut doi sau trei creştini atraşi de iudei, şi tu spui că-s mulţi!”. închide gura celui ce învinuieşte, dar nu sta nepăsător faţă de cei atraşi de iudei, ca, şi printr-o faptă, şi prin alta, Biserica să iasă întărită. Prin una nu răspândeşti zvonul acesta rău, iar prin alta îi aduci iarăşi în turma cea sfântă pe cei atraşi de iudei.
Să nu umblăm dar de colo-colo şi să întrebăm: Cine a păcătuit? Dimpotrivă, să ne străduim să-i îndreptăm pe cei ce au păcătuit. Urât obicei, într-adevăr, urât obicei să-i învinuieşti numai pe fraţi, şi să nu te îngrijeşti de îndreptarea lor! Să dai pe faţă păcatele celor păcătoşi, şi să nu-i vindeci.
Să stârpim dar, iubiţilor, acest obicei rău! Mare vătămare pricinuieşte! Şi-ţi voi spune cum. Cineva a auzit de la tine că mulţi creştini au postit cu iudeii şi, fără să cerceteze, a spus vorba asta altuia; acela, tot fără să cerceteze, o spune altuia; apoi, încetul cu încetul, zvonul acesta rău creşte.
Biserica este acoperită de mare ocară, iar cei pierduţi nu-s cu nimic folosiţi. Paguba este şi pentru aceştia, şi pentru alţii mulţi. Chiar de sunt puţini cei căzuţi, noi prin astfel de zvonuri îi înmulţim: pe cei ce stau îi slăbim, iar celor care sunt pe cale să cadă le dăm brânci. Creştinul, când aude că au postit mulţi cu iudeii, începe să se trândăvească şi el, iar cel slab în credinţă, când aude aceasta, aleargă şi îngroaşă rândul celor căzuţi. Să nu ne bucurăm, dar, nici de această faptă rea, nici de alta! Chiar de-ar fi mulţi cei ce au păcătuit, încât să-i putem vădi şi să putem spune că sunt mulţi, totuşi să nu facem aceasta! Să ne închidem gura, să ne stăpânim, nu-mi spune mie că au postit mulţi cu iudeii, spune-mi că i-ai îndreptat pe cei mulţi. Eu n-am cheltuit atâtea vorbe ca să-mi învinuieşti pe cei mulţi, ci ca să faci pe cei mulţi puţini, dar, mai bine, nici puţini, ci să-i mântui şi pe aceştia. Deci, nu da în vileag păcatele, ci vindecă-le!
După cum cei care dau în vileag păcatele altora şi se ocupă numai cu asta, fac să se creadă că sunt mulţi cei păcătoşi, chiar dacă sunt în realitate puţini, tot astfel şi cei care se stăpânesc de la o astfel de faptă, care închid gura celor care vădesc păcatele altora şi se îngrijesc de îndreptarea celor căzuţi, îi îndreaptă cu uşurinţă pe aceştia, chiar de sunt mulţi, şi nu mai lasă să se vatăme altul de pe urma zvonurilor lor. N-ai auzit ce spunea David jelindu-l pe Saul? “Cum au căzut cei puternici!, spune el. Nu vestiţi în Gat nici nu binevestiţi în căile Ascalonului, ca să nu se veselească fiicele celor de alt neam, nici să se bucure fiicele celor netăiaţi împrejuri”. Dacă David nu voia să se dea în vileag o faptă atât de cunoscută, tocmai pentru ca să nu se bucure vrăjmaşii, cu atât mai mult nu trebuie să aducem noi la urechile străinilor cele petrecute printre noi, dar, mai bine spus, nu trebuie aduse nici la urechile noastre, pentru ca duşmanii să nu se bucure la auzul lor, iar ai noştri să nu cadă la aflarea lor; dimpotrivă, să le micşorăm şi să le îngrădim. Nu-mi spune: “Am spus numai cutăruia!”. Ţine în tine cuvântul! După cum tu nu te-ai putut stăpâni să taci, tot aşa nu se va putea stăpâni nici acela!
5. Cuvintele acestea nu le spun numai despre păcatul săvârşit cu postul acesta, ci şi despre alte mii şi mii de păcate. Să nu ne uităm să vedem de au păcătuit mulţi, ci aceea să urmărim, ca să-i aducem pe aceştia pe calea cea dreaptă. Să nu-i lăudăm pe duşmani, iar pe noi să ne hulim! Să nu spunem că ei sunt puternici, iar noi slabi. Să facem tocmai dimpotrivă. Zvonul doboară sau ridică adeseori un suflet; deşteaptă râvnă într-un suflet nerâvnitor sau o stinge într-un suflet plin de râvnă. De aceea, vă îndemn să răspândiţi acele veşti care înalţă viaţa noastră creştină, care o fac să se arate deplin îmbunătăţită. Să nu răspândim acele veşti care revarsă ocară de obşte peste creştini. De auzim despre o faptă bună, s-o spunem tuturor; de auzim de una rea, s-o ascundem în noi înşine şi să facem totul ca s-o stârpim.
Şi acum, să umblăm, să-i căutăm, să-i vedem pe cei căzuţi! Să nu ne dăm în lături chiar de-ar trebui să intrăm în case! Dacă cel căzut în păcatul acesta îţi este necunoscut şi nu are nici o legătură cu tine, interesează-te, află pe cine are prieten şi cunoscut, de cine ascultă mai bine. Ia-l pe acela şi intră în casa lui! Nu te ruşina, nu roşi! Poate că te-ai ruşina dacă te-ai duce să-i ceri bani sau să primeşti vreun dar de la el. Dar dacă alergi pentru mântuirea lui, pricina intrării tale în casa lui te dezleagă de orice vină. Aşază-te lângă el şi spune-i, începându-ţi cuvântul din altă parte, ca să nu bănuiască el că ai venit să-l îndrepţi:
- Spune-mi, te rog, îi lauzi pe iudei pentru că au răstignit pe Hristos, pentru că îl hulesc acum şi-l fac nebun?
Negreşit, dacă-i creştin, chiar de-ar ţine sărbătorile şi obiceiurile iudaice de nenumărate ori, nu va voi să spună “îi laud” , ci îşi va astupa urechile şi-ţi va spune:
- Doamne fereşte! nu păcătui, omule!
Apoi, când l-ai văzut că-ţi dă dreptate, adu din nou cuvântul şi spune-i:
- Te întreb atunci: Pentru ce ai legături cu ei? Pentru ce iei parte la sărbătorile lor? Pentru ce posteşti cu ei?
Osândeşte apoi nerecunoştinţa iudeilor. Vorbeşte-i de toată nelegiuirea lor despre care am vorbit în zilele de mai înainte către dragostea voastră; de nelegiuirea săvârşită din pricina locului, din pricina timpului, din pricina templului; nelegiuire înfierată de prezicerile profeţilor. Arată-i că în zadar şi fără folos fac de toate, căci niciodată n-au să se mai întoarcă la religia lor de mai înainte, pentru că nu le e îngăduit să săvârşească nici o ceremonie religioasă în afară de Ierusalim.
În afară de acestea, adu-i aminte de iad, de înfricoşatul scaun de judecată al Domnului, de pedepsele de acolo; adu-i aminte că vom da socoteală pentru toate faptele noastre, că nu e mică pedeapsa celor care au săvârşit astfel de fapte. Adu-i aminte şi de Pavel, care spune: “Cei care voiţi să vă îndreptaţi prin Lege aţi căzut din har”. Adu-i aminte de ameninţarea lui: “Dacă vă veţi tăia împrejur, Hristos nu vă va folosi la nimic”. Spune-i că după cum tăierea împrejur te scoate din ceruri, tot aşa şi postul, de-ai face mii şi mii de alte fapte bune. Spune-i că ne numim şi suntem creştini pentru ca să ascultăm de Hristos, nu pentru a fugi la duşmanii Lui. Dacă îţi arată ca pricină a ducerii lui la iudei vindecarea de boli şi-ţi spune: “De aceea alerg la ei, pentru că-mi făgăduiesc să mă vindece de boală” , descoperă-i vrăjitoriile lor, descântecele lor, legăturile lor, farmecele lor. Căci nici nu par că vindecă în alt chip, nici nu vindecă într-adevăr, Doamne fereşte! Dar eu merg mai departe şi spun că dacă iudeii ar tămădui cu adevărat, mai degrabă să mori decât să alergi la duşmanii lui Dumnezeu, ca să te vindece ei! Ce folos că-ţi vindeci trupul, dar îţi pierzi sufletul! Ce câştig să ai aici pe pământ oarecare mângâiere, şi să fii trimis în focul cel veşnic!
Ca să nu mai aducă astfel de pretexte, ascultă ce spune Dumnezeu: “Dacă se va scula profet întru tine sau unul care visează vise şi-ţi va da semn sau minune, şi se va împlini semnul sau minunea pe care a grăit-o şi va zice: “Să mergem şi să slujim la alţi dumnezei” , să nu ascultaţi de profetul acela, că vă ispiteşte pe voi Domnul Dumnezeu, ca să ştie dacă-L iubiţi pe Domnul Dumnezeul vostru din toată inima voastră şi din tot sufletul vostru”. Cu alte cuvinte spune aşa: Dacă spune un profet: “Pot să înviez morţi sau să vindec orbi, dar ascultaţi-mă, să ne închinăm la demoni sau să ne închinăm la idoli” ; apoi, dacă cel care spune aceasta poate să vindece orbi şi să învie morţi, nici aşa să nu asculţi de el. De ce? Pentru că Dumnezeu, ca să te ispitească, a îngăduit aceluia să facă acele minuni: nu pentru că Dumnezeu nu-ţi cunoştea gândul tău, ci ca să-ţi dea probă de-L iubeşti pe El cu adevărat. Căci semnul după care se cunoaşte un om care iubeşte este acela că nu se desparte de cel pe care-l iubeşte, chiar de-ar încerca să-l depărteze de el cei ce învie morţii! Dacă Dumnezeu spunea aceste cuvinte iudeilor, apoi cu mult mai mult ni le spune nouă, pe care ne-a urcat la o mai înaltă înţelepciune, cărora ne-a deschis uşa învierii, cărora ne-a poruncit să nu ne lipim inima de cele de aici, ci să avem toată nădejdile în viaţa ce va să fie.
6. Dar ce spui? Spui că boala trupului te doboară şi te sileşte să te duci la doctori iudei? Dar suferi atât cât a suferit fericitul Iov? Mai bine spus nu înduri nici cea mai mică parte din suferinţa lui. După ce a pierdut dintr-odată turmele de oi, cirezile de vite şi pe toate celelalte, i-au fost răpiţi de moarte şi toţi copiii. Toate s-au întâmplat într-o singură zi, pentru ca să-l doboare pe atlet nu numai încercările prin ele însele, ci şi aceea că veneau unele după altele. După toate aceste nenorociri, omul acesta drept, omul acesta adevărat, omul acesta cinstitor de Dumnezeu, omul acesta care s-a depărtat de orice lucru rău, a primit în trupul său o rană de moarte, a văzut cum izvorăsc din tot trupul său viermi; stătea gol pe gunoi şi era privelişte obştească de nenorocire pentru cei ce-l vedeau. Nenorocirile şi suferinţa nu s-au oprit aici. Durerile nu-i dădeau pace ziua şi noaptea, şi o foame necunoscută şi nemaiîntâlnită îl chinuia. “Văd că mâncarea mea are miros urât” , spune el. În fiecare zi ocări, batjocură, glume usturătoare, luare în râs. “Slugile mele, spunea el, şi fiii slujnicelor mele s-au ridicat împotriva mea! Când aţipesc, frică mă cuprinde; gândurile mele necontenit sunt tulburi”. Femeia i-a făgăduit că are să scape de toate aceste suferinţe şi i-a grăit aşa: “Zi un cuvânt (de hulă) către Domnul şi mori!”.
“Huleşte pe Dumnezeu, îl sfătuia ea, şi ai să scapi de durerile ce te apasă!”. Ce a făcut Iov? L-a schimbat oare pe acel sfânt sfatul femeii lui? Nu! A făcut contrariul, l-a întărit şi mai mult, încât a ocărât-o pe femeia lui. A preferat să sufere, să se chinuiască, să îndure mii şi mii de necazuri, decât să scape de aceste rele hulindu-L pe Dumnezeu.
La fel şi acel slăbănog bolnav de treizeci de ani. În fiecare an alerga la scăldătoarea Vitezda, şi de fiecare dată se ostenea în zadar şi vindecare nu dobândea. Şi vedea în fiecare an că alţii scapă de bolile lor, pentru că aveau mulţi slujitori, şi că el continua să fie bolnav din lipsă de sprijinitori. Cu toate acestea, n-a alergat la ghicitori, nu s-a dus la vrăjitori, nu şi-a atârnat de gât legături, ci aştepta ajutorul lui Dumnezeu. De aceea, la sfârşit, a avut parte de o vindecare minunată şi neobişnuită.
Lazăr, la rândul său, a luptat cu foamea, cu boala şi cu singurătatea toată viaţa lui, nu numai treizeci de ani. Şi şi-a dat sufletul pe când zăcea la poarta bogatului, dispreţuit, batjocorit, lihnit de foame, hrană pentru câini. Atât îi era de slăbănogit trupul, că nici nu putea alunga câinii care veneau să-i lingă bubele. Cu toate acestea, n-a căutat un descântător, nu s-a încins cu legături, n-a rugat pe vrăjitori, nu i-a chemat pe şarlatani, nici n-a făcut ceva din cele oprite, ci a voit mai degrabă să moară de pe urma acelor suferinţe decât să trădeze o parte cât de mică din credinţa sa.
Când aceşti bărbaţi au suferit şi au răbdat atât, mai putem avea iertare noi, care, pentru puţină fierbinţeală şi pentru câteva bube, alergăm la sinagogi şi-i chemăm în casele noastre pe vrăjitorii şi şarlatanii aceia? N-ai auzit ce zice Scriptura?:
“Fiule, când vrei să te apropii să slujeşti Domnului, pregăteşte-ţi sufletul tău spre ispită, îndreptează-ţi inima ta şi rabdă! În boală şi în sărăcie în El să-ţi Fie credinţa ta! Căci după cum se încearcă aurul în foc, aşa este primit omul în cuptorul smereniei”. De-ţi baţi sluga, iar ea, după ce a luat treizeci sau cincizeci de lovituri, îţi cere îndată să-i dai drumul sau te părăseşte şi se duce de intră slugă la nişte duşmani ai tăi şi te ocărăşte, te întreb, sluga aceasta va mai putea oare dobândi iertare? Va mai putea cineva să-i ia apărarea?
- Nu!
- De ce?
- Pentru că un stăpân are dreptul să-şi pedepsească sluga!
- Dar nu numai pentru asta, ci şi pentru aceea că dacă trebuia să fugă, nu trebuia să fugă la duşmanii stăpânului său, la cei care-l urăsc, ci la prietenii buni ai stăpânului său.
Şi tu dar, când vezi că te pedepseşte Dumnezeu, nu alerga la iudei, duşmanii lui Dumnezeu, ca să nu-L mânii şi mai mult pe Dumnezeu! Aleargă la prietenii lui Dumnezeu, la mucenici, la sfinţi, la cei care l-au bineplăcut Lui, la cei ce au multă îndrăznire către El.
Dar pentru ce vorbesc eu de slugi şi de stăpâni? Un fiu nu poate să facă aşa pentru că l-a bătut tatăl său, nici să-şi tăgăduiască tatăl, să se lepede de el. Şi legile fireşti, şi legile omeneşti poruncesc fiului să îndure curajos totul, fie că-l bate tatăl său, fie că-l opreşte de la masă, fie că-l alungă din casă, fie că-l pedepseşte în alt chip, iar dacă nu se supune şi nu vrea să execute pedeapsa, nimeni nu-l iartă. De s-ar plânge de mii şi mii de ori un copil bătut de tatăl lui, nimeni nu-i dă dreptate şi toţi îi vor spune aceste cuvinte: Cel ce te-a bătut îţi este tată şi stăpân; are puterea să facă tot ceea ce vrea. Trebuie să înduri totul cu curaj.
Te întreb acum: Slugile suferă să fie pedepsite de stăpâni, fiii de părinţi, adeseori chiar pe nedrept, şi tu nu suferi să fii pedepsit de Dumnezeu, Care este mai stăpân decât stăpânii. Care te iubeşte mai mult decât un tată, Care face şi încearcă totul, mânat nu de mânie, ci de binele tău? Căci ce faci? De vine peste tine o boală cât de mică, fugi de sub stăpânirea Lui şi alergi la potrivnici, te duci la sinagogă! Ce iertare mai ai? Cum poţi să te mai rogi lui Dumnezeu? Dar, mai bine spus, cine altul, de-ar avea îndrăznirea lui Moise, poate să se mai roage pentru tine? Nimeni. Sau n-ai auzit ce-i spune Dumnezeu lui Ieremia despre iudei? “Nu te ruga pentru poporul acesta , …că de ar sta Moise şi Samuel, tot nu-i voi asculta”. Căci sunt păcate care depăşesc orice iertare şi care nu pot fi apărate.
Să nu atragem dar asupra noastră o atât de mare urgie! Chiar dacă doctorii iudei par că-ti uşurează fierbinţeala cu descântecele lor, totuşi, de fapt, nu ţi-o uşurează; dimpotrivă, aduc în conştiinţa ta o fierbinţeală şi mai cumplită; cugetul te pişcă în fiecare zi, iar conştiinţa te biciuieşte şi-ţi spune: “Ţi-ai lepădat credinţa, ai făcut nelegiuire, ai călcat legământul tău cu Hristos, ţi-ai vândut credinţa din pricina unei boli neînsemnate! Oare numai tu eşti bolnav? Nu sunt alţii cu mult mai bolnavi decât tine? Nici unul dintre ei n-a îndrăznit una ca aceasta! Dar tu, uşuraticule şi neputinciosule, ţi-ai jertfit sufletul! Cum te vei apăra înaintea lui Hristos? Cum îl vei chema în rugăciuni? Cu ce conştiinţă vei mai călca în biserică? Cu ce ochi te vei mai uita la preot? Cu ce mână vei atinge Sfânta Masă? Cu ce urechi vei auzi acolo citirea Sfintelor Scripturi?”.
7. Aşa îti va grăi în fiecare zi cugetul tău, care te mustră, şi conştiinţa ta, care te biciuieşte. Ce sănătate e asta, când avem înlăuntrul nostru atâţia acuzatori? Dar dacă rabzi puţin, dacă-i dispreţuieşti şi-i alungi din casa ta cu ocări pe doctorii iudei, care vor să-ţi descânte sau să-ţi atârne de trup legături, îndată ţi se răcoreşte conştiinţa. Şi de te-ar arde frigurile cumplit, după o astfel de faptă sufletul tău va aduce asupră-ţi o uşurare mai plăcută şi mai dulce ca roua şi reveneala. Aşa cum după descântec, din pricina conştiinţei păcatului, te simţi mai prost decât dacă ai fi cuprins de friguri, chiar dacă te faci sănătos, tot astfel şi acum, după ce i-ai alungat pe spurcaţii aceia de doctori, chiar dacă ai fierbinţeli, chiar dacă suferi multe dureri, totuşi te simţi mai bine decât unul sănătos; cugetul îţi este mândru, sufletul ţi se bucură şi se veseleşte, iar conştiinţa te laudă, te aprobă şi-ţi spune: “Bravo, bravo, o, omule, rob al lui Hristos, bărbat credincios, atlet al credinţei! Ai preferat să mori de pe urma durerilor decât să-ţi vinzi credinţa.
În ziua cea mare vei sta cu mucenicii. După cum mucenicii au preferat să fie biciuiţi şi chinuiţi ca să aibă parte de cinstire cerească, tot aşa şi tu ai preferat azi să fii biciuit şi chinuit de fierbinţeli şi de durerile rănilor din trupul tău, ca să nu ţi se descânte şi nici să nu ţi se pună legături. Hrănit cu aceste nădejdi, nici n-ai simţit durerile ce te apăsau. Poţi să scapi de fierbinţeala aceasta de acum, dar nu scapi de cealaltă fierbinţeală!”. De nu murim acum, vom muri negreşit mai târziu! N-am primit trup stricăcios ca să ne pierdem credinţa din pricina suferinţelor trupeşti, ci pentru ca prin aceste suferinţe să ne întărim credinţa.
Dacă trăim după voia lui Dumnezeu, stricăciunea aceasta a trupului, trupul acesta muritor, ne va fi pricină de laudă şi ne va da mare îndrăznire în ziua cea mare a judecăţii. Dar nu numai în ziua aceea, ci şi în viaţa de aici. Într-adevăr, toţi te vor lăuda şi te vor admira când vor auzi că i-ai alungat din casa ta cu ocară multă pe descântători. Toţi îşi vor spune unul altuia: Cutare a fost bolnav, era în grea suferinţă; de nenumărate ori a fost rugat, îndemnat, sfătuit să cheme doctori iudei ca să-i descânte, dar el n-a vrut, ci a spus: “Mai bine să mor aşa decât să-mi vând credinţa!”. La auzul acestor cuvinte, aplauze multe vor urma. Toţi se vor minuna, toţi îl vor lăuda pe Dumnezeu, Nu-ţi va face oare asta mai multă cinste decât dacă ţi s-ar ridica statuie? Nu te va face oare asta mai strălucit decât dacă ţi s-ar zugrăvi chipul pe icoane? Nu te va face oare asta mai vestit decât pe oamenii cu înalte dregătorii? Toţi te vor lăuda, te vor ferici, te vor încununa; iar ei vor ajunge mai buni; vor râvni şi vor imita bărbăţia ta. Dacă un altul va face ca şi tine, îţi vei avea răsplata ta, pentru că tu ai pus început râvnei lui.
Fapta ta nu va avea parte numai de laude, ci te va şi vindeca repede. Voinţa ta cea curajoasă va atrage pe Dumnezeu spre mai multă bunăvoinţă; Toţi sfinţii se vor bucura de dragostea ta mare pentru Dumnezeu şi din adâncul inimilor lor vor face rugăciuni pentru însănătoşirea ta. Dacă aici, pe pământ, sunt aşa de mari răsplăţile bărbăţiei tale, gândeşte-te ce fel de cununi vei primi dincolo, în lumea cealaltă, atunci când de faţă cu îngerii şi cu toţi arhanghelii va veni Hristos, te va lua de mână, te va aduce în mijlocul priveliştii aceleia şi, în auzul tuturor, îţi va spune: “Omul acesta a fost odată bolnav; nenumăraţi oameni l-au îndemnat să cheme doctori iudei să-l scape de boală; dar, pentru numele Meu şi pentru frica de Mine, i-a alungat şi i-a făcut de ocară pe cei care-i făgăduiau vindecarea în acest chip. A voit mai bine să moară decât să se lepede de dragostea ce-Mi poartă”.
Dacă Hristos îi aduce în mijloc pe cei care i-au dat de băut, L-au îmbrăcat şi L-au hrănit, apoi cu mult mai mult îi va aduce în mijloc pe cei care au voit să îndure bolile de dragul Lui. Nu poate sta alături datul unei pâini, a unei haine cu suferitul unei boli îndelungate! E mai mare aceasta decât aceea. Şi cu cât va fi mai grea boala, cu atât mai strălucitoare va fi şi cununa.
Să cugetăm la acestea şi când suntem sănătoşi, şi când suntem bolnavi şi să ne grăim unii altora: “Când vedem că ne cuprinde vreodată o boală grea, să ne spunem nouă înşine aşa: Dacă în urma unei învinuiri am fi duşi la tribunal şi aici am fi spânzuraţi de mâini şi ni s-ar strunji coastele, oare n-ar trebui să suferim fără vreun câştig şi fără vreo răsplată? Tot aşa să cugetăm şi când suntem bolnavi. Să suferim chinurile bolii. Suferinţa aceasta nu-i fără răsplată. Ni se dă răsplata răbdării, în stare să întărească sufletul nostru abătut!”
- Dar fierbinţeala nu-i cumplită?
- Pune însă faţă în faţă fierbinţeala ta cu focul iadului! Dacă ai să vrei să înduri cu toată răbdarea fierbinţeala bolii tale, vei scăpa negreşit de focul acela! Adu-ţi aminte de Apostoli. Câte au suferit! Adu-ţi aminte de drepţi! Au fost necontenit în strâmtorări! Adu-ţi aminte de fericitul Timotei! Boala nu-i dădea răgaz o clipă; era mereu bonav. Pavel arată asta când îi spune: “Foloseşte-te de puţin vin pentru stomacul tău şi pentru desele tale slăbiciuni”.
Dacă dreptul şi sfântul acesta, căruia i s-a încredinţat apărarea lumii, care a înviat morţi a izgonit demoni, a vindecat bolile multora, deci dacă el a fost aşa de bolnav, ce cuvânt de apărare vei avea tu, care te tulburi şi te mânii din pricina unor boli trecătoare? N-ai auzit Scriptura, care spune: “Pe cine-l iubeşte Domnul îl ceartă, şi biciuieşte pe tot fiul pe care-l primeşte”?Cât de mulţi nu doresc să ia cununa de mucenic! Ei bine, răbdarea aceasta este o desăvârşită cunună de mucenic! Mucenic nu-i numai acela căruia i se porunceşte să jertfească la idoli şi care alege moartea în locul jertfirii, ci este mucenic desăvârşit şi acela care îndură o suferinţă ce-i poate aduce moartea.
8. Şi ca să cunoşti că acesta e adevărul, adu-ţi aminte cum a murit Ioan Botezătorul, cum a murit Abel şi din ce pricină, nici unul, nici altul nu a văzut jertfelnic aprins; nu au văzut idol pus înaintea lor, nu li s-a poruncit să jertfească idolilor. Unuia i s-a tăiat capul pentru că l-a mustrat pe Irod, iar celălalt a fost înjunghiat pentru că a cinstit pe Dumnezeu cu o jertfă mai bună decât a fratelui său. Vor fi oare lipsiţi de cununa muceniciei? Cine va îndrăzni să spună aceasta? Mai mult chiar, chipul morţii lor este îndestulător ca să-i convingă pe toţi că stau în rândul celor dintâi mucenici. Dar, dacă vrei să vezi şi hotărâre dumnezeiască pronunţată despre ei, ascultă ce zice Pavel. Cuvintele rostite de Pavel sunt cuvintele Duhului Sfânt, căci zice el: “Şi socot că şi eu am Duhul lui Dumnezeu”.
- Ce spune Pavel?
- Începe să vorbească despre Abel; spune că Abel I-a adus lui Dumnezeu mai bună jertfă decât Cain şi că prin ea, deşi mort, grăieşte încă. Apoi se coboară la profeţi şi ajunge la Ioan. După ce spune: “Au murit ucişi de sabie, iar alţii au fost bătuţi” , după ce înşiră multele şi feluritele morţi , a adăugat: “De aceea şi noi, fiind înconjuraţi de un nor aşa de mare de mucenici, să lepădăm toată povara şi să alergăm cu stăruinţă”.
Vezi că Pavel i-a numit mucenici şi pe Abel, şi pe Noe, şi pe Avraam, şi pe Isaac şi pe Iacov? Unii din ei au murit pentru Dumnezeu, aşa cum spune şi Pavel: “în fiecare zi mor” , deşi de fapt nu murea, ci suferea asta numai cu voinţa. Tot aşa şi tu, dacă atunci când eşti bolnav alungi descântecele, farmecele şi vrăjitoriile şi dacă mori de pe urma bolii, eşti mucenic desăvârşit, pentru că ai voit mai bine să mori, păstrându-ţi credinţa, decât, prin făgăduinţa altora, să scapi de boală, dar cu pierderea credinţei. Cuvintele acestea le spun celor ce se laudă şi susţin că duhurile (mincinoase) au puterea să vindece bolile.
Dar ca să afli că spusa aceasta nu-i adevărată, ascultă ce spune Hristos despre diavol: “Acela a fost dintre început ucigător de oameni”. Dumnezeu îl numeşte ucigător de oameni, şi tu alergi la el ca la un doctor? Te întreb, ce vei răspunde când vei fi învinuit că socoteşti mai vrednice de credinţă vrăjitoriile doctorilor iudei decât hotărârea lui Hristos? Când Dumnezeu spune că diavolul este ucigător de oameni, iar ei spun, împotriva hotărârii dumnezeieşti, că pot vindeca bolile; şi tu îi laşi să-ţi facă vrăji şi să te descânte, prin cele ce faci, chiar dacă n-o spui în cuvânt, îi socoteşti pe doctorii iudei mai vrednici de credinţă decât pe Dumnezeu. Dacă diavolul este ucigător de oameni, negreşit sunt ucigători de oameni şi duhurile cele rele care-l slujesc. Hristos ţi-a arătat asta cu fapta. Când i-a lăsat să se ducă în turma de porci, demonii au înecat în adânc toată turma aceea, ca să cunoşti că, dacă Dumnezeu le-ar îngădui, ar face şi oamenilor aceasta, i-ar îneca îndată.
Dar aşa, Dumnezeu îi ţine, îi împiedică şi nu-i lasă să facă asta. Acest lucru l-au arătat când au căpătat putere împotriva porcilor. Dacă pe porci nu i-a cruţat (înşelătorul), cu mult mai mult pe noi nu ne va cruţa. Aşadar, iubite, nu te lăsa târât de înşelăciunile acelora, ci fii întărit de frica de Dumnezeu.
Dar cum să intri în sinagogă? Fă-ţi semnul crucii, şi îndată va fugi puterea cea rea care locuieşte în sinagogă! Dacă nu-ţi faci semnul crucii, ai aruncat chiar de la uşă arma. Diavolul te primeşte gol şi neînarmat şi-ţi face nenumărate rele.
Dar pentru ce vorbesc eu de toate acestea? Doar şi tu socoteşti un foarte mare păcat ducerea în locul acela rău! Se vede din felul cum te duci. Îţi dai toată silinţa să nu se ştie de vizita ta la sinagogă. îi rogi pe cei din casă, pe prieteni, pe vecini, să nu te spună preoţilor. Dacă te spun, te mânii. Ce mare nebunie! Încerci să te ascunzi de oameni, dar îndrăzneşti să săvârşeşti, fără ruşine, nelegiuirea aceasta înaintea lui Dumnezeu, Cel care te vede şi e de faţă pretutindeni! Nu te temi de Dumnezeu? Să-ţi fie ruşine cel puţin de iudei! Cu ce ochi te uiţi la ei? Cu ce gură le vorbeşti tu, care mărturiseşti că eşti creştin, dar alergi la sinagoga lor şi te rogi de ei să te ajute? Nu-ţi dai seama cât râd de tine, cât te batjocoresc, cât te iau în râs, cât te ocărăsc, dacă nu în faţă, cel puţin în sufletul lor?
9. Spune-mi, poţi îndura, poţi suferi batjocura aceasta? N-ar fi cu mult mai bine să înduri cele mai mari suferinţe, chiar de-ar trebui să-ţi pui viata în primejdie de moarte de nenumărate ori, de-ar fi să nu te mai vindeci niciodată, decât să ajungi de râsul şi batjocura ticăloşilor acelora, decât să trăieşti cu o conştiinţă rea? Nu vă spun aceste cuvinte numai ca să le auziţi, ci ca să-i vindecaţi pe cei care se duc la sinagogi şi la doctori iudei. După cum îi mustram pe aceia că sunt slabi în credinţă, tot astfel vă mustram şi pe voi că nu voiţi să-i îndreptaţi pe cei slabi. Oare numai aceasta vă cer, iubiţilor, să veniţi aici şi să ascultaţi predica? Păcatul cel mare stă în aceea că nu adăugaţi şi fapta la auzirea predicii. De aceea eşti creştin, ca să-L imiţi pe Hristos şi să împlineşti legile Lui.
- Ce a făcut Hristos?
- N-a stat în Ierusalim şi a chemat acolo la El pe cei bolnavi, ci a străbătut oraşe şi sate şi a vindecat şi bolile trupului, şi pe cele ale sufletului. Şi putea doar să stea într-un singur loc şi să-i cheme la El pe toţi! Dar n-a făcut aşa pentru ca să ne dea pildă să mergem şi noi să-i căutăm pe cei pierduţi. Prin pilda cu oaia cea pierdută a arătat acelaşi lucru. Păstorul n-a stat lângă cele nouăzeci şi nouă de oi aşteptând ca oaia pierdută să vină la el, ci el a plecat şi a găsit-o, a luat-o pe umeri şi a adus-o. Nu vezi că şi doctorii fac la fel? Nu-i silesc pe bolnavii care zac la pat să vină la ei, ci ei se duc la bolnavi.
Tot aşa fă şi tu, iubite, ştiind că viaţa de aici este scurtă şi că, dacă nu avem aici aceste câştiguri, nu vom avea dincolo mântuire. Adeseori se poate ca un singur suflet câştigat să îndepărteze povara a mii şi mii de păcate şi să ne mântuie sufletul în ziua cea mare. Gândeşte-te pentru ce au fost trimişi profeţii, pentru ce au fost trimişi apostolii, pentru ce au fost trimişi drepţii, pentru ce au fost trimişi adeseori îngerii, pentru ce a fost trimis însuşi Fiul lui Dumnezeu! N-au fost trimişi oare ca să-i mântuiască pe oameni? N-au fost trimişi oare ca să-i întoarcă pe cei rătăciţi? Fă şi tu aceasta, după puterea ta! Arată-ţi toată silinţa şi toată purtarea de grijă pentru întoarcerea celor rătăciţi. Nu voi înceta de a vă îndemna la asta, la fiecare slujbă! De mă veţi asculta, de nu mă veţi asculta, eu nu voi înceta de a o spune.
Legea aceasta îmi este dată de Dumnezeu, şi-mi împlinesc această slujire fie că mă ascultă cineva, fie că nu mă ascultă. Dacă mă ascultaţi şi faceţi ce vă spun în predică, voi predica doar cu multă plăcere. Dar dacă staţi nepăsători, dacă trândăviţi, dacă nu faceţi ce vă spun, cu multă tristeţe voi predica. Neascultarea voastră nu aduce asupră-mi nici o primejdie. Eu mi-am făcut toată datoria. Dar chiar dacă nu sunt în primejdie din pricină că am împlinit cele ce erau de datoria mea, totuşi sufăr pentru voi, căci veţi fi învinuiţi în ziua cea înfricoşată a judecăţii. Nu vă este fără de primejdie ascultarea predicii dacă nu săvârşiţi cele ce auziţi. Ascultă cum îi înfricoşează Hristos pe ascultătorii predicii cu prilejul mustrării dascălilor care ascund cuvântul şi nu propovăduiesc. Prin cuvintele “Trebuia să dai argintul meu la zarafi” şi prin adaosul: “Şi eu, venind, aş fi luat al meu cu dobândă” , Hristos a arătat că după ascultarea predicii, – căci aceasta este darea argintului la zarafi -, aceia care au ascultat-o trebuie să pună în practică învăţătura predicii. Dobânda învăţăturii nu este alta decât vădirea prin fapte a învăţăturii. Eu am pus argintul cuvântului meu în urechile voastre. Trebuie dar să daţi Stăpânului dobânda, adică mântuirea fraţilor voştri. Dacă voi continuaţi să ţineţi în voi spusele mele şi nu le faceţi lucrătoare, mă tem să nu fiţi osândiţi la fel ca acela care şi-a îngropat talantul.
Aceluia i s-au legat mâinile şi picioarele şi a fost aruncat în întunericul cel mai dinafară, căci n-a dat şi altora ceea ce a auzit. Ca să nu păţim şi noi aşa, să-l imităm pe cel ce a primit cinci talanţi şi pe cel ce a primit doi talanţi. Dacă pentru mântuirea aproapelui ar trebui să cheltuim cuvinte, bani, osteneală trupească, rugăciune, orice, să nu pregetăm! Să înmulţim talantul dat nouă de Dumnezeu şi să auzim acea fericită voce: “Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria Domnului tău!”. Pe care dea Dumnezeu ca noi toţi să o dobândim, cu harul şi cu iubirea de oameni ale Domnului nostru Iisus Hristos, prin Care şi cu Care Tatălui slava şi puterea, împreună şi Sfântului Duh, în vecii vecilor. Amin.
