Uniţi cu Roma, dar nu cu România – Câteva consideraţii istorice şi social-economice

„Suntem ca atare, ortodocşi pentru că suntem Români, şi suntem Români pentru că suntem ortodocşi.

Să devenim catolici? Ca să devenim catolici ar trebui să ne transformăm astfel sufleteşte, încât să putem realiza Catolicismul.

Transformarea aceasta înseamnă însă: renunţarea la istoria noastră şi la structura noastră spirituală. Cu alte cuvinte: la Românie.

Aici nu există o a treia poziţie: sau rămâi Român –şi atunci catolicismul tău nu e o realitate; sau devii catolic- şi atunci nu mai eşti Român.”

Nae Ionescu

Înainte de Habsburgi

Turcii au ocupat Transilvania în cea de-a doua jumătate a secolului XVI. În această perioadă românii din Transilvania trebuiau să plătească dări sultanului şi cu aceasta musulmanii se mulţumeau. În ceea ce priveşte, religia erau lăsaţi să-şi practice credinţa având în Ardeal chiar şi episcopi ortodocşi cum era şi episcopul Efrem de Oradea. Locuitorii acestor ţinuturi aveau bisericile lor, preoţii lor şi episcopii lor. Singurii care atentau la viaţa lor religioasă erau principii calvini. Calvinii erau desprinşi din catolicii maghiari ca urmare a reformelor religioase ale lui Luther şi Calvin. Aceştia încercau diferite forme de a-i atrage pe români la religia lor dar, de cele mai multe ori, acestea se dovedeau zadarnice.

În această perioadă între români şi celelalte confesiuni situaţia religioasă era destul de tolerantă, aceasta şi datorită faptului că în structurile politice ale comunităţilor erau şi români. În multe cazuri organizarea administrativă diferea în funcţie de zonă. Spre o bună înţelegere între confesiunile existente (români, maghiari, sârbi şi greci ), în această parte a ţării exista şi o învoială: Cel ce va supăra pe altul va plăti o sută de florini. Despre această învoiala se vorbeşte şi în actul din 26 iulie 1712 pe care orădenii Szatmari Paul şi Horvath Samuil îl duc la Viena cerând păstrarea păcii (Titus Roşu, „Constituţia Naţională la români” p.34, aflată în manuscris în biblioteca Protopopiatului Beiuş).

După cucerirea Transilvaniei de către Habsburgi (1699), românii au intrat sub o nouă stăpânire care atenta nu numai la bogaţiile, ci şi la credinţa acestora. În timpul ocupaţiei otomane catolicismul pierduse mulţi credincioşi, foarte mulţi dintre ei acceptând reforma. Din acest motiv, Casa de Habsburg fiind de religie catolică, împreună cu Papa a pus la cale un plan de recuperare al numărului de credincioşi. Cum la cei pierduţi prin reformă nu aveau nici un succes încercau printre românii care, pe atunci, erau în totalitate ortodocşi. Prin aceasta împăraţii habzburgi căutau şi susţinători pentru împărăţie căci în Transilvania majoritatea erau români ortodocşi şi mulţi maghiari reformaţi care erau o piedică în acţiunile noilor stăpânitori

Sub Habsburgi

Odată cu supunerea politică a Transilvaniei, imperiului Habzburgic, Biserica românească din Ardeal suferă mari schimbări. Aceştia, profitând de conjucturile politice ale vremii îşi pun episcop în scaunul mitropolitan ortodox de la Alba Iulia, în persoana lui Atanasie Anghel, ca apoi, odată ajuns în scaun, să desfiinţeze ierarhia bisericească existentă, înfiinţând în locul ei o altă organizare bisericească supusă papalităţii (N. Iorga, „Istoria Bisericii Române”, vol.2, Bucureşti 1930, p.31-35).

Luptele în plan religios erau zadarnice cu toate că, la cererea ierarhiei catolice, cărţile de cult ortodoxe erau interzise chiar prin ordine scrise ale împăraţilor. Marile lupte se duceau pe tărâm lumesc adică: proprietăţi, putere politică, diversiuni, oferire de ranguri, scutiri de dări, defăimarea şi înrobirea preoţilor ortodocşi, oferirea de produse şi bani, etc. La 17 august 1716 se anulează actul de toleranţă dintre confesiuni şi se dă puter deplină catolicismului, iar episcopului catolic de Oradea i se oferă funcţia de prefect al judeţului. În calitate de stăpân feudal, episcopul catolic impunea o economie avantajoasă lui dar şi în detrimentul ortodoxiei. Fiecare iobag avea obligaţia să muncească pentru stăpân (prefectul) 12 zile pe an, să achite bani, să plătească dijmă în oi, iezi, miere, ouă, brânză, legume, fructe, cereale sau alte produse din gospodăriile ţărăneşti. În loc de produse se putea plăti şi în bani. Această plată a obligaţiilor în bani aducea episcopului feudal un venit annual de 13000 florini, ceea ce reprezenta o sumă foarte mare în acele vremuri. Pe lângă aceasta, episcopul mai avea şi întinsele domenii în păduri şi păşuni (Dan Ispas, „Neam şi Lege Românească în Ţara Beiuşului”, Ed. Buna Vestire, Beiuş, 1999, pg.137-227).

Mai are rost să ne punem întrebarea cum s-a construit catedrala unită din Oradea sau alte biserici? Sau clădirile liceului din Beiuş care azi poartă numele unuia dintre stăpânii feudali ai acelor timpuri (Samuil Vulcan), sau palatul episcopal în care până nu demult se adăpostea focarul de cultură al judeţului Bihor (Biblioteca Judeţeană), şi alte clădiri pe care azi cu neruşinare le revendică? Dacă n-ar fi fost iobagii români care să muncescă şi să plătească bani episcopului feudal s-ar mai fi realizat toate acestea? Luaţi aminte domnilor politicieni şi judecători: adevăraţii ctitori ai acelor biserici şi clădiri pentru care se face atâta scandal sunt iobagii. Stăpânii de atunci s-au făcut proprietari peste ele la fel ca voi, stăpânii de azi, în acte, nu cu trudă.

Pentru „binele” neamului

Procesul de „educaţie” şi „culturalizare” a românilor ardeleni nu se ducea doar prin şcoli şi prin construirea de biserici. După ce episcopii feudali îşi intră deplin în „drepturi”, încep marile construcţii bisericeşti: biserica r.c. „Sf. Ladislau” din piaţa Victoriei (1720-1723), biserica r.c. din str. Roman Ciorogariu şi palatul (începând din 1739 până la mijl. Sec. XVIII), complexul mănăstiresc de la Sânmartin (sec. XVIII), biserica din bulevardul Republicii (1732-1749), palatul episcopal şi catedrala (1762-1777) în care se adăposteau însemnate valori culturale căci înainte de a fi retrocedate acolo îşi desfăşura activitatea în condiţii normale Muzeul Ţării Crişurilor, şcoli, spitale, mănăstiri, biserici etc… (Titus Roşu, op. cit., p. 34-35).

Într-un document aflat la arhivele statului din Oradea, de cercetătorul Ştefan Taşiedan, este specificată atitudinea stăpânitorilor faţă de iobagii care munceau pe domeniile lor: în 1732 s-a hotărât ridicarea catedralei romano catolice din Oradea. Materialul l-au adus din părţile Vaşcăului. Singurele scrisorile din arhivul comitatului pot spune, câţi români schingiuiţi, câte vieţi de om au deplâns construirea catedralei numite. Să porţi piatră din Vaşcău la Oradea ani de-a rândul, între lovituri de zbiciuri, dacă boii îţi stau în mijlocul drumului, ori dacă unul sau altul s-a răsturnat de oboseală ori chiar a şi pierit, să fii aruncat în temniţă dacă nu ai sosit la termenul fixat de „jupânul Ispan”, toate sunt lucruri ce numai bucurie, nimai voie bună nu produc. Suferinţe de felul acesta a înmuiat doina românului bihorean…Apoi încă atâta nu e destul, trebuie să dea domnului zeciuieli, none, cvarte, treizeceli, zile de lucru, taler vlădicului, bir popii, bir diacului, când la adică nici mălai pe masă nu este („Cultura Creştină” din Blaj, 1915, pg.292).

De remarcat că Palatul (fostul muzeu), şirul canonicilor, catedrala şi celelalte construcţii ale timpului erau împrejmuite cu un zid de piatră gros de aproximativ 75 cm şi înalt de 2 metri, imposibil de escaladat. De ce şi de cine se temeau? Aveau de cine… În aceste condiţii episcopia catlică şi-a întins proprietăţile în întregul Bihor transformând populaţia românescă în iobagi şi odată cu întărirea politică şi militară a desfăşurat o intensă campanie prozelitistă în vederea catolicizării românilor. În acest scop, în 1713, episcopul ortodox Petru Hristofor [Urmaşul în scaunul episcopal ortodox al PS Efrem era Petru Hristofor, totodată şi ultimul episcop de Oradea până la reînfiinţarea acestui scaun de după 1918] care avea reşedinţa în Velenţa a fost alungat din Ardeal iar românii îşi hirotoneau preoţi (în ascuns) la episcopul ortodox sârb din Arad căci era de „aceeiaşi lege”- Legea Ierusalimului (Titus Roşu, op.cit. pg.35). În lipsa unui scaun episcopal ortodox la Oradea a rămas un consistoriu care era un puternic centru românesc în zonă. Astfel românii de aici au rezistat şi catolicizării şi maghiarizării dar şi unor intenţii de sârbizare ce au apărut ulterior.

Văzând episcopul catolic că nici aşa nu-şi atinge „nobilul” său ţel, a înfiinţat în Oradea o episcopie a românilor uniţi cu Roma punând în fruntea ei persoane de naţionalitate română dar care să fie subordonată episcopiei catolice maghiare prin care se ducea o intensă campanie de deznaţionalizare prin şcoli şi biserică. Astfel se desfiinţau şcolile ortodoxe existente încă din secolele XVI-XVII şi în locul lor se înfiinţau şcoli catolice. În şcolile „ctitorite” de iobagii români se făcea o educaţie a generaţiilor tinere străină de neamul şi învăţătura limbii române. Aşa se explică faptul că în anul 1832, la gimnaziul înfiinţat în Beiuş în timpul episcopului unit Samuil Vulcan la clasele 1-4 nu se preda limba română aşa precum se făcea în şcolile ortodoxe, dar în schimb se preda religia catolică şi istoria Ungariei ca materii obligatorii (Dan Ispas, op.cit. pg. 222).

Urmaşul lui Samuil Vulcan în scaunul Episcopiei Greco-Catolice de Oradea, Vasile Erdely, în circulara din 11 mai 1848 (care se află şi azi în arhivele episcopiei), îi îndeamnă pe credincioşi: Să mulţumim generozităţii nobilei naţiuni maghiare, convinşi fiind că maghiarii şi românii sunt fraţii cei mai buni. Deci, să ne năzuim a ne iubi reciproc şi a le învăţa limba, cum şi ei bucuroşi o învaţă pe a noastră… (îndemnându-i, totodată, să participe alături de maghiari la evenimentele din 1848, vestind cu bucurie că prin legile votate în dietă:) A sosit pentru toţi mult dorita zi a libertăţii prin care, sub ocârmuirea unui guvern maghiar independent şi responsabil şi sub domnia unui rege constituţional, poporul român a ajuns la libertatea şi egalitatea de care sunt vrednici toţi, ca nişte fiinţe zidite după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, iar aceasta în mod firesc ne îndatorează să fim recunoscători şi devotaţi patriei maghiare dulci şi binecuvântate de Dumnezeu. (PS Petroniu Florea, „Aleşii lui Dumnezeu”, ed. Episcop Nicolae Popovici, Oradea 2005, pg. 187).

Catolici sau români?

Intensa propagandă catolicizantă dusă în zilele noastre de către unii „intelectuali” şi reporteri radio-TV sau ziarişti catolici dusă prin massmedia românescă şi internaţională nu aminteşte şi nici nu va aminti despre aceste lucruri şi chiar vor susţine în continuare caracterul de suprafaţă al catolicismului în România şi anume „rolul său creator spre binele (?) neamului” aşa precum încerca să o facă şi în perioada interbelică. Despre aceasta D. Stăniloae mărturiseşte: Devenise un obicei al statului major catolicizant al Bisericii unite să justifice existenţa acestei biserici şi să-şi acopere acţiunea catolicizantă, prin provocarea la şcolile ei, prin care ar fi reprezentat prin excelenţă Biserica Culturii în viaţa poporului nostru. Şi făcând să sune mereu această frază la urechea oamenilor, ajunseseră şi mulţi români ortodocşi să o creadă (Dumitru Stăniloae, „Uniatismul din Transilvania – încercarea de dezmembrare a poporului român”, Bucureşti 1973, pg. 180).

Când „fraţii”(?) uniţi sunt întrebaţi de ce în şcolile lor, în perioada stăpânirii Austro-Ungare se preda în limba maghiară ne răspund că aşa au fost vremurile sau diferite motive. Le amintim că în aceleaşi vremuri, cu condiţii mult mai grele în scolile ortodoxe se preda doar in limba română în întregul Ardeal.

Înainte de a se da decretul prin care comunismul desfiinţa cultul greco-catolic, la 21 oct. 1948 [Despre cum s-a făcut revenirea uniţilor la ortodoxie vom realiza o lucrare separată. Până atunci poate ne vor spune de ce doar ei au fost trecuţi „cu forţa” la ortodoxie. De ce nu spun acelaşi lucru şi romano-catolicii sau protestanţii?], majoritatea preoţilor şi credincioşilor uniţi au revenit de bunăvoie la vechea credinţă românească dar unii preoţi, episcopi sau călugări greco-catolici au refuzat orice propunere în acest sens, ba mai mult au cerut ca ritualurile religioase să li se facă de către preoţii catolici maghiari.
Într-un referat al părintelui Arsenie Boca înnaintat Patriarhiei Române de la Bucureşti la 1 februarie 1949 se menţionează că un grup de călugăriţe greco-catolice din Cluj refuzau orice slujbă din partea preoţilor români deoarece erau ortodocşi preferându-i pe cei romano-catolici care slujeau în maghiară şi latină, cum a fost şi cazul la înmormântarea unei surori din obştea lor, spunându-i părintelui Arsenie: -dar noi am fost sub ocupaţie (sub austro-ungaria – n.n.) bune românce, şi suntem; lucrăm şi ne rugăm pentru neamul acesta (vezi P.S. Dr. Ambrozie Sinaitul, în „Legea Românească” nr. 3/2005, pg.22).

Fostul episcop unit Iuliu Hossu a refuzat să intre într-o biserică ortodoxă considerându-o spurcată. În cartea “7 dimineţi” (Ed. Anastasia) la pg. 66-67, un fost deţinut politic, părintele Dumitru Stăniloae, spune: Lupta catolicismului n-a avut o bază spirituală, creştină, aşa cum a fost cea din Rusia sau cea de la noi. Ne acuză Todea că suntem Biserică trădătoare. Două mii de preoţi ortodocşi au stat în închisoare. Eu am fost în închisoare şi n-am văzut nici un preot unit. Toţi s-au făcut ortodocşi sau au intrat în diferite intreprinderi în care făceau pe turnătorii. Au fost şi doi-trei episcopi, aşa cum a fost Hosu, care a fost la mănăstirea Căldăruşani; nu l-am văzut în închisoare. Se plimba în jurul bisericii în timpul Liturghiei, fără să intre înăuntru. Şi a lăsat să fie înmormântat de un episcop catolic ungur. Unde a fost atunci lupta lor? …..

Din cele prezentate mai sus şi din multe altele e uşor de tras concluzia că românii care au studiat în şcolile de la Viena, Roma, Budapesta au devenit întâi catolici şi apoi români, sau mai bine zis buni catolici dar nu şi buni români. Şi totuşi cum rămâne cu expresiile: „toţi avem acelaşi Dumnezeu” sau „biserici surori” şi alte astfel de lozinci mult mediatizate în ţările ortodoxe?

ieromonah Eftimie Mitra