Cozi de topor în sutană - Şi anume care e scopul uniatismului în Ardeal

„Aducem tributul recunoştinţei noastre omagiale înaltului Tron al Regilor apostolici ai Ungariei şi Austriei, Casei Domnitoare de Habsburg, de a cărei protecţiune puternică s-a bucurat Biserica noastră de la primele începuturi ale sfintei uniri până în ziua de astăzi.” (fragment din hotărârile conciliului greco-catolic din Ardeal, întrunit pentru a treia oară la Blaj, în anul 1900) [Vezi şi Gheorghe Ciuhandu, în „Dezbinarea religioasă a românilor din Ardeal”, Arad 1927].

Lupul cu blană de oaie…

Se ştie că, în urmă cu câteva veacuri, pentru fidelitatea ei faţă de stăpânitorii străini, Biserica Greco-Catolică a primit în Transilvania multe beneficii, atât materiale, cât şi legislative, dar şi îndrumările logistice de care aveau nevoie pentru atingerea scopului. Astfel, împăraţii habsburgi şi guvernul de la Pesta aveau în ierarhii uniţi o eficientă „mână de ajutor”, căci ei fiind de naţionalitate română, îi puteau atrage mai uşor pe români, prin religie, sub jurisdicţia lor, rupându-i astfel de vechea Biserică românească, cea ortodoxă, prin care românii din Transilvania se simţeau uniţi cu românii de peste Carpaţi (vezi Nicolae Iorga, Istoria Bisericii Româneşti, Bucureşti 1995, vol. I şi II). Lipsa autonomiei Bisericii Greco-Catolice din Transilvania era asigurată de către stăpânitori prin „atârnarea” ei de arhiepiscopia catolică maghiară de Esztergom, având întotdeauna un iezuit care controla activitatea fiecărui ierarh unit şi care, în eparhia pe care o păstorea, avea mai multă autoritate decât episcopul (ÎPS Nicolae Corneanu, Biserica românească din N-V ţării în timpul prigoanei horthiste, Ed. IBMBOR 1986, pg. XXVII). Aşa se explică lupta făţişă a ierarhiei unite din Transilvania faţă de Biserica Ortodoxă. Aceasta se vede şi din scrisoarea secretă primită de episcopul catolic Samuil Vulcan la 5 dec. 1815 prin care Curtea de la Viena îi cere să caute o persoană de naţionalitate română, prin care să supună Episcopia Ortodoxă de la Arad:

Iubite Episcop Vulcan!

Având tot interesul, să promovez prin toate mijloacele posibile unirea printre români şi aflând Eu ocaziunea potrivită spre acest scop îndeplinirea episcopiei din Arad, să-mi propui, cu observarea celei mai desăvârşite discreţiuni şi după ce vei fi luat informaţiuni, câţiva indivizi şi fruntaşii clerului acelei sau altor eparhii neunite (ortodoxe - n.n.) de la cari s-ar putea aştepta, ca după obţinerea episcopiei să treacă la unire şi cari ar avea destulă vază şi ar fi în stare să o propage şi în clerul şi poporul din dieceza lor. Totodată în curând să-mi înaintezi o opiniune bine cumpănită despre toate mijloacele prin cari s-ar putea promova unirea şi în Ungaria.
(Textul scrisorii de mai sus poate fi găsit şi în Monografia Crişanei, Oradea 1936, precum şi în Istoria bisericească a românilor bihoreni de Ştefan Lupşa, Oradea 1935, p. 127-128, ambele scrise în perioada interbelică, ceea ce exclude posibilitatea unor modificări în text de către autorităţile comuniste).

Răspunsul lui Vulcan a fost că cel mai de folos pentru cele cerute de împărat, era fostul cancelist al judeţului Bichiş, Moise Nicoară, fiindcă vorbeşte mai multe limbi şi e favorabil unirii (Ibidem). De asemenea s-a realizat şi unirea cu Roma a românilor din Ungaria ceea ce azi a dus la maghiarizarea prin catolicizare a românilor din actuala Ungarie.

Când se întâmpla să moară vreun episcop sau mitropolit ortodox din Ardeal, stăpânitorii austro-ungari încercau de fiecare dată să îl înlocuiască cu unul favorabil lor, dar rezistenţa românilor era destul de mare încât acesta încercări se dovedeau zadarnice. Totuşi, în anul 1916, după moartea bătrânului mitropolit ortodox Ioan Meţianu (1898-1916), cu sprijinul bisericilor slujitaore politicii maghiarizante, guvernul de la Budapesta a reuşit să instaleze în scaunul mitropolitan de la Sibiu pe fostul preot vicar de la Oradea-Mare, Vasile Mangra (1916-191 care plăti această funcţie prin trădarea faţă de Biserica şi neamul său. Acesta, asemenea lui Atanasie Anghel şi Moise Nicoară, nu era altceva decât lupul pus de pază la oi. Biserica Ortodoxă prin preoţii şi credincioşii ei sprijiniţi şi de ierarhii din Moldova şi Muntenia a reuşit să treacă cu bine şi peste acest moment de grea încercare. Pe drept contestatul V. Mangra moare în condiţii stranii şi plin de remuşcări între protectorii săi, la doi ani după instalarea sa, bănuindu-se că ar fi fost vorba chiar de sinucidere. (N. Iorga, Istoria Bisericii Româneşti, vol. II, Bucureşti 1930, pg. 286, 303).

…unealta străinilor

Vedem, aşadar, în zilele noastre, o luptă acerbă a minorităţii greco-catolice din Transilvania prin care aceştia cer fostele averi primite de la împăraţii habsburgi, precum şi pădurile şi păşunile din jurul Beiuşului. Împărăteasa Maria Tereza, în 1780, în scopul susţinerii catolicizării românilor prin „sfânta (?) unire” cu Roma, dă Episcopiei Greco-Catolice 136000 jugăre de pădure în jurul Beiuşului, precum şi alte terenuri trecute abuziv în proprietatea aceleiaşi instituţii (Ştefan Lupşa, op. cit., p. 45-46, 95-124 şi Monografia Crişanei).

Această unire cu Roma, prin ruperea de Biserica veche românească, cea ortodoxă, pentru români însemna şi izolarea de fraţii lor de peste Carpaţi, care, pe plan cultural se făcea prin interzicerea cărţilor ortodoxe aduse din Moldova şi Muntenia şi tipărirea în schimbul acestora a altor cărţi, tot în limba română, dar cu conţinut străin pe care o numeau „dezvoltare culturală”.

Vrednică de amintit, în acest sens, este şi mărturia papei Pius XI la anul 1926 care, în faţa a 13000 de pelerini maghiari spunea: Am văzut totdeauna în mulţii pelerini unguri cari au fost aici, pe fiii ţării Mariei Tereza, pe fiii regelui Ştefan cel Sfânt, pe urmaşii sfântului Emeric şi pe nepoţii regelui Ladislau cel Sfânt…Binecuvântez pe toţi acei tineri, cari în importanta epocă a redeşteptării, în scumpii ani ai înnoirii sufleteşti se grupează în jurul acestui steag, pentru ca să ducă la biruinţă conştiinţa naţională şi adevărata religiozitate şi să facă Ungaria din nou mare şi fericită (Legea Românească, nr. 22, p. 193-194, anul 1935). În acelaşi an, la Budapesta, baronul Dr. A. Vecsey, mâna dreaptă a episcopului catolic de Alba-Iulia, făcea următoarele afirmaţii: România a răpit mult pământ unguresc. Statul Român se teme de Biserica Catolică… Averile bisericeşti le-a confiscat deja. Se teme de fiecare ungur, dar mai ales de ungurii catolici, deoarece simte prin instinct că catolicismul este sprijinul cel mai puternic al maghiarimei (Ibidem).

În atingerea scopurilor revizioniste, la anul 1912, ia fiinţă în Ungaria „Episcopia Greco-Catolică de Hajdudorog”, care se întindea şi peste o însemnată parte din Transilvania. Publicaţia „Pesti Hirlap” din 24 sept. 1935, relatează unele aspecte ale asociaţiei generale a greco-catolicilor din Ungaria printre care şi următoarele: Greco-catolicismul maghiar împlineşte o mare misiune. Prin el ne întindem braţele spre fraţii rupţi de la sânul nostru şi îi atragem spre noi. Greco-catolicii unguri săvârşesc prin mişcarea revizionistă o operă de pioni… care poate face mari servicii patriei prin asimilarea nemaghiarilor de lege greco-catolică în cazul că se va întâmpla reviziunea (Legea Românească, nr. 20, p. 177, anul 1935).

Avem tot respectul faţă de Inochentie Micu, Samuil Micu, Petru Maior, Simion Bărnuţiu, Gheorghe Şincai şi alţii care, asemeni lor, au fost întâi români şi apoi catolici, dar nu putem spune acelaşi lucru şi despre ierarhia unită care i-a prigonit pe aceştia pentru curajul lor de a spune „NU” atunci când au descoperit că Biserica lor era românească doar cu vorba nu şi cu fapta.

Extinderea imperiului papal

În sprijinul repetării hoţiei naţionale şi spirituale a cărei unealtă de veacuri a fost uniatismul, vin şi unele autorităţi politice maghiare, dar mai ales legile internaţionale ale marilor puteri de influenţă. După 1989, Uniunea Europeană insistă asupra autorităţilor de la Bucureşti să rezolve favorabil cererile Bisericii Greco-Catolice din Transilvania. Astfel, în 1994, văzând că aceasta se tot amână, un înalt parlamentar al Consiliului Europei insistă cu o întrebare obsesivă adresată preşedintelui României, domnul Ion Iliescu, privind modul de rezolvare a retrocedării bunurilor mobile şi imobile de către Biserica Ortodoxă Română către Biserica Greco-Catolică. Un rol important faţă de această vastă şi complexă acţiune oficială şi neoficială a autorităţilor maghiare l-a avut şi continuă să-l aibă Episcopia Greco-Catolică Maghiară de Hajdudorog, considerată ca fiind centrul spiritual şi confesional al tuturor greco-catolicilor din Transilvania, urmărindu-se cu perseverenţă ca acest „centru” să fie reactivat de Curia Papală pentru a avea jurisdicţie canonică asupra acestor teritorii româneşti (E. Ştefănescu, în Politica din 22 oct. 1944, p. 3). Acest lucru s-a mai întâmplat în România anilor 1929, prin întocmirea concordatului dintre Vatican şi guvernul de la Bucureşti, semnat de Vasile Goldiş şi Iuliu Maniu [Necesar de menţionat faptul că Iuliu Maniu şi alţi membri a guvernului de la Bucureşti din perioada semnării concordatului erau catolici (prof. Maria Petrache)]. Prin acest document, Vaticanul devine stat în stat, care pe parcurs, s-a transformat în stat împotriva statului. Numirea episcopilor devine un drept al papei căruia îi jurau să propage catolicismul prin toate mijloacele, fără a datora un jurământ Statului Român. Ordine călugăreşti străine, maghiare, scoase de sub orice control al statului, cu şcoli având drept de publicitate, plătite de Statul Român, dar sub jurisdicţia episcopilor catolici şi multe altele care au adus numeroase prejudicii României (pr. Petru Ciuhandu, Biserica Ortodoxă Română şi Biserica Greco-Catolică în faţa neamului, Ed. Buna Vestire, Beiuş 1994, p. 25-26).

Fostul deputat Ştefan Meteş, în 1924, făcea publică afirmaţia unui lider catolic maghiar, care, adresându-se unor confraţi, spunea: Nu fiţi îngrijoraţi căci noi suntem oameni cu experienţă şi diplomaţi… Norocul nostru e faptul că la Bucureşti nimeni nu e lămurit asupra rostului Bisericii Catolice, iar cuvântul românilor ardeleni nu e prea luat în seamă, între guvern şi opoziţie nu e nici o înţelegere ci duşmănie feroce. Unii se ocupă cu întărirea materială a partidului, iar ceilalţi vor răsturnarea Guvernului. Chestii, fie chiar naţionale, nu sunt, care să-i poată uni pe aceştia, şi e spre binele nostru…Am intervenit la Papa, ca atunci când problema catolicilor va mai fi acută, nunţiul papal să înceapă tratativele cu Guvernul român pentru Concordat, şi faptul acesta, va uşura situaţia noastră foarte mult. Unde mai puneţi că „fraţii” români uniţi ne dau tot sprijinul prin arhiereii lor, ca Biserica noastră să nu fie înfrântă, căci aceasta ar însemna şi micşorarea rostului lor în Statul român. Rezervăm cel mai puternic argument, dacă împrejurările şi oamenii amintiţi nu ne vor putea ajuta cum dorim. Nu uitaţi că trăim într-o ţară orientală, unde banul are puterea supremă. Noi vom jertfi dacă trebuie zeci de milioane, pentru a salva situaţia materială şi culturală a Bisericii noastre, care e însăşi mântuirea poporului maghiar de aici şi pot să vă asigur, că izbânda noastră va fi deplină (Legea Românească, nr. 30, p. 7, anul 1924). Acelaşi lucru, se pare că se încearcă şi în zilele noastre. O ordonanţă, o hotărâre, o lege sau alte forme politico-juridice vin încet şi sigur spre folosul puterii de influenţă a Vaticanului şi, odată cu aceasta, a altor cercuri de interese străine.

Şi totuşi: care e scopul reînfiinţării a aşa multor episcopii şi parohii greco-catolice, acum, în aceste vremuri de libertate religioasă, mai ales acolo unde nu e preot, ci doar câţiva credincioşi, şi aceia cu greu adunaţi?

Cu tot respectul faţă de cei de alte credinţe, şi toleranţa merge până la un punct. Aici e vorba, oameni buni, şi mai ales dumneavoastră domnilor judecători şi politicieni, de o chestiune naţională şi nu de culte. Atâta doar că atunci, la 1700, în loc de judecători se foloseau tunurile.

ieromonah Eftimie Mitra