Cozi de topor fără sutană - O luptă de veacuri împotriva Bisericii Române din Transilvania dusă prin puternicii zilei

„Păcatul îşi are cea mai mare putere asupra omului tocmai luând prilej de la funcţia lui de stăpânitor. Coborârea merge aşa de departe, mai ales în zilele noastre, încât avem azi state cu totul atee; împărăţiile acestea nu mai sunt în slujba lui Dumnezeu, ci au devenit satanice stând în slujba lui antihrist.” (pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, „Ortodoxie şi Românism”, ed. 1992, pg. 186).

De ce s-au supărat unii pe Legea Românească

În ziarul local (Oradea) Informaţia de Vest din 21-27 iunie 2005, pag 3, ziarista Helga Kovacs îşi manifesta „supărarea“ pe Episcopia Ortodoxă şi pe „Legea (ei) Românească“ publicând un tendenţios articol intitulat „Episcopia Ortodoxă, anti-Băsescu!“. În articolul cu pricina Preşedintele României, Traian Băsescu, este considerat de ziarista sus-amintită (ale căreia opţiuni religioase nu le mai comentăm) un erou al dreptăţii şi anticorupţiei, lucru care, după afirmaţiile sale personale, ar deranja Biserica Ortodoxă şi mai ales capii acesteia, criticându-l pe noul consilier eparhial, pr. Ion Alexandru Mizgan, de supunere faţă de ierarhie şi implicare politică.

Este un lucru des întâlnit în acţiunile prozelitiste ale unor minorităţi din Ardeal tendinţa de a critica preoţii şi ierarhii ortodocşi, încercându-se prin aceasta crearea unor psihoze în rândul populaţiei de a se depărta treptat de păstorii lor. Aceasta, în cazul în care s-ar produce, ar duce la risipirea turmei şi înghiţirea ei bucată cu bucată de „lupii cu blană de oaie“ care stau mereu la pândă vânând sufletele credincioşilor şi valorile culturale şi materiale ale neamului românesc.

Faptul că „Informaţia de Vest“ îl critică pe pr. Mizgan şi întreaga Episcopie, dovedeşte că aceştia nu sunt pe aceeaşi cale, că ierarhii ortodocşi nu s-au compromis punându-se în slujba unor interese străine neamului românesc aşa precum o fac unele cercuri de interese politice, financiare şi religioase susţinute cu mult patos de o importantă parte a mass-mediei de la noi. Dacă „Informaţia de Vest“ , „Bihari Naplo“, „Realitatea Bihoreană“, „Gazeta de Oradea“, „Jurnalul Bihorean“ şi alte mijloace de manipulare în masă ar fi ţinut apărarea Bisericii Ortodoxe punîndu-o la loc de „cinste“ alături de toate cozile de topor ce pozează pe primele lor pagini ca „oameni de bine“, atunci ar fi într-adevăr o problemă. Sunt convins că un om sincer şi cu o cât de mică suflare românească pricepe ce vreau să spun.

Dacă Episcopia Ortodoxă nu este de acord cu unele manevre anti-româneşti ale unor cozi de topor cu mască politică nu înseamnă că o face din motive politice, ci din motive de ordin naţional. Construirea catedralei neamului de la Bucureşti e tot o chestiune naţională.

De ce UE susţine uniatismul?

Colaborarea politică la nivel mondial dintre statele Vatican şi Israel îşi face simţită efectele şi în problemele confesionale din România. Propaganda anti-ortodoxă din mass-media, precum şi implicările politicului în problemele Bisericii (strategie aplicată în ţările ortodoxe), nu este altceva decât veşnica luptă dintre Hristos şi Veliar.

Uniatismul a fost şi este un factor important de manevră al extinderii imperiului catolicesc în ţările ortodoxe. Înfiinţată în Ardeal, la 1700, prin silă şi şantaj, fostă unealtă politică de subjugare a românilor imperiului habsburgic şi apoi austro-ungar prin supunerea ei faţă de ierarhia catolică maghiară de Esztergom, este desfiinţată tot prin silă şi şantaj de adversarii săi politici (comunismul) la anul 1948.

După căderea comunismului cârma ţării se mută spre Apus şi astfel Biserica Catolică de rit Bizantin se reînfiinţează dar cu un nume mai accesibil pentru români: „Biserica română unită cu Roma (Greco – Catolică)”. Românii transilvăneni nu au aderat noii formaţiuni religioase şi astfel numărul membrilor ei fiind foarte mic, 195.481, sub 1% din populaţia României, după cum arăta statisticile recensământului din anul 2002, în scădere faţă de 223.327 existenţi recensământului din anul 1992. Ţinând seamă că majoritatea credincioşilor Bisericii unite sunt de vârsta a treia e uşor de observat că, într-un timp destul de scurt, uniatismul riscă să rămână fără credincioşi. Nu ne miră nici faptul că în unele cercuri catolice mai auzi unele expresii ca: În perioada ocupaţiei austro-ungare am dus-o mai bine decât acum că aparţinem de Statul Român, sau PNL-ul ne face dreptate şi multe altele de acest fel.

Totuşi, care e motivul acestei lupte oarbe pentru proprietăţi? Statul Vatican s-a gândit şi la felul în care să rămână posesor al imenselor proprietăţi avute din timpul ocupaţiei austro-ungare în cazul în care instrumentul său de „expansiune” va rămâne fără credincioşi. Astfel, după regulile sale interne, dacă o parohie se dizolvă nemaiavând credincioşi, proprietăţile respectivei parohii rămân protopopiatului sau episcopiei în subordinea căreia funcţiona. Dacă o episcopie se desfiinţează, proprietăţile rămân arhiepiscopiei sau mitropoliei de care aparţinea, iar dacă o mitropolie se desfiinţează averile ei rămân forurilor bisericeşti superioare şi tot aşa pe cale ierarhică mergând până la sfântul (?) scaun. Iată de ce UDMR şi partidele aşa-zise istorice se zbat atât de mult acum, şi nu mai târziu, în Parlamentul României pentru restitutio in integrum. Nu glumesc deloc „fraţii” noştri uniaţi atunci când se laudă că „cei de la UE sunt majoritatea catolici şi aşa că până la urmă se vor da legi după cum ne va fi nouă mai convenabil”.

Sub umbrela politicii

Văzând Vaticanul că pachetul de episcopi trimişi în Transilvania nu dă randament în privinţa extinderii zonei de influenţă politică, economică şi religioasă în România şi că prin scăderea continuă a numărului de credincioşi riscă să-şi piardă imensele averi moştenite de la Maria Tereza şi generalul ei Bucow s-a gândit la o altă manevră. În cazul în care uniatismul va trebui scos din tabla jocului său politic, cea mai eficientă acţiune ar fi prin oameni bine „acoperiţi” şi fără sutană: politicieni, jurnalişti, oameni de influenţă etc. Un astfel de instrument a fost Corneliu Coposu de religie catolică, Ion Raţiu, tot catolic, şi alţii care în timpul guvernării partidelor istorice au ocupat funcţii importante de decizie în guvern, parlament şi administraţiile locale. E firesc ca şefii acestor partide să-şi „împingă” spre vârfurile partidelor lor oameni cu care puteau „lucra” uşor.

În una din cărţile sale [„Armistiţiul din 1994 şi implicaţiile lui”], Corneliu Coposu spunea că aflându-se în clandestinitate a afiliat partidul său Internaţionalei Creştine Democrate la anul 1987 care nu e altceva decât o reţea politică de partide aflate sub zona de influenţă a Vaticanului. Un fel de „Internaţională” condusă direct de papalitate. În ţările unde există astfel de partide, acestea au la sfârşitul numelor „-CD” cum ar fi spre exemplu PNŢCD sau PNLCD. Dându-şi seama că aceasta îi dă de gol caracterul ascuns de subordonare unui stat străin (Vaticanul) cu timpul s-a renunţat la extensia „-CD” dar nu şi la caracterul ascuns antiromânesc pe care îl au. O asemenea internaţională au avut şi comuniştii dar condusă de la Moscova (vezi „Imperialismul catolic o ofensivă anti-românească” de Grigorie Nedei, ed. Clio). Aceste două „internaţionale” una condusă de Moscova şi alta de Vatican, şi-au disputat de-a lungul anilor bătăliile pentru supremaţie şi în România având ca ultim moment decisiv anul 1989. În urma luptelor dintre cele două imperii au avut de pierdut românii şi Biserica lor.

Antiromânismul guvernului Tăriceanu

„Atunci când se ridică sus oamenii de nimic, nelegiuiţii mişună pretutindeni” (Ps. 11,

Mulţi politicieni catolici şi protestanţi, după ce au reuşit să-şi atragă simpatia poporului român, majoritar ortodox, au profitat de încrederea acordată acestora prin vot, şi după ce au obţinut puterea de decizie în stat şi administraţiile locale, prin legile pe care le-au dat şi-au arătat adevăratele intenţii. E firesc pe lângă aceştia au fost şi parlamentari ortodocşi care alături de colegii lor de alte credinţe şi naţionalităţi au susţinut legi de importanţă naţională după cum le-a dictat umplerea buzunarului sau creşterea conturilor în bănci.

În anul 2004, în pragul alegerilor electorale, prim-ministrul Adrian Năstase elaborează ordonanţa 64 prin care acordă dreptul Bisericii Greco-Catolice de a acţiona în justiţie Biserica Ortodoxă pentru retrocedarea bisericilor şi teritoriilor avute în posesie din timpul Imperiului Austro-Ungar (după cum arată şi documentele de carte funciară). Senatul respinge această ordonanţă şi astfel este anulată dar cu toate acestea ea este aplicată la unele tribunale din Ardeal, în deosebi acolo unde judecătorii de credinţă catolică şi cei iubitori de donaţii din bunurile imobile retrocedate, pun în aplicare „legea” care le convine.

Ajuns la cârma guvernului, dl. Călin Popescu Tăriceanu [Domnul Tăriceanu, actualul preşedinte Traian Băsescu, precum şi alţi înalţi demnitari de stat sunt membri în diferite loji masonice], despre care ştim că împărtăşeşte crezul catolic, împreună cu alţi colegi din guvern ca Monica Macovei – ministrul Justiţiei şi Mona Muscă – ministrul Cultelor, luptători pentru „drepturile” catolicilor din România, au cerut punerea în aplicare a ordonaţei 64/2004. Fiind respinsă în parlament, guvernul alcătuieşte un pachet de legi pe care le pune în aplicare pe proprie răspundere nemaiţinându-se seama de validarea sau nevalidarea parlamentului. Acest pachet de legi prevede subordonarea Justiţiei direct guvernului şi restituirea în totalitate a bunurilor imobile foştilor proprietari dinainte de 1948 fără a se ţine seama de felul în care aceştia au intrat în posesia lor. E clar, se vorbeşte doar de perioada 1948, de bunurile confiscate de comunişti nu şi de bunurile confiscate de imperiul habsburgic de la românii care nu s-au supus ierarhiei catolice.

Pentru a ascunde aspectul antinaţional al acestui pachet de legi, dezbaterea moţiunii de cenzură din parlament (22 iunie 2005) guvernul a îndreptat discuţia spre un caracter pur politic şi juridic ascunzând adevăratul ei substrat şi consecinţele pe plan religios şi naţional. E vorba de intenţia de a-i catoliciza pe români.

După respingerea de către Curtea Constituţională a pachetului de legi emis de guvernul Tăriceanu acesta a fost nevoit să demisioneze. Pentru a mai „salva” ceva din munca guvernului respectiv, înainte de a demisiona, Tăriceanu, emite o ordonanţă de urgenţă prin care pune la punct problema retrocedărilor bunurilor către Biserica Catolică din Ardeal, precum şi a foştilor grofi şi chiaburi ce în perioada dominaţiei Austro-ungare îşi făceau imense averi pe seama iobagilor români (trebuie menţionat că românii trecuţi la religiile maghiare - catolicism, luteranism şi unitarianism - erau eliberaţi din iobăgie, iar cei ce rămâneau ortodocşi se „bucurau” din plin de statutul de iobag pe moşiile stăpânitorilor acelor vremuri). Sperăm ca cineva să ia aminte şi la acestea spre a împiedica o nouă nedreptate faţă de românii din Ardeal şi Biserica lor strămoşească.

Interesele meschine sunt vădite de însăşi faptul că România are atâtea legi de pus la punct dar de care nu se interesează nimeni (cum ar fi salariile mai mari, pensiile, ajutoarele sociale, sănătatea şi altele – după cum a fost promisiunea în timpul campaniei electorale), în schimb legea retrocedărilor a fost şi este principalul punct al guvernării actuale pentru care înalţii noştri demnitari ajung să-şi pună chiar şi scaunul la bătaie. După unele manevre poitice, conform „sfaturilor” Uniunii Europene, Curtea Constituţională reia pachetul de legi şi îl aprobă, iar Tăriceanu îşi retrage demisia rămânând în continuare în funcţia de premier.

E limpede, istoria se repetă. Dacă în 1927 guvernul de la Bucureşti a semnat Concordatul cu Vaticanul prin care „Biserica Catolică de orice rit din România” devine proprietar asupra unor teritorii şi alte imobile din Ardeal şi Bucovina fără ca Statul Român să aibă dreptul de a controla sau verifica acţiunile şi activităţile membrilor ei. Astfel în perioada ce a urmat mulţi preoţi, călugări şi călugăriţe din ordinele religioase catolice au desfăşurat o intensă activitate de spionaj în defavoarea Statului Român (vezi Onisifor Ghibu, „Acţiunea catolicismului unguresc şi a Sf. Scaun în România întregită”, Cluj 1934) [Amănunte (şi argumente) despre spionajul feţelor bisericeşti catolice vezi şi O. Ghibu „Politica religioasă şi minoritară a României” Cluj 1940, şi „Ordinul franciscanilor conventuriali «minoriţii» din Transilvania”, vol. I şi II, Bucureşti 1937 şi altele (M. P.)]

Azi nu mai e nevoie de concordat. E suficient un guvern care să-şi facă treaba conform dispoziţiilor date din afara graniţelor României, de a obliga Biserica Ortodoxă Română şi o dată cu ea Statul Român să „restituie” Bisericii Catolice (care numără tot mai puţini credincioşi) cele aproximativ 2.000 de lăcaşuri de cult pline azi de credincioşi ortodocşi împreună cu teritoriile deţinute de aceasta dinainte de 1948. Vaticanul a investit mult în clerul şi oamenii politici care i-au slujit (acele intenţii, beneficii materiale, băneşti… acordate de statul Vatican preoţilor catolici din Transilvania, pe lângă salarul de la stat), şi după cum e firesc, aceşti bani trebuiesc recuperaţi. Aşa se explică exploatarea pădurilor ce deja au fost retrocedate şi din care Biserica Catolică are venituri de ordinul zecilor şi sutelor de miliarde.

Iată dar ce uşor se revine la diferenţele tot mai mari dintre bogaţi şi săraci, la grofi şi chiaburi care şi-au făcut imense averi cu munca iobagilor rămaşi în legea lor străbună. Iată dar care este dreptatea pe care noua burghezime o trâmbiţează prin mass-media „în numele democraţiei”, lovind în acelaşi timp cu orice prilej în Biserica Ortodoxă.

Se impune toleranţă faţă de tot ce vine din apus iar ortodoxiei i se cere jertfă. Ortodoxiei nu e nevoie a i se impune toleranţă căci ea e tolerantă în esenţa ei dar una este toleranţă şi alta e compromisul, trădarea sau apostazia.

ieromonah Eftimie Mitra