O altă femeie, pe un site al societăţii Pro Vita, a avut însă curajul să se spovedească public cu privire la un astfel de subiect, iar mărturia ei este relevantă şi spunem noi ziditoare de suflet.
,,Dragii mei, Vreau să vă spun povestea mea pentru a fi un sprijin pentru tinerele dezorientate şi disperate, aşa cum am fost si eu. Aveam 26 ani, terminasem facultatea şi nu aveam un serviciu, prietenul meu mai avea o lună şi termina stagiul militar. Nu aveam bani, eram împreună de 3 ani şi ne făceam planuri de viitor. Evident, nu era momentul să avem un copil.
Într-o zi, am aflat că sunt însărcinata. I-am spus de acest lucru, şi în glasul lui se simţea deznădejdea. Parinţii lui au spus mai întâi să păstrăm copilul, apoi s-au răzgandit, pe motiv că nu avem cu ce să îl creştem. În acelaşi timp el nu dorea să audă de căsătorie. Parinţii mei au facut presiuni să avortez copilul.
Eu eram în cumpănă, credincioasa fiind, dar mă aflam într-o situatie în care nu ştiam ce sa fac. Mă rugam la Dumnezu să mă înveţe ce sa fac. Tot amânam dusul la doctor. Am avut un vis în care un calugăr (sau preot) îmi dăruia carţi religioase, tamâie şi eu voiam sa-l refuz. El mi-a spus atât: “Ia-le,o sa ai nevoie!”. Într-un alt vis, am visat o fetiţă cu o privire atât de blandă şi de bună… era copilul meu. Înca plină de îndoiala, am fost la doctor să avortez. Printr-o minune, doctorul mi-a spus ca nu îmi face avort deoarece copilul este prea mare (aveam 2 luni şi ceva de sarcina). Teoretic înca eram în termenul obişnuit de avort.
Din acel moment, am văzut în asta un semn şi m-am hotarat sa nu ucid acest copil, orice ar fi. Eram într-o situaţie disperată, fără bani, prietenul mă părăsise (am stat despărţiţi vreo 3 luni). Tatăl meu mă ameninţa că mă da afara din casă… Cu credinţă în Dumnezeu le-am rabdat pe toate. Mergeam la biserică şi mă rugam la Maica Domnului.
Cand eram însarcinată în 5 luni, eu şi prietenul meu ne-am împăcat, apoi ne-am căsătorit. Avem acum o fetiţă superbă, pe care o iubeşte foarte mult, de mine ce să mai spun, copilul este cea mai mare bucurie a mea… Dumnezeu ne încearcă, dar noi nu ştim ce are pregatit pentru noi. Mă intreb adesea, cât de goala ar fi fost viaţa mea dacă mi-aş fi ucis copilul. Nimeni nu se aştepta sa mă împac cu actualul meu soţ sau să-mi fie bine pe viitor… Totuşi Dumnezeu a avut grijă, şi astăzi Îi dam slavă ca ne-a ocrotit şi pe noi şi pe fetiţa noastra. Fetelor, oricât de disperată ar fi situaţia voastră, nu deznădăjduiţi pentru aceste suflete nevinovate… Dumnezeu ne poartă de grijă şi ne scoate din cele mai complicate situaţii, care par de nerezolvat pe moment. Dumnezeu să vă ajute!…
Oana,”
după Blogul lui Cristi Şerban, Avortul ca boală a naţiunii
