Culpabilizarea Bisericii Ortodoxe Române: o campanie satanistă (ultima parte)

de Vasile I. Zărnescu [cititi prima parte în ALTERMEDIA]

Grupul pentru Dialog Social: grup de presiune externă

Fireşte, încurajaţi de prestaţia lacunară – chiar dacă bine intenţionată – a senatorului Nicolae Cerveni şi de lipsa de replică a publiciştilor ortodocşi, au revenit în forţă mercenarii cunoscuţi, înregimentaţi în Grupul pentru Dialog Social (G.D.S.), grup care, în esenţă, este foarte „elitist“ şi care nu promovează un „dialog“ social, ci, dimpotrivă, face o insidioasă muncă de falsificare a valorilor şi de deturnare a opiniei publice. De aceea, G.D.S. reprezintă vectorul principal al războiului axiologic dus contra României. Pentru demonstraţie, dacă mai era nevoie, facem câteva exemplificări.

Gabriel Andreescu:

„În sfârşit, a treia temă şi mesajul de fond, necesitatea împotrivirii ferme la orice imixtiune externă în viaţa Bisericii Ortodoxe (şi, deci, a neamului românesc) – care ar repeta, spre exemplu, episodul retrocedării Bisericii «Schimbarea la Faţă». Afirmând: «Încă nu avem război între noi, dar avem dezbinare», Î.P.S. Bartolomeu ne dă să înţelegem, desigur, că Biserica Ortodoxă se pregăteşte de (ori pregăteşte) un război. (… Ce poate fi mai expresiv pentru un profesionist al discursului despre iubire decât o frază de genul: «Îi invit să nu profite de smerenia ortodoxă». «(… Atunci când e vorba de a apăra demnitatea adevărului lui Dumnezeu, stăm cu Crucea sus, cu fruntea sus şi în picioare».

Nu cred că s-ar mai putea adăuga ceva esenţial, acum şi în perspectivă, la mesajul Bisericii Ortodoxe din Transilvania. Aceasta va lupta ca să fim (ca să rămânem) un neam ortodox, unde domneşte unitatea de conştiinţă, nu statul de drept. A spune că Biserica Ortodoxă luptă pentru confirmarea unei linii a lui Huntington, între noi şi civilizaţia de la Apus, constituie, totuşi, o eroare. Eroare, întrucât, după politologul american, linia ar urma arcul Carpatic, plasând Transilvania într-un spaţiu de altă natură decât spaţiul Răsăritean apărat de Î.P.S. Bartolomeu Anania“ [33].

Aşadar, grija lui Andreescu este linia lui Huntington – care este un „teoretician“ al faimosului grup francmasonic numit ambiguu Consiliul pentru Relaţii Externe (C.F.R.) din S.U.A. Nu degeaba Octavian Paler 1-a descris ca pe un impostor; dacă, totuşi, nu ar fi pe aceeaşi baricadă, ar fi obligat să-i spună şi că este un trădător de ţară, cum a şi fost calificat de presa naţională. Aşadar, ca şi în cazul utilizării epatante a unor nume ca Gauss, Cantor, Dedekind ş.a., cu care îl înghesuia pe O. Paler în polemica din 1996, acum G. Andreescu vrea să demonstreze că poate să vorbească despre „tot ce se poate şti“, ca Picco de la Mirandola; numai că el este un pic cam prea mic în comparaţie cu renascentistul sau cu matematicienii cu care se împăunează şi pe care îi cunoaşte doar după nume şi nu şi după operă; căci, altfel, se ţinea de fizico-matematică şi nu se apuca de filosofie, politologie, etnologie etc.

Andrei Cornea:

„…cum s-ar putea înţelege declaraţia unui foarte important ierarh cum este Bartolomeu Anania, cum că va propune Sinodului să accepte ca Biserica să dea recomandări de vot populaţiei? Cum se poată interpreta o astfel de declaraţie? Ca o sugestie că Biserica Ortodoxă ar putea şantaja puterea actuală cerându-i ca, în schimbul unei recomandări de vot în favoarea sa, să-i dea câştig de cauză în disputa cu Biserica Greco-catolică? Ca o intenţie de a-şi negocia în forţă statutul, de «Biserică Naţională», obţinând anumite prerogative în educaţie şi cultură? (…

Ca şi Armata, şi Biserica Ortodoxă nu prea acceptă să-şi privească cu responsabilitate şi simt critic trecutul, atât cel din timpul comunismului, cât şi cel mai vechi: ea nu şi-a explicat niciodată (… rolul său în susţinerea directă sau indirectă a ortodoxismului, a mişcării legionare, ori a antisemitismului. Comportamentul public al unei organizaţii ca A.S.C.O.R., susţinută de autoritatea Bisericii, lasă impresia că fundamentalismul ortodoxist nu e nici azi inacceptabil pentru Biserică. Oricum, Biserica Ortodoxă Română (şi în general ortodoxia) nu a trecut încă prin purgatoriul reformator al unui «Conciliu Vatican II» sui generis.

Tentaţia de a da atenţie şi chiar curs acestor cereri de privilegii poate fi serioasă pentru un guvern (al lui Radu Vasile – n.n., V.I.Z.) care vrea să diminueze conflictele cu orice preţ. După părerea mea, însă, dacă va accepta menţinerea unor privilegii, nu numai că guvernul nu va reduce substanţial, pe termen mai lung, şansa unor conflicte, dar şi preţul de plătit acum va fi insuportabil de mare“ [34].

În schimb, Andrei Cornea, fiind un evreu aşaa cumsecade, se face că nu înţelege de ce, de exemplu, cehoslovacii, care, deşi sunt catolici, nu au privit niciodată cu ochi buni – nici înainte de 1945, nici după 1989 – Curia papală, care manevrează Biserica Catolică: şi asta pentru „simplul“ motiv că Vaticanul a dispus arderea pe rug a lui Ian Hus, care se ridicase împotriva exploatării sângeroase şi a împilării naţionale a cehoslovacilor, comise de prelaţii catolici, în înţelegere cu imperialii germani şi austrieci. Dar ceho-slovacii, care au avut mereu un dezvoltat simt naţional, nu au uitat niciodată martiriul lui Ian Hus şi al tovarăşilor săi. De ce românii nu ar avea dreptul să îşi apere interesul şi spiritul naţional?! De asemenea, A. Cornea se face că nu înţelege că atât crimele din timpul războiului husiţilor, cât şi crimele comise, din ordinul împărătesei catolice Maria-Thereza, de generalul Bucow, care a distrus cu tunul circa 180 de biserici, schituri şi mănăstiri ortodoxe şi a omorât zeci de mii de români pentru că nu voiau să accepte Unirea cu Roma, tot crime împotriva umanităţii se cheamă (chiar dacă termenul a apărut cu două secole mai târziu) şi, deci, sunt imprescriptibile. Apoi, Ortodoxia nu a trebuit niciodată „să treacă prin purgatoriul reformator al unui Conciliu Vatican II“ pentru simplul şi binecuvântatul motiv că nu avea ce să îşi reproşeze; nu Ortodoxia, ci Catolicismul îşi are istoria încărcată de crimele Inchiziţiei, ale clanului de episcopi Borgia – care a dat şi un papă criminal –, sau ale finanţiştilor din Curia papală, care l-au asasinat pe papa Ioan Paul I.

Aşadar, Ortodoxia nu are de ce să treacă prin purgatoriu, pentru că nu are ce păcate să ispăşească. Dar lui A. Cornea, care este un intelectual aşaa citit – citit şi de noi, în 22 –, aşa de ipocrit – ca orice „jidov rătăcitor“ pe meleaguri străine, unde trebuie să se adapteze la mediu –, aşa de söröşist – care trebuie să îşi merite banii murdari ai lui Söröş, făcuţi din speculaţii financiare –, aşadar, lui nu-i poţi cere să înţeleagă aceste lucruri, fiindcă este programat să le înţeleagă şi plătit să le explice exact invers.

Anca Manolescu:

„Poate că tocmai aici stă una din ciudăţeniile acestui incident confesional: el e tratat exclusiv după categoriile şi exigentele mise en scene-ei. În loc să fie alertaţi de faptul că Biserica ortodoxă a ajuns să se dea în spectacol, responsabilii ei organizează – ca la festivaluri şi concursuri – o contra-reprezentaţie. Siliţi să părăsească spaţiul în litigiu al bisericii clujene, ei profită de spaţiul stradal pentru a câştiga un spor de «vizibilitate socială». Un spor de vizibilitate care nu poate fi decât îndoielnic atâta vreme cât pune în atenţia publică o instituţie incapabilă să-şi asume crizele, dar mereu înclinată să şi le justifice. Procesiunea celor trei mii (ori două mii cinci sute) de preoţi ortodocşi din Ardeal, nu avea alt mesaj decât că «ei există». Dincolo de tăcerea semi-încruntată cu care au defilat, nu ni s-au oferit decât frânturi dintr-un discurs al confuziei. Confuzie ce pare special întreţinută pentru a permite orice fel de mutări ulterioare. Pe de o parte, Î.P.S. Sa Bartolomeu Anania a vorbit despre «dezbinarea românilor» – care nu e decât prea evidentă, în acest, caz, şi nu necesită declaraţii, ci un exerciţiu pragmatic de colegialitate confesională. A oficia o slujbă pentru acei «neprieteni» care sunt românii greco-catolici nu face, s-ar părea, decât să adauge un titlu la dosarul «dezbinării»“ [35].

Şi, desigur, controversatul Dan Pavel, care, văzându-se – în urma unor maşinaţii –, aproape instalat (din fericire, provizoriu) pe postul de director-adjunct la conducerea unui organism militar, începuse, deja, să dea ordine:

„Nu este treaba bisericilor să se amestece în politică, şi cu atât mai puţin în probleme legate de repararea greşelilor comise în timpul comunismului. Dacă vreuna din bisericile actuale ar fi reuşit, precum Biserica Catolică în Polonia, să se împotrivească în mod eroic comunismului, atunci că ar fi avut dreptul să emită anumite pretenţii. (… Treaba bisericilor nu este să organizeze procesiuni asemănătoare defilărilor medievale ale Inchiziţiei sau celor actuale ale Ku-Klux-Klan-ului, în care să denunţe duşmanii neamului, promovând, astfel, ura interconfesională, sub masca hidoasă a iubirii creştine. (… Creştin-democraţia are nişte imense resurse spirituale şi pragmatice. Nu mai rămâne decât ca ea să şi le folosească. (… Asumarea unei asemeni provocări ar însemna infinit mai mult decât simpla câştigare a alegerilor şi formarea unui guvern“.

Fostul politruc comunist, năpârlit subit în proamerican, încheie obraznic: „Aşteptăm reacţii doctrinare“ [36]. Dar, ca un mercenar şcolit de Fundaţia lui Söröş şi de alte stabilimente de lângă Langley (S.U.A.) – ale căror acţiuni subversive şi-au manifestat consecinţele nefaste în confecţionarea manualelor criminale de istorie şi literatură –, trece sub tăcere, printre altele, faptul că 1) „eroismul“ Bisericii Romano-Catolice din Polonia s-a bazat, îndeosebi pe dolarii daţi în secret ca „ajutoare“ de către C.I.A. prin intermediul Vaticanului; că 2) toate cultele maghiarilor fac o puternică politică iredentistă şi antiromâneascăă; după cum ignoră şi faptul că 3) Inchiziţia era chintesenţa intoleranţei romano-catolice instituţionalizate, iar 4) Ku-Klux-Klan-ul este expresia aceleiaşi intolerante rasiste protestante – deci, în fond, de sorginte catolică –, desemnată de sigla wasp: white-anglo-saxon-protestant. În fond, Dan Pavel aplică politica numită „dublul standard“, specifică Occidentului, pe care o aplică şi U.D.M.R., după cum avea să releve – tardiv şi neplăcut surprins – Daniel Uncu, printre alţii, dintre cei „treziţi la realitate“.

Elocvent pentru a sublinia ipocrizia catolicismului cu care se îmbălsămează creştin-democraţia de sorginte germană – „creştin-democraţie“ care, prin P.N.Ţ.C.D., domină viaţa politică românească la acest sfârşit de mileniu – este faptul că, în plină revoluţie ştiinţifică şi tehnică (compatibilă, totuşi, cu credinţa în Dumnezeu), Vaticanul relansează practica acordării de indulgenţe. Or, cum se ştie, această „inginerie“ financiară a constituit principalul motiv al schismei din 1517 între catolici şi protestanţi. Acum, Biserica Luterană, în semn de protest, a decis să boicoteze celebrarea Anului Sfânt, care va începe la 24 decembrie 1999. Printre recomandările făcute catolicilor în scopul obţinerii indulgenţelor, Manualul indulgenţei – Enchiridium indulgentiarum – enumera şi donaţiile în contul unor organizaţii caritabile [37], dintre care, fireşte, că nu poate lipsi faimoasa organizaţie catolică CARITAS, prezentă şi în România şi condusă exclusiv de maghiari.

La adăpostul acestor catolici occidentali şi orientali se etalează şi Laurenţiu Horia Moisin, evident, unul din clanul senatorului ex-greco-catolic Ioan Moisin:

„Profesorul Ion Petru Culianu, tratând tema fundamentalismului, scria: «Fascismul românesc, însă, apare ca un fenomen tipic de fundamentalism în interiorul religiei ortodoxe. Ortodoxismul românesc, cultivat de Nichifor Crainic şi Nae Ionescu şi acceptat în mare parte ca ideologie de Corneliu Zelea Codreanu…». Şi încheie cu un avertisment: «Pericolul fundamentalismului în sânul ortodoxiei nu s-a stins. Dimpotrivă, azi pare mai puternic ca niciodată». Să fi avut celebrul profesor aptitudini profetice? Recentul comunicat C.S.A.T. pare să se constituie într-o dovadă neaşteptată“ [38].

De fapt, folosind sintagma „fundamentalism ortodox“, alături de celelalte imprecaţii la adresa clerului ortodox, L. H. Moisin şi ceilalţi ca el se înregimentează în grupul celor care întreţin războiul axiologic – o formă de manifestare a războiului atipic dus contra României.

Denigrarea Ortodoxiei sub cupola Parlamentului

Atacurile antiortodoxe din presă sunt conjugate cu cele din Parlament, devenite un fel de reflex pavlovian, precum cele ale lui Ioan Moisin:

„De fiecare dată când apare la microfonul din Sala Omnia, senatorul P.N.Ţ.C.D. Ioan Moisin incită spiritele. Ieri, se pare, a întrecut măsura. Moisin a rostit o declaraţie politică în care a înşiruit o serie de acuze la adresa reprezentanţilor Bisericii Ortodoxe Române (B.O.R.), spunând despre înalţii ierarhi ai acesteia că sunt farisei. Senatorul P.N.Ţ.C.D. a acuzat capii B.O.R. de colaborare cu bolşevicii şi fosta Securitate, afirmând indirect că ei ar fi «adevăraţii vrăjmaşi ai ţării»…“ [39].

Alte publicaţii aduc detalii complementare:

„Opoziţia a părăsit ieri sala de şedinţe a Senatului, după ce ţărănistul Ioan Moisin a acuzat «fariseismul clerului ortodox». El a citit o declaraţie politică dură la adresa preoţilor prezenţi la Cluj la rugăciunea din faţa Catedralei «Schimbarea la faţă», care tocmai fusese retrocedată greco-catolicilor. Moisin a spus că toţi cei care au participat la manifestaţie au avut tangenţe cu comuniştii şi Securitatea şi a cerut să li se publice dosarele. În declaraţie, senatorul ţărănist a mai cerut ca toţi miniştrii, parlamentarii, prefecţii şi primarii să declare public dacă au fost membri ai P.C.R. sau colaboratori ai Securităţii. Discursul său a fost întrerupt de preşedintele şedinţei, Petre Roman, care a spus că asemenea aprecieri jignitoare la adresa clerului ortodox nu pot face obiectul unei declaraţii politice. Roman a refuzat, însă, cererea P.D.S.R. ca Moisin să-şi retracteze afirmaţiile, considerând că s-ar crea «un precedent periculos». Proteste vehemente au venit şi din partea celorlalte partide din Opoziţie. Corneliu Vadim Tudor a calificat discursul drept «o crimă de lez-naţiune, o blasfemie». Şi senatorii P. N.Ţ.C.D. s-au delimitat de colegul lor. Şerban Săndulescu a declarat că afirmaţiile lui Moisin nu reprezintă punctul de vedere al P.N.Ţ.C.D.“ [40] „În cele din urmă, convinşi de faptul că Ioan Moisin va fi sancţionat de grup, senatorii P.D.S.R., P.U.N.R. şi P.R.M. au revenit la lucrări“ [41].

Dar, să ne reamintim că, la fel, după atacurile grobiene ale lui Matei Boilă de anul trecut, preşedintele de şedinţă, Mircea Ionescu-Quintus, a trebuit să-i ia microfonul pentru a-l împiedica să mai profereze injurii în cel mai curat stil fundamentalist. „Delimitarea“ liberală de atunci la atât s-a limitat, iar consecinţa a constat în recidivarea liderilor ex-greco-catolici, devenită exerciţiu, dar nu cu gloanţe oarbe. Consecinţa campaniei agresive a ex-greco-catolicilor a avut, totuşi, şi un mic efect pozitiv: reacţia cam tardivă a ortodocşilor din P.N.Ţ.C.D. În replică, deputatul ţărănist Ioan Roman, preot ortodox, a afirmat, printre altele, că senatorul ţărănist „a atacat B.O.R. fără să se gândească la consecinţe“ şi că P.N.Ţ.C.D. „nu este un partid confesional şi cel puţin 80 la sută dintre parlamentarii acestui partid sunt ortodocşi“. Numai că nici parlamentarii ţărănişti ortodocşi nu s-au gândit la consecinţe când s-au lăsat manipulaţi şi au acceptat politica restitutio in integrum, promovată de ex-greco-catolici. Ca urmare a acestei politici restituţioniste iraţionale şi periculoase pentru Statul Român, consecinţele se văd acum: remaghiarizarea prin reinstituirea horthysmului în Transilvania, leagănul poporului român.

Sunt semne bune că opoziţia ţărăniştilor ortodocşi fată de tutela catolicilor orientali tinde să ia amploare [42]. De altfel, se pare că singura şansă de supravieţuire a P.N.Ţ.C.D. rezidă tocmai în revigorarea dimensiunii sale ortodoxe. În fond, după cum relevase Dan Zamfirescu, Ortodoxia este calea de salvare a României. S-ar putea ca desprinderea A.N.C.D. din P.N.Ţ.C.D. să constituie un semn al unei astfel de revigorări. Deoarece, chiar dacă, de exemplu, Matei Boilă a declarat că a decis să formeze A.N.C.D.-ul pentru a lupta mai bine împotriva „corupţiei“, se pare că nu prea are cum să lupte de vreme ce corupţia este pentru neamul lui un fel de stigmat, căci tatăl său a fost direct implicat în „afacerea Skoda“ [43], scandal care a bulversat clasa politică românească în etapa interbelică.

Un clasament al publicaţiilor denigratoare

În ultimii ani, în cadrul acestei ofensive antistatale, antinaţionale şi antiortodoxe, România liberă a devenit tribuna centrală a intereselor Bisericii Catolice Orientale de Rit Bizantin şi principalul ziar care denigrează Biserica Ortodoxă Română [44]. La România liberă, unul dintre cei care s-au specializat în denigrarea Bisericii Ortodoxe Române este muzicantul Ion Zubaşcu [45].

Pe locul al doilea în acest clasament al cotidianelor se situează Evenimentul zilei [46].

De fapt, sub acest aspect, Evenimentul zilei s-a aflat, o vreme, la concurentă cu Ziua [47]. Dar, trebuie să recunoaştem că Ziua, vrând să fie „echidistantă“, publică uneori şi articole proortodoxe. De asemenea, l-a criticat cu metodă pe Ion Zubaşcu, pe care l-a dat şi în judecată pe această temă. Oricum, însă, trebuie să mai recunoaştem şi că a atras atenţia – fapt meritoriu – asupra politicii ostile a ziarului România liberă: „Există oare cu adevărat o ofensivă concertată diabolic împotriva Bisericii Ortodoxe, la care România liberă se face părtaşă cu bună ştiinţă? Ipoteza este puţin probabilă, dacă ne gândim că demonul este, totuşi, inteligent, rafinat, ceea ce nu se poate spune deloc despre afirmaţiile privitoare la Biserică din cotidianul în discuţie. Atunci, vor cei de la România liberă cu adevărat binele Bisericii, purificarea ei?“48. Dar Ziua nu a reuşit să ne convingă de faptul că doar din ipocrizie apelează la această „obiectivitate, neutralitate“, şi anume doar „ca să se pună bine cu Cel de Sus, pentru orice eventualitate“, pentru că, aşa cum se spunea într-o anecdotă din Epoca de Aur, „viitorul este mic, negru şi bate la uşă“ – la fel cum este şi în Epoca de Tranziţie.

Dintre publicaţiile săptămânale, în fruntea campaniei de denigrare se află revistele 22, Academia Caţavencu şi Dilema.

În fond, fariseismul invocat de un Ioan Moisin sau Matei Boilă nu este propriu clerului ortodox, ci, dimpotrivă, catolicilor, catolicilor orientali de rit bizantin (adică ex-greco-catolicilor) şi mercenarilor acestora, precum Dan Pavel, Gabriel Andreescu, Doina Cornea, Nicolae Manolescu şi ceilalţi citaţi mai sus. Căci fariseismul face parte din educaţia iezuită, acest comportament imoral fiind exemplificat nu numai de toată istoria Bisericii Romano-Catolice, ci şi de însuşi actualul şef al Vaticanului, după cum remarca David Yallop. Acesta este un scriitor occidental, nu este ortodox, ci probabil chiar catolic (dacă nu va fi fiind, cumva, evreu).

Referindu-se, printre altele, inclusiv la problema angajării clerului în politică, acesta – care nu poate fi acuzat de comunism – îi face Suveranului Pontif un portret în aqua forte, dar realist, bazându-se pe o documentare necontestată de Vatican:

„Multe milioane de cuvinte au fost scrise de la alegerea lui Karol Wojtyla încoace, în încercarea de a analiza şi de a înţelege ce fel de om este. Este genul de om care a putut lăsa în funcţii personaje ca Villot, Cody, Marcinkus, Mennini, de Strobel, de Bonis şi Poletti. Nu se poate apăra pe temei că era în necunoştinţă de cauză. Marcinkus este direct răspunzător în faţa papei şi este de neconceput ca papa să nu fie conştient de gradul de vinovăţie ce-l apasă pe Marcinkus. În ceea ce-l priveşte pe Cody, Sanctitatea Sa a fost înştiinţată în detaliu asupra întregii situaţii, în octombrie 1978, de către cardinalii Bonelli şi Baggio. Wojtyla nu a făcut nimic. Avem un papă care îi mustră public pe preoţii nicaraguani pentru implicarea lor în politică, dar, în acelaşi timp, îşi dă binecuvântarea pentru ca mari sume de dolari să fie puse, în mod secret şi ilegal, la dispoziţia Solidarităţii din Polonia. Este pontificatul cu două măsuri: una pentru papa, alta pentru restul omenirii. Pontificatul lui Ioan Paul al II-lea este un triumf al învârtelilor politice, al corupţiei, al hoţilor internaţionali, precum Calvi, Gelli şi Sindona, în vreme ce Sanctitatea Sa îşi menţine o imagine mediatizată peste măsură, semănând cu un nesfârşit turneu rock and roll. Când un star muşcă din ţărână, oamenii din umbră au grijă ca afacerile să meargă înainte, iar în ultimii cinci ani (cartea a apărut în 1984, la şase ani de la moartea papei Ioan Paul I – n.n., V.I.Z.) încasările au crescut necontenit. Este regretabil că sever moralizatoarele discursuri ale Sanctităţii Sale nu se pot auzi, pesemne, şi în culise“ [49].

Mediatizarea excesivă a papei Ioan Paul al II-lea, similară unui star de film sau de muzică (recent şi-a înregistrat pe CD-ROM discursurile şi vizitele în lume, pentru a fi permanent în faţa şi în mintea enoriaşilor), atestă că „departamentul pentru promovarea imaginii pozitive“ a Vaticanului şi-a însuşit strategia militarilor aplicată, de exemplu, de CNN în Golful Persic sau în Iugoslavia în sens invers, dar cu acelaşi scop: să dezinformeze opinia publică şi să îi inducă imaginea croită în laboratoarele pentru manipularea psihologică şi mediatică a maselor. Căci, aşa cum relevă colonelul Stan Petrescu, în recenta sa carte, informaţiile constituie acum „a patra armă“. Nu importă unde sunt amplasate aceste laboratoare – între zidurile Pentagonului, ale Vaticanului, ale marilor corporaţii transnaţionale de radio şi televiziune –, important este ca diseminarea informaţiilor să aibă efectul scontat de cei care stabilesc strategia războiului informaţional. Deoarece războiul axiologic le subsumează pe cel mediatic şi psihologic, iar acestea sunt forme ale celui informaţional.

Revirimentul spiritului naţional

În contrast atât cu duplicitatea papală, cât şi cu paupertatea intelectuală şi morală reflectată de membrii „elitei“ politice şi literare autohtone citaţi sau doar enumeraţi mai sus, Radu Theodoru, un distins reprezentant al castei militare, expusese, în septembrie 1997, situaţia reală:

„Aşa-zisa lege Boilă votată de un Senat cam străin de istoria românilor şi nepăsător la urmările pe termen mediu şi lung ale unor legi votate în pripă este o foarte abilă manevră de destabilizare a Bisericii naţionale, aliindu-se ofensivei împotriva Răsăritului declanşată de catolicism, favorizând, direct sau indirect, odată cu greco-catolicii, sectele manevrate de peste ocean. (… Această ofensivă greco-catolică se suprapune peste jalnica interpretare primitivă a pluralismului, sfârtecând ceea ce a mai rămas viu şi conştient din sentimentul unităţii naţionale. Adică exact ceea ce se vrea în pregătirea psihologică a secesiunii Transilvaniei. Este, de fapt, un atac deliberat, periculos, camuflat sub mantie iezuită, la unitatea structurală a Românei!“ [50].

Deşi, în mod expres în acest articol, Radu Theodoru – nefiind singurul, de fapt – anticipase consecinţele, dintre care primele urmări nu au întârziat să apară, vocea sa a răsunat în van, conform proverbului că „nimeni nu este profet în ţara lui“.

E-adevărat că, în ultima vreme – oarecum târziu, dar încă nu este prea târziu –, această optică a început să fie adoptată, sub diverse aspecte şi în diverse proporţii, de tot mai mulţi ziarişti şi lideri politici, unii făcând o voltă de 180 de grade. Notoriu este, în acest sens, senatorul ţărănist George Pruteanu51, dar respectiva voltă nu l-a salvat, totuşi, de la a fi dat afară din P.N.Ţ.C.D. Semnificativ este acest pasaj, printre altele, din Declaraţia Politică citită în plenul Senatului în 25 mai 1998:

„Fiindcă m-aţi provocat şi m-aţi ofensat, am să spun eu opiniei publice (şi, implicit, istoriei) de ce aţi luat direct decizia excluderii: pentru că aţi promis acest lucru U.D.M.R.-ului, care v-a cerut-o în mod expres şi public de nenumărate ori, prin gurile d-lor Francisc Baranyi, Asztalos, Marko Bela, Verestoy Attila. Le-aţi cerut doar să aibă puţintică răbdare, ca să nu sară în ochi că aţi luat măsura direct la comanda lor. Aţi stabilit cu ei nişte lucruri care jignesc spiritul naţional şi, din motive care nu pot fi mărturisite, trebuia să le şi duceţi la îndeplinire. Iar eu, naiv, şi de bună credinţă, crezând că sunt chiar într-un Partid NAŢIONAL Ţărănesc, al lui Maniu şi al lui Coposu (recitiţi-i textele despre pretenţiile iredentiste!), şi că-l servesc şi că-i fac bine, apropiindu-l de ce simt oamenii, v-am încurcat aceste socoteli necurate. (… Dacă o va ţine tot aşa, P. N. Ţ. C. D. rămâne fără electorat“ [52].

În legătură cu acest aspect, într-un comentariu al scrisorii sale deschise, difuzat de Radio Contact, se subliniază:

„Senatorul George Pruteanu (… afirmă că primeşte cu seninătate excluderea sa, dar contestă cu vehementă motivaţia deciziei P.N.Ţ.C.D., prin care îl acuză de minciună neruşinată şi făţărnicie crasă…“ [53].

Numai că, din păcate, avatarul politic al lui G. Pruteanu nu îl recomandă ca o figură politică a cărui credibilitate să impună altor partide, cu care ar duce tratative [54].

În acest sens de reviriment al principiului naţional benefică este, de exemplu, şi „trezirea la realitate“ a reputatului ziarist Ion Cristoiu, care a început să apere cauza naţională în publicaţia patronată de un senator ţărănist ex-greco-catolic. Numai că, devenind, „pe ultima sută“, la fel de naţionalist ca senatorul Corneliu Vadim Tudor (evident, fără să recunoască aceasta, de parcă ar fi un fapt ruşinos), a sfârşit prin a fi dat afară de la conducerea ziarului – după o polemică dură cu patronul, Ion Raţiu, iar directorul care l-a înlocuit, Dan Diaconescu, a început să fie intimidat prin interogatorii luate la Parchet [55]. După cum senatorul Corneliu Vadim Tudor riscă să fie „dat afară din politică“ din cauza, pe de o parte, a lipsei sale de abilitate în a fi naţionalist şi, pe de alta, din cauza politicii mondialiste promovate de guvernele postdecembriste. De altfel, la un congres de prin anii ‘70 al Partidului Comunist Român, un scriitor (se pare că Titus Popovici) s-a lamentat de faptul că „şi astăzi este greu să fii comunist“ – ceea ce i-a cam şocat pe unii. Iată că, după douăzeci de ani, au revenit şi vremurile când, ca acum patru decenii, este greu să fii şi naţionalist, ca în timpul imperialismelor de orice culoare politică: roşie, neagră sau roşu în dungi cu stele albe pe fond albastru (sau invers).

Asemenea încercări de apărare a intereselor naţionale constituie, totuşi, un început firav şi parcă ruşinat pentru că se apără principiul naţional, în comparaţie cu gravele diminuări ale atributelor suveranităţii şi independentei naţionale, pe care, în mod crescând, le-a făcut îndeosebi guvernarea de după noiembrie 1996, manevrată de către catolicii orientali (ex-greco-catolicii) – parcă spre a se conforma recomandărilor unui Samuel Huntington sau Strobe Talbott.

Reluarea campaniei de culpabilizare a Bisericii Ortodoxe Române, prilejuită de scandalul cultico-politic declanşat în 9-13 septembrie 1999 prin decizia iniţială [56] de respingere a calităţii de Biserică Naţională, statuată în noul proiect al Legii cultelor Bisericii Ortodoxe Române, scandal accentuat prin revenirea asupra deciziei într-o manieră cam nefericită [57], şi, pe de altă parte, scandalul politic legat de precaritatea manualului [58] „alternativ“ de istorie tipărit de Editura Sigma – care diminuează până la denigrare atât caracterul naţional, cât şi însăşi Istoria României, în consens cu denigrarea Bisericii Ortodoxe –, precum şi a manualului de literatură59 relevă că, într-adevăr, dimensiunea naţională unitară a statului, consfinţită de multimilenarul ortodoxism al cvasitotalităţii poporului român, de istoria reală şi de Constituţie este insuficient apărată, ceea ce este o reală ameninţare la adresa securităţii, suveranităţii şi independentei naţionale. De aceea, în acest context, este cu atât mai oportună şi mai gravă opinia formulată de către Î. P. S. Bartolomeu, Arhiepiscopul Clujului, Vadului şi Feleacului, care, totuşi, mai speră ca ministerul Educaţiei Naţionale să ia măsurile reparatorii necesare, altminteri, „noi, Biserica, prin profesorii pe care-i avem, vom prelua misiunea de a preda istoria Naţională în orele de religie. (… Nu mă pronunţ împotriva predării istoriei după manuale alternative, dar acestea să nu fie blasfemiatoare. Şi eu am învăţat istoria după manuale alternative, dar am avut de ales între Nicolae Iorga şi Giurăsci“ [60].

Cu rezerva că, acum, periculozitatea situaţiei este mult mai mare, căci, întrucât Nicolae Iorga a fost şi a rămas naţionalist – spre deosebire de alţi istorici care, acum, şi-au schimbat convingerile ştiinţifice şi politice cu o promptitudine lipsită de ştiinţificitate şi de moralitate –, nici Nicolae Iorga nu mai poate fi studiat, măcar ca „alternativă“, el fiind înlocuit cu textele unor pseudo-lideri de opinie fabricaţi în epoca „dezinformării“ şi impuşi drept „personalităţi cu pregătire modernă, internaţională“ [61], având „viziunea unei istorii moderne şi deschise“ [62] – cum pretinde cu dezinvoltură ministrul Andrei Marga, motiv pentru care este citat cu admiraţie de Romaniai Magyar Szo. Invocând „viziunea deschisă“, istorico-filosoful Andrei Marga se manifestă ca obedient promotor al ideologiei lui Söröş, mai ales că o are pe post de consilieră pe Dakmara Georgescu [63], care este şi în conducerea Fundaţiei pentru o societate deschisă [64], a lui George Söröş.

Această argumentaţie reflectă, în subtext, la o analiză a conţinutului, presiunea noii ideologii söröşiste, internaţionaliste, mondialiste, de esenţă satanistă, în curs de instituire – aceea a finanţismului mondializat, a banului devenit noua şi singura credinţă: adică „viţelul de aur“ în ipostază modernă.

Bucureşti, Octombrie 1999

***

Consecinţele denigrării Bisericii Ortodoxe Române

Studiul de mai sus este un „tablou“ al campaniei anti-ortodoxe, făcut acum 8-9 ani, dar numai pe baza surselor „deschise“. Dacă aminteşte de un tablou de Hyeronimus Bosch, este din cauza personajelor. În mod evident, escaladarea, în această vară – mai accentuată după trecerea în veşnicie a Patriarhului Teoctist –, a culpabilizării Bisericii Ortodoxe Române, a avut ca scop intimidarea clerului ortodox şi manevrarea lui în vederea alegerii unui patriarh obedient Ocultei internaţionale. După cum reiese inclusiv din acest studiul, denigrarea B.O.R. a fost conjugată permanent cu necontenita campanie de satanizare a Securităţii, satanizare care are rolul de catalizator al compromiterii atât a B.O.R., cât şi instituţiilor româneşti care ar îndrăzni să apere interesele naţionale. În acest mod se erodează, simultan, cei doi piloni principali ai structurii de rezistenţă a Poporului Român: Biserica Naţională şi Securitatea Naţională. De aceea se opuneau nişte ticăloşi ca Ioan Moisin, Matei Boilă, Dan Pavel, Gabriel Andreescu, Ion Zubaşcu et ejusdem farinae să i se atribuie statutul de Biserică Naţională: pentru că nu mai puteau să o denigreze cu aceeaşi eficienţă. Oricum, întrucât d-l Ion Adamescu a devenit patronul ziarului România liberă, iar, pe de altă parte, a scris cărţi pentru apărarea Ortodoxiei, ar fi cazul să-l dea afară pe chitaroidul Ion Zubaşcu, pentru materialele sale false, comise în apărarea tendenţioasă a ex-greco-catolicilor.

În acest sens, este necesar să precizez – aici laconic, deoarece le-am analizat detaliat în alte două studii65 –, două aspecte esenţiale, dar care sunt deliberat trecute sub tăcere de liderii ex-greco-catolici sau de mercenarii de presă de acest tip. 1) Ex-greco-catolicii, care „sunt mai catolici decât papa“ – aşa cum fac totdeauna renegaţii –, au fost primii care, în publicaţia Cuvântul Românesc, din luna mai 1990, care apare în Canada, au cerut, printre altele, aplicarea principiului restitutio in integrum, evident, la incitarea Vaticanului66; adică, în limbajul Serviciilor Secrete, ei „sunt nişte soldaţi care luptă sub steag străin“. 2a) În dreptul canonic juridic ortodox, bisericile (ca locaşuri de cult) şi proprietăţile aferente lor sunt bunul comun, obştesc, al enoriaşilor parohiei respectivei biserici. 2b) În dreptul canonic juridic romano-catolic, dimpotrivă, toate proprietăţile mobile şi imobile ale parohiilor din toată lumea aparţin exclusiv Vaticanului, ca „stat“: adică ele, odată trecute în proprietatea bisericii catolice sau ex-greco-catolice dintr-o anumită ţară (de exemplu, prin acel restitutio…), sunt scoase din jurisdicţia statului respectiv şi trecute, automat, în proprietatea aşa-zisului „stat papal“ Vatican – „stat papal“ care, cum se ştie şi cum am subliniat data trecută67, reprezintă cea mai mare şi cea mai criminală excrocherie din Istoria cunoscută a Planetei. Ei bine, liderii ex-greco-catolicilor din România sunt cei mai fanatici „avocaţi“ ai acestei escrocherii, care reprezintă „păcatul originar“ al Bisericii Romano-catolice, umbrela sub care şi pentru care a comis şirul nesfârşit al crimelor sale, care sunt crime contra umanităţii, deci imprescriptibile. Oricum, goana Vaticanului după dobândirea de proprietăţi este şi acum, ca şi în urmă cu 13-14 secole, la fel de imorală şi de criminală. Or, liderii ex-greco-catolici nu se pot scuza, că pardon, „n-am văzut, n-am ştiut, nici p-acolo n-am trecut!“ Mai ales că, de exemplu, după cum s-a mai semnalat, ex-senatorul P.N.Ţ.C.D. Matei Boilă este descendentul direct al familiei Boilă, implicate şi mai direct în escrocheria interbelică „Skoda“: deci, e o tradiţie uniată (greco-catolică de sorginte criminală autentic romano-catolică, datând de la papa Ştefan al II-lea.

Articolul „Cine sunt anti-ortodocşii de serviciu ai momentului“, postat, recent, de Asociaţia Civic Media pe site-ul AlterMedia, aruncă, suplimentar, o altă lumină revelatoare asupra maşinaţiilor grupurilor de presiune externe, prin intermediul organizaţiilor interne, de tipul G.D.S.-ului, care a acţionat, după cum se vede, eficient. Prima încercare de îmbrobodire a preşedintelui Traian Băsescu prin înconjurarea lui cu consilieri ca Andrei Pleşu, Renate Weber şi alţi membri ai G.D.S. – unul din braţele „Caracatiţei“ Söröş – a dat greş, fiindcă Marele Matroz, deşi priveşte cam saşiu, i-a dibuit şi i-a înlăturat. Dar perfida Ocultă a reluat asaltul anti-Băsescu şi anti-România, băgându-i sub nas alţi farsori, de teapa „politologului american“ Tismăneanu Ticălosu’ cu „Comisia“ lui din care, iată, fac parte alţi ticăloşi ca arivistul evanghelist arhivist Dorin Dobrincu, ca grafomanul Cristian Vasile, care se autoplagiază ş.a. Este absolut evident de ce parvenitul Dorin Dobrincu – care este neoprotestant, deci, „teoretic“, ar trebui să fie anti-catolic şi pro-ortodox, dar, în realitate, este invers: anti-ortodox şi pro-catolic – a dat publicităţii dosarul Patriarhului Teoctist, deşi ştia că încalcă multe legi: a făcut-o deoarece ştia şi că va rămâne nepedepsit (deocamdată!), pentru că este evanghelist şi este manevrat de Ocultă, care va sări în apărarea lui dacă cineva ar avea de gând să-l condamne pentru încălcarea, sub specie penală, a legilor!

Luaţi aminte şi judecaţi singuri: (neo)protestantul anti-ortodox şi antinaţional Dorin Dobrincu, înscris ca „suporter“ al preşedintelui Traian Băsescu pe „lista intelectualilor“ care protestau contra suspendării acestuia de către Parlament şi membru în „Comisia“ băsesciană a jüden-ului (citeşte: jidanului) Tismineţki-Tismăneanu – comunist „român“ năpârlit subit în anticomunist internaţional (american) –, a fost proţăpit ca director al Arhivelor Naţionale (deşi nu întruneşte condiţiile legale!) de către premierul catolic (deci, anti-ortodox) Călin Popescu Tăriceanu, inamicul preşedintelui Traian Băsescu! Vedeţi încâlcita încrengătură malefică, odioasă?! Vedeţi cum şi-a băgat coada Satana?! Vedeţi agresiunea contra Ortodoxiei?! Într-adevăr, succesul acestor oculte manevre mefistofelice a fost asigurat: noul patriarh, Daniel, este de obedienţă catolică, aşa că viitorul Bisericii Ortodoxe Române este sumbru. Căci Daniel Ciubotea are un catod (cui) catolic în ciubotă: şi, deşi „a declarat imediat după alegere că va continua tradiţia“ – cum a consemnat o ziaristă ignorantă68, ca să nu zic altfel –, va trece la „modernizarea“ Bisericii şi îi va face o „electroliză“ cu acelaşi aggiornamento care a dus de râpă Biserica Romano-catolică. În consecinţă, şi viitorul României este la fel de sumbru. De aceea, poporul român trebuie să se trezească! Până nu va fi prea târziu.

Colonel (r.) Vasile I. Zărnescu

NOTE:
[33]. Gabriel Andreescu, „Mesajul Î.P.S. Bartolomeu Anania“, în 22, 7-13 apr. 1998, p. 4
[34]. Andrei Cornea, „Ce vor armata şi biserica?“, în 2214-20 aprilie 1998, p. 7.
[35]. Anca Manolescu, „Spectacole“, în Dilema, 24 mar.-2 apr. 1998, p. 11.
[36]. Dan Pavel, „Ortodoxie, creştin-democraţie şi ecumenism“, în 22, 7-13 aprilie 1998, p. 5.

[37]. Alin Rădulescu, „Papa Ioan Paul al II-lea reînvie practica acordării de indulgenţe“, în Cotidianul, 9-10 oct. 1999, p. 1.
[38]. Laurenţiu Horia Moisin, „E cazul să ne temem?“, în 22, 3 febr. 1998, p. 2. Despre L. H. Moisin, vezi şi Ion Zubaşcu, „Întâlnirea Asociaţiei Generale a Românilor Uniţi Greco-catolici“, România liberă (ed. a II-a), 16 iunie 1998, p. 10.
[39]. C. Anghelache, „Senatorul Moisin atacă dur Biserica Ortodoxă“, în Azi, 7 apr. 1998, p. A/8; vezi şi articolul redacţional „Senatorul Moisin a blasfemiat Biserica Ortodoxă“, în Cronica Română, 7 aprilie 1998, p. 10.

[40]. Alina Ristea, „Senatorul ţărănist Ioan Moisin a acuzat clerul ortodox de fariseism“, în Evenimentul zilei, 7 apr. 1998, p. 6; Senator Ioan Moisin, „Nimic din ceea ce este ascuns nu va rămâne nedezvăluit“, în România liberă, 14 mai 1998, p. 2.
[41]. Cristina Wlassopol, Gena Saru-Ispas, „Senatorul P.N.Ţ.C.D. Ioan Moisin a cerut publicarea listei cu preoţii ortodocşi care au colaborat cu Securitatea“, în Jurnalul Naţional, 7 apr. 1998, p. 13.
[42]. Andra Manta, „Ortodocşii şi greco-catolicii din P.N.Ţ.C.D. se ceartă între ei“, în Evenimentul zilei, 8 apr. 1998, p. 6; vezi şi Clementina Filip, „Deputaţii P.N.Ţ.C.D. se disociază de declaraţiile colegului lor, senatorul Ioan Moisin“, în România liberă, 8 apr. 1998, p. 3.

[43]. Mircea Dumitrescu, „«Afacerea Skoda» şi familia BOILĂ (1)“, în Politica, nr. 393, 9 oct. 1999, p. 5.
[44]. În România liberă, vezi, de exemplu, în 1997, numerele din: 3 oct., 8 oct., 6 dec.; în 1998, frecvenţa lor a devenit aproape săptămânală: Horaţiu Hulea, „Securitatea s-a infiltrat şi în Biserica greco-catolică“, în 9 ian., p. 10; Ion Zubaşcu, „Tezaurul de la Moscova şi Biserica greco-catolică“, în 17 ian., p. 6; Cristian Popa, „De nouă ierni / Greco-catolicii din Cluj îşi ţin slujbele sub cerul liber“, în 4 febr., p. 10; Ion Zubaşcu, „P.S. Justinian i-a blestemat pe locuitorii Ardudului / Episcopul Virgil Bercea solicită să fie arestat“, în 10 febr., p. 10; Cristina Terenche, „Va vizita vreodată Papa Moscova?“, în 17 febr.; Cristian Popa, „În cazul bisericii «Schimbarea la Faţă» din Cluj s-a ajuns la confruntări violente între credincioşi“, în 14 mar., p. 20; Ion Zubaşcu, „Scandaluri dezonorante pentru Mitropolitul Olteniei“, în 14 mar., p. 10; Matei Boilă, „Mărturisire“, în 21 mar. 1998, p. 3; Ion Zubaşcu, „Bastonul poliţiei sau puterea rugăciunii“, în 26 mar., p. 10; Sergiu Pavel Dan, „Noi culpabilizări aberante: cazurile Wim van Velzen şi «Schimbarea la Faţă» din Cluj“, în 28 mar., p. 18; Sergiu Grossu, „Sovrompatriarhia / Sărbătorirea desfiinţării Bisericii Unite / Sfânta mare neruşinare“, în 5 dec. 1998, p. 15.

[45]. Ion Zubaşcu, în România liberă, vezi, de ex., în 1997, numerele din 18 martie, p. 6; 19 mar., p. 10; 16 apr., p. 19; 10 mai, p. 6; 21 iunie, p. 7; 28 iunie, p. 14; etc.; în 1998, frecvenţa acestora s-a a mărit; elocvent este articolul „La 50 de ani de la întemniţarea episcopilor săi, biserica greco-catolică s-a lăsat răstignită a doua oară“, în 30 oct. 1998; p. 24; în 1999: „Patriarhia Română…“, în 16 ian., p. 2; „Ca fiu al Bisericii… “, în 23 ian., p. 14; „Vizita Papei în România nu trebuie să valideze fărădelegile comuniste“, 26 ian., p. 10; „Pacea de la Cozia / Biserica şi minerii“, în 26 ian., p. 2; „Vizita Papei ar aduce România cu un pas mai aproape de Europa“, în 6 febr., p. 7; „De la cenzura comunistă la cenzura ortodoxă“, în 22 mar., p. 3; „Limitarea vizitei Papei de către Patriarhie contrazice spiritul creştin şi ospitalitatea românească“, în 22 apr., p. 2; „O cale de urmat pentru Biserica Greco-catolică după vizita Papei“, în 17 iul., p. 10.

[46]. În Evenimentul zilei, vezi, de exemplu, Florin B. Ilarion, „Securişti în numele Domnului“, din 19 nov. 1997, p. 8; Nataly Adalbert, „Protopopiatul ortodox Baia Mare a informat Securitatea“, în 6 ian. 1998, p. 7; Corneliu Ciocan, „Vaticanul va arbitra conflictul dintre B.O.R. şi greco-catolici“, în 21 febr. 1998, p. 6; Bogdan Stanciu, „După un proces care a durat opt ani, Catedrala minoriţilor le rămâne greco-catolicilor“, în 23 febr. 1998, p. 16; Cornel Nistorescu, „Ameninţarea crucii“, în 24 mar. 1998, p. 1; Eduard Stanciu, „RADIO ANANIA salvează politichia!“, în 18 mai 1998, p. 1.
[47]. În Ziua, vezi, de exemplu, A.D., „Virgil Bercea a fost recunoscut…“, 5 ian. 1998, p. 12; Endina Roatiş, „Adunarea generală parohială a Bisericii «Schimbarea la Faţă» din Cluj a hotărât să nu predea greco-catolicilor locaşul de cult“, în 3 mar. 1998, p. 12; Raul Bura, „Judeţul Satu Mare este de opt ani scena scandalurilor interconfesionale. Ortodocşii şi catolicii se bat în recensăminte“, în 5 mar. 1998, p. 9; de asemenea, materialele din 3 oct. 1997, l nov. 1997, 14 nov. 1997, 29 dec. 1997, 12 ian. 1998.

[48]. Vasile Manea, „Falsă polemică în jurul ortodoxiei“, în Ziua, 31 ian. 1998, p. 2; similar, vezi şi Eugen Celan, „«Cruciada» împotriva ortodoxiei româneşti“, în Ziua, 28 mar. 1998, p. 9.
[49]. David Yallop, ÎN NUMELE DOMNULUI. O investigaţie privind asasinarea papei Ioan Paul I, Editura ALL, Bucureşti, 1997, p. 358-359.
[50]. Radu Theodoru, „Sub mantie iezuită“, în Ordinea, nr. 28, 12-18 septembrie 1997, p. 4.
[51]. Cf. Atac la persoană, nr. 13(25), 30 martie 1998, pag. 8.

[52]. George Pruteanu, „De ce am fost exclus din P.N.Ţ.C.D.“, în România Mare, nr. 411, 29 mai 1998, p. 11; vezi şi Cristian Şuţu, Cristina Wlassopol, „După ce a fost exclus din P.N.Ţ.C.D., Pruteanu va fi înlocuit de la conducerea Comisiei pentru învăţământ“, în Cotidianul, nr. 14(2059), 26 mai 1998, p. 4.
[53]. Radio Contact, Laura Ivăncioiu, la emisiunea de Ştiri, ora 14.30, din 25 mai 1998.
[54]. Vezi rubrica „007“, în Cotidianul, nr. 2481, 9-10 oct. 1999, p. 12.
[55]. Corneliu Vădim Tudor, „Numai o revoluţie mai poate salva patria!“, în România Mare, nr. 480, 24 sept. 1999, p. 14.

[56]. Grupajul redacţional „Prea Fericitul Patriarh Teoctist a refuzat să participe la sfinţirea bisericii din satul lui Ion Diaconescu“, în Adevărul, 13 sept. 1999, p. 1; grupajul „Legea cultelor aruncă în aer pacea religioasă din România / Patriarhul Teoctist protestează faţă de decizia Guvernului de a respinge recunoaşterea Bisericii Ortodoxe ca Biserică Naţională“, în Cotidianul, 13 sept. 1999, p. 2; grupajul „Pentru că nu a acordat Bisericii Ortodoxe Române statutul de Biserică Naţională / Patriarhul Teoctist afuriseşte Guvernul“, în Curierul Naţional, 13 sept. 1999, p. 1 şi 12; Amelia Ionaşcu ş.a., „Arhiepiscopul Bartolomeu al Clujului: «Dacă există stat naţional, trebuie să existe şi Biserică Naţional㻓, în Cotidianul, 14 sept. 1999, p. 3; O. I., „Ioan Moisin respinge Biserica Naţională“, în Adevărul, 15 sept. 1999, p. 1; Prof. dr. Dumitru Bălăeţ, „Biserica Ortodoxă Română este cu adevărat Biserica noastră Naţională“, în Politica, 18 sept. 1999, p. 15.

[57]. Grupajul redacţional „Radu Vasile a întors-o ca la Ploieşti / Biserica Ortodoxă Română este Biserică Naţională“, în Curierul Naţional, 15 sept. 1999, p. l şi 3; Lelia Munteanu, „Biserica Ortodoxă, repusă pe şest în drepturile ei“, în Adevărul, 15 sept. 1999, p. 1; Dragoş Moldovan ş.a., „Fantasmagoria premierului cu mai multe Biserici Naţionale e persiflată de toate partidele“, în Adevărul, 17 sept. 1999, p. 2; Răzvan Codrescu, „În controversa recentă asupra sintagmei de «Biserică naţională» / Ne supără realitatea sau formularea ei?“, în Ziua, 25 sept. 1999, p. 8.

[58]. Bogdan Tiberiu Iacob, „Potrivit afirmaţiilor deputatului Dan Ioan Popescu, «S-ar putea ca sforile scandalosului manual de istorie să fi fost trase de la Cotroceni»“, în Naţional, 7 oct. 1999, p. 4; Cătălin Dumitru, „Pentru controversatul «manual» de istorie s-au primit masive comenzi din Ardeal / M.E.N. habar nu avea ce a aprobat“, în Curierul Naţional, 7 oct. 1999, p. l.
[59]. Marina Dohi, „Manualele alternative de clasa a IX-a sunt mai «tari» decât cele de a XII-a / La «Română», elevii învaţă să comenteze «Playboy»“, în Libertatea, 13 oct. 1999, p. 7.
[60]. Sandu Mureşean, „Î.P.S. Bartolomeu, Arhiepiscopul Clujului, Vadului şi Feleacului: «Dacă M.E.N. nu va repara situaţia, atunci va prelua Biserica misiunea de a preda istoria României“, în Naţional, 9-10 oct. 1999, p. 1.

[61]. Melania Mandas Vergu, „De ce continuă «abureala» M.E.N. în problema «manualului» de Istorie / Secretarul de stat Fronescu şi consiliera Dakmara Georgescu, implicaţi şi legaţi direct de Editura Sigma“, în Adevărul, 9 oct. 1999, p. l şi 12.
[62]. Klarik Attila, „Ministrul Marga a pus punctul pe i…“, în Romaniai Magyar Szo (Bucureşti), 13 oct. 1999, p. 3.
[63]. Vezi supra, nota 61.
[64]. *** „Pe cine-a finanţat George Söröş în 1998?“, în Cronica Română, 23 aug. 1999, p. 3.
[65]. Theodor V. Alexandru, „Ilegalitatea cultului ex-greco-catolic“ (1), în Politica, 25 sept.e 1999, p. 16; continuare în nr. 392-402. Vezi şi Iulia Cristescu, „Impostura catolicilor orientali“ (1), în Politica, 25 sept. 1999, p. 16; continuare în nr. 392, până în nr. 412, 19 febr. 2000, p. 17.
[66]. Grigore Nedei, IMPERIALISMUL CATOLIC – O NOUĂ OFENSIVĂ ANTI-ROMÂNEASCĂ, Editura Clio, Bucureşti, 1993, p. 141-142.
[67]. Vezi „Biserica Ortodoxă Română şi Securitatea Naţională“, în SANTINELA, nr. 19, aug. 2007, p. 4-5 şi 15.

[68]. Roxana Iordache, „Patriarhul Daniel continuă tradiţia“, în Ziua, 14 sept. 2007.