de Vasile I. Zărnescu, după ALTERMEDIA
După Retrovoluţia din decembrie 1989, macularea Bisericii Ortodoxe Române a fost permanentă. Am publicat studiul „Culpabilizarea Bisericii Ortodoxe Române“, sub pseudonimul Theodor V. Alexandru, în revista România Mare, începând cu nr. 486, 5 noiembrie 1999, cu continuarea în nr. 487-494/1999, 495-502/2000; dar este la fel de actual şi azi. De aceea, am considerat necesar să-l reeditez – ne varietur – tocmai pentru a se vedea mai pregnant că situaţia denunţată atunci a rămas neschimbată. Micile diferenţe sunt date de dispariţia în neant sau direct în Iad a unor denigratori şi de apariţia altora, mărind blestematul bestiar postdecembrist. Trecerea în eternitate a Prea Fericitului Teoctist şi alegerea noului patriarh au prilejuit doar escaladarea acestei maculări.
Biserica Ortodoxă Română, ţintă prioritară a războiului axiologic
Un fapt incontestabil atestat de toate sondajele de opinie, indiferent de măsura în care au fost „ajustate“ din diferite motive mai mult sau mai puţin oneste, este faptul că Biserica Ortodoxă Română constituie unul dintre pilonii de bază ai Statului Naţional Român, alături de Armata Naţională, Şcoala Naţională, Serviciile Secrete şi alte câteva instituţii. În consecinţă, Biserica Ortodoxă Română a devenit, atât în calitate de Biserică Naţională, cât şi de cult ortodox, văzut în opoziţie cu catolicismul, una din ţintele predilecte în cadrul războiului axiologic. Aceasta deoarece valorile Ortodoxiei – a căror perenitate şi-a dovedit rezistenta în faţa tuturor „năvălitorilor“, indiferent de forma de manifestare: militară, economică sau ideologică, dacă nu toate împreună – constituiau unul din obstacolele majore în calea expansiunii aşa-ziselor „valori“ ale Occidentului: modul de viată „american“, finanţele „americane“, „evangheliştii“ americani, muzica şi filmele americane, „ajutoarele“ americane etc.
Expresia „fundamentalism ortodox“, este o formă a dezinformării
Sintagma „fundamentalism ortodox“ este una din mijloacele folosite în războiul axiologic, prin care se devalorizează Ortodoxia, acesta fiind o formă de manifestare a războiului atipic dus contra României. Expresia „fundamentalism ortodox“ – preluată printr-un mimetism infantil de foarte mulţi intelectuali – dovedeşte ignoranţa crasă a celor care-o folosesc; asta, în cazul cel mai nevinovat, când, deci, nu este folosită deliberat, ca o diversiune. Deoarece, este necesar să reamintim, ortodox înseamnă păstrarea şi apărarea „dreptei credinţe“, deci a „legii drepte“ (orto = drept, doxa = lege, axiomă, dogmă) a credinţei, dată, în genere, de Biblie şi, în mod special, de către Iisus Hristos, în Evangheliile Noului Testament. Adică păstrarea „dreaptă“, neschimbată a credinţei şi nu „adaptarea“, „modernizarea“ ei, cum face doctrina romano-catolică îndeosebi prin politica „de aggiornamento şi de «prezenţă» în lume puse în practică de Conciliul Vatican II în universul catolic“ [1] –; sau cum fac toate cultele (neo)protestante şi toate sectele din Occident, care au ajuns să introducă muzică psihedelică, satanistă în biserici şi să ceară admiterea printre „drepturile“ omului a „homosexualităţii“ [2] – adică a sodomiei, condamnată de Ortodoxie, deoarece în Biblie este prezentată ca un păcat capital. De aici până la acceptarea „dreptului“ de a ucide pe oricine pentru orice, promovat de O.N.U. ajunsă la remorca N.AT.O., nu mai este decât un pas, deja făcut în Iugoslavia, prin introducerea în doctrina N.A.T.O. a unui nou „concept strategic“, numit astfel spre a masca vechiul imperialism în forme noi.
Expresia „fundamentalism ortodox“, sub aspect logic şi stilistic, este, în fond, un pleonasm, deoarece cuvântul „ortodox“ înseamnă, în esenţa sa, cum am mai spus în alţi termeni, „fundamentul“, baza credinţei. Pe de altă parte, sub aspect semantic şi istoric, sintagma este, totuşi – deşi ar putea să pară paradoxal –, o contradicţie în termeni. Într-adevăr, „ortodox“ înseamnă, din punct de vedere teologic, „dreapta credinţă“ care a fost apărată de erezie, de „schimbare“, de modificare, de „adaptare la zi“ – nu cum a făcut catolicismul, care s-a „modernizat“, adică a aplicat aggiornamento. Sub aspect istorico-teologic, Ortodoxismul este „Biserica creştină catolică a vechii Rome“ – „catolic“ având, aici, semnificaţia de „universal“, aşa cum era înţeles cuvântul în primul mileniu de creştinism („universal“ pentru lumea cunoscută geografic, de atunci). După schisma din 1054, s-a introdus dihotomia dintre, pe de o parte, Biserica Ortodoxă, adică Biserica creştină catolică („universală“) a Bizanţului – care a păstrat „credinţa veche“, de dinainte de 1054, care constituia „dogma, legea dreaptă“, adică „orto-doxia“ –, şi, pe de altă parte, Biserica romano-catolică, în urma „modernizării“ interpretative a doctrinei Bisericii romano-catolice din Imperiul Romano-German de Apus prin acceptarea celor patru dogme introduse de Conciliul de la Florenţa. Ulterior, Biserica Catolică s-a „modernizat“ continuu, suportând mereu alte schisme interne: din cauza vânzării indulgentelor, din cauza introducerii dogmei „infailibilităţii“ papei etc., etc. Acum, adică îndeosebi sub conducerea lui Ioan Paul al II-lea, ca urmare a involuţiei, a deteriorării catolicismului sub efectul „modernizării“, al ofensivei cultelor (neo)protestante şi a sectelor, s-a pus problema revenirii la unele „fundamente“ – „fundamente“ pe care Ortodoxia, conform propriului său concept, le-a păstrat întotdeauna, le-a apărat în pofida tuturor vicisitudinilor imperialiste, fie ele austriece, germane, ruseşti, sovietice sau, în această etapă de tranziţie, americane.
Aggiornamento-ul şi consecinţele sale bumerang
Dar, sub aspect istoric, doctrinar, teologic, pragmatic şi ideologic, conceptul de „fundamentalism“ a fost introdus în limbaj şi în practică tocmai în arealul protestantismului nord-american. Într-adevăr, protestanţii puritani (bigoţi şi ipocriţi, cum sunt imortalizaţi în opera lui Bernard Show, Sinclair Lewis ş.a.) sunt inventatorii fundamentalismului religios. Ei sunt primii care au propus „întoarcerea la fundamente“, într-o serie de 12 volume, intitulate The Fundamentals („Fundamentele“), apărute, la Editura Testimony Publishing Co,, între 1910-1915, la Chicago. Această serie „cuprinde nouăzeci de articole redactate de diverşi teologi protestanţi potrivnici oricărui compromis cu modernismul înconjurător. Finanţate de doi fraţi, amândoi oameni de afaceri, volumele The Fundamentals au fost difuzate gratuit într-un număr de peste 3 milioane de exemplare“ [3]. Iată, deci, că propaganda prin tiraje de masă, şi încă gratuite, nu a fost invenţia Socialismului, ci a Capitalismului protestant! Aşa cum se definea atunci, în opoziţie cu „modernismul“ sau „liberalismul“ profesate de establishment-ul protestant, fundamentalismul însemna, înainte de toate, credinţa în infailibilitatea Bibliei. Apoi, printre altele, fundamentalismul impunea obligaţia de a practica un prozelitism hotărât faţă de cei care nu au aderat, încă, la acest credo.
Ulterior, îndeosebi după Al Doilea Război Mondial, fundamentalismul este asociat curentelor celor mai „reacţionare“ ale scenei politice, anticomuniştilor îndârjiţi, adepţi ai Războiului Rece, „vânătorilor de vrăjitoare“. În acest context agresiv, fundamentaliştii protestanţi s-au simţit, oarecum, stingheriţi de fundamentalismul politic şi, pentru a se „delimita“ (cum fac, la noi, U.D.M.R.-iştii, când e vorba de „extremiştii“ lor), au reactualizat termenul de „evanghelici“ (evangelicals). Mişcarea evanghelică a căpătat în S.U.A. o extindere spectaculoasă, tocmai pentru că, printre altele, a utilizat propaganda prin mijloacele de comunicare în masă. Evanghelizarea se făcea ieftin prin intermediul televiziunii şi radioului. Într-un elan fundamentalist, însuşi Ronald Reagan avea să facă din 1983 „anul Bibliei“. Şmecheria lui Reagan i-a adus un nou mandat în 1984. De altfel, succesul lui Ronald Reagan din 1980 şi, apoi, din 1984, a fost revendicat de mişcările fundamentaliste ale „noii drepte creştine“ („Majoritatea morală“, Christian Voice, Religious Roundtabe etc.) [4], care au atribuit victoria netă a candidatului republican faptului că mobilizaseră în masă, şi pentru prima dată, două până la patru milioane de evanghelici care, în mod tradiţional, se dezinteresau de politică!
Descendenţii acestor „evanghelişti“ cu vocaţie politică au invadat, după Decembrie 1989, şi România – dar însuşi demersul lor era tot fundamentalist (ca şi comportamentul lor, după cum s-a văzut), pentru că voiau să „evanghelizeze“, să creştineze un popor deja creştinat de către Apostolul Andrei. Şi asta o făceau cu scopul „umanist“ de a-l ajuta să înţeleagă şi să poată aplica normele democraţiei americane şi, plecând de aici, fireşte, să-şi însuşească modul de viată american: să consume coca-cola, gumă de mestecat, să poarte blugi, să audieze muzica satanistă, să vizioneze filmele conţinând mulţimea „valorilor“ americane – droguri, sex, violenţă de toate felurile (omucideri, jafuri armate, terorism, răpiri, schingiuiri, şantajări), pornografie, sodomie (numită mai „academic“ homosexualitate); adică, în esenţă, să devină şi să asigure o piaţă de desfacere pentru produsele industriei de consum americane, nevandabile pe alte pieţe.
Împotriviri la modernizare
În urma agresiunilor economice, culturale şi ideologice ale Occidentului asupra Orientului Apropiat şi Mijlociu, popoarele islamice s-au văzut nevoite să se apere de „modernizarea“ modului lor de viată tradiţional – care nu înseamnă „înapoiat“, primitiv, cum îl califică unii – şi au apelat tot la o armă americană, la fundamentalismul religios. De asemenea, Israelul, pe lângă miliardele de dolari primite anual ca ajutoare din partea S.U.A., a copiat şi metoda fundamentalismului protestant, adaptând-o la iudaism – Gush Emunim, creată în 1974, fiind cea mai semnificativă mişcare de reiudaizare „de sus“, în Israel ca şi în diasporă, grupările haredim (fundamentaliste) au creat o reţea comunitară închisă foarte vastă, întemeiată pe practicarea cea mai intransigentă a poruncilor şi interdicţiilor sacre. Ulterior, cu şmecheria lor funciară, evreii i-au arătat cu degetul pe arabi, cum că numai aceştia ar fi „fundamentalişti“! În schimb, evreii, cu intransigenţa şi habotnicia proprie rasei, cu finanţele, logistica şi cu organizarea de care dispune sionismul internaţional, promovează „mitul pseudo-teologic al poporului ales“ [5], adică un rasism de cea mai crasă speţă, din care cauză ar fi „îndreptăţiţi“ să comită orice crimă (pentru că aşa au procedat din totdeauna, cum atestă Vechiul Testament). De aceea, prin doctrină, logistică, resurse umane şi financiare, integrismul sionist (şi iudaic, după dorinţa sioniştilor) este mai periculos decât orice integrism. Prin extensie, s-a ajuns şi la expresiile „fundamentalism politic“, „fundamentalism ortodox“, folosite, în genere, de presă.
Aşadar, „fundamentalism ortodox“ nu există, deoarece Ortodoxia nu a plecat nicăieri, ca să aibă motiv să se întoarcă spăşită, undeva, la origini, de unde ar fi plecat. Aşa a făcut Catolicismul, care a luat-o razna în Istorie, provocând Schisma, Reforma, Contrareforma, Inchiziţia şi, apoi, „modernizarea“ prin aggiornamento; iar acum, în disperare de cauză, prin mişcarea Comunione e Liberatione, vrea să se întoarcă la „fundamente“, dar, totodată, vrea să recucerească terenul pierdut, inclusiv prin prozelitism în arealul Ortodoxiei! Ca atare, în aceste ultime două decenii, s-a profilat şi un fundamentalism catolic. Dar nu există „fundamentalism ortodox“, deoarece este un non-sens. Există doar acesta sintagmă-diversiune, preluată prin mimetism, întreţinută şi răspândită de precaritatea intelectuală a celor care folosesc expresia, fiind, din spirit cosmopolit sau din lipsă reală de spirit, manipulaţi cu subtilitate de alţii pentru a denigra valorile naţionale. După cum tot prin imitaţie şi lipsă de discernământ se explică utilizarea, în limbajul ziariştilor făcuţi în pripă, a cuvântului „ortodox“, ca un fel de paspartu, pentru a înlocui orice alt sinonim care ar fi trebuit să fie folosit în mod normal (adică, în funcţie de context: corect, loial, drept, legal, cinstit etc.) – oricare altul, conform proprietăţii termenilor, dar nu acest cuvânt, „ortodox“, care are o conotaţie strictă: aceea teologică. Această folosire anapoda a noţiunii „ortodox“, fără a fi pus, la rigoare, între ghilimele ca să se indice sensul figurat (cum e normal, corect gramatical), se constituie tot într-o formă de agresiune axiologică la adresa Ortodoxismului, deoarece, prin utilizarea inflaţionistă, se devalorizează sensul său special, propriu, religios.
Liderii ex-greco-catolici: inamicii fanatici ai Ortodoxiei
O formă majoră de mişcare a războiul axiologic este politica numită restituito in integrum, care, prin consecinţele sale, va provoca României prejudicii incomensurabile. Respectiva politică este introdusă şi impusă de ex-greco-catolici, adică de catolicii orientali de rit bizantin, care o vor aplicată nu numai în privinţa proprietăţilor, ci extinsă şi în celelalte domenii ale socialului. Sub pretextul că în ultimii 50 de ani nu s-a făcut nimic bun în România, se urmăreşte – prin introducerea planificată a distrugerii, a haosului, a sărăcirii poporului – să se scoată din istorie aceşti 50 de ani prin modificarea a orice: cultură, educaţie, istorie, credinţă, conştiinţă naţională, conştiinţă individuală, comportament juvenil, mod de producţie, mod de consum etc. – adică a ceea ce sociologii numesc „modul total de viaţă“, în genere. Şi această distrugere, această instaurare organizată a Răului, numită persuasiv şi viclean „schimbarea în Bine“, se comite în numele „restaurării“ unui trecut înţeles în mod partizan prin optica unor indivizi şi sub influenta unor grupuri de presiune externe, de sorginte mondialistă.
Principalele mass media interne au comentat, sub diverse forme, începând din 12 iunie 1997, scandalul declanşat în Parlament de către senatorul P.N.Ţ.C.D. Matei Boilă [6], acelaşi care, în legislatura anterioară, iniţiase de două ori un proiect de revendicare a fostului patrimoniu al B. R. U. R. după principiul restitutio in integrum. Iar la adăpostul acestui scandal, într-adevăr, a fost reintrodus, pentru a treia oară, proiectul de restituire după acest principiu; dar a fost introdus de către senatorul P.N.Ţ.C.D. Ioan Moisin, ca să pară, probabil, o acţiune nouă7.
Sub sugestivul titlu „Ţărăniştii îşi bagă coada şi-n biserică“, Adrian Ursu releva:
„Scandalul-monstru, cu patimi şi pumni izbiţi în masă, aprins în Senat, a fost urmat, fără întârziere, de un şuvoi de proteste din partea înaltelor feţe ale Bisericii Ortodoxe. (…) O vrajbă fără rost, care nici măcar nu serveşte vreuneia din părţi. (…) Pare programatică acţiunea continuă de zgândărire a unor răni gata-gata să se cicatrizeze“8. Sub un titlu ireverenţios, Cătălin Vărzaru aducea detalii: „Senatorul P.N.Ţ.C.D. Matei Boilă, iniţiatorul Legii de retrocedare a unor locaşuri de cult care au aparţinut Bisericii greco-catolice, a făcut o declaraţie în plen în care răspunde în termeni duri acuzaţiilor aduse de (către) Patriarhul Teoctist. (…) Boilă l-a catalogat pe semnatarul comunicatului Sfântului Sinod drept «analfabet în materie juridică», pentru că a considerat legea drept anticonstituţională, (…) «om care nu a cunoscut dragostea creştină, deci nu este creştin», pentru că a catalogat legea ca neecumenică… Matei Boilă aşteaptă o retractare a afirmaţiilor din comunicatul Sfântului Sinod“ [9].
Referindu-se la acest caz, Declaraţia Conferinţei Naţionale a P.D.S.R. exprima un punct de vedere contrar şi la obiect: „Este un act periculos de politică confesională şi de părtinire a politicii statului, din diverse raţiuni interne şi externe… Dezbaterea din Senat a dovedit că majoritatea senatorilor care au votat în favoarea adoptării proiectului de lege nu cunoaşte problemele bisericeşti în general şi cele din Transilvania în special, discuţiile căpătând certe conotaţii politice“ [10].
Desigur, în Camera Deputaţilor au fost şi excepţii. Astfel, în intervenţia sa, deputatul Petre Ţurlea a demonstrat că legea este anticonstituţională, antidemocratică, antinaţională şi antiecumenică [11]. O poziţie similară a avut-o senatorul P.D. Dan Vasiliu, care a considerat retrocedarea ca fiind „anticonstituţională“ [12].
Dar, din păcate, senatorul Matei Boilă, preot catolic oriental (ex-greco-catolic), are dreptate în privinţa „analfabetismului“, cu precizarea că acest păcat grav îi este propriu lui şi susţinătorilor săi [13]. O dovadă în acest sens este, printre altele, articolul „«Războiul nervilor» dintre ortodocşi şi greco-catolici“, în care Florian Gâdea scrie ca un adevărat gâde al limbii române: „…Înainte de scoaterea în ilegalitate (sic) a religiei (sic) greco-catolice, în 1949, în aproape fiecare comună sibiană exista şi câte o biserică unită, ce a trecut în patrimoniul Bisericii Ortodoxe Române, deşi majoritatea erau construite din banii şi din truda unitarienilor (sic). Din numărul mare de credincioşi au mai rămas circa 2.000 de oameni, care îşi cer acum bisericile înapoi“. (…) Într-una din comunele judeţului, „…unde a fost nevoie de intervenţia Prefecturii pentru a calma spiritele încinse, cei două sute de credincioşi unitarieni (sic) mai oficiază încă slujbele în casa unuia dintre ei“ [14], Trecând cu vederea stilul agramat al autorului, precizăm că el îi confundă pe „uniaţi“ (adică pe foştii greco-catolici) cu „unitarienii“, care constituie o minoră sectă protestantă, răspândită exclusiv printre maghiari. Această confuzie inadmisibilă denotă şi cât de bine „cunoaşte“ autorul problema căreia îi este „avocat“.
Echivalarea ilicită dintre uniaţi şi unitarieni – asezonată, în plus, cu acel oportunism autohton pe care îi repudia spionul britanic Gardyne de Chastelain – este comisă şi de Silviu N. Dragomir, care îşi exhibă doct cunoştinţele în grupajul „Unitarienii – probleme vechi, dar şi probleme noi“ [15]. Această confuzie este cu atât mai gravă, inadmisibilă şi, totodată, inexplicabilă, cu cât este expusă de unul care pare versat în problemă. De aceea, este cu atât mai grotescă încheierea articolului, care se vrea moralizatoare, dar care nu este decât o înjurătură dâmboviţeană la adresa Bisericii Ortodoxe Române şi, nominal, a Patriarhului Teoctist.
În cadrul acestei campanii „diabolice“ de manevre şi înjurături – cum s-ar exprima Virgil Măgureanu [16], o formă grobiană o reprezintă materialul „Întrebaţi-l pe Teoctist de ce n-am intrat în N.A.T.O. Prietenii de la Moscova ştiu de ce“ [17], realizat de către cei pe care Cristian Tudor Popescu, printre alţii, i-a supranumit „derbedeii de la Academia Caţavencu“.
Forma subtilă a înjurăturii este declaraţia cu titlul „Biserica Ortodoxă se comportă ca o supraputere“, făcută de monseniorul dr. Ioan Robu, Arhiepiscopul romano-catolic de Bucureşti18. Dacă Biserica Ortodoxă Română, în propria sa ţară ortodoxă în proporţie de 87 la sută, este o „supraputere“, atunci Biserica Catolică, care este acuzată de multă vreme şi de tot mai mulţi ierarhi şi teologi catolici că este „autoritarismul absolut“, cum spune Eugen Drewermann [19] – Ioan-Paul al II-lea fiind contestat, deoarece este autocrat şi despre care teologul brazilian Leonardo Boff, printre alţii, a relevat „că 200 de milioane de dolari au fost deturnaţi spre sindicatul Solidaritatea printr-o viclenie bine ticluită de Ronald Reagan, C.I.A. şi Ioan-Paul al II-lea“ [20] –, atunci, ziceam, cum poate fi considerată Biserica Romano-Catolică?! Heruvim? Sau megaputere dictatorială? Pentru că, evident, o megaputere „democrată“ sunt S.U.A.! Dar despre totalitarismul specific Bisericii Romano-catolice se poate scrie o carte, aşa că să revenim la tema noastră.
Utilizarea „în orb“ a intelectualilor
Un exemplu „clasic“ de „analfabetism politic“ şi economic, şi tot cu ştaif, îl constituie criticul literar Nicolae Manolescu, care perora sentenţios cu fatuitatea sa cunoscută, de non-economist, dar, printre altele, de critic literar: „(…) Restitutio in integrum este un principiu care nu se negociază. Indiferent de obstacolele economice, sociale, personale. (…) În al treilea rând, proprietatea Bisericii greco-catolice. Supărarea ierarhilor ortodocşi pe uniţi nu este creştinească. Iar solicitarea Prea Fericitului, adresată Senatului, de a lăsa totul la înţelegerea celor (formularea corectă gramatical este: „dintre cele“ – n.n. V.I.Z.) două Biserici, vine târziu, după ce, ani de zile, Biserica majoritară a refuzat să ia în considerare pretenţiile uniţilor. E ruşinos să trânteşti uşa în nasul unor creştini, să-i sileşti să-şi tină botezurile în cimitir sau pe unde apucă…“ [21]. Să fii critic literar, istoric literar, lider de partid şi candidat-constant-la-Parlament şi să denaturezi cu atâta insolentă realitatea, astfel încât să pretinzi că unii sunt „siliţi să-şi tină botezurile în cimitir“, denotă o caracteristică psiho-afectivă nu doar bizară, ci, dimpotrivă, bolnăvicioasă, morbidă, chiar diabolică, proprie sataniştilor. În articolul „Teoctist contra Papa“ (sic), subit-răposatul Radu Budeanu, făcând din ignoranţă o virtute, dovedise aceeaşi inconştientă suficienţă, insultătoare atât pentru el, ca intelectual, cât şi pentru Biserica Ortodoxă Română [22]. De asemenea, în acest conflict de interese nu putea să lipsească fizicianul-„filozof“, despre care scriitorul Octavian Paler a susţinut, în anul 1996, că este un impostor de care îl desparte o bibliotecă: Gabriel Andreescu proferează, şi el, o impardonabilă imprecaţie în articolul „Principala ameninţare la adresa democraţiei: ierarhia Bisericii ortodoxe române“ [23] (sic).
Prin stil şi arogantă, acest „mare“ emul al lui George Söröş este secondat de un alt „mare“ elitist, europenist şi mondialist, Mircea Mihăieş, care, în „Sutana marţială“, execrează astfel, drapându-şi cecitatea intelectuală în fraze gongorice: „…generalii noştri, în sutană sau în uniformă, refuză să priceapă că vremea popoarelor migratoare, când cădelniţa şi spada erau interşanjabile, a apus de mult“ [24].
Fireşte că, în corul „presei serviabile“ – cum o numeşte Adrian Riza –, formată din condeieri care scriu, dacă nu din lichelism, atunci după ureche, apar şi situaţii care ar fi hilare, dacă nu ar fi cel puţin triste. Astfel, sub un titlu cules cu majuscule, „DAN ZAMFIRESCU ACUZĂ BOR“ (sic), un anume Ovidiu Drugă scrie o casetă căreia i se potriveşte sintagma „două vorbe, trei prostii“; „Dan Zamfirescu, unul dintre cei 6 lideri ai Partidului Liberal, a atacat violent ierarhia Bisericii Ortodoxe Române, acuzând-o că se opune retrocedării proprietăţilor greco-catolice jefuite de statul comunist şi că a împiedicat vizita papei Ioan Paul al II-lea în România. Liderul liberal i-a acuzat, de asemenea, pe înalţii ierarhi ai BOR că «nu au făcut decât să slujească dictatura Ceauşescu».
În aceeaşi ordine de idei, Dan Zamfirescu a apreciat că anularea vizitei Suveranului Pontif în România are darul de a ne îndepărta de Occident, pentru că 60 la sută din vest-europeni sunt de confesiune catolică“ [25]. Ca să înţelegem mai bine proporţia enormităţilor pe care le reproduce dintr-o ignoranţă condamnabilă, este suficient să arătăm că liderul liberal admirat de „p’afaristul“ Ovidiu Drugă este, de fapt, DINU Zamfirescu [26].
DAN Zamfirescu, chiar dacă este un descendent liberal, este un distins istoric, apărător fervent, dar obiectiv, al Bisericii Ortodoxe Române, şi nu un imprecator penibil ca acel Dinu Zamfirescu, semnatarul „Declaraţiei de la Budapesta“ din iulie 1989, care n-a auzit de Reformă – aceea de după Evul Mediu, şi nu asta propusă de liberalii lui –, n-a auzit de Luminism şi, în consecinţă, de faptul că vest-europenii (şi, în general, occidentalii) sunt preponderent nu catolici, ci (neo)protestanţi, adică anticatolici! Catolicismul mai subzistă în special în Spania, Portugalia şi America Latină, dar şi aici este în defensivă; cel puţin papa Ioan Paul al II-lea este contestat chiar în patria catolicismului, Italia!
Mizeria intelectuală a detractorilor enumeraţi mai sus este egalată de insanităţile debitate în articolul „Acefalie sau autocefalie“ de către un desţărat al cărui nume nici nu mai trebuie folosit [27]. Corului hulitorilor li se alătură N. Burghelea cu articolul „Obscurantismul unor feţe bisericeşti minează (!) viitorul ţării“ [28] (corect este: „subminează“ – n.n., V.I.Z.), Anca Manolescu cu articolul „O lecţie pentru societatea civilă“ [29], Radu Pătârlăgeanu cu materialul „N.A.T.O., cu cărţile pe faţă“ [30], Vitalie Ciobanu cu articolul „Dubla înfăţişare a B.O.R.“ [31] şi alţi asemenea oportunişti şi farisei ai Epocii de tranziţie.
Aceasta a fost „pregătirea de artilerie“ a marii ofensive începute în vara anului 1997 şi accentuată continuu până acum (în vara lui 1999 – n.n., V.I.Z.) sub diverse forme. Una dintre forme, care se vrea mai persuasivă, este articolul „Ipocrizii cuvioase“ [32], al lui Octavian Paler, care, mai degrabă, trebuia intitulat „Ipocrizii paleriene“. Afişând un aer obiectiv, de analist „detaşat“, fostul deputat al M.A.N. al R.S.R. nu face decât să injurieze Biserica Ortodoxă Română şi să dezinformeze opinia publică – afectată de „analfabetism politic“, după aprecierea purtătorului de cuvânt, de atunci, al S.R.I., Nicolae Ulieriu! – în privinţa rolului avut de corifeii Şcolii Ardelene. Afirmând, ca să fie mai convingător, că este „ortodox şi ardelean“, O. Paler întinează memoria lui Inocenţiu Micu şi mistifică lupta greco-catolicilor din Şcoala Ardeleană, care, sub aspect cultic, a avut o direcţie diametral opusă celei pe care o prezintă Paler: adică a fost o luptă net anticatolică şi proortodoxă, de apărare a „legii strămoşeşti“. Într-o emisiune la Prima TV din martie 1998, avocatul senator Niculae Cerveni încercase să apere această poziţie a Corifeilor, dar, fiind prea puţin documentat în problemă şi nefiind la fel de abil ca la bara tribunalului, a fost lesne păcălit de fariseismul preopinenţilor săi, Tertulian Langa şi Iftene Pop – cărora nu li se poate reproşa, ca juristului Niculae Cerveni, insuficienta cunoaştere a domeniului respectiv.
Colonel (r.) Vasile I. ZĂRNESCU
Va urma
Note:
[1]. Gilles Kepel, Dumnezeu îşi ia revanşa. Editura Artemis, Bucureşti, 1994, p. 130.
[2]. Dr. E. R. Fields, „Este normală homosexualitatea?“, în Truth Tract, reprodus în Politica, 9 oct. 1999, p. 17.
[3]. Gilles Kepel, op. cit., p. 126 şi urm.
[4]. Hunter James Davidson, Evangelicalism, the Coming Generation. University Press, Chicago, 1987, p. 125, apud Gilles Kepel, op. cit., p. 143.
[5]. Roger Garaudy, Procesul sionismului israelian. Samizdat. Editura Antet, Oradea, 1999, passim, dar îndeosebi pg. 107-124.
[6]. Monitorul Oficial, nr. 111, partea a II-a, 26 iunie 1997, pg. 20-32, şi nr. 112, partea a II-a, 27 iunie 1997, pg. 4-21.
[7]. România liberă, 9 iulie 1997, p. 12.
[8]. Adevărul, 17 iunie 1997, p. 1.
[9]. Ziua, 17 iunie 1997, p. 5.
[10]. Dimineaţa, 23 iunie 1997, p. 2.
[11]. Monitorul Oficial, nr. 110, partea a II-a, 26 iunie 1997, pag. 3; vezi şi România Mare, nr. 363/1997, p. 8.
[12]. România liberă, 13 iunie 1997, p. 1.
[13]. Vezi intervenţia senatorului P.N.Ţ.C.D. Corneliu Turianu, în Monitorul Oficial, nr. 112, partea a II-a, 27 iunie 1997, p. 20.
[14]. România liberă, 24 iunie 1997, p. 2.
[15]. Cotidianul, 2 iulie 1997, p. 4.
[16]. Elvira Stanciu, „Virgil Măgureanu… “, în Evenimentul zilei, 9-10 mai 1998, p. 8.
[17]. Academia Caţavencu, 8-14 iulie 1997, p. 3; idem, vezi şi „Adio, Papă!“, în 1-7 iulie 1997, p. l1; „Dosarhiereii“, în 28 mai-1 iunie 1998, p. 6.
[18]. Tinerama, 15-21 iulie 1997, p. 3; vezi şi articolul „B.O.R. e surprinsă de declaraţiile arhiepiscopului Ioan Robu“, în Curierul Naţional, 20 iunie 1997, p. 2.
[19]. El Pais, 3 martie 1995, p. 34, în interviul luat de Miguel Bayon.
[20]. El Pais, 14 iunie 1997, pg. 27.
[21]. Tinerama, 24-30 iunie 1997, p, 3.
[22]. Ziua, 1 iulie 1997, p. 12.
[23]. 22, 24-30 iunie 1997, p. 9.
[24]. România literară, nr. 27, 9-15 iulie 1997, pag. 9.
[25]. Evenimentul zilei, 3 iulie 1997, p. 4.
[26]. Vezi şi Ziua, 3 iulie 1997, p. 9.
[27]. România literară, 23-29 iulie 1997, p. 11.
[28]. Cotidianul, 11 iulie 1997, p. 2.
[29]. Dilema, 4-10 iulie 1997, p. 11.
[30]. România liberă, 17 iunie 1997, p. 5.
[31]. România liberă, 22 august 1997, p. 1.
[32]. Octavian Paler, „Ipocrizii cuvioase“, în România liberă, 20 mar. 1998, p. 1; ibidem, „Biserică şi politică“, în 17 aprilie 1998, p. 1.
