M-am născut într-o familie de intelectuali atei. În primii ani am fost crescut de bunici, crestini ortodocsi. Copil fiind, bunica a fost cea care m-a învătat câteva rugăciuni si să mă închin. La insistentele ei am fost botezat. Uneori mă lua cu ea la biserică. Copil fiind, priveam îndelung chipurile grave zugrăvite pe pereti, candelele si vesmintele “ciudate” ale preotului. Mă întrebam cine sunt oamenii aceia de i-au zugrăvit pe pereti.
Am fost crescut apoi de părinti si, din cauza convingerilor lor ateiste, am uitat tot ce mă învătase bunica. Crescând, am adoptat si eu ateismul părintilor si cel promovat de societatea comunistă. Am devenit chiar foarte convins că Dumnezeu nu există si că toate lucrurile din natură au o justificare evolutionistă si materialistă.
În adolescentă, din cauza problemelor familiale – divortul părintilor – mi-am format o atitudine cinică si batjocoritoare la adresa a tot ce era frumos pe lume, la adresa lui Dumnezeu si a iubirii.
În decembrie 1989 a avut loc Lovitura de Stat. Aveam 17 ani si eram elev de liceu. Ascultam muzică rock. În tară începuseră să sosească misionari ai diferitelor culte originare din America, aducând cu ei Nou Testamente protestante. Am intrat si eu în posesia unuia si am început să-l citesc, mai mult din curiozitate intelectuală. Desi eram convins că Iisus Hristos este un mit, mi-au plăcut foarte mult cuvintele Lui din cărticica misionarilor.
În perioada aceea (clasa a 11-a) am avut un vis despre sfârsitul lumii. În vis, lumea se sfârsea printr-un cutremur continuu, care aducea cu el inundatii si incendii. Eram chiar în casa în care locuiam si priveam pe fereastră blocurile din vecinătate care cădeau unul după altul. Pe străzi apa era până la brâu si ducea cu ea tot ce lua din casele si blocurile dărâmate. Afară ploua, iar eu tineam în geam o bucată de placaj pentru a nu intra apa în casă. Deja se prăbusiseră două laturi ale blocului nostru si mă asteptam să cadă din clipă în clipă si tronsonul nostru. La radio se difuzau în continuu stiri din întreaga lume despre pagubele umane si materiale. Ce vedeam eu pe fereastră se petrecea în lumea întreagă. Atunci am auzit o voce care venea de sus, din tavanul camerei, parcă din tot tavanul, nu dintr-un punct. Nu era nici tare, nici înceată, nici de bărbat, nici de femeie. Mi-a spus să nu-mi fie frică, pentru că eu nu voi păti nimic. Desi nu credeam în Dumnezeu, am recunoscut vocea Lui. Am rămas linistit, preocupat să nu intre ploaia de afară în casă. Asa s-a terminat visul. M-a impresionat foarte mult (de aceea si acum, după atâta, mi-l amintesc în amănunt), însă nu m-a convins de existenta lui Dumnezeu. Am rămas în continuare un cinic si un rebel.
În anul trei de facultate, în urma unei deceptii sentimentale, mi-a fost recomandat un om capabil să-mi dea niste sfaturi. Numele lui era Ioan Panican si era misionar neoprotestant. Desi era penticostal, predica si era apreciat în toate adunările neoprotestante. Mi-a vorbit foarte frumos despre Dumnezeu si cu ajutorul lui lucrurile citite de mine în Noul Testament au început să capete sens. M-a invitat să fac o călătorie cu el la Timisoara si acolo, într-o adunare baptistă, în urma “chemării la pocăintă” lansată de un predicator american, am declarat în fata celor prezenti că îl primesc Iisus în inima mea si că vreau să încep o viată nouă alături de El. Am primit o Biblie. M-am întors la Bucuresti gândind că de acum sunt crestin si că Dumnezeu mi-a făcut un mare har că m-a scos din viata falimentară în care trăisem până atunci. Mai mult, simteam că am o identitate nouă: eram un baptist. Aceasta s-a petrecut în ianuarie 1994.
Sase luni am frecventat o adunare baptistă din apropierea casei. Spre deosebire de alte adunări neoprotestante, unde noii veniti sunt bine primiti si înconjurati cu atentie, eu am fost ignorat în acea adunare. În perioada aceea am citit toată Scriptura, precum si alte cărti si am aflat de existenta altor culte neoprotestante. Asa am aflat de cei care credeau că pogorârea Duhului Sfânt de la Cincizecime poate avea loc si astăzi – penticostalii. Am devenit tot mai curios în privinta manifestărilor neobisnuite, atribuite Sfântului Duh.
În vara lui 1994 am mers cu niste tineri baptisti într-o tabără în Muntii Hateg. Acolo a venit, pentru un weekend, un grup de englezi care nu se amestecau cu noi. Am dedus că desi erau si ei „născuti din nou”, aveau o altă credintă. La un botez al unor adulti la care am asistat toti cei din tabără, i-am auzit pe englezi rugându-se într-o limbă pe care nu o întelegeam. Am intrat în discutie cu ei, cerându-le amănunte despre acea limbă. Mi-au explicat că aceea era asa-numita „vorbire în limbi”. I-am întrebat dacă acel „har” mi-ar putea fi dat si mie. „Dacă crezi că Cincizecimea din Faptele Apostolilor poate avea loc si pentru tine, ne vom ruga ca să primesti si tu acest dar”, mi-au răspuns ei. În acea seară m-am întâlnit cu ei într-o cameră din tabără. Stăteau în picioare în jurul meu, având mâinile asezate pe mine. La început s-au rugat în limba engleză, ca apoi să înceapă să vorbească în alte limbi. Mă rugam si eu ca Dumnezeu să-mi dea darul vorbirii în alte limbi. Văzând că nu se întâmplă nimic, am început să obosesc. Ei se rugau în continuare. Am continuat si eu să mă rog. La un moment dat am simtit că limba română este insuficientă pentru a exprima ce voiam să-i spun eu lui Dumnezeu. Am început să mă rog în limba engleză, desi evident, nu vorbesc engleza mai bine ca româna, limba mea maternă. După câteva clipe si engleza a devenit „insuficientă”. Atunci am simtit că porneste din mine, din piept, o limbă pe care nu o controlam cu mintea (rational, gramatical). Nu eram în transă, căci eram perfect lucid. Mă auzeam pe mine însumi vorbind foarte repede într-o limbă care iesea singură din mine. Stiam însă „ideea” acelor cuvinte. Eram atât de lucid, încât am început să zâmbesc la neobisnuitul situatiei. Nu pot spune cât a durat rugăciunea. Ne-am oprit cu totii, ei confirmându-mi că am primit darul vorbirii în alte limbi. Mi-au făcut cadou o Biblie.
M-am întors în camera unde era grupul de tineri din Bucuresti. Am intrat si m-am asezat pe un pat, nedorind să le povestesc experienta de care tocmai avusesem parte. În mijlocul discutiei pe care o aveau, o fată m-a întrebat: „Ce e cu tine?” Nu am înteles la ce se referă. „Ai… ceva pe fată, nu stiu, asa, o…” Le-am povestit atunci experienta mea. La sfârsit s-a lăsat o liniste jenantă. Ei erau baptisti si fuseseră învătati să respingă apriori orice experientă de-a penticostalilor.
Am revenit în Bucuresti si am început să frecventez o adunare penticostală în care m-am botezat. Acum eram penticostal. „Botezul cu Duhul Sfânt” nu a dus însă la nici o schimbare în viata mea, în afară de constientizarea accederii pe o treaptă spirituală superioară. Vorbirea în alte limbi s-a stins după câteva luni, dar în cadrul adunării eram deja în categoria celor care „aveau Duhul”.
Acea adunare penticostală era complet diferită de cea baptistă. Am fost repede înconjurat de tineri de vârsta mea si m-am integrat într-un grup. Am început să aprofundez teologia penticostală si, în general, pe cea neoprotestantă. Pastorul adunării, Ioan Ceută, era presedintele unui institut teologic si m-a încurajat să devin student acolo, ceea ce am si făcut. Începusem să devin popular în adunare, simpatizat deopotrivă de tineri si de bătrâni. După câteva luni însă am renuntat la studiile teologice, din cauza conflictului de opinii cu pastorul si neacceptând să fac compromisurile necesare „avansării”. Eram prea reformator, puneam prea multe întrebări si tulburam traditia împământenită în acea adunare penticostală.
A fost o perioadă frumoasă, cu prieteni de vârsta mea, cu activităti si pasiuni comune. Apoi, odată cu schimbarea din nou a domiciliului si din cauza divergentelor cu pastorul, am părăsit adunarea pentru o alta, tot penticostală. Aici am dorit dinadins să rămân anonim si tot timpul cât am mers acolo, vreme de jumătate de an, am fost un singuratic. Pentru un timp am păstrat legătura cu tinerii din adunarea anterioară si am aflat cu surprindere că, după plecarea mea, pastorul pusese în circulatie diverse minciuni despre mine în scopul discreditării mele în fata tinerilor. Când prietenii mei l-au întrebat de unde stie acele lucruri, el nu a dat nici un răspuns.
În cei trei ani de la momentul din adunarea baptistă din Timisoara aprofundasem învătătura neoprotestantă, cu accent pe felul în care este tratată problema păcatului. Fusesem învătat că dacă faci un păcat, este suficient să i-l mărturisesti lui Dumnezeu într-o rugăciune, să invoci versetul de la 1 Ioan 1:9 si păcatul îti este iertat. Dacă păcătuiesti iarăsi, faci la fel. Lucrurile aveau o rezolvare simplă, iar eu trebuia numai să cred că Dumnezeu îmi iartă acel păcat odată ce i-l mărturiseam.
Cu timpul, observând că viata mea personală nu se îmbunătăteste si că Harul transformator al lui Dumnezeu întârzie să-si facă vizibile roadele, am început să mă îndoiesc că problema păcatului poate fi rezolvată printr-o solutie atât de superficială. Desi în adunările neoprotestante se repeta sistematic că Iisus este prietenul nostru, pentru mine această amicitie cu Jesus nu se potrivea cu ceea ce învătasem despre dumnezeirea Lui. Treptat mi-am pierdut încrederea în formula „1 Ioan 1:9” de îndepărtare a păcatului (o îndepărtare teoretică, nu reală). Eram acelasi om păcătos ca la început, iar formula neoprotestantă nu mă mai linistea deloc.
După vreo patru ani de cunoscut diferite adunări neoprotetante, mi-am pierdut acea încredere în infailibilitatea neoprotestantismului. Acum căutam altceva, însă nu stiam prea bine ce. Voiam adevărul, însă nu aveam o idee prea clară despre cum arată acest „adevăr”. Discernământul mi se baza pe criterii relative si mereu în schimbare.
După o perioadă de câteva luni de frământări, niste prieteni m-au invitat să vin la adunarea unde mergeau ei. Mi-au vorbit despre lupta cu păcatul si am acceptat să merg unde mergeau ei. Asa am descoperit Părtăsia.
Această sectă apăruse la începutul secolului 20 în Norvegia (unde poartă numele de Prietenii lui Smith). Adunările din România se aflau sub coordonarea unor germani. În Bucuresti, cei mai multi membri erau proveniti din alte culte. Învătăturile sectei semănau mult cu cele ale penticostalilor, cu o diferentă notabilă: omul trebuia să lupte împotriva păcatului, nu să apeleze într-una la harul lui Dumnezeu pentru acoperirea păcatelor care se repetau. Ideea aceasta a luptei împotriva păcatului era esenta predicilor lor. Pe cât de înfierbântate erau predicile lor împotriva păcatului, pe atât de extremisti erau în opiniile lor si criticau plin de sârg celelalte culte neoprotestante si Biserica Ortodoxă, considerându-se „alesii” lui Dumnezeu. Cu timpul, am observat că râvna lor „pentru Domnul” îi făcea să aibă probleme de relationare si comunicare cu restul lumii si chiar în sânul familiei. Numeroasele dezechilibre comportamentale erau justificate prin „lupta cu păcatul”.
De la prima vizită am constatat diferenta fată de alte grupări si că încercau să ofere o solutie reală la problema păcatelor personale. Am început să frecventez locul acela si m-am integrat în comunitate. Aici am cunoscut-o pe sotia mea si prin căsătoria cu ea m-am legat si mai mult de acei oameni. Problemele specifice cultelor neoprotestante (învătături contradictorii, ierarhia în adunare, conflictele tineri-bătrâni) erau prezente si aici, însă predicile – emotionale si isterizante în acelasi timp – abăteau atentia.
La un an de la sosirea mea în adunare s-a petrecut un incident foarte grăitor pentru mine. După modelul jocurilor politice si a partidelor din România, o mână de tineri au organizat „debarcarea” bătrânilor si s-au făcut sefi ai partidei. Considerând că lucrurile nu merg cum trebuie sub vechea conducere, ei au decis că trebuia făcut ceva si au organizat o „lovitură de palat”. Timp de câteva luni adunarea a fost scindată. Eu mă aflam în tabăra bătrânilor, a conservatorilor. Lucrurile au fost oarecum rezolvate atunci când responsabilul pe România (un german) a transat situatia de criză în favoarea tinerilor. În fond, practicile si orgoliile „din lume” se regăseau din plin la acesti „alesi ai lui Dumnezeu” si am putut constata prezenta duhului de dezbinare la lucru în mijlocul acestor culte. Tinerii ajunsi conducători de partidă ofereau acum un management religios mult mai eficient si mai captivant decât cel anost al bătrânilor detronati. Adunările au început să fie presărate tot mai frecvent cu mese festive si cu scenete religioase, spre deliciul copiilor.
Incidentul n-a făcut decât să reactualizeze îndoielile mele legate de cultele neoprotestante. Desi eram de acord cu Părtăsia în privinta luptei cu păcatul, căile lor si duhul în care umblau nu aveau nimic comun cu simplitatea lui Hristos. În cele din urmă am încetat să mai frecventez locul acela, sfătuind-o însă pe sotia mea să continue dacă vrea, deoarece nu voiam ca ea să ia decizii influentată de mine.
Am intrat într-o criză. De întors în adunările baptiste sau penticostale nici nu putea fi vorba, odată pentru că era un pas înapoi, apoi pentru că si pe acestea le criticasem intens cât timp mersesem în Părtăsie.
Decizia de a nu mai frecventa nici o adunare nu a fost usoară. Atunci când esti învătat că întâlnirile regulate cu „fratii”, participarea la adunări si un anume fel de comportament reprezintă laolaltă „credinta”, renuntarea la aceste forme exterioare îti dă sentimentul că-ti pierzi credinta. Stiam că ceilalti spuneau despre mine că „am căzut de la credintă” si că „m-am întors în lume”. Întorcându-se duminica de la adunare, sotia mea îmi povestea amuzată despre felul compătimitor în care o priveau acum cei din adunare. Era un fel de văduvă de război. Uneori o întrebau despre mine ca si cum eram pe moarte sau chiar murisem. Când ea le răspundea însă că sunt bine, ei se mirau si clătinau neîncrezători din cap. Trebuia deci să-mi revin din toată intoxicarea cu propagandă neoprotestantă si să stau singur în picioare. Foarte multi dintre neoprotestanti stau în acele adunări pentru că ele le oferă o formă de viată socială. Adunarea actionează ca un „tarc” care le sustine „credinta”. Izolându-se de societate si de ceilalti oameni, ei ajung deseori să confunde manifestările lor bizare cu credinta. Lipsindu-le trăirea interioară autentică, ei simt nevoia să se îmbrace cu frunze asemenea lui Adam, pentru a se încredinta pe sine că sunt credinciosi. Înconjurându-se de asemenea lucruri, cad repede în auto-înselare si în păreri de sine. Acestea si cu tarcul adunării în care-si petrec viata socială sunt un paravan care-i împiedică să se vadă asa cum sunt. Cunosc oameni care, după prăbusirea (la nivel psihologic) a acestui tarc, au căzut într-un soi de letargie si stare vegetativă. „Credinta” lor a murit.
Am stat deci acasă câteva luni de zile, rugându-l pe Dumnezeu să-mi îndrepte pasii unde crede El de cuviintă.
În anul 2000, Dumnezeu mi-a trimis un coleg de serviciu pe nume Bogdan Bucur. Era absolvent al Facultătii de Teologie Ortodoxă si era complet diferit de ceilalti colegi, prin răbdare, atitudini si firea linistită. Am început să discut cu el despre credintă, dorind să-l evanghelizez. Mă asculta cu atentie, îmi răspundea si el. Treptat, am început să recunosc în inima mea că as vrea să fiu ca el. Aveam o invidie aparte pe felul lui de a fi. Asta a făcut ca toată campania mea de evanghelizare, care-l avea ca obiect, să se desumfle. Predicarea mea a fost înghitită de trăirea lui. Când am vrut să-i împrumut să citească „Călătoria pelerinului” de John Bunian (o carte foarte apreciată de protestanti), el mi-a împrumutat „Pelerinul rus”. Diferenta între cele două cărti era că prima era o alegorie, o fictiune, pe când a doua era o realitate. Mi-a împrumutat apoi „Viata Sfântului Arsenie Capadocianul” si alte câteva cărti. Am rămas uimit de o credintă pe care o criticasem până atunci fără să o cunosc.
Trebuie să spun că începutul descoperirii credintei ortodoxe avusese loc într-un mod neobisnuit. Cu un an în urmă, când încă frecventam Părtăsia, un prieten îmi împrumutase o carte. Cel mai bun prieten al meu, un tânăr baptist, avea de tradus si compilat niste materiale din mai multe cărti (printre care si ortodoxe), pentru a fi folosite de un om de afaceri baptist care dorea să scrie o carte despre interpretările la cartea Apocalipsei. El mi-a împrumutat o cărticică numită „Viata monahilor din Egipt”. Îl impresionase si pe el foarte mult, însă s-a scuturat repede de acea impresie, amintindu-si că el e baptist. Pe mine cartea aceea m-a prins bine de tot. Asemenea trăire nu văzusem si nici nu auzisem că ar fi măcar căutată în nici o adunare neoprotestantă din câte cunoscusem. Tot el mi-a împrumutat cartea „Iisus necunoscutul” a unui teolog rus. Prin ea am început să înteleg ce este acea Sfântă Traditie a ortodocsilor. Le citise si prietenul meu, îl impresionaseră, însă după câteva zile îsi revenise.
Revenind la anul 2000, după ce Dumnezeu mi-l trimisese pe Bogdan Bucur ca si coleg de serviciu, de Bobotează a venit la mine la usă părintele Dinu (actualmente protopop în Bucuresti). I-am declarat franc că eu sunt un „sectant” si că nu-l primesc în casă. Mi-a zâmbit si m-a întrebat de ce spun că sunt sectant. I-am spus că acesta este cuvântul folosit de ortodocsi pentru a-i desemna pe cei de altă credintă. Mi-a răspuns: “Să nu mai spui niciodată că esti sectant. Asta înseamnă a malforma adevărul despre Dumnezeu, ceea ce e foarte grav. Apoi, tu nici nu arăti, nici nu vorbesti ca un sectant. Un iehovist de la etajul patru mi-a spus că sunt fiu al Satanei si că nu există Crăciun.” Mi-a spus că i-ar place să mai stea de vorbă cu mine si m-a invitat să-l vizitez la biserică.
Timp de aproape jumătate de an, citind si discutând cu acel preot si cu colegul de la serviciu, m-am apropiat de bogătia spirituală a Bisericii Ortodoxe. Printre altele, am fost foarte surprins să aflu că crestinii din vechime nu credeau în „răpirea celor credinciosi” sau în „împărătia de o mie de ani”.
Am început să vin la slujbă la biserica unde slujea părintele Dinu. Nu întelegeam nimic din Liturghie. Veneam mai mult pentru a-l asculta pe el predicând. Îl ascultam cu urechi protestante, aprobând si dezaprobând, după caz, cele ce auzeam. Bogdan Bucur mi-a explicat Sfânta Liturghie si mi-a dat o carte cu tâlcuirea ei.
Atmosfera pe care o vedeam acolo era foarte diferită de cea cu care eram obisnuit în adunările neoprotestante. Aici oamenii păreau să nu se cunoască între ei. În plus, vedeam gesturi de răutate când unul ocupa scaunul altuia sau îl împingea mai mult sau mai putin voit. Relatiile dintre oameni, alături de anumite aspecte doctrinare, au reprezentat o piedică pentru mine. Eram însă atras si doream să cunosc mai multe pe linia celor citite în cărtile mentionate mai sus.
Părintele Dinu mi-a spus atunci că nu ar trebui să vin la biserică pentru oameni, ci pentru Dumnezeu. Mi-am amintit de pasajul din Evanghelie care descrie aducerea lui Iisus la Templu la vârsta de 12 ani. Am revăzut în mintea mea multimea care venea din toate colturile tării la Ierusalim, care se îmbulzea să intre în Templu. Oameni care nu se cunosteau între ei si care aveau felurite inimi si gânduri. Printre ei însă erau si Sfânta Fecioară, Iosif, bătrâna Ana si proorocul Simeon.
Din afara Bisericii multe lucruri îmi păreau de neînteles si fără rost. În Scriptură, cei care ascultau pildele lui Iisus nu le întelegeau, căci erau „afară”. Atunci când „au intrat” în Biserică la Cincizecime, li s-au deschis ochii si au înteles.
Întrucât lista întrebărilor mele doctrinare era foarte lungă, părintele Dinu m-a sfătuit să merg la mănăstirile din Moldova, unde voi putea sta de vorbă pe îndelete cu călugării de acolo.
Asa am ajuns în vara lui 2000 la Mănăstirea Neamtu. Eram un tânăr neoprotestant dornic să afle răspunsul la multe întrebări.
M-am dus la tânărul călugăr de la poarta mănăstirii si l-am întrebat cu cine as putea sta de vorbă despre credintă. M-a îndrumat în biserica mare a mănăstirii. Aici l-am întâlnit pe părintele Serafim. Din primele mele cuvinte si-a dat seama că nu sunt ortodox. Am văzut că nu era prea dornic să-mi răspundă la întrebări. Spre surprinderea mea, mi-a citat un psalm în traducerea protestantă a lui Cornilescu, redându-mi apoi si traducerea ortodoxă, mai duhovnicească si mai plină de miez, după părerea lui.
Discutia a fost scurtă, el fiind reticent a discuta cu mine. M-am întors la băiatul de la poarta mănăstirii, cerându-i să mă îndrume către un alt călugăr. Mi l-a arătat pe unul care tocmai traversa curtea mănăstirii. Era părintele Vlasie.
M-am dus la el si i-am spus că am niste întrebări despre credintă si că as vrea să stau de vorbă cu el. M-a întrebat dacă sunt ortodox. Când a aflat că nu sunt, mi-a spus să-l caut a doua zi si că îmi va spune atunci dacă va putea sta de vorbă cu mine.
A doua zi l-am găsit abia seara, la ora 10. Am mers cu sotia mea, cu el si cu încă un călugăr într-o chilie. Mai întâi le-am spus ce credintă am eu; le-am vorbit despre Părtăsie si despre „lovitura de palat” care m-a făcut să plec de acolo. Mă ascultau cu interes, remarcând uneori zâmbind „ortodoxia” din viziunea si comentariile mele.
Cei doi monahi, părintele Vlasie si părintele Eufrosin, erau niste persoane interesante pentru mine. În ciuda descrierii sau imaginii realizate de neoprotestanti, nu găseam la ei nici aere de superioritate, nici morga unor oameni cu preocupări înalte, cum nu găsisem de altfel nici la părintele Dinu din Bucuresti. Am discutat despre multe – despre icoane si idoli, despre închinare si slujbe bisericesti. A trebuit să admit că toate răspunsurile pe care le primeam stăteau în picioare, cu toată obsesia mea protestantă legată de „biblicitatea” răspunsurilor.
Discutia cu ei a durat până la 2 noaptea. La despărtire, când urma să plec cu sotia mea în camera unde ne cazasem, părintele Vlasie m-a întrebat, mai mult ca o sugestie care nu cerea un răspuns pe loc, dacă nu as vrea să mă întorc la Ortodoxie.
Mergând către camera noastră, doream în inima mea să mă întorc la Ortodoxie, însă nu stiam cum avea să reactioneze sotia mea. Când am ajuns în cameră însă, sotia mea a deschis discutia si mi-a spus că ar vrea ca înainte de a pleca de la mănăstire, ar vrea să pună lucrurile în ordine, în sensul întoarcerii la Ortodoxie. I-am mărturisit că si eu doresc acelasi lucru.
A doua zi am mers la părintele Vlasie si i-am spus că vrem să ne întoarcem la Ortodoxie. Ne-a spus că slujba de întoarcere trebuie oficiată de un episcop, însă atunci era sosit în vizită la mănăstire IPS Daniel, Mitropolitul Moldovei. Însotit de părintele Vlasie, am mers si am stat de vorbă cu el. Ne-a povestit că si el mergea din când în când la penticostali când era copil, însă nu s-a ferit să se convertească. I-a dat dezlegare unui preot să facă slujba de Mirungere pentru întoarcerea noastră la Ortodoxie.
Slujba a avut loc la prânz, urmată apoi de slujba Cununiei. Ca nasi i-am avut pe părintii lui Vlasie, care erau si ei zilele acelea la mănăstire. Acestea se petreceau în luna iulie a anului 2000.
După cununie, părintele Vlasie m-a întrebat de când eram căsătorit cu Cornelia si de ce nu aveam copii. Sotia mea pierduse o sarcină si fiecare doctor la care fusese îi prescrisese un alt tratament. Hotărâsem să asteptăm un diagnostic definitiv. Părintele Vlasie mi-a răspuns atunci să nu ne mai facem griji, că de acum lucrurile aveau să fie în regulă.
Ceea ce s-a si întâmplat. L-am crezut pe cuvânt, am mers prin credintă si peste un an, cu ajutorul Maicii Domnului si al rugăciunilor părintelui Vlasie, ni s-a născut Mihai.
Am petrecut o săptămână la mănăstirea Neamtu. Am putut să gust pentru prima oară din duhul sfintilor si să văd ce înseamnă cu adevărat lupta cu păcatul. Nu am întâlnit nici oameni cu vorba mieroasă, nici învătături interesante extrase din Biblie ca iepurii din pălăria scamatorului. Nimic care să izbească ochiul sau care să îmbie pământeste.
Privind înapoi la anii din grupările neoprotestante, perioada aceea a reprezentat pentru mine învătătura începătoare despre Dumnezeu, Iisus Hristos si mântuire. Nu spun că este întotdeauna necesară o asemenea „fază”. Dumnezeu lucrează individual, în functie de firea omului. Pentru „copilul teribil” care eram, probabil era prea greu să vin deodată, direct la Biserica lui Iisus Hristos. Lucrurile de început învătate în adunările neoprotestante îsi găsesc acum plinire în Biserica Ortodoxă. Ele capătă un sens nou, duhovnicesc.
Pentru mine, trăirea credintei în Ortodoxie are suisuri si coborâsuri. Spre deosebire de învătătura protestantă, mântuirea nu este gata si ceea ce ai azi – bun sau rău – e posibil să nu mai ai mâine. Totul tine de Harul lui Dumnezeu si de inima omului. Este o luptă grea, este o luptă frumoasă, este lupta dusă de Sfinti de-a lungul timpului, este lupta care duce la cununa mântuirii.
