Drumul meu de la “numai prin credinţă” la necesitatea faptelor şi a străduinţei

Călătoria mea spirituală

Drumul meu spiritual a fost unul opus celui urmat de Luther. Eu am început cu “numai prin credinţă” şi am ajuns la necesitatea faptelor şi a străduinţei. Toate acestea trebuie explicate, de aceea îl rog pe cititor să nu se grăbească să judece, pînă nu va citi în întregime această lucrare.

Convertirea

La vârsta de douăzeci de ani am trecut printr-o experienţă de convertire. Lucrurile s-au întâmplat cam în felul următor.

După ce m-am întors de la armată, am hotărât să-mi clarific odată pentru totdeauna problema existenţei lui Dumnezeu. Cu toate că într-un fel nu credeam în El, într-altfel eram totuşi neliniştit. Mi-am strâns atunci un număr de cărţi, predici înregistrate şi alte materiale. Pe măsură ce mă adânceam în studiu, îmi dădeam seama ca sunt un păcătos, aşa că în loc să ajung la o certitudine intelectuală, m-am afundat şi mai mult într-o criză a inimii.

Văzând filmul “Un om pentru eternitate”, povestea martirului englez Thomas Morus, am înţeles că există cauze pentru care unii sunt gata să moară, cu toate că faptul aceasta nu se potrivea cu o lume fără Dumnezeu. Alţi eroi ai credinţei aduceau aceeaşi mărturie despre o viaţă mai presus de interesele egoiste imediate.

Am încercat atunci să trăiesc şi eu o viaţă de sfânt, desăvârşita, dar nu am reuşit. Toate încercările mele duceau la eşec. Mă simţeam din ce în ce mai vinovat în faţa unui Dumnezeu a cărui existenţă nu o mai contestam de acum.

În mijlocul acestor căutari disperate am ascultat o predică despre har, rostită în biserica baptistă Sf. Treime din Bucureşti, de cel care avea să-mi devina mai târziu socru, Aurel Popescu. Am înţeles atunci pentru prima oara că orice efort al nostru de a ne obţine merite înaintea lui Dumnezeu este sortit eşecului, şi că numai harul Lui ne poate mântui. În septembrie 1975 am decis să cred în Domnul Iisus şi să-L urmez toată viaţa mea.

Întrebări şi dezamăgiri

Dacă mi s-a părut că înţeleg şi accept uşor condiţiile mântuirii, nu tot aşa a fost cu umblarea în viaţa de credinţă. O serie de porunci ale Scripturii nu aveau prea mult sens în contextul tradiţiilor baptiste. Ce însemna a te lepăda de tine însuţi şi a-ţi lua crucea în fiecare zi? Ce însemna a fi sfânt, cum Dumnezeu este sfânt? Pe măsură ce bisericile baptiste româneşti deveneau tot mai calviniste, aceste îndemnuri îşi pierdeau sensul.

Într-adevăr, cum poţi să împaci doctrina depravării totale a omului cu aceste îndemnuri la sfinţenie? Dacă omul este total stricat, ce bine îi va face vre-un efort spre sfinţenie? Cum nu puteam admite că de Dumnezeu depinde cu adevărat 100% din umblarea şi soarta noastră, gândeam ca El controlează 99% şi noi controlăm 1%. Dar ce rost mai avea efortul, dacă în ultima instanţă succesul depindea de El, nu de noi? Şi totuşi, chemarea la sfinţenie continua, nu numai pe paginile Scripturii, ci şi în sufletul meu.

În căutarea unei spiritualităţi care să răspundă cu adevărat acestor probleme am găsit două feluri de răspunsuri, oarecum opuse unul altuia.

Calea eroismului

Una dintre căi constă în efortul eroic de a face bine, de a-I fi plăcut lui Dumezeu. Încercăm cu toate puterile să fim sfinţi, eşuăm, dar încercăm din nou. Cu timpul ne perfecţionăm şi dobândim mai multe succese. Unii dintre noi, cu o voinţă mai puternică şi un intelect mai profund reuşesc sş meargă mai departe pe această cale şi să devină “mari oameni ai credinţei”. Ei devin predicatori sau misionari vestiţi.

Această “cale a eroismului” exaltă capacitatea omului de a se ridica singur. Am fost dezamăgit să constat că ea nu este pentru mine. Chiar dacă pe dinafară arătam ca un tânăr creştin plin de succes în viaţa de credinţă, îmi ştiam slăbiciunile şi nu îmi făceam iluzii.

Calea renunţării

Am fost fericit când am aflat că există o altfel de cale. Aceasta am aflat-o mai întâi din scrierile lui Watchman Nee şi apoi am auzit-o explicată de unii fraţi. Învăţătura era că orice efort personal este zadarnic (eram de acum convins!) şi că toată sfinţenia o lucrează în viaţa noastră doar Domnul. Orice încercare, străduinţă personală este o greşeală, aproape o erezie, deoarece este o negare a harului, un fel de “auto-mântuire cu ajutorul lui Hristos”. Soluţia este să renunţăm a mai încerca şi să ne bazăm complet pe lucrarea lui Dumnezeu în viaţa noastră. Să ne socotim “morţi faţă de păcat” şi vom fi într-adevăr morţi.

Dar daca ne-am socotit morti, si totusi pacatuim? Înseamna ca nu ne-am socotit morti cu adevarat, sau ca Duhul nu ne-a descoperit ca suntem morti. Trebuie sa ne bazam pe Domnul si vom vedea cum în timp moartea lui Iisus devine reala în viata noastra.

Problema pentru mine a fost ca L-am tot lasat pe Domnul sa ma duca la sfintenie, m-am tot socotit mort fata de pacat, dar sfintenia nu mai venea.

Care este rostul vietii?

Poate parea ciudat ca un crestin îsi mai pune aceasta întrebare, dar pentru mine ea era reala. Pusa în alt fel, întrebarea era: Odata mântuit (prin acceptarea lui Iisus în inima mea), ce rost mai aveam în lume?

De acum îmi era clar ca straduinta spre sfintenie nu ma ducea prea departe. Martora era nu numai experienta mea ci si a altora. Printre crestini vedeam asa multe slabiciuni si pacate, încât orice discutie despre sfintenie parea o fantezie. În plus, chiar si pentru cine facea un oarecare progres, ce importanta avea acesta fata de adevarate schimbare pe care o vom avea când vom fi cu Domnul? Cu alte cuvinte, ce importanta are daca progresez aici 0,01% sau 0,02%, daca de abia dincolo, în vesnicie, voi completa restul de 99,99%

Daca rostul vietii crestine nu consta în dobândirea sfinteniei, atunci poate rostul era altul. Îmi aduc aminte cum unii predicatori baptisti în anii 70 predicau ca Dumezeu ne tine aici pe pamânt dupa ce am fost mântuiti deoarece El vrea sa-i aducem si pe altii la mântuire. Aceasta avea sens, dar în acelasi timp ridica o mare problema, caci multi crestini plecau la Domnul fara suflete câstigate pentru El. Dar o viata de credinta de zeci de ani în care ai adus doar doi sau trei la Domnul (în cazul cel mai bun) pare un lamentabil esec. Nu pare aceasta o irosire a vietii?

Uitându-ne la viata noastra, cei mai multi constatam ca ne petrecem timpul cu serviciul, cu grijurile vietii. Ne mai bucuram de viata de familie, de prieteni. Ne bucuram într-un mod si mai înalt în biserica, slavindu-L pe Dumnezeu, dar aceasta reprezinta doar un mic procent din timpul nostru. Cum se explica dar aceasta extraordinara risipa a vietii noastre în activitati care nu duc la nimic?

În mijlocul luptei

Uneori în viata apar realitati care depasesc cadrul nostru îngust de gândire. Aceasta s-a întâmplat cu mine când m-am trezit în mijlocul persecutiilor comuniste. Sunt convins ca Dumnezeu da har celor ce trec prin astfel de încercari, asa încât multe slabiciuni si ezitari sunt acoperite.

În sase ani petrecuti în Bucuresti dupa convertirea mea, m-am izbit de mai multe ori cu realitatea persecutiei. Încercarile prin care am trecut au fost usoare si nu se compara cu ale acelora care au avut cu adevarat de suferit. În mijlocul unor greutati venite din partea unui regim care lupta împotriva lui Hristos, am simtit un har si o dulceata a prezentei Domnului, care compensa atât durerile din afara, cât si pe cele dinauntru.

Am fost retinut de securitate de mai multe ori si interogat. Am fost urmarit pe strada, acasa, telefonul mi-a fost supravegheat. Am fost amenintat la facultate si am fost dat afara din asociatia studentilor din cauza ca am refuzat sa depun juramântul de loialitate fata de partidul comunist. În toate acestea, bucuria lui Hristos m-a însotit si m-a salvat.

Am avut ocaza sa cunosc oameni pe care i-am admirat pentru curajul si credinta lor în mijlocul anchetelor sau urmaririlor penale. Unii dintre acestia au fost liderii baptisti Aurel Popescu, Pavel Niculescu, precum si preotul ortodox Pr. Calciu. Tensiunea conflictului, primejdiile si necazurile, toate acestea au estompat nelinistile mele interioare. Împrejurarile vietii erau prea furtunoase ca sa-mi mai lase timp sa gîndesc la întrebarile mentionate mai sus, la care însa nu aveam încă răspuns.

O altă luptă

Lucrurile s-au schimbat dupa ce am emigrat în SUA, în decembrie 1980. Aici a trebuit să iau viaţa de la început. Am fost din nou confruntat, mai acut decât înainte, cu aceleaşi întrebări de la început.

Viata ne-a purtat prin multe locuri si implicit prin multe biserici, toate de nuanţă neoprotestantă. Am locuit în New York, New Jersey, Pennsilvania şi Carolina de Nord. Am trecut prin multe biserici, unele organizate doar prin case, unele baptiste românesti sau americane, independente, traditionale sau harismatice. Am devenit tot mai dezamagit.

În bisericile baptiste românesti am descoperit multe lupte politice. O spun nu cu judecata, ci cu cea mai mare compasiune. De cele mai multe ori conflictele proveneau din faptul ca oamenii veneau din diferite colţuri ale României, cu diferite mentalităţi şi erau dezorientaţi cu privire la viaţa lor în noua ţară. Tradiţiile moştenite în diferite biserici din ţară, combinate cu noua libertate şi cu grijurile vieţii de fiecare zi produceau un amestec exploziv care a provocat probleme în multe biserici. În plus, orice biserica etnică, mai ales de proaspeţi emigranţi, îsi avea limitarile ei, nefiind bine integrata în restul societatii. Eu si sotia mea ne-am bucurat atunci când, în sfârsit, ne-am mutat în biserici americane. Cu toate ca îi pretuiam si îi iubeam pe fratii români, doream să cunoaştem şi să experimentăm spiritualitatea neo-protestantă americană.

În bisericile evanghelice americane am gustat din plin stilul de viata si avantajele civilizatiei americane, dar nu L-am gustat mai mult pe Hristos. Oamenii erau politicosi, sociabili, prietenosi. Crestinii din aceste biserici erau foarte respectabili pentru Hristos, dar nu găseam nebuni pentru Hristos. Exista un entuziasm şi un triumfalism care erau superficiale. Rar exista o aşteptare a unei lucrări sau a unei prezenţe directe a lui Dumnezeu în biserică. Viaţa creştina consta în a fi om “de treabă”, în a urma niste învăţături morale, dar era lipsită de fior mistic. Obiectivitatea credinţei însemna nu numai alungarea experienţelor subiective ci a oricărei participări directe a lui Dumnezeu în viaţa noastră.

Un exemplu, în acest sens, era felul în care era tratată problema mărturisirii păcatelor. Având acces direct la Dumnezeu, eram învăţaţi că nu mai este nevoie să ne mărturisim păcatele unui om. Odată ce păcatul a fost mărturisit, sentimentele de vinovăţie trebuiau ignorate, întrucât Scriptura ne spune ca am fost iertaţi. Această învăţătură nu se potrivea cu experienţa reală trăită şi minimaliza seriozitatea păcatului.

Nici bisericile harismatice nu m-au satisfacut pe deplin. Cel putin aici exista o mai mare asteptare a prezentei si lucrarii lui Dumnezeu. Ce m-a dezamagit a fost lipsa unei straduinte consistente spre sfintenie. Multi credinciosi din aceste biserici erau mai preocupati sa dobândeasca anumite daruri spirituale decât sa se apropie de El si sa-L cunoasca pe calea sfinteniei. Cum darurile spirituale erau tinta cea mai pretioasa, alte aspecte ale viatii crestine erau neglijate. Am vazut o uimitoare îmbinare de exaltare harismatica, slabiciune omeneasca si legalism.

Catre o noua spiritualitate

Apropierea mea de biserica ortodoxa nu s-a facut prin îndemnurile sau puterea de convingere a unui om. A fost un proces care a durat câteva săptămâni şi în urma căruia multe din întrebările mele de o viaţă şi-au găsit răspunsul.

De mai bine de un an citeam, la sugestia soţiei mele, “Jurnalul fericirii” a lui Steinhardt. Am întâlnit acolo o spiritualitate neobişnuită, cu un miros plăcut, cu un farmec dulce. Îmi spuneam, “Ce păcat că a fost ortodox şi nu evanghelic”. Una din ideile care m-au impresionat la Steinhardt a fost aceea că viaţa adevărată în Hristos nu este una a esenţelor abstracte, ci a unei iubiri concrete şi a unei credinţe de copil. Numai într-o astfel de viaţă se poate manifesta Hristos.

O mare descoperire

Un moment hotarâtor a fost când am cumpărat, aproape întâmplător, cartea “Arta rugăciunii”, care cuprindea o serie de învăţături despre rugăciune a Sfântului Teofan Zăvorâtul. Eram conştient că aceste învăţături veneau din biserica ortodoxă, dar am considerat ca, asa ca în alte situatii, voi deosebi adevarul evanghelic de “superstitiile” ortodoxe. Dar, pe masura ce întorceam paginile, deveneam tot mai intrigat. Mi-am dat seama ca nu era una dintre acele carti pe care le citesti repede, ci, la fel ca si în cazul Bibliei, trebuie sa te opresti aproape dupa fiecare fraza si sa meditezi la cele scrise de autor. Am realizat că tot ce era scris acolo avea sens!

Principalul subiect al acestei carti era asa-numita “rugaciune a lui Iisus”: “Doamne Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, ai mila de mine pacatosul.” În scurt timp multe din conceptile mele s-au schimbat si am înteles ca viata creştină este una de străduinta. Înainte credeam fie ca straduinta nu este necesara, fiind o adaugare omeneasca la mîntuire, fie ca este foarte importanta, dar neproductiva în propriul meu caz.

Am început sa practic felul de rugaciune expicat în aceasta carte ortodoxa. Ceva neasteptat s-a întâmplat atunci cu mine. Am început sa experimentez o retrezire a “iubirii celei dintâi”, pe care nu o mai simtisem din zilele convertirii mele. Nu pot descrie aici totalitatea experientelor mele, caci multe se refera la relatia me intima cu Domnul, deaceea ele vor ramânea un secret între mine si El. Totusi, pot sa împartasesc anumite efecte pe care aceasta “rugaciune a lui Isus” le-a avut asupra mea:

• Înainte viata mea de rugaciune era foarte seacă. Cu greu mă puteam ruga cinci sau zece minute pe zi. Acum am reuşit pentru prima oara în viata sa ma rog ore întregi. Accentul nu era însa pe durata rugaciunii, ci pe capacitatea sufletului de a se deschide si de a comunica cu Dumnezeu.
• Înainte, rugaciunea mea mergea în “latime”, adica se lungea doar prin adaugarea unor noi subiecte sau cereri. Acum mergea în “adâncime”, aducînd înaintea Domnului lucrurile ascunse ale inimii.
• Pe masura ce inima îmi era curatata prin deschiderea ei înaintea lui Iisus, descopeream noi pacate, defecte sau slabiciuni în viata mea. În mod paradoxal, ma simteam tot mai curat si în acelasi timp tot mai pacatos!
• Pe masura ce ma rugam, puterea lui Iisus patrundea mai mult în viata mea si ma facea biruitor acolo unde înainte experimentam doar înfrângeri.

Toate acestea m-au facut sa înteleg ca nu sunt decât la începutul unui drum si ca eram mai slab si mai pacatos decât mi-as fi închipuit înainte.

Confuzie totala

Experimentând o reînviere a vietii mele cu Hristos, deveneam din ce în ce mai încurcat în privinta parerilor mele despre biserica. Pe de o parte, progresul meu era evident, nu numai pentru mine, ci si pentru familie. Pe de alta parte, în mod ciudat, sursa acestui progres era o învatatura si o practica specific ortodoxa. Aceasta nu se potrivea de loc cu parerea mea despre biserica ortodoxa, pe care o credeam moarta, o institutie pur umana, lipsita de Duhul Sfânt, un grup de “popi” care promovau superstitiile si împiedicau pe oameni sa cunoasca adevarata credinta. Aceasta contradictie trebuia rezolvata! Am început sa caut în mod sistematic un raspuns.

Am gasit prin intermediul Internetului, adresa si numarul de telefon al unei biserici ortodoxe din apropiere si am trimis preotului un mesaj ca as dori sa-l întâlnesc. Dmnezeu mi-a dat harul sa cunosc pe acest preot care, ca si mine, venea dintr-un mediu protestant, unde fusese pastor multi ani. Astfel, Parintele Nicholas, de la biserica ortodoxa antiohiana “All Saints” din Raleigh, Carolina de Nord, a avut rabdare cu mine si nu s-a simtit ofensat de întrebarile mele.

Prima întrebare pe care i-am pus-o a fost cum explica slabiciunea bisericii ortodoxe române în fata regimului comunist. Noi, baptistii, i-am spus eu, am rezistat împotriva comunismului, în vreme ce biseric ortodoxa a facut compromisuri! Parintele Nicholas mi-a explicat cum biserica ortodoxa este un trup viu, cu organe sanatoase si unele bolnave, dar care se regenereaza în fiecare generatie cu viata adevarata, primita de la Hristos. Curînd mi-am dat seama ca privisem aceasta problema cu ochelari foarte colorati. Mi-am adus aminte ca mii de ortodocsi au murit din cauza comunismului. În acelasi timp, slabiciunea omeneasca si compromisul a existat si la baptisti. Au existat si pastori baptisti care au colaborat cu Securitatea.

În afara de acuzatia colaborarii cu comunistii, am avut si alte nelamuriri cu privire la biserica ortodoxa. Stiam ca majoritatea românilor îsi zic ortodocsi, dar nu toti îsi practica credinta. Stiam de anumite superstitii (ulterior am aflat ca nu reprezentau învatatura bisericii). Credeam ca biserica ortodoxa împiedica pe oameni sa citeasca Biblia (de fapt doar îi descuraja sa o interpreteze într-un spirit ne-ortodox).

Întelegerea mea cu privire la starea de curatie si desavârsire a bisericii era gresita. În multe pilde, Domnul ne-a explicat ca aici pe pamânt nu vom reusi niciodata sa separam complet grâul de neghina. În timp ce este foarte important sa promovam o învatatura si o practica corecta, trebuie sa ne asteptam întotdeauna sa vedem slabiciuni si caderi. Încercarea de curatire perfecta a bisericii este de fapt contra-productiva, deoarece numai Dumnezeu cunoaste inimile oamenilor. Este mai bine ca biserica sa fie inclusiva si primeasca pe toti cei care-i accepta învatatura si disciplina, decât sa fie exclusiva si elitista si apoi sa se mândreasca cu starea ei desavârsita.

Parintele Nicholas a continuat sa raspunda si altor întrebari si sa-mi dea carti care tratau probleme greu de înteles pentru unul care venea dintr-un mediu neoprotestant.

Icoane, lumânari, tamâie

Ca baptist, una din cele mai importante obiectii pe care le aveam fata de biserica ortodoxa era folosirea icoanelor. Întelegerea mea cu privire la folosirea icoanelor în bisericile ortodoxe era complet gresita. În primul rând, ortodocsii nu se închina unei pânze, unui lemn sau unor culori. Ei nu se închina nici unei imagini, deoarece doar Dumnezeu merita închinarea. Ei se închina Celui care este reprezentat de icoana, lui Iisus Hristos. Când aprind o lumânare sau saruta icoana unui sfânt, ei iubesc si respecta pe acel sfânt pentru ca în el s-a manifestat Hristos.

Nu doresc sa explic aici toata teologia icoanelor. Exista destule resurse pe Internet si în carti pentru cei care sincer vor sa înteleaga acest subiect. As dori doar sa spun ca, dintr-o data perspectiva mea s-a schimbat. Am înteles ca de fapt obiectiile neoprotestantilor cu privire la icoane, lumînari, tamâie, si toate celelalte practici ortodoxe veneau dintr-o necunoastere a învataturii ortodoxe date prin Parintii bisericii.

În teologia ortodoxa, Dumnezeu care S-a întrupat în Iisus Hristos continua sa se “întrupeze” sau sa se manifeste prin materie, prin sfinti, prin taine, prin icoane, prin culori si mirosuri de tamâie. Iisus este icoana lui Dumnezeu iar omul este icoana lui Iisus. Simplificarea, “reducerea la esente”, este de fapt o izgonire a oglindirii lui Dumnezeu din biserica si din viata noastra de fiecare zi. Este la fel ca si cum as da jos de pe pereti si as distruge fotografiile copiilor mei, pentru ca, în mod esential, nu iubesc fotografiile ci pe copii.

Aceasta noua perspectiva m-a facut nu numai sa accept toate aceste forme si simboluri din Biserica Ortodoxa, ci în acelasi timp sa le caut si sa le apreciez.

Un Pentecost continuu

Am descoperit că biserica ortodoxă aşteaptă manifestarea reală a lui Dumnezeu în biserică. Ceea ce am cautat la harismatici am găsit în sfârşit aici. În ultimile biserici baptiste americane pe care le-am frecventat am fost dezamăgit de lipsa unei aşteptări a prezenţei reale a lui Dumnezeu în adunare. Nu ni s-a explicat niciodată în ce fel Domnul ar fi fost mai prezent acolo decât în lume. Dumnezeu era văzut ca fiind atât de departe, ca Unul care S-a manifestat la creaţie, prin cîţiva profeţi, apostoli, prin viaţa pământească a Domnului Iisus, şi cam atât. Azi putem învăţa despre El şi sperăm să-L întâlnim cândva în Cer. Până atunci însă, orice afirmaţie cu privire la intervenţia Lui într-un chip special în biserica şi în viaţa credincioşilor era văzută ca misticism şi auto-înşelare.

În biserica ortodoxă, Dumnezeu se manifestă prin Taine. Aceste Taine nu sunt doar simboluri, ci mijloace prin care se distribuie harul. Schimbând practica şi învăţătura de la început a bisericii, neoprotestanţii le-au transformat în simple simboluri, golindu-le de aspectul lor supranatural, tainic şi harismic.

Răspunsuri la vechi întrebări

Citind lucrări ale sfinţilor sau părinţilor ortodocşi, am fost în sfârşit luminat cu privire la scopul vieţii creştine. Sfântul Serafim din Sarov declara că scopul vieţii este să “cumpărăm Duhul Sfînt”, adică să ne umplem de Dumnezeu.

Am descoperit în biserica ortodoxă cea mai frumoasă explicaţie cu privire la ţelul vieţii creştine. Această explicaţie se cuprinde în învăţătura despre theosis, îndumnezeire. Creştinul se umple de Dumnezeu printr-o viaţă de asceză. Această viaţă nu este numai pentru călugări, ci pentru toţi creştinii. Prin asceză ne golim de patimile firii păcătoase şi Îl câştigăm pe Dumnezeu. Aceasta asceză se practică prin rugăciune, post, facere de bine. Prin ea ucidem în noi mândria şi egoismul şi le înlocuim cu umilinţă şi dragoste. Inima ne este curăţată şi Hristos poate locui în noi prin Duhul Sfînt.

Mi-am dat seama ca această cale a ascezei prezentată în ortodoxie este o cale grea şi că nu mulţi umblă pe ea. Dar aceasta confirmă vorbele Domnului Iisus despre poarta strâmtă şi calea îngustă, care duce la viaţă.

Am găsit în învăţătura ortodoxă şi un răspuns la vechea mea dilemă dacă sfinţirea este lucrată în viaţa mea de Domnul sau trebuie să mi-o lucrez singur. Am înţeles acum că aceasta era o falsă dilemă. Încercam înainte să împart ceea ce nu poate fi împărţit. Din scrierile ortodoxe am aflat despre sinergie, lucrarea simultană a omului şi a lui Dumnezeu. Am înţeles că lucrarea Duhului este esenţială şi că Dumnezeu lucrează prin credincios, nu împotriva voinţei lui. În practică, progresul spiritual începe când îmi dau seama că nu pot înainta singur şi strig către Dumnezeu. Aceasta nu înseamnă lene spirituală, căci rugăciunea cere efort şi luptă. “Împărăţia cerurilor se ia cu năvală”, adică prin luptă, prin străduinţă. Numai cei care se străduiesc o capătă, dar o capătă nu ca un rezultat direct al străduinţei, ci ca har dat de Domnul Iisus căruia îi este milă de ei. De acea trebuie să mă rog neîncetat şi să strig, “Doamne Iisuse, ai milă de mine păcătosul”.

de Mihai Oara