Dacă cineva mi-ar fi spus acum cinci ani că viaţa mea va fi în mod profund schimbată de fiinţele unui loc şi ale unei culturi atât de îndepărtate de sofisticatul, tehnologizatul şi progresivistul mod de viaţă american, fiinţe dintr-un loc total nefamiliar mie, dar îmbrăţişând secole de istorie, aş fi respins această posibilitate, ca pe un non-sens. De altfel, eram foarte conştientă de diferitele influenţe exercitate asupra vieţii mele; ele erau, aşa credeam eu, în special cele de aici şi de acum, cu urmări imediate şi vizibile. Atunci, prin harul Domnului, un glas s-a auzit din înalt şi, în marea tapiserie lucrată de Creator, firul meu s-a întreţesut cu firul incandescent numit România.
La vremea când miracolul a avut loc, nu am realizat imediat chemarea: la început, urechile mele n-au putut să audă… Misterioase sunt căile Domnului! Până în acel moment din viaţa mea, după lungi ani de frustrare spirituală, fusesem sigură că eram, în cele din urmă, pe adevăratul meu drum. În pragul vârstei de 40 de ani, începusem să cred că, în aceste zile şi în acest secol, nu mai este posibilă existenţa unei tradiţii religioase pure. Am fost crescută în tradiţia protestantă, ca prezbiteriană. Încercasem sincer în prima tinereţe, dar şi mai târziu, după 30 de ani, să aflu înţelesul real al învăţăturilor acestei biserici, dar nu reuşisem să-l găsesc. Aşa că am început să-mi caut hrana spirituală în altă parte. Totuşi, credeam că ar fi posibil, chiar şi-ntr-o vreme “fără Dumnezeu” ca a noastră, să se facă o artă sacră, iar sufletul umanităţii să strălucească, în ciuda întunecării orizontului, pentru sărmanii descendenţi ai lui Adam. M-am străduit din răsputeri să-mi aduc modesta mea contribuţie la înălţarea sufletului omenesc.
Ca artistă de teatru, am hotărât să ofer producţii spirituale oamenilor frământaţi de întrebări reale şi însetaţi de adevăr. Am pus în scenă o piesă într-un act, mai puţin cunoscută, a poetului irlandez Yeats, intitulată Învierea, în turneul cu acest spectacol, la festivalul de teatru din Edinburgh, Scoţia, am văzut, în interpretarea unei companii de teatru româneşti, ceea ce eu căutasem dintotdeauna: o sacralizare a artei teatrale. Talentatul regizor român Andrei Şerban a conceput şi a realizat, cu trupa Teatrului Naţional din Bucureşti, acea Trilogie antică, după Medeea, Troienele si Electra. Experienţa excepţională la care am putut lua parte, ca spectator la această piesă, a însemnat o cotitură în viaţa mea. Mi s-a deschis atunci o poartă necunoscută mie; mă simţeam de-acum pregătită, parcă, să întâlnesc ceva şi mai mare, ceva şi mai înalt decât teatrul sacru: Biserica.
La întâlnirea pe care am avut-o, după spectacol, cu artiştii români, am încercat cu insistenţă să aflu cum de a fost posibil ca ei să realizeze o creaţie teatrală atât de neobişnuită; ce au ei – sau ce ştiu ei – pe care noi, aici în Vest, nu-l avem şi nu-l stim? Nimeni n-a dat un răspuns întrebărilor mele repetate. Unul dintre acesti străluciti actori de teatru, Claudiu Bleont, a auzit întrebarea mea mai adâncă, întrebare pe care nici nu ştiam măcar că mi-o puneam. M-a auzit întrebând: “Unde să găsesc oare Biserica cea adevărată?”. Acea Biserică pe care o căutasem cu disperare dintotdeauna, de copil încă, aceea pe care inima mea o presimţea că trebuie să existe pe undeva, în vreun fel! Poate numai înlăuntrul nostru! Claudiu Bleont mi-a spus emfatic: “Oricât de mulţi oameni ai întreba, de oricât de multe ori ai întreba, nu vei primi un răspuns în cuvinte”. Apoi a continuat, pe un ton categoric: “Trebuie să vii în România! Atunci ai să înţelegi!”, îmi amintesc exact ce am gândit atunci: “Păi sigur, ce să zic, iată-mă pe mine, o femeie fără bărbat si cu doi copii mici, străduindu-mă din răsputeri să supravieţuiesc la New York, iar tu-mi spui mie să vin în România!”…
Incredibil, dar m-am urcat în avion! În primele două zile petrecute la Bucuresti, am văzut repetitiile la o minunată punere în scenă a piesei Romeo si Julieta, la Teatrul National, în regia talentatei Beatrice Bleonţ, soţia lui Claudiu. Încă o dată, munca lor avea un nivel înalt, mai înalt decât tot ceea ce văzusem în alte părţi. Mi-am muşcat limba din nou, dorind să întreb şi să aflu cum de era posibilă o artă de acest calibru.
A treia zi, m-am dus cu masina de la Bucuresti până la trecătorile muntoase din Nord, străbătând orase cenusii, cu blocuri de locuit din beton, aproape ruinate, pe drumuri nepavate, alături de căruţe trase de cai, cu ţărani şi cu familiile lor. În cele din urmă, am ajuns la locurile unde întrebările mele aveau să primească răspunsurile fără cuvinte… Eram în lumea mănăstirilor crestine ortodoxe ale Moldovei si Bucovinei. Stând tăcută în umbra adâncă a Mănăstirii Văratec, genunchii mei s-au îndoit instinctiv si m-am trezit îngenuncheată pe acel pământ binecuvântat. Pe obraji îmi curgeau lacrimile. După încă cinci zile, totul în mine a început să se schimbe. Stând în fata icoanelor Maicii Domnului, vechi de secole, am vărsat lacrimi care erau în mine de zeci de ani. Niciodată nu mai plânsesem. Nici nu ştiam că pot plânge… Simţeam cum mi se frânge coşul pieptului ori de câte ori căutam să pătrund înţelesul acelor mănăstiri pictate; inima mea îşi depăşea limitele, revărsându-se în afară. Pricina era puterea învăţăturilor lui Hristos revelate în frescele care acopereau fiecare centimetru pătrat din peretii bisericilor, atât în interior, cât si în exterior. Si mi-a fost dat să înteleg! Nu teatrul era ceea ce căutam, ci acel ceva din care arta sacră nu-i decât o răsfrângere: învătăturile originare ale lui Hristos, ale Dumnezeului Cel Viu, intacte, chiar în epoca noastră coruptă; acestea erau cele către care fusesem adusă, în liniste si scăldată de rugăciunile reverberate ale miilor si miilor de fiinte care îsi închinaseră – şi continuau să-si închine – vieţile lor acestei înalte chemări care este trăirea monastică, am fost primită înapoi, în turmă, cu prisos de bucurie. Călătoria mea era totusi departe de a fi împlinită. Fusesem doar pusă pe cale. A trebuit s-o iau ca pe un dar binecuvântat.
M-am întors, de atunci, de două ori în România: prima oară, ca să-mi botez ortodox fiica, avându-i ca nasi pe Beatrice si Claudiu; a doua oară, mai recent, cu fiul meu, care si el a ales să se convertească şi să se boteze ortodox. Acum eu sunt ortodoxă si am fost binecuvântată să-mi găsesc o biserică adevărată în New York – casă pentru familia mea – având un călugăr român de la Putna, preotul fiind el însusi de sânge românesc şi cu mulţi enoriaşi români, în recenta călătorie a preotilor bisericii noastre în România, s-au legat frumoase prietenii cu numeroşi monahi români. De asemenea, în vizita pe care eu si fiul meu am făcut-o, am fost primiţi cu multă căldură, generozitate si dragoste de către călugării si călugăriţele cu care am avut prilejul să ne întâlnim.
Sunt multe căi prin care noi, americanii, am putea răspunde dragostei lui Dumnezeu, căi ce ne-au fost constant arătate, prin intermediul celor care si-au dedicat lucrarea lor de o viată auto-purificării şi ajutorării altor fiinţe umane. Desigur, le-ar fi şi lor de ajutor dacă noi am deveni conştienţi şi recunoscători faţă de neprecupetita lor strădanie în slujba lui Dumnezeu si a semenilor, fiind noi înşine inclusi în această strădanie. Monahii români au fost profund impresionati auzind cum credinta ortodoxă devine cunoscută multor neortodocsi din America. Ei au fost si mai surprinsi să afle că unii dintre noi doresc din toată inima să-i ajute în lucrarea duhovnicească desfăsurată în mănăstirile din România. Desigur, rugăciunile noastre pentru ei le sunt folositoare. Avem si noi multe daruri spirituale, pe care le-am putea împărtăsi cu această “lume veche”, care are atâtea să ne învete.
Dumnezeul meu, dă-mi urechi ca să-Ţi ascult chemarea, de oriunde mă aflu si oriunde mă îndrept!
(în româneste de Pr. Gheorghe Calciu, din Occidentali convertiţi la Ortodoxie)
Acest fragment este extras din cartea “Homo americanus. O radiografie ortodoxã”, de Pr. Ghe. Calciu, apãrutã la Editura Christiana, 2007.
“Textul de mai jos l-am expediat în traducere unor publicaţii din ţarã încã din 1997. Pe d-na McCann am întâlnit-o la o bisericã rusã din New York, unde preotul este de origine românã (origine pe care şi-o descoperã acum cu bucurie spiritualã) şi unde duhul Ortodoxiei româneşti este astãzi cu mult mai prezent decât cel al Ortodoxiei ruse. (Pr. Gh. Calciu)
