Industria Holocaustului

de Norman Finkelstein

Norman Finkelstein este profesor de teorie politica la City University of New York. Articolul de mai sus, aparut in prestigioasa publicatie britanica “Index on cenzorship”, nr. 2, anul 2000, anunta noua sa carte “Industria Holocaustului”. Intre timp cartea a aparut si s-a bucurat de mare succes, fiind editata si in Romania prin stradaniile Editurii Antet.

ISTORICUL britanic David Irving afirma ca industria evreiasca a Holocaustului isi reduce la tacere criticii printr-o combinatie de terorism intelectual si santaj moral; pentru a dovedi asta i-a adus in tribunal pe unii dintre oponentii sai. Se pare ca Irving ar putea avea cateva argumente convingatoare.

“Constiinta Holocaustului”, observa scriitorul israelian Boas Evron, “este in realitate o indoctrinare propagandistica oficiala, o masinarie agitatorica producatoare de lozinci si o viziune falsa asupra lumii, al carui tel nu e nicidecum intelegerea trecutului, ci manipularea prezentului”.

Doua dogme centrale sprijina schelaria Holocaustului: zisul Holocaust marcheaza un eveniment istoric in mod categoric unic si punctul culminant al urii goimii impotriva evreilor. Cu toate ca au devenit pilonii literaturii Holocaustului, niciuna dintre aceste dogme nu figureaza in literatura stiintifica autentica despre Holocaustul nazist. Pe de alta parte, ele contureaza caracteristici importante ale iudaismului si sionismului.

“Dogma unicitatii Holocaustului” a devenit, potrivit lui Peter Novick, autorul lucrarii “Holocaustul in viata americana”, “axiomatica”, un “fetisism” si un “cult” in “discursul evreiesc oficial”. Nici o vorbire despre crima nu apare mai teribila decat prin uzul cuvintelor “Holocaust” si “genocid” pentru a descrie alte catastrofe. Intr-un eseu care face lumina, istoricul David Stannard ridiculizeaza mica industrie a hagiografilor Holocaustului “care se bat pentru unicitatea experientei evreiesti cu toata energia si ingenuitatea teologilor habotnici”.

Dogma unicitatii e lipsita de sens. Fiecare eveniment istoric este unic, fie si doar prin coordonatele spatiale si temporale; fiecare eveniment istoric prezinta trasaturi distincte ca si trasaturi comune cu alte evenimente istorice. Anomalia Holocaustului consta in faptul ca unicitatea sa este tinuta mortis drept cruciala. Se poate pune intrebarea: ce alt eveniment istoric este incadrat in mare masura pentru categorica sa unicitate? In mod tipic, caracteristicile distinctive ale Holocaustului sunt izolate in ideea de a plasa evenimentul intr-o categorie aparte. Novick scoate din discutie aceasta tehnica de masluire, considerand-o “prestidigitatie intelectuala”, de natura “sa atraga dupa sine separarea deliberata a una sau mai multe trasaturi distincte ale evenimentului si trivializarea sau ascunderea sub pres a trasaturilor pe care evenimentul respectiv le are in comun cu altele, cu care poate fi comparat”.

Toti scriitorii Holocaustului sunt de acord ca acesta e unic, dar putini, dac-or fi si aceia, explica la fel de ce. De fiecare data cand un argument pentru unicitatea Holocaustului e respins empiric, se aduce unul nou in loc. Rezultatul, potrivit lui Jean-Michel Chaumont, este o multime de argumente care se bat cap in cap: “Nu se acumuleaza cunoastere. Mai degraba, pentru a intari argumentul precedent, fiecare nou argument pleaca de la zero”. Cu alte cuvinte, unicitatea e un dat in cadrul Holocaustului; a o dovedi reprezinta sarcina acceptata, a o contrazice e totuna cu refuzul Holocaustului. Poate ca problema tine de premiza, nu de demonstratie. Si chiar daca Holocaustul ar fi unic, care-i diferenta? Cum se va modifica intelegerea noastra daca Holocaustul ar fi nu primul, ci al patrulea sau al cincilea dintr-un sir de dezastre comparabile?

Cea mai recenta intrare in catalogul jaloanelor pentru unicitatea Holocaustului este lucrarea lui Stephen Katz “Holocaustul in context istoric”. Citand aproape 5.000 de titluri in primul dintre volumele unui studiu-trilogie, Katz trece in revista intreaga istorie a umanitatii pentru a dovedi ca Holocaustul este fenomenologic unic in virtutea faptului ca niciodata pana atunci un stat nu a statuat, ca o chestiune de principiu intentional si politica la zi, anihilarea fizica a fiecarui barbat, femeie sau copil apartinand unui anume popor. Argumentul sau este ca un eveniment istoric continand o trasatura distincta este un eveniment istoric distinct.

Un fir de par separa clamarea unicitatii Holocaustului de pretentia ca Holocaustul nu poate fi inteles rational. Devreme ce Holocaustul nu are precedent in istorie, trebuie ca sta deasupra acesteia si, prin urmare, nu poate fi priceput prin intermediul istoriei: este unic pentru ca e inexplicabil si este inexplicabil pentru ca e unic.

Cel mai antrenat furnizor de astfel de mistificari, denumite de Novick “sacralizarea Holocaustului”, este Elie Wiesel. Pentru Wiesel, observa Novick, Holocaustul este efectiv o “religie a misterului”: “duce in intuneric”, “neaga toate raspunsurile”, “se situeaza in afara, daca nu dincolo de istorie”, “sfideaza atat cunoasterea cat si descrierea”, “nu poate fi explicat, nici vizualizat”, “nu poate fi inteles sau transmis in veci”, marcheaza “o destructie a istoriei si o mutatie la scara cosmica”. Numai preotul-supravietuitor (citeste Wiesel) e calificat sa-i oficieze misterul. “Orice supravietuitor”, e de parere Wiesel, “are mai mult de spus decat toti istoricii la un loc despre ce s-a intamplat”. Si totusi, misterul Holocaustului, se confeseaza Wiesel, este “noncomunicabil”. “Nici macar nu putem discuta despre el”.

Intelegerea rationala a Holocaustului inseamna refuzul lui [1, nota A.M.], de vreme ce ratiunea respinge unicitatea si misterul Holocaustului. A desacraliza sau a demistifica Holocaustul este, dupa Wiesel, o forma subtila de antisemitism. A compara Holocaustul cu suferintele altora constituie “o tradare totala a istoriei evreiesti”. Cu cativa ani in urma, “articolul-gogoasa” de pe pagina intai a unui tabloid newyorkez era titrat “Michael Jackson, alti 60 de milioane, mor intr-un Holocaust nuclear”. In pagina de scrisori a tabloidului a aparut un protest manios al lui Wiesel: Cum indraznesc oamenii sa se refere la ce s-a intamplat ieri ca la un Holocaust? A existat un singur Holocaust. Consensul stiintific enunta ca dezbaterea asupra unicitatii Holocaustului e sterila. A reclama unicitatea Holocaustului a devenit o forma de terorism intelectual.

Un subtext al pretentiei de unicitate a Holocaustului este unicitatea raului din el. Oricat de teribile, suferintele altora pur si simplu nu sufera comparatie. Cei care sustin unicitatea Holocaustului se delimiteaza de obicei de aceasta implicatie, dar Novick scoate din discutie, pe buna dreptate, asemenea sovaieli ca deloc nevinovate. Pretentia ca asertiunea cu privire la unicitatea Holocaustului nu este o forma de comparatie ofensatoare produce sistematic duplicitate… Chiar crede cineva ca pretentia de unicitate e altceva decat a pretinde preeminenta?

Aici actioneaza un alt factor. Clamarea unicitatii Holocaustului e o forma de a clama unicitatea evreiasca. Nu suferintele evreilor, ci faptul ca evreii sunt cei care au suferit este ceea ce face Holocaustul unic: Holocaustul este special, deoarece evreii sunt speciali. Astfel, Ismar Schorsch, cancelar al Seminarului Teologic Evreiesc, ridiculizeaza proclamarea unicitatii Holocaustului ca o dezgustatoare versiune seculara a “poporului ales”.

Pentru seful Ligii Antidefaimare (ADL), Abraham Foxman, Holocaustul nu a fost un simplu exemplu de genocid, ci “un atentat aproape reusit asupra vietii copiilor alesi ai lui Dumnezeu si, astfel, asupra lui Dumnezeu insusi”. Iar vehementa lui Elie Wiesel in a sustine unicitatea Holocaustului nu e cu nimic mai mica atunci cand e vorba de unicitatea evreilor: “Totul cu privire la noi e diferit”.

Dogma Holocaustului despre ura goilor valideaza de asemenea dogma unicitatii. Daca Holocaustul marcheaza climaxul urii milenare impotriva evreilor, persecutarea neevreilor in Holocaust a fost pur si simplu accidentala, iar persecutarea neevreilor in istorie pur si simplu episodica. Din orice punct de vedere, suferinta evreilor in vremea Holocaustului a fost unica.

Plasata in cadrul Holocaustului, multa din literatura despre solutia finala a lui Hitler este lipsita de valoare stiintifica. Prima facatura majora cu privire la Holocaust a fost “Pasarea pictata”, a emigrantului polonez Jerzy Kosinski. “Cartea a fost scrisa in engleza”, explica Kosinski, “astfel incat am putut scrie fara pasiune, liber de conotatiile emotionale pe care le contine limba materna”. De fapt, oricare ar fi partile pe care le-a conceput el intr-adevar (o chestiune inca nerezolvata), ele au fost scrise in poloneza. Cartea da impresia a fi autobiografia unui copil solitar care hoinareste prin Polonia rurala in timpul celui de-al doilea razboi mondial. Motivul cartii il constituie torturile sexuale sadice comise de taranimea poloneza. Cititorii cartii in manuscris au calificat-o drept “o pornografie a violentei” si “un produs al unei minti obsedate de violenta sadomaso”. Cartea ii descrie pe taranii polonezi printre care a trait autorul ca pe niste antisemiti virulenti. “Bateti-i pe evrei”, zeflemisesc ei cu cruzime, “bateti-i pe bastarzi”. De fapt, taranii polonezi au gazduit familia Kosinski, perfect constienti de faptul ca sunt evrei si de consecintele infricosatoare pe care le-ar avea ei insisi de suportat daca acestia ar fi prinsi.

Kosinski a inventat majoritatea episoadelor patologice pe care le nareaza. In New York Times Book Rewiew, Wiesel aclama “Pasarea pictata” ca “una dintre cele mai bune puneri sub acuzare a erei naziste, scrisa cu profunda sinceritate si sensibilitate”. Mai tarziu, Cynthia Ozick declara ca ea a recunoscut imediat autenticitatea lui Kosinski ca “evreu supravietuitor si martor al Holocaustului”. Mult dupa ce Kosinski a fost demascat ca un desavarsit sarlatan literar, Wiesel a continuat sa ingramadeasca laude asupra acestei “remarcabile lucrari”. Best seller si castigatoare de premii, tradusa in numeroase limbi, lectura obligatorie la scoala, “Pasarea pictata” a devenit un text clasic despre Holocaust. Demascat finalmente de un saptamanal de investigatii, Kosinski a fost totusi aparat cu incapatanare de New York Times, care l-a dat drept victima a unui complot comunist.

Spre cinstea lui, pe Kosinski l-a incercat un soi de cainta pe patul de moarte. In cei cativa ani dintre demascarea si sinuciderea lui, el a deplans excluderea victimelor neevrei din Holocaust. Multi evrei nord-americani tind sa perceapa Shoah-ul ca pe un dezastru exclusiv evreiesc… Dar cel putin jumatate din populatia romanes a lumii (pe nedrept numiti tigani), circa 2,5 milioane polonezi catolici, milioane de cetateni sovietici si de alte nationalitati au cazut de asemenea victime genocidului. El si-a aratat recunostinta fata de bravura polonezilor care l-au adapostit in vremea Holocaustului, in ciuda aspectului sau semit. Intrebat cu tafna, la o conferinta despre Holocaust, ce au facut polonezii ca sa-i salveze pe evrei, Kosinski a replicat: “Ce-au facut evreii ca sa-i salveze pe polonezi?”

Cea mai recenta frauda, cartea lui Binjamin Wilkomirski “Fragmente”, imprumuta in mod promiscuu din kitschul “Pasarea pictata”. Ca si Kosinski, Wilkomirski se infatiseaza pe sine ca un copil supravietuitor solitar care cade in mutenie, sfarseste intr-un orfelinat, afland intr-un tarziu ca este evreu. Ca si in “Pasarea pictata”, conceptul narativ principal este vorbirea simpla, eliptica a unui copil naiv, tip de discurs care permite incadrari temporale vagi si nume de locuri aproximative. Ca in “Pasarea pictata”, fiecare capitol din “Fragmente” culmineaza intr-o orgie de violente. Kosinski defineste “Pasarea pictata” ca dezghetul lent al mintii”, Wilkomirski defineste “Fragmente” ca “memorie recuperata”. Este arhetipul memoriilor despre Holocaust. Fiecare gardian de lagar este un monstru dement, sadic, care se ocupa entuziast cu sfaramarea capetelor de copii evrei nou-nascuti. Memoriile clasice despre lagarele naziste concureaza insa cu marturiile supravietuitoarei de la Auschwitz, dr. Ella Lingens-Reiner: “Au fost doar cativa sadici. Nu mai mult de cinci sau zece la suta”. Totusi, sadismul german atotcuprinzator apare proeminent in literatura Holocaustului.

Singularitatea “Fragmentelor” consta in descrierea vietii nu din timpul Holocaustului, ci de dupa acesta. Adoptat de o familie elvetiana, micul Binjamin indura mari incercari. El este captiv intr-o lume a celor care neaga Holocaustul. “Uita - e un vis urat”, scanceste mama lui. “A fost doar un vis urat… Nu trebuie sa te mai gandesti la el”. “Aici, in aceasta tara”, spune Binjamin manios, “toata lumea o tine intruna ca trebuie sa uit si ca, de fapt, nu s-a intamplat niciodata, doar am visat. Dar stiu cu totii foarte bine despre ce e vorba!”

Ajuns la disperare, Binjamin atinge o adevarata epifanie a Holocaustului. Lagarul e tot acolo - doar ca e ascuns si bine deghizat. “Si-au scos uniformele si s-au imbracat in haine frumoase, ca sa nu poata fi recunoscuti… Dar da-le cel mai mic semn ca s-ar putea, ca e posibil, sa fii evreu, si o sa simti imediat: sunt aceiasi oameni, cu siguranta. Sunt cei care pot sa ucida, chiar fara uniforma.”

Tradus intr-o duzina de limbi, castigator al Premiului National pentru Carte Evreiasca, al premiului Jewish Quarterly si Prix de Mémoire de la Shoah, “Fragmente” cunoaste o larga recunoastere ca un clasic al literaturii Holocaustului. Star al documentarelor, conducator de conferinte si seminarii pe tema Holocaustului, strangator de fonduri pentru Muzeul Memorial al Holocaustului, Wilkomirski a devenit repede o figura de poster Holocaust.

Numind “Fragmente” o “micuta capodopera”, Daniel Goldhagen, autorul controversatei aparitii din 1996, “Executorii vointei lui Hitler”, a fost principalul aparator academic al lui Wilkomirski. Istorici recunoscuti, ca Raul Hilberg, au calificat de la bun inceput “Fragmente” ca o frauda. Wilkomirski a stat tot timpul razboiului in Elvetia. Omul nici macar nu e evreu. Dar Israel Gutman, fost detinut la Auschwitz, in prezent director al institutului Yad Vashem si lector pe teme de Holocaust la Hebrew University, spune ca nu e atat de important daca “Fragmente” e sau nu o frauda. Wilkomirski a scris o povestire pe care a trait-o profund: “asta e sigur… El nu e o facatura. E un om care isi traieste povestirea in adancul sufletului. Durerea e autentica”.

Publicatia The New Yorker si-a intitulat dezvaluirea privind frauda lui Wilkomirski “Furand Holocaustul”. Ieri, Wilkomirski era sarbatorit pentru povestile sale despre rautatea goilor, azi, el este blamat ca inca un goi rau. Intotdeauna greseala e a goiului. Intr-adevar, Wilkomirski si-a fabricat trecutul sau in Holocaust, dar un adevar mai cuprinzator e ca industria Holocaustului l-a fabricat pe Wilkomirski: el era un supravietuitor al Holocaustului care abia astepta sa fie descoperit.

Exista si o literatura secundara despre Holocaust. Novick il descrie corect pe Yehuda Bauer, lector la Hebrew University si director la Yad Vashem, ca pe un “mare savant israelian al Holocaustului”. El citeaza un articol al lui Bauer pentru a combate teza lui Goldhagen cu privire la complicitatea germanilor in problema solutiei finale a lui Hitler: “Evreii au fost ucisi de oameni care, intr-o mare masura, nu-i urau de fapt… Germanii n-aveau nevoie sa-i urasca pe evrei ca sa-i ucida”. Insa, intr-o recenzie a cartii lui Goldhagen, Bauer sustine exact contrariul: “Cele mai radicale tipuri de atitudine criminala erau dominante de la sfarsitul anilor ‘30. De la izbucnirea razboiului, marea majoritate a germanilor s-a identificat cu regimul si politicile lui antisemite in asemenea masura incat era usor sa recrutezi ucigasi”. Intrebat in legatura cu aceasta discrepanta, Bauer a replicat: “Nu vad nici o contradictie”.

La inceputul nefericitei invadari a Libanului de catre Israel in 1982, in vreme ce lozincile propagandei israeliene oficiale suportau atacul ucigator al “noilor istorici” ai Israelului (Index 3/1995), apologetii cautau sa-i vopseasca pe arabi cu ceva nazism. Istoricul Bernard Lewis a dedicat un intreg capitol al scurtei sale istorii a antisemitismului si trei pagini intregi din “Scurta istorie a ultimilor 2.000 de ani in Orientul Mijlociu” nazismului arab. Redactorul literar al lui New Republic, Leon Wieseltier, pretindea ca palestinienii, sau multi dintre ei, erau “micile ajutoare ale lui Hitler in Orientul Mijlociu”. Potrivit lui Novick, politica Orientului Mijlociu nu mai e un catalizator de prima marime al industriei Holocaustului. El citeaza o declaratie a presedintelui ligii Antidefaimare, Foxman, care deplange “folosirea imageriei Holocaustului” in contextul conflictului arabo-israelian.

Cea mai recenta extravaganta legata de Holocaust este “Executorii vointei lui Hitler” (Executioner inseamna si calau, si executor testamentar - n. trad.). Fiecare publicatie importanta de opinie a tiparit una sau mai multe recenzii in cateva saptamani de la aparitia cartii. The New York Times a publicat mai multe note, aclamand cartea lui Goldhagen ca “una dintre acele putine lucrari noi care merita titlul de piatra de hotar”. Cu vanzari de jumatate de milion de exemplare si selectionata pentru traducere in 13 limbi, magazinul Time saluta “Executorii vointei lui Hitler” ca “volumul cel mai discutat” si a doua carte non fiction din topul anului.

Atragand atentia asupra “remarcabilei cercetari” si bogatiei de dovezi… “cu suportul covarsitor al documentelor si faptelor”, Wiesel trambiteaza cartea ca fiind “o contributie cutremuratoare la intelegerea si predarea Holocaustului”. Gutman o lauda pentru ca “ridica in mod limpede noi intrebari fundamentale” pe care paradigma “stiintei Holocaustului” le ignora. Nominalizat pentru catedra de Holocaust de la Harvard, comparat cu Wiesel in media nationale, Goldhagen a devenit repede o omniprezenta pe circuitul Holocaustului.

Teza centrala a cartii lui Goldhagen este dogma standard a Holocaustului: manat de o ura patologica, poporul german a inhatat oportunitatea de a omori evrei, pe care le-a oferit-o Hitler. Desi deghizat intr-un studiu academic, “Executorii vointei lui Hitler” nu e mai mult decat un compendiu de violenta sadica.

In ciuda agitatiei, nu exista dovezi, spune Novick, ca “negatorii Holocaustului” exercita cea mai mica influenta in USA. Intr-adevar, dat fiind nonsensul batut in piua zilnic de industria Holocaustului, e de mirare ca sunt atat de putini sceptici. Motivul din spatele pretentiei ca ar exista un refuz larg raspandit al Holocaustului nu e greu de ghicit. Intr-o societate saturata cu Holocaust, cum altfel sa justifici mai multe muzee, carti, autobiografii, filme si programe decat prin invocarea gogoritei cu negarea Holocaustului? Astfel, ovationata carte a lui Debrah Lipstadt, “Respingand Holocaustul” ca si un sondaj contrafacut, inchipuind un refuz profund al Holocaustului, au fost lansate pe piata la deschiderea Muzeului Holocaustului din Washington.

“Respingand Holocaustul” este o versiune actualizata a brosurilor despre “noul antisemitism”. Pentru a proba largul refuz al Holocaustului, Lipstadt citeaza articole ale - cu cuvintele lui Novick - “unor indivizi sariti de pe fix sau inadaptati”. Piesa ei de rezistenta e Arthur Butz, protagonistul capitolului “Intrand in curentul principal”. Butz, care preda inginerie electrica la Northwestern University, si-a publicat cartea, “Sarlatania secolului 20″, la o editura de ticniti; daca nu i-ar fi fost pe plac lui Lipstadt, n-auzea nimeni de el.

Singurul negator autentic de anvergura al Holocaustului este Bernard Lewis. Un tribunal francez l-a si condamnat pe Lewis pentru negarea genocidului. Dar era vorba de genocidul impotriva armenilor si Lewis este pro-Israel. Aceasta negare de holocaust nu a starnit reactii adverse in USA; faptul ca Turcia este un aliat al Israelului era o circumstanta ulterior obositoare. Mentionarea genocidului impotriva armenilor este, prin urmare, tabu. Wiesel, profesorul Dershowitz de la Harvard Law School si Rabbi Arthur Hertzberg s-au retras de la o conferinta internationala asupra genocidului, desfasurata la Tel Aviv, deoarece sponsorii, in ciuda recomandarii guvernului, au inclus sesiuni dedicate cazului armenilor. La porunca Israelului, Consiliul Holocaustului din USA a sters virtualmente mentionarea armenilor in Muzeul Holocaustului din Washington. Lobby-ul evreiesc din Congres a blocat initiativa unei zile de comemorare pentru genocidul impotriva armenilor.

A pune sub semnul intrebarii marturia unui supravietuitor, a denunta rolul colaboratorilor evrei, a sugera ca germanii au suferit in timpul bombardarii Dresdei sau ca au mai comis si alte state in afara de Germania crime de razboi reprezinta, potrivit lui Lipstadt, dovezi ale negarii Holocaustului. Dar “forma cea mai insidioasa” a negarii Holocaustului, sugereaza ea, este “echivalenta imorala”: adica, respingerea unicitatii Holocaustului.

Acest argument are implicatii uimitoare. Goldhagen afirma ca “faptele savarsite de sarbi in Kosovo sunt, in esenta, diferite de cele ale nazistilor germani doar ca scara”. Prin urmare, Goldhagen se transforma “in esenta”, intr-un negator al Holocaustului. In spectrul politic israelian s-au gasit comentatori care sa compare “faptele” Serbiei in Kosovo cu “faptele” Israelului in 1948 impotriva palestinienilor. Tinand seama de cele spuse de Goldhagen, rezulta ca Israel a comis un holocaust. Nici macar palestinienii nu au ajuns sa pretinda atat de mult…

Editorii de ziare fac dovada unei “justificari fragile”, in viziunea lui Lipstadt, daca tiparesc o negare a Holocaustului “intr-un loc nesemnificativ din ziar, potrivit propriei lor evaluari, cum ca asa ceva e lipsit de relevanta si substanta”. Dar nu toata literatura revizionista e lipsita de orice valoare. Lipstadt il califica pe istoricul britanic David Irving “unul dintre cei mai periculosi purtatori de cuvant pentru negatorii Holocaustului”, cu toate ca Irving a adus de asemenea insemnate contributii la explicarea nazismului. Si Arno Mayer, in importantul sau studiu privind Holocaustul nazist, la fel ca si Raul Hilberg, citeaza articole care resping Holocaustul.

“Chiar daca intreaga lume e in partea cea dreapta”, scrie J. S. Mill in eseul sau “Despre libertate”, “e intotdeauna probabil ca dizidentii au ceva important de auzit sa-si spuna lor insile, si ca adevarul va pierde ceva prin tacerea lor”.

Traducere de Cristian Tudor Popescu. Articolul a aparut in “Adevarul literar si artistic”, nr. 517.

[1] Nota A.M.: Aceasta, intr-o epoca in care credinta in Dumnezeu este ridiculizata de multi pentru ca “nu poate fi explicata rational”! Holocaustul este asadar superior credintei in Dumnezeu, in cazul sau se permite “misterul”!