Aproape de mănăstirile din nordul Moldovei au fost şi încă au mai rămas călugări şi sihaştrii de la care poţi învăţa foarte multe lucruri despre felul în care este bine să ai grijă de suflet.
Se ştie că, în Moldova, sînt cele mai multe mănăstiri, unele foarte vechi şi mulţi preoţi duhovnici în vîrstă. Nu toţi aceşti preoţi duhovnici sînt "faimoşi", deoarece nu toată lumea îi cunoaşte, lor nefăcîndu‑le nimeni "publicitate". De aceşti povăţuitori se aude din vorbă în vorbă, aşa cum şi învăţăturile lui Iisus s-au auzit prin viu grai de la apostoli, apoi de la ucenicii acestora.
Aşa am auzit şi eu de un monah care ştie să vorbească omului direct în inima acestuia, ştie să aline orice suflet aflat în suferinţă. Acest monah are peste 80 de ani şi îl cheamă Proclu, nume dat atunci cînd a intrat în călugărie. Locul unde poate fi găsit este "Aicea stau!!!", aşa cum îi place lui să spună, pe undeva în apropiere de Piatra Neamţ, la capătul unui sat numit Magazia Crăcăoani. În acest loc a stat fratele Proclu timp de mai bine de 50 de ani, rugîndu‑se pentru oamenii din lume şi plîngîndu‑şi păcatele. Pentru a ţi se deschide uşa de la coliba lui trebuie să tragi de o sfoară care, la capătul celălalt, are un clopoţel ce anunţă că este cineva la poartă. Acest model de avertizare îl putem găsi în Pateric, la Sfinţii Părinţi care trăiau în pustie, în peşteri.
De cum îl vezi pe fratele Proclu, inima îţi este înduioşată de bucuria cu care te primeşte la el în colibă. Vorbele sale, în cel mai simplu, cald şi popular grai moldovenesc, îţi merg la inimă. Îţi spune exact cuvintele pe care ai tu nevoie să le auzi ca să simţi cum ţi se linişteşte sufletul şi luminează mintea.
Cît a trăit singur, departe de oameni, timp de mai bine de jumătate de secol, fratele Proclu s-a întîlnit şi a aflat despre alţi zeci de pustnici. El însuşi afirmă că a întîlnit, s‑a spovedit şi chiar a învăţat despre viaţa duhovnicească de la pustnici. Chiar dacă nu este aşa cunoscut cum sînt alţi mari duhovnici cu carte, fratele Proclu este ştiut, aşa cum spune el, "fără voie, prin vorbele oamenilor". De ce fără voia sa? Pentru că el vrea să stea singur, să‑şi poată plînge păcatele sale, dar dacă oamenii îl vizitează el nu vrea să‑i supere şi să nu-i primească, pentru că nu vrea să mînie pe Dumnenzeu.
Fratele Proclu are peste 80 de ani. Toată viaţa a trăit-o în rugăciune şi… lacrimi de credinţă. De mic i-a plăcut viaţa de pustnic şi i-a mai plăcut, zice el, mai ales, că a învăţat de la alţi pustnici din munţi cum să "stea de vorbă cu Dumnezeu".
- Părinte, mai există astăzi mari duhovnici care trăiesc retraşi din lume, numai în rugăciune, fără ca nimeni să-i ştie?
- Sînt cam puţini. Sînt o parte care mai cresc acum şi pînă ce cresc nu mă pot rezema, că ei cresc. Cum să‑i căutaţi? Eu vă dau un sfat, să vă rugaţi aşa: "Doamne luminează-mi mintea ca să aflu calea cea dreaptă!". Şi atunci Duhul Sfînt îţi descoperă la ce duhovnic să ajungi, iar cînd te duci la el te ajută prin el Duhul Sfînt. Dacă nu ai evlavie la duhovnic, Duhul Sfînt nu te ajută.
- Ce ar trebui să facă creştinul dacă îi este ruşine de unele păcate la spovedanie şi nu le spune preotului duhovnic?
- Să le scrie pe o hîrtie şi atunci o să poată să le spună. Dacă nu le scrii, nu le poţi spune pentru că vrăjmaşul sufletelor aduce altceva în minte…
- Cum poate rezista un duhovnic la ascultarea atîtor păcate?
- Duhovnicul care se sminteşte de păcatele cuiva încă trebuie să mai crească. Un duhovnic nu are voie să se smintească, oricît de mari ar fi păcatele ascultate de la oamenii care ajung la el. Căci acela care se sminteşte nu e bun de duhovnic. Duhovnicul trebuie să fie ca o mamă şi mai puţin ca tată, ca să aibă milă. Mai sînt şi azi pustnici dar foarte puţini. Îi ţine Dumnezeu pentru că nu au nici o legătură cu lumea. Odată, un preot le-a spus unor călugări pustnici în Biserică: "părinţilor şi fraţilor, să ştiţi că adevărata pustie a mai rămas chilia şi inima, că în inimă şi în chilie nu ştie nimeni cum te rogi". Oriunde te‑ai duce în altă parte ai ispita locului…
- Există preoţi duhovnici clarvăzători cu Duhul?
- Există doar în măsura în care Duhul Sfînt le descoperă anumite viziuni şi nu că aşa se intitulează ei…
- Este bine să se zică despre un călugăr sau despre un preot duhovnic că este clarvăzător cu Duhul?
- Nu! La mine a venit o maşină mare cu lume şi i‑am trimis pe toţi la Biserică, pentru că eu nu fac Sfînta Liturghie şi trebuie să trăiesc o viaţă singuratică. Eu pot doar să vă dau cîte un sfat şi doar atît. Şi atunci, unul din maşină m‑a întrebat: "părinte, spune drept, ce zici, cînd moare tata?". I‑am zis că atunci cînd vrea Dumnezeu! Şi nu m-a lăsat deloc, sa‑i spun şi iar să-i spun… Eu am văzut cam ce au ei în cap, precum că aş fi văzător cu duhul. Nu este adevărat, căci Duhul Sfînt descoperă cînd vrea şi cui vrea Dumnezeu. Eu la locul ăsta, în munte, stau pentru că sînt bolnav, bătrîn şi nu am nevoie să‑mi spună cineva vorbe din astea. Dar nu, nu l‑am ocărît, ca să nu supăr pe Dumnezeu! Şi cînd am văzut că tot insistă, i‑am spus că tatăl său va muri atunci cînd nu a mai visa nimica. Alţii mă întreabă că aşa au auzit ei, că eu deschid cartea. Eu deschid cartea doar cînd mă rog… Un om a vrut să-i spun viitorul lui. Nu, eu nu umblu cu din astea. La părintele la care m‑am mărturisit eu, mi‑a zis că trebuie să‑mi plîng păcatele mele şi să mă rog aşa: "Doamne, nu‑mi da nici un dar, dă‑mi darul acesta să‑mi pot plînge păcatele mele, căci aşa nu am să mai fac altele şi, dacă nu le plîng, fără să vreau fac păcate mai mari decît cele care au fost!". Au fost oameni cu viaţă sfîntă care mi-au zis să mă rog la Dumnezeu să nu‑mi dea nici un dar, că dacă îmi dă vreun dar nu mai am vreme a mă ruga. Şi cât pot să mă rog, trebuie să mă rog şi pentru toţi cei care au nevoie de rugăciune. Eu îndemn pe toţi să meargă la preoţii Bisericii, că acolo este cine să‑i mărturisească, să le facă moliftă şi Sfîntul Maslu…
- De cît timp staţi aici, în munte?
- De cînd cu decretu’, de prin ’50, de cînd s-a făcut colectivul. Cît am putut m‑am dus la mănăstire, la ascultare, la treabă şi cînd nu am mai putut m‑am dus numai la biserică. Acuma mă dor picioarele, sînt bolnav şi stau pe loc.
- Înainte să vă hotărîţi să rămîneţi sigur, ce aţi făcut? Este adevărat că aveţi darul acesta, de a sta singur, de mic copil?
- De mic m‑am dus în Mănăstirea Sihăstria, de pe la 12 ani. Pe atunci l‑au făcut pe Părintele Cleopa stareţ. Am avut multă evlavie de la el, căci era un părinte cu viaţă sfîntă. Am stat şi la Mănăstirea Slatina, că a dat ordin Patriarhul ţării să fac viaţă de obşte. Acolo, Părintele Cleopa m-a luat ca un fel de ucenic dar am fost unul simplu tare, căci el avea ucenici mai mulţi, care cunoşteau şi carte. Eu l‑am avut pe Părintele Cleopa ca pe o mamă şi m‑am simţit ca într‑un colţ de rai cît a fost el ca stareţ. Era o dragoste mare între călugări atunci însă cînd au venit comuniştii au băgat zîzanie printre călugări şi i-au învrăjbit. Dorinţa mea dintotdeauna a fost şi este să stau singur şi să‑mi plîng păcatele. Trăind printre lume pot greşi, iar pe măsură ce am linişte pot cugeta la veşnicie.
`
