| CUPRINS
Prefaţă |
|
Motto
Ar trebui să înceteze fabricarea de legende în jurul Mossad-ului. Noi doar am muncit mai mult şi am strâns mai multe informaţii decât alţii. Nici o altă ţară din lume nu a avut o atât de presantă nevoie de un serviciu secret eficient. Pentru noi este o problemă de supravieţuire.ISSER HAREL
MOSSAD-ul este unul dintre cele mai faimoase servicii secrete (de Informaţii sau spionaj) din lume. Exegeţii îl consideră ca pe un nou venit în spionajul modern în care, rapid, a urcat în ierarhia calităţii până la nivelul de vârf, reprezentat de serviciile american (CIA), sovietic (KGB), francez (SDECE) şi britanic (MI5), acolo unde n-a mai ajuns decât “Serviciul Secret Chinez” (“Direcţia pentru probleme sociale” plus “Direcţia de informaţii militare”, si cunoscute în bloc sub denumirea occidentală de cod – Fenixul Roşu).
Evreilor le place să considere că originile MOSSAD-ului se află în timpul exodului lor din Egipt, acum 3.300 de ani. Moise, spune Tora, a ales câte un tânăr din cele 12 triburi şi i-a trimis în Ţara Făgăduinţei (Canaan – Palestina – Israel) să afle ce bogăţii sunt acolo, ce forţe de apărare au filistenii, cum s-ar putea pătrunde în oraşele fortificate. Printre strămoşii biblici ai agenţilor MOSSAD se afla şi frumoasa Judith care a pătruns în tabăra şi cortul generalului asirian Holofern, căruia i-a tăiat capul cu propria-i sabie (poate prin anii 350 î.e.n.).
Dincolo de mitologie, la originea MOSSAD-ului se află “Sherut Yediot” – Serviciul de informaţii al Agenţiei evreieşti din Palestina (1929-1940), transformat în 1940 în Sherut ha Yediot ha-Artzit – Serviciul naţional de informaţii, pe scurt SHAI, însărcinat cu interogarea evreilor care, din toata lumea veneau în Palestina. SHAI a obţinut succese însemnate infiltrând oameni în serviciile Administraţiei britanice a Palestinei, vârful său de activitate fiind considerat depistarea în 1948 a unei mari tranzacţii de arme între Cehoslovacia si Siria si, mai ales, capturarea vasului care transporta acele arme, ceea ce a dublat forţa de foc a evreilor în primul lor război cu arabii.
După naşterea statului Israel, în anii 1949-1952, primul ministru David Ben Gurion a creat sistemul actual al serviciilor secrete israeliene, pornind de la principiile supravieţuirii statului evreu într-un mediu arab ostil, combaterii unei intense activităţi interne de destabilizare, antistatale si antisociale, desfăşurată de palestinieni pe teritoriile controlate de Israel, urmăririi si pedepsirii criminalilor nazişti vinovaţi de holocaust si teroriştilor arabi, oriunde s-ar fi aflat ei pe glob, obţinerii unor înalte tehnologii militare puse sub embargo pentru statul evreu, cunoaşterii opiniilor guvernamentale si publice faţă de cauza poporului evreu atât în ţările duşmane cât şi în cele aliate, mai ales în S.U.A., şi sprijinirii comunităţilor evreieşti din Diaspora. Aşa s-au născut SHABACK – “Serviciul de securitate internă”, AMAN – “Serviciul de informaţii militare”, “Departamentul de cercetare şi documentare” al Ministerului de Externe, “Departamentul de Investigaţii” al Poliţiei israeliene şi, mai ales, “Institutul pentru operaţii speciale si culegere de informaţii” (ha-Mossad le-Modiin ule-Tafkidim Meyuhadim), pe scurt MOSSAD.
În ordinea de zi care anunţa crearea noii agenţii guvernamentale scria, între altele: “Pentru statul nostru, care de la înfiinţare a fost înconjurat de duşmani, serviciile secrete reprezintă prima linie de apărare. Deoarece suntem situaţi în inima Orientului Apropiat, unde schimbările violente şi instabilitatea sunt specifice, trebuie să învăţăm foarte bine cum aflam ce se întâmplă în jurul nostru”.
Până la a deveni, poate cel mai bun serviciu secret din lume, MOSSAD-ul a parcurs un drum dificil pe care jaloanele s-au numit: pregătire, studiu, analiză şi reanalizare, din nou pregătire şi în fine verificare înainte de executarea oricărei operaţii. Dintre toate serviciile secrete din lume, MOSSAD-ul este singurul care se consideră şi se autodefineşte ca “Institut”, adică un centru academic de spionaj care sub deviza “câştigă războiul prin cunoaştere şi isteţime!” oferă specialiştilor săi cea mai aspră dar si cea mai performantă şcoală de pregătire.
Candidaţii la statutul de ofiţer MOSSAD sunt recrutaţi întotdeauna dintre cei care, în serviciul militar regulat au avut rezultate foarte bune. Apoi ei sunt supuşi la repetate teste medicale, fizice şi psihice, inclusiv la interogatoriul cu detectorul de minciuni. În faza următoare sunt puşi să completeze chestionare extrem de complexe şşi dau examene de limbi străine, pe care trebuie să le vorbească perfect. Dacă pică la un singur test din toate acestea sunt eliminaţi automat, în clipa admiterii în “Academie” primesc un nume conspirativ şi o nouă identitate, pe care sunt obligaţi să şi-o însuşească şi s-o utilizeze curent. La MIDRASHA (Academia MOSSAD-ului) cursanţii locuiesc ca într-o staţiune si sunt trataţi ca nişte turişti care stau la hotel. Academia nu foloseşte profesori ci specialiştii cei mai buni ai MOSSAD-ului. La fiecare trei luni studenţii sunt testaţi cu detectorul de minciuni. Refuzul de a se supune la un test îi dă conducătorului de curs dreptul (teoretic) de a-l împuşca pe rebel.
Dintre materiile teoretice care se studiază la MOSSAD, cea mai importantă, dar si cea mai dificilă este NAKA – sistemul de scriere a rapoartelor în MOSSAD, în care pentru fiecare subiect nu se admite decât o singură propoziţie, mesajul cu mai multe teme urmând a fi divizat în mai multe mesaje standard purtând numere de cod diferite. NAKA este extrem de important deoarece principala activitate şi misiune a MOSSAD-ului constă în culegerea de date, în transmiterea, interpretarea şi valorificarea acestora.
Pregătirea militară a agenţilor include cunoaşterea tuturor tipurilor de arme şi armate, a structurilor militare ale ţărilor vecine Israelului, a politicii, religiei şi a organizării lor sociale. În afară de NAKA şi de pregătirea militară, cadeţii MOSSAD-ului mai studiază contrainformaţiile şi acoperirea. La lecţiile practice ei învaţă cum să se comporte în societate, la masă, într-un salon oficial sau în cel mai select restaurant de pe glob, să recunoască vinurile bune etc.
Din a doua lună petrecută în Academie, cadeţii primesc arme. Ofiţerii din MOSSAD au în dotare pistoale Beretta, arma ideală prin dimensiuni şi calitate. Antrenamentele de trageri se efectuează într-o sală de tir amenajată ca si cum ar fi un coridor de hotel unde uşile se pot deschide oricând pentru a lăsa să apară profilul unui posibil duşman care trebuie anihilat.
La capătul unui an şi jumătate cei care absolvă aceste cursuri devin un fel de ucenici şi nu agenţi plini (katsa). Ei mai au de parcurs un nou ciclu de studii practice la Cartierul General al MOSSAD-ului, trecând pe rând prin fiecare departament şi învăţând să opereze pe computer în bazele de date ale serviciilor secrete. După încă şase luni, tinerii agenţi sunt repartizaţi în secţiile MOSSAD-ului, începând munca propriu-zisă.
Cartea pe care o înfăţişăm azi cititorului român este cea mai completă şi mai actuală radiologie a MOSSAD-ului şi, dacă ea are vreo hibă, aceasta constă în faptul că autorul a renunţat la aspectele “nespectaculoase” – istorie, organizare, terminologie etc. pentru a prezenta personaje şi acţiuni într-o manieră atrăgătoare si totuşi impecabilă din punct de vedere ştiinţific, în ceea ce ne priveşte am căutat să completăm conţinutul prin date sintetice cuprinse parţial în anexe, parţial în note şi, în cea mai mică măsură, şi în acest “cuvânt înainte”, intitulat poate prea pretenţios “prefaţă”. înainte de a da cuvântul “spionilor lui Gideon” mai evidenţiem faptul că MOSSAD-ul nu racolează, ca alte servicii secrete, aventurieri sau voluntari care vor să devină eroi, ci, cum spunea unul dintre părinţii agenţiei, Isser Harel, oameni, “cinstiţi, fideli, loiali şi patrioţi”, gata “să se consacre unor misiuni periculoase”. O altă particularitate constă în faptul că MOSSAD-ul îşi găseşte oamenii în rândurile tineretului evreu din întreaga lume. În acest caz exemplul cel mai bun, pentru că este cel mai cunoscut, este evreo-canadianul Victor Ostrovski, care a părăsit MOSSAD-ul şi a scris despre el în termeni mai puţin binevoitori, atât cărţi documentare cât şi romane. El nu este decât un exemplu dintr-o mulţime de evrei cu cetăţenie ne-israeliană care optează să lucreze în MOSSAD dintr-un sentiment de solidaritate al evreilor de pretutindeni cu statul Israel. Fondatorul acestuia, Ben Gurion spunea despre evrei că “Toţi trebuie să ajute Israelul, chiar dacă ţara lor adoptivă este sau nu de acord” iar un lider al comunităţii evreilor-americani era de părere că: “Nu are nici o importanţă dacă v-aţi hotărât sau nu să emigraţi în Israel. Datoria voastră este să slujiţi interesele poporului evreu şi dincolo de graniţele Israelului”. Aşa se face că agenţii MOSSAD-ului au contribuit la câştigarea războaielor Israelului cu ţările arabe învecinate, au provocat căderea unor demnitari si chiar a unor întregi guverne străine, au “semnat” unele dintre cele mai numeroase si mai spectaculoase pagini ale spionajului tehnologic şi economic mondial, au generat o bogată literatură şi au născut o legendă: LEGENDA MOSSAD. Niciodată în Israel MOSSAD-ul nu a fost privit cu suspiciune şi nimănui nu i-a fost ruşine să lucreze în sau să colaboreze cu MOSSAD-ul. Cităm dintr-o mult mai bogată listă de nume pe Haim Herzog, ajuns apoi preşedintele ţării, Ytzhak Rabin, Ytzhak Shamir si Ehud Barak, fiecare ajungând prim-ministru şi ministru al apărării şi David Kimche, viceministru de externe. În lume, MOSSAD-ul s-a făcut remarcat prin acţiuni unice şi, nu de puţine ori, inovatoare în tacticile si tehnicile luptei antiteroriste. Cine nu ştie azi că MOSSAD-ul a furat, în beneficiul Israelului şi Statelor Unite, un avion MIG 21 din Siria. MOSSAD-ul a cumpărat o rachetă franceză Exocet din Chile si a pus mâna, din Franţa, pe planurile avionului Mirage. Acelaşi “institut” a procurat clandestin combustibil nuclear pentru reactorul israelian de la Dimona şi a pregătit operaţiunea cu nume de cod “Babilon” privind bombardarea reactorului nuclear irakian. Cine nu a admirat “Operaţiunea Moise” de salvare a falashilor etiopieni, capturarea în Argentina a criminalului de război nazist Adolf Eichmann sau anihilarea comandoului terorist care reaproviziona un avion plin cu ostatici pe aeroportul ugandez Entebbe. Câteva dintre aceste episoade le veţi regăsi cu detalii surprinzătoare în această “Istorie secretă a MOSSAD-ului”, al cărei autor a avut contacte directe cu personaje precum Isser Harel, fost şef al MOSSAD-ului dar şi al “Serviciului de Securitate Internă” – SHIN BETH, Rafael Eitan, fost şef al LAKAM, Meir Amit care a fost, prin cumul, director şi la MOSSAD şi la AMAN, sau William Casey, fost director la CIA. Pe parcursul celor 17 capitole ale acestei cărţi veţi găsi o cazuistică bogată, de la moartea prinţesei Diana şi spionarea activităţilor interne ale preşedintelui Clinton la Casa Albă, până la uciderea lui Abu Nidal, atotputernicul lider terorist palestinian. Veţi putea “vedea” dedesubturile complicatelor relaţii ale triunghiului Israel-OEP-Vatican sau ale modului în care MOSSAD-ul a concurat “Serviciul Secret Chinez” în Africa, pentru ca apoi să colaboreze cu acesta la neutralizarea activităţilor africane ale KGB-ului şi la eliminarea de pe pieţele locale a CIA în fine, veţi afla cum pot colabora serviciile secrete ale unor ţări arabe cu MOSSAD-ul şi cum acesta le face servicii unor lideri arabi de primă mărime.
În încheiere nu pot decât să vă recomand o lectură foarte atentă şi o privire printre rânduri a acestei remarcabile cărţi politice care vine să se alăture, în colecţia “LUMEA ÎN CARE TRĂIM”, celor despre “CIA”, “Mafia”, “Legiunea Străină”, “FBI”, “Războiul Sfânt”, “Carlos Şacalul” sau “Vatican” şi să preceadă multe altele dintre care nu voi cita decât “Sabia lui Allah” – despre şiitism, “Triadele” – despre mafiile chinezeşti din întreaga lume, “Biserica Galbenă” – despre lamaismul himalaian, “Tsahal” – despre armata israeliană, de la miliţiile populare până la arma atomică, “Ibn al Saud” – despre formarea si devenirea Arabiei Saudite, “Puterea si banii” – despre dimensiunile reale ale influentului Wall Street Journal, toate în pregătire la Editura ALLFA din grupul editorial ALL, tot în această colecţie.
“LUMEA ÎN CARE TRĂIM” este globală, dinamică, surprinzătoare, plină de pericole şi de sfidări, unică, promiţătoare, stresantă, bună şi rea deopotrivă. Ea este lumea pe care o merităm, una vie, colorată, diversă şi palpitantă, în care ne regăsim permanent. Ea este a noastră. Este pur si simplu “LUMEA ÎN CARE TRĂIM”.
VICTOR IONESCU
CAPITOLUL l În spatele oglinzii
Când lumina roşie a telefonului începu să clipească, un dispozitiv sofisticat de înregistrare se activa în apartamentul parizian de lângă Centrul Pompidou, în aglomeratul arondisment 4. Lumina fusese instalată de un tehnician de comunicaţii israelian, care zburase de la Tel Aviv pentru a instala aparatul de înregistrat, menit să liniştească orice bănuială pe care vecinii ar fi avut-o auzind telefonul sunând la ore nepotrivite. Tehnicianul era un yahalomin, membru al unei echipe Mossad, care avea în grijă comunicaţiile sigure din ascunzătorile serviciului secret israelian.
Cea din Paris era ca toate celelalte. Avea uşa din faţă rezistentă la bombardament si geamuri care, asemenea ferestrelor de la Casa Albă, puteau refracta scannerele. Existau zeci de astfel de apartamente în toate marile oraşe ale lumii, fie cumpărate, fie închiriate pe termen lung. Multe erau nelocuite vreme îndelungată, fiind gata pentru următoarea operaţiune.
O astfel de operaţiune a fost întreprinsă în apartamentul din Paris încă din iunie 1997, o dată cu sosirea domnului Maurice. Acesta vorbea o franceză fluentă, cu un uşor accent central-european. De-a lungul anilor, vecinii se mai întâlniseră şi cu alţii ca el: bărbaţi sau, uneori, femei care soseau pe neaşteptate, petreceau săptămâni sau luni printre ei, pentru ca apoi, într-o bună zi, să dispară fără urmă. Ca şi cei dinaintea sa, dl. Maurice a descurajat politicos orice interes privind persoana sau munca sa.
Maurice era un katsa, un agent de teren al Mossad-ului.
Din punct de vedere fizic era greu de descris; se spunea că şi pe o stradă pustie ar fi trecut aproape neobservat. Fusese recrutat atunci când Mossad-ul nu era decât un proiect. S-a făcut remarcat în timpul efectuării stagiului militar în Israel, când, după tabăra de instrucţie, a fost cooptat de serviciul aerian de informaţii. Aptitudinea sa pentru limbile străine (vorbea franceza, engleza si germana) a fost adăugată altor calităţi: era bun în rezolvarea problemelor legate de studiul de caz si în a extrage dovezi din speculaţii, în plus, ştia cum să se poarte cu oamenii; ştia să convingă, să măgulească şi, dacă toate celelalte metode ar fi eşuat, să ameninţe.
După absolvirea şcolii Mossad în 1982, a activat în Europa, Africa de Sud şi în Orient. Se prezenta ca om de afaceri, scriitor sau comerciant. Folosise o serie de nume si de biografii extrase din biblioteca de personaje a Mossad-ului. De data aceasta era Maurice, încă o dată, om de afaceri.
De-a lungul repartizărilor sale a auzit că în “Institut”, (nume dat Mossad-ului de angajaţii săi) circulau zvonuri răutăcioase despre cariere ruşinoase şi distruse, despre schimbări la nivelul conducerii, despre fiecare nou director şi priorităţile sale. Despre corupţie. Nici unul dintre ei nu a reuşit însă să eradicheze corupţia cât timp a fost la putere.
Această stare de lucruri s-a accentuat o dată cu numirea lui Benyamin Netanyahu ca cel mai tânăr prim ministru al Israelului, om cu o dovedită experienţă în domeniul serviciului secret, încă de la bun început, Netanyahu i-a intrigat pe ofiţeri i experimentaţi în detaliile operaţionale.
La început s-a dat vina pe entuziasmul inutil al unui nou venit care vroia să facă ordine, gata să inspecteze tot ce era de inspectat pentru a fi sigur că nu-i scapă nici un secret. Dar lucrurile au devenit alarmante când nu numai primul ministru, dar si soţia lui, Sara, au vrut să vadă ce se ascunde în spatele oglinzii, în lumea serviciului secret israelian. Aceasta i-a invitat pe cei mai înalţi ofiţeri ai Mossad-ului să-i facă o vizită şi să-i răspundă la întrebări, susţinând că urmează exemplul lui Hillary Clinton care era interesată de CIA.
Coridoarele sediului Mossad din Tel Aviv au răsunat de şoaptele scandalizate despre Sara Netanyahu, care a cerut să acceseze profilele psihologice ale şefilor de stat pe care ea şi soţul său urmau să-i găzduiască sau să-i viziteze. A cerut în mod special detalii despre activitatea sexuală a preşedintelui Bill Clinton. De asemenea a cerut să se uite peste dosarele ambasadorilor israelieni care aveau să-i găzduiască în timpul vizitelor externe, interesându-se de curăţenia din bucătăriile acestora şi de frecvenţa cu care erau schimbate aşternuturile din apartamentele pentru oaspeţi.
Uimiţi de cererile sale, ofiţerii Mossad i-au explicat soţiei primului ministru că astfel de informaţii nu se discută la întâlnirile serviciului secret. Unii dintre veterani au fost scoşi din operaţiunile curente ale serviciului, dându-li-se responsabilitatea unor operaţiuni minore care nu necesitau decât întocmirea unor dosare pe care nu le citea nimeni. Dându-şi seama că se plafonau, aceştia şi-au dat demisia şi s-au împrăştiat pe tot teritoriul Israelului, nemaifăcând nimic altceva decât să citească, în special istorie, încercând să se împace cu gândul că şi ei sunt de domeniul trecutului.
Toate astea l-au făcut pe Maurice să se bucure că nu se afla în Tel Aviv, şi că e din nou pe teren.
Operaţiunea care-l adusese la Paris îi dădea încă o şansă de a dovedi că este un agent meticulos si precaut, unul în stare să îndeplinească tot ce i se cerea. De data aceasta, misiunea era relativ uşoară: nu era vorba de nici un pericol fizic, ci numai de riscul de a fi pus într-o situaţie jenantă în cazul în care autorităţile franceze ar fi descoperit ceea ce face şi l-ar fi deportat în secret. Ambasadorul israelian ştia că Maurice era în Paris, dar nu ştia şi de ce. Aceasta era procedura standard: dacă planul nu mergea, diplomatul putea pretinde că nu fusese pus la curent.
Sarcina lui Maurice era de a recruta un informator. Aceasta era cunoscută în limbajul ezoteric al Mossad-ului drept un “contact”, o corupere a unui cetăţean străin. După două luni de muncă răbdătoare, Maurice credea că e gata să reuşească.
Ţinta sa era Henri Paul, însărcinat adjunct cu securitatea Hotelului Ritz, care făcea şi pe şoferul în cazul oaspeţilor celebri. Unul dintre aceştia a fost Jonathan Aitken, ministru britanic în perioada în care Partidul Conservator era la putere. Aitken a fost responsabil cu coordonarea de vânzări de arme şi pentru stabilirea de contacte cu traficanţi de arme în Orientul Mijlociu. Toate acestea au dus la World in Action, un show TV care se ocupa cu anchete, şi la publicarea de către ziarul Guardian a unei serii de rapoarte incriminatorii despre legăturile lui Aitken cu persoane care în mod normal nu se aflau în anturajele guvernanţilor. Aitken i-a dat în judecată pentru calomnie. Cazul a pivotat în jurul întrebării legate de persoana care i-a plătit lui Aitken şederea la Ritz, când acesta s-a întâlnit cu arabii. La tribunal, Aitken a jurat că soţia sa plătise factura.
Prin intermediul unei terţe surse, Mossad-ul i-a mituit pe avocaţii apărării să susţină că dl. Aitken nu fusese la Paris în acea perioadă. Cazul a fost închis. Mossad-ul, care considerase mult timp activitatea lui Aitken drept o ameninţare pentru Israel, practic l-a distrus. Hotelul a rămas însă locul de întâlnire al traficanţilor de arme din Orientul Mijlociu şi al contactelor lor europene.
Mossad-ul a hotărât să aibă un informator la Ritz care să-i raporteze despre activităţile de acolo. Şi-a propus mai întâi să obţină lista cu angajaţii hotelului; aceasta s-a rezolvat prin accesarea sistemului computerizat. Nimeni din conducerea superioară a hotelului nu era potrivit; ceilalţi nu aveau acces la toţi oaspeţii, lucru determinant de altfel, însă cum Henri Paul se ocupa cu securitatea, aceasta însemna că el avea acces peste tot la Ritz. Cheia sa putea descuia seiful oricărui oaspete. Nu i s-ar fi pus nici un fel de întrebări dacă ar fi vrut să facă o copie după nota de plată a unui client şi n-ar fi ridicat nimeni din sprânceană dacă i s-ar fi cerut lista apelurilor telefonice făcute de dealeri pentru a lua legătura cu persoanele de contact. Putea afla cu ce femei avuseseră de-a face dealerii. Ca şofer al VIP-urilor, Paul ar fi fost în măsură să tragă cu urechea la convorbirile celor pe care-i transporta, să le studieze comportamentul, să vadă unde se duc şi cu cine se întâlnesc.
Următorul pas era întocmirea unui profil psihologic al lui Paul. Timp de câteva săptămâni, unul dintre rezidenţii katsa din Paris a adunat informaţii despre trecutul lui. Folosindu-se de mai multe acoperiri, printre care cea de angajat al unei companii de asigurări şi cea de comerciant de telefoane, agentul katsa a aflat că Paul era burlac, n-avea o relaţie stabilă, locuia într-un apartament cu chirie mică, conducea o Mini neagră, dar îi plăceau maşinile rapide si motocicletele de concurs. Chiar cumpărase o motocicletă împreună cu încă cineva. Angajaţii hotelului au spus că îi plăcea să bea uneori. Se părea chiar ca din când în când, mai apela la serviciile unei prostituate de lux care îi servea şi pe clienţii hotelului.
Informaţiile au fost analizate de un psiholog al Mossad-ului. Acesta a conchis că Henri Paul avea o fire vulnerabilă. Psihologul a decis că cea mai bună metodă de a-l recruta ar fi prin presiuni crescânde, însoţite de promisiuni legate de substanţiale sume băneşti care urmau să finanţeze viaţa socială a lui Paul. Această operaţiune putea fi una destul de lungă şi putea necesita deosebită răbdare şi talent. În loc să se folosească în continuare de rezidentul katsa, la Paris avea să fie trimis Maurice.
Ca şi în cazul altor operaţiuni asemănătoare, Maurice a urmat nişte criterii standard. Mai întâi s-a familiarizat cu Hotelul Ritz şi împrejurimile acestuia. L-a recunoscut repede pe Henri Paul, un tip atletic cu mers arogant, care dădea de înţeles că nu ţine cont de nimeni.
Maurice a observat ciudata legătură pe care Paul o avea cu fotografii de scandal care împânzeau intrarea lui Ritz, gata la orice oră să-i fotografieze pe cei bogaţi şi faimoşi. Din când în când, Paul le cerea să se retragă, iar aceştia făceau întocmai, înconjurând clădirea pe motociclete înainte să se întoarcă, în timpul acestor mici plimbări, Paul ieşea pe uşa de serviciu şi începea să-i tachineze amical.
Noaptea, Maurice l-a văzut pe Paul bând cu diverşi paparazzi prin barurile din apropierea hotelului, pe care le frecventau, după terminarea programului, el şi alţi angajaţi.
În rapoartele trimise la Tel Aviv, Maurice menţiona faptul că Paul putea să bea cantităţi considerabile de alcool rămânând totuşi treaz. Tot acesta a mai confirmat faptul că Paul ar fi perfect pentru rolul de informator.
La un moment dat, în timpul supravegherii sale discrete, Maurice a descoperit că Paul trăda încrederea ce-i fusese acordată. Primea bani de la paparazzi pentru a le vinde ponturi despre locurile unde vor merge oaspeţii, favorizându-le astfel fotografierea celebrităţilor. Schimbul informaţiilor contra cost avea loc fie în unul din baruri, fie în îngusta stradă Cambon, acolo unde se afla intrarea angajaţilor.
Pe la jumătatea lunii august, acel schimb s-a axat pe sosirea la Ritz a Dianei, Prinţesa de Wales, şi a noului său iubit, Dodi Al-Fayed2, fiul patronului hotelului. Urmau să stea în fabulosul apartament regal întreg personalul de la Ritz fusese ameninţat cu concedierea imediată în cazul în care ar fi dezvăluit amănunte privind sosirea secretă a Dianei. În ciuda acestui amănunt, Paul şi-a riscat slujba informându-i pe paparazzi asupra acestui subiect. Fiecare dintre ei l-au răsplătit financiar.
Maurice a remarcat că Paul începuse să bea mai mult şi a auzit că personalul de la Ritz se plângea că însărcinatul adjunct cu securitatea hotelului devenise mai dur ca de obicei: o concediase pe o cameristă care furase o bucată de săpun dintr-una din camere.
Mai mulţi angajaţi au declarat că Paul lua şi pastile, şi se întrebau dacă acestea nu erau cumva menite să-i calmeze stările nervoase. Toţi erau de acord că Paul devenise imprevizibil – acum era bine dispus, în momentul următor se înfuria necontrolat pentru vreun fleac. Maurice decise că era timpul să facă mişcarea.
Primul contact a avut loc în barul lui Harry din Rue Daunou. Când Paul şi-a făcut apariţia, Maurice sorbea un cocktail. Agentul katsa al Mossad-ului a intrat în discuţie cu el, iar Paul a acceptat să bea şi el ceva, după ce Maurice i-a spus că prieteni de-ai lui stătuseră cândva la Ritz. Maurice a mai spus că aceştia fuseseră surprinşi de numărul mare de arabi bogaţi care trăgeau la hotel.
Paul insista asupra faptului că majoritatea arabilor erau neciopliţi şi aroganţi şi că se aşteptau să le sari în ajutor la cea mai mică mişcare. Cei mai răi erau saudiţii. Maurice spuse că auzise şi despre clienţii evrei acelaşi lucru. Paul nu era de aceeaşi părere.
Declară că evreii erau nişte clienţi excelenţi. În această atmosferă promiţătoare, seara se sfârşi cu stabilirea unei noi întâlniri, peste câteva zile, pentru a lua cina la un restaurant din apropierea Ritz-ului. În timpul cinei Paul a confirmat, ca răspuns la întrebările calculate ale lui Maurice, multe din informaţiile pe care acesta deja le cunoştea. Paul a vorbit despre pasiunea lui pentru maşini rapide şi despre plăcerea de a pilota avioane mici. Dar era greu să-ţi satisfaci aceste plăceri dintr-un salariu.
Acesta trebuie să fi fost momentul în care Maurice a început să facă presiuni. Să găseşti bani pentru astfel de hobby-uri era o problemă, dar nu una fără rezolvare. În mod cert, această afirmaţie îi stârnise interesul lui Paul.
Lucrurile şi-au urmat apoi cursul firesc: Maurice oferi, iar Paul primi cu plăcere. O dată nada aruncată, Maurice trebuie să-şi fi pus în practică toate talentele dobândite la şcolile Mossad-ului.
La un moment dat, Maurice a lansat ideea că ar putea da o mână de ajutor, menţionând că lucra pentru o companie dispusă oricând să-şi îmbunătăţească baza de date, în schimbul unor sume frumuşele de bani. Asta era mutarea favorită a agenţilor Mossad când se aflau într-o operaţiune de contact. De aici şi până la a-i spune lui Paul că mulţi dintre clienţii Ritz-ului aveau informaţii ce ar fi interesat compania, nu mai era decât un mic pas.
Paul, poate stânjenit de modul în care decurgea discuţia, s-a împotrivit. Maurice a mers apoi mai departe, spunând că, deşi înţelegea rezervele lui Paul, acestea îl surprindeau. Toată lumea ştia că Paul lua mită de la paparazzi. Aşa că, de ce ar fi dat cu piciorul unei adevărate şanse de câştig?
Talentul lui Maurice de a-şi prezenta propunerile, informaţiile privitoare la trecutul lui Paul, capacitatea de convingere, dar mai ales presiunea la care îşi supunea interlocutorul şi-au spus cuvântul. Toate au avut efect asupra lui Paul.
Chiar dacă n-a pus întrebări, şi-a dat imediat seama că omul din faţa lui era un agent secret sau cineva care recruta pentru serviciul secret.
Poate că şi asta i-a influenţat răspunsul. După spusele unui agent israelian familiarizat cu situaţia, “Henri Paul a vorbit încă de la început fără rezerve: i se cerea să spioneze? Dacă da, ce trebuia să facă? Pur şi simplu. Fără paravane şi ocolişuri inutile. Doar ce trebuia să facă si pentru cine ar fi urmat să lucreze. Acesta era momentul în care Maurice trebuia să decidă. l-o fi spus lui Paul că va lucra pentru Mossad? Nu existau proceduri standard pentru astfel de lucruri. Fiecare ţintă e diferită, însă Henri Paul înghiţise momeala.”
Aşa stând lucrurile, Maurice i-a spus lui Paul ce se aştepta de la el: să obţină informaţii despre oaspeţi, poate chiar să le bage tehnica în camere, şi să ia seama cu cine se distrau. Poate că au discutat ceva si despre bani, se poate să se fi adus vorba si de o ofertă de cont în Elveţia; puteau eventual să-l plătească si în bani gheată. Maurice a lăsat să se înţeleagă de la sine că astfel de chestiuni nu erau decât nişte detalii minore. De-acum se putea chiar să-i fi spus că urma să lucreze pentru Mossad. Toate astea ar fi etapele standard ale unui contact reuşit.
E foarte posibil ca Paul să se fi speriat de ceea ce i se cerea să facă. Nu era vorba de loialitatea faţă de cei de la Ritz; ca pe mulţi alţii, îl atrăseseră acolo salariile destul de mari şi bacşişurile. Era lesne de înţeles că îi era frică să nu îl depăşească situaţia şi să rişte să ajungă la închisoare dacă ar fi fost prins spionând oaspeţii hotelului.
Şi dacă s-ar fi dus la poliţie, ce putea rezolva? Poate că ştiau deja ce urma să i se propună. Dar dacă i-ar fi refuzat? Atunci ce s-ar fi întâmplat? Dacă conducerea hotelului ar fi aflat că el trădase deja cel mai preţios atribut oferit de Ritz – confidenţialitatea – informându-i pe paparazzi, ar fi putut fi concediat, ba chiar dat în judecată în acele zile ale lui august 1997, Henri Paul părea că nu mai are scăpare. Continua să bea, să ia pastile, să doarmă prost şi să-şi bată joc de cei din subordinea sa. Era un om gata să cadă în prăpastie.
Maurice menţinea presiunea. Îl întâlneai de multe ori în acelaşi bar în care Paul bea după serviciu. Numai simpla lui prezenţă era suficientă să-i reamintească ceea ce era constrâns să facă. Maurice se ducea de multe ori pe la Ritz unde savura câte un aperitiv la bar, mergea la restaurant sau îşi lua cafeaua de după amiază în holul hotelului. Lui Henri Paul i se părea că Maurice devenise umbra lui. Şi toate astea nu făceau decât să-i sporească tensiunea şi să-i aducă aminte francezului că nu avea scăpare.
Şi apropiata vizită a Dianei şi a lui Dodi Al-Fayed îl neliniştea. Paul fusese însărcinat cu protecţia lor pe timpul şederii, dar mai ales avertizat să-i ţină departe de paparazzi. În acelaşi timp, fotografii îl tot sunau pe mobil cerând informaţii despre vizită; i se ofereau sume mari de bani pentru cele mai mici detalii. Tentaţia era un alt factor de presiune. Iar presiunea părea că îl înconjoară din toate părţile.
Deşi reuşea să disimuleze, Paul era totalmente copleşit. Lua antidepresive, somnifere si energizante ca să poată lucra pe timpul zilei. Combinaţia asta de medicamente nu putea decât să-l afecteze profund. Lumina intermitentă – un telefon – care l-a trezit pe Maurice, a fost înregistrată duminică 31 august, la ora 1:58 noaptea. Cel care făcuse apelul lucra la departamentul de accidente rutiere al jandarmeriei pariziene şi fusese recrutat de Mossad cu câţiva ani în urmă. Era un mabuach, deci un informator neisraelian. În ierarhia contactelor pariziene ale lui Maurice, acesta se afla undeva la coadă.
Cu toate acestea, vestea accidentului rutier avea să-l uimească pe Maurice. Cu mai puţin de o oră în urmă, un Mercedes Sedan se izbise într-unul din stâlpii de beton ai pasajului de vest de sub Place de l’Alma; un loc în care se petreceau des accidente.
Victimele erau Diana, Prinţesa de Wales, mama viitorului rege al Angliei; Dodi Al-Fayed, fiul lui Mahommed, patronul de origine egipteană al lanţului de magazine Harrods3 din Knightsbridge şi Henri Paul. Bodyguard-ul cuplului fusese grav rănit.
La câteva ore după accident, Maurice s-a întors la Tel Aviv, lăsând în urmă întrebări la care nu s-a putut răspunde nici până în ziua de azi.
Ce rol a jucat în accident presiunea exercitată de el? Să fi pierdut Henri Paul controlul maşinii, făcând-o să se izbească de stâlpul pasajului de la Alma, pentru că nu vedea nici o cale de scăpare din ghearele Mossad-ului? Să fi avut presiunea vreo legătură cu concentraţia mare de medicamente găsită în sânge? Oare când a plecat de la Ritz cu pasagerii, se mai gândea încă la o portiţă de scăpare? Era Paul, pe lângă victima unui nefericit accident de circulaţie, si victima unui neîndurător serviciu secret? Întrebările continuau să nu-i dea pace lui Mahommed Al-Fayed. În februarie 1998, a declarat public: “N-a fost vorba de nici un accident. Sunt extrem de convins de asta. Adevărul nu poate fi ascuns la nesfârşit.”
Cinci luni mai târziu, canalul britanic de televiziune ITV a difuzat un documentar care susţinea că Henri Paul ar fi avut legături cu serviciul secret francez. Nu era adevărat. Materialul a mai insinuat că un serviciu secret, al cărui nume nu se cunoştea, ar fi fost responsabil pentru morţile tragice; au mai fost făcute si supoziţii conform cărora serviciul respectiv s-ar fi implicat pentru că britanicii se temeau ca dragostea Dianei pentru Dodi, care era egiptean, să nu aibă cumva “repercusiuni politice”.
Până în ziua de astăzi, legătura dintre Henri Paul şi Mossad a rămas un secret bine păzit – exact aşa cum se şi dorea. Mossad-ul nu acţiona la porunca nimănui din afara Israelului. Într-adevăr, puţini din afara serviciului ştiu de implicarea serviciului în moartea celei mai mediatizate femei din lume.
Inspirat de campania de discreditare din mass-media engleză, Mohammed Al-Fayed a continuat să susţină că anumite servicii secrete, al căror nume nu se ştia, s-au unit împotriva fiului său si a prinţesei Diana. În iulie 1998, doi jurnalişti de la ziarul Times au publicat o carte în care sugerau că Henri Paul a avut legături cu serviciul secret francez, însă nici Al-Fayed, nici jurnaliştii nu au venit cu dovezi concludente care să le susţină afirmaţiile – nici unul dintre ei nu a bănuit legătura dintre Mossad şi Paul. În iulie 1998, Mahommed Al-Fayed a adresat membrilor Parlamentului britanic o scrisoare, conţinând o serie de întrebări; cerea ca acestea să fie discutate în Camera Comunelor. Al-Fayed susţinea că: “există o forţă care vrea să muşamalizeze răspunsurile pe care le cer”. Gestul a fost interpretat ca fiind cel al unui tată îndoliat si îndurerat care face acuzaţii în dreapta şi în stânga. Întrebările merită să fie repetate, nu numai pentru că astfel este înlaturată orice bănuială asupra rolului jucat de Mossad în ultimele săptămâni de viaţă ale lui Henri Paul, dar si pentru că demonstrează cum o tragedie poate căpăta dimensiuni pe care numai adevărul le mai poate readuce la normal.
Al-Fayed a scris despre un “plan” de eliminare al Dianei şi al fiului său, încercând să lege de întrebările lui tot felul de evenimente disparate:
“De ce a durat o oră şi 40 de minute pentru ca Diana să ajungă la spital? De ce nici un fotograf nu a arătat pozele făcute? De ce tocmai în acea noapte a fost spartă locuinţa londoneză a unui fotograf care deţinea fotografii făcute de paparazzi? De ce nici o cameră de luat vederi cu circuit închis din acea parte a Parisului nu a filmat nimic? De ce dispozitivele de urmărire nu mai aveau film iar camerele de luat vederi (din trafic) erau închise? De ce la locul accidentului s-a redeschis traficul în numai câteva ore? Cine era persoana cu echipament fotografic din grupul de presă de la intrarea de la Ritz? Cine erau cei doi bărbaţi neidentificaţi de la barul hotelului? Vorbeau în engleză, privind si ascultând în jurul lor.”
Mossad-ul nu era deloc interesat de relaţia lui Dodi cu Diana. Singurul lor scop era recrutarea lui Henri Paul ca informator. În legătură cu misteriosul fotograf: în trecut agenţi ai Mossad-ului au mai pozat ca jurnalişti. Putea foarte bine să fi fost Maurice, veghind în faţa hotelului. S-ar putea ca cei doi bărbaţi neidentificaţi de la barul hotelului să fi avut vreo legătură cu Mossad-ul. Dacă ar fi adevărat, acest lucru l-ar linişti fără îndoială pe Mohammed Al-Fayed.
Unii dintre colegii lui Maurice au fost de părere că dorinţa de a-l prinde în cursă pe Henri Paul nu era decât o dovadă în plus a faptului că Mossad-ul a exagerat si că întreprindea operaţiuni internaţionale imprudente; şi asta fără să ţină seama de urmările pe care, pe termen lung, acestea le-ar putea avea pentru serviciul secret, pentru Israel, pentru pacea în Orientul Mijlociu şi în cele din urmă pentru legătura cu cel mai vechi şi mai loial aliat, S.U.A. Mai mulţi ofiţeri susţineau chiar, că, de când cu venirea la putere în 1996 a lui Benyamin Netanyahu ca prim ministru, treburile se înrăutăţiseră.
Un veteran al serviciului secret israelian a afirmat: “Oamenii văd că cei care lucrează pentru Mossad sunt de cele mai multe ori criminali deghizaţi în patrioţi. Lucrul acesta ne face rău nouă si moralităţii noastre, iar până la urmă va avea un efect negativ asupra relaţiilor Mossad-ului cu alte servicii secrete.”
Un alt ofiţer important a fost la fel de direct: “Netanyahu se comportă ca şi cum Mossad ar face parte din propria-i versiune a curţii regelui Arthur; face ceva nou în fiecare zi pentru a nu se plictisi cavalerii. Asta-i motivul pentru care lucrurile au mers aşa de prost în ultimul timp în cadrul serviciului. Să tragem un semnal de alarmă înainte să fie prea târziu.”
Prima lecţie pe care am învăţat-o într-un sfert de secol de când scriu despre serviciile secrete este că înşelăciunea si dezinformarea sunt uneltele de bază ale acestora. La fel ca si răzbunarea, corupţia, şantajul şi, uneori, asasinatul. Agenţii sunt învăţaţi să mintă, să se folosească şi să abuzeze de prietenii; sunt opusul dictonului care afirmă că un gentleman nu citeşte niciodată scrisorile altuia.
Le-am observat comportamentul în timpul investigaţiilor pe care le-am făcut în legătură cu numeroasele scandaluri legate de spionii Războiului Rece: trădarea secretelor privitoare la bomba atomică americană de către Klaus Fuchs şi compromiterea MI5 si MI6 britanice de către Guy Burgess, Donald Maclean si Kim Philby. Cu toţii îşi aleseseră drept motto cuvintele trădare si duplicitate. Tot eu am fost unul dintre primii scriitori care a aflat despre obsesia pe care CIA o avea faţă de controlul minţii, preocupare pe care Serviciul a fost constrâns s-o recunoască la zece ani de la publicarea cărţii mele pe aceeaşi temă, Journey into Madness. Negarea este arta neagră a serviciilor secrete, artă de mult perfecţionată.
Totuşi, în aflarea adevărului am fost foarte mult ajutat de doi ofiţeri profesionişti ai serviciului secret: Joachim Kraner, defunctul meu socru, care după al doilea război mondial a condus o reţea MI6 în Dresda, si Bill Buckley, fost şef CIA în Beirut. Fizic se asemănau foarte mult; amândoi erau înalţi, slabi, îngrijiţi şi foarte siguri pe ei. în ochi nu le puteai citi prea multe – doar dacă le erai simpatic sau nu. Înzestraţi cu o inteligenţă sclipitoare, criticau usturător din când în când Serviciile pe care le slujiseră.
Ambii îmi aminteau în permanenţă cât de multe se pot învăţa din ceea ce Bill numea “şoaptele din umbră”: o ambuscadă mortală dintr-o alee fără nume; o nouă operaţiune care putea să anuleze ani de vădite relaţii amicale politice; o mică informaţie, aparent neînsemnată, care putea completa un puzzle important. Joachim avea o vorbă: “uneori, nişte cuvinte aruncate în vânt îţi pot schimba punctul de vedere”.
Mândri să practice ceea ce ei numeau “a doua meserie ca vechime în lume”, cei doi nu numai că îmi erau prieteni, dar m-au convins că serviciile secrete sunt cheia înţelegerii totale a relaţiilor internaţionale, politicii globale şi diplomaţiei – şi, bineînţeles, a terorismului. Datorită lor am avut contacte cu un număr de servicii si agenţii secrete: BND (Germania), DGSE (Franţa), CIA, serviciile secrete canadiene şi britanice.
Joachim a murit după ce a ieşit la pensie; Bill a fost ucis de fundamentaliştii islamici care îl sechestraseră în Beirut şi care au declanşat criza ostaticilor vestici în oraş.
Tot prin ei am cunoscut membri ai serviciului secret israelian care la început mi-au dat informaţii despre trecutul lui Mehmet Ali Agca, fanaticul turc ce încercase să-l asasineze pe Papa loan Paul în piaţa Sf. petru din Roma, în mai 1981. Contactele au fost stabilite de Simon Wiesenthal, renumitul “vânător” de nazişti, şi preţioasă sursă pentru Mossad timp de peste 40 de ani. Datorită renumelui şi reputaţiei sale, Wiesenthal încă mai are uşi deschise peste tot, mai ales la Washington.
În acelaşi oraş, în martie 1986, am aflat ceva în plus despre încâlcitele relaţii dintre serviciile secrete americane şi cele israeliene. Mă aflam acolo pentru a-l intervieva pe William Casey, pe atunci directorul CIA, pentru cartea mea, Journey into Madness, care tratează şi subiectul morţii lui Bill Buckley.
În ciuda costumului lui de comandă, Casey arăta jalnic. Cât timp am stat de vorbă într-un club din Washington, i-am observat figura palidă, cu maxilare proeminente, şi ochii roşii; arăta de parcă cei cinci ani de conducere a CIA îl vlăguiseră de tot.
La un pahar de apă minerală mi-a confirmat condiţiile întâlnirii noastre. Fără notiţe, fără înregistrări; tot ce urma nu erau decât informaţii de bază. A scos apoi o foaie de hârtie pe care erau tipărite datele sale biografice. Se născuse la New York la data de 13 martie 1913 si absolvise dreptul în 1937, la Universitatea St. John. După ce în 1943 fusese recrutat de Marina Statelor Unite, la câteva luni a fost transferat la Oficiul Serviciilor Strategice, predecesorul CIA. În 1944 devenea şeful serviciului secret OSS în Europa. Este numit apoi şeful Comisiei de Schimburi si Pază (1971 -1973); apoi a urmat o ascensiune rapidă, fiind numit secretar adjunct de stat al afacerilor economice (1973-1974); preşedinte al Băncii de Export-lmport a Statelor Unite (1974-1976); si membru al Comisiei Consultative cu privire la Serviciile Secrete Internaţionale ale preşedintelui (1976-1977). în 1980 este numit conducătorul reuşitei campanii pentru preşedinţie a lui Ronald Reagan. Un an mai târziu, la 28 ianuarie 1981, Reagan îl numeşte în funcţia de DCI, ajungând astfel cel de-al 13-lea om care a deţinut cea mai importantă funcţie în cadrul servicii lor secrete ale Statelor Unite ale Americii.
După ce i-am spus că fusese omul potrivit la locul potrivit, Casey a mai luat o gură de apă şi a mormăit că nu dorea să “intrăm în detalii personale”.
Şi-a băgat foaia înapoi în buzunar si a aşteptat apoi atent prima mea întrebare: ce-mi putea spune despre Bill Buckley, care, în urmă cu aproape doi ani, pe data de 16 martie 1984, fusese sechestrat la Beirut, iar acum era mort. Vroiam să ştiu ce făcuse CIA-ul ca să-l salveze. Stătusem ceva timp în Orientul Mijlociu, inclusiv în israel, încercând să pun lucrurile cap la cap.
“Ai vorbit cu Admoni sau cu vreunul din oamenii lui?” mă întrerupse Casey.
În 1982, Nahum Admoni devenise şeful Mossad-ului. Printre cunoscuţii ambasadei era ştiut ca un om rece şi fără scrupule. Casey l-a caracterizat ca pe “un evreu care si-ar dori să câştige un concurs de urinat într-o noapte ploioasă la Gdansk”. Mai exact, Admoni se născuse la Ierusalim în 1929 din părinţi polonezi emigranţi. Scolit la Rehavia Gymnasium, si-a dezvoltat aptitudini lingvistice care l-au ajutat să îmbrace uniforma de locotenent al serviciului secret în Războiul de Independenţă din 1948.
“Admoni poate să priceapă vreo sase limbi străine”, a opinat Casey.
Mai târziu, Admoni a studiat relaţiile internaţionale la Berkeley şi apoi le-a predat la scoală Mossad de la marginea Tel Aviv-ului. Mai lucrase şi sub acoperire în Etiopia, Paris si Washington, unde stabilise legături trainice cu predecesorii lui Casey: Richard Helms si William Colby. Aceste promovări l-au ajutat pe Admoni să devină un birocrat al serviciului secret care ştia să se folosească de cuvinte şi care, după cum a spus Casey, o dată ce a ajuns şeful Mossad-ului, “a ştiut să ţină bine cârma. Cum era un om sociabil, se pricepea la femei, la fel de bine cum ştia ce era mai bine pentru Israel.”
Portretul făcut de Casey era cel al unui agent care, după cuvintele lui, “a ajuns în frunte pentru că s-a priceput să nu-si calce şefii pe bătături.”
Ceea ce mi-a spus în continuare a fost pe acelaşi ton bombănit.
“Nimeni nu te poate surprinde, ca cineva pe care l-ai considerat prieten. Până să ne dăm seama că Admoni nu avea de gând să mişte nici un deget, Bill Buckley era deja mort. Mai ţii minte cum era pe atunci? Masacraseră aproape o mie de palestinieni în cele două tabere de refugiaţi de la Beirut. Forţele Creştine Libaneze i-au omorât; evreii simţeau că se întorsese roata din Biblie. Ce-i drept e că Admoni era mână în mână cu criminalul, cu Gemayel.” Gashir Gemayel a fost conducătorul grupării Falangiste, iar mai târziu a devenit preşedintele Libanului.
“Şi Gemayel era al nostru, da’ n-am avut niciodată încredere în nenorocitul ăla. Iar Admoni fusese permanent mână în mână cu el, cât timp Buckley era torturat. N-avem nici cea mai mică idee unde anume în Beirut puteau să-l ţină ostatec. L-am rugat pe Admoni să afle. A zis că se rezolvă. Şi am tot aşteptat. Ne-am trimis cei mai buni oameni la Tel-Aviv să coopereze cu Mossad-ul. Nu era o problemă de bani. Iar Admoni ne tot promitea că se rezolvă.”
Casey a mai sorbit puţină apă, părând că retrăieşte acele momente. Ce a spus în continuare a sunat ca verdictul unui proces.
“Următoarea mutare a lui Admoni a fost să ne spună că OEP pusese la cale răpirea. Noi ştiam că israelienii erau gata oricând să dea vina pe Yasser Arafat pentru cel mai neînsemnat incident, aşa că nu l-am crezut la început, însă Admoni era foarte convingător. Ne-a dat multe motive să-l credem. Până să ne dăm seama că nu era mâna lui Arafat, era mult prea târziu ca să-l mai salvăm pe Buckley. Ceea ce nu ştiam era că de fapt Mossad-ul nu juca cinstit – dădea arme Hezbollah-ului ca să-i omoare pe evrei, iar pe de altă parte, le dădea evreilor arme, ca să-i omoare pe palestinieni.”
Părerea mai mult decât sigură a lui Casey, cu privire la ceea ce credea CIA că se întâmplase cu Bill Buckley era că Mossad-ul nu făcuse nimic să-l salveze, sperând, astfel, să dea vina pe OEP, spulberând, astfel, planurile lui Arafat de a intra în graţiile Washingtonului – punea astfel într-o cu totul altă lumină relaţiile de presupusă prietenie a două servicii secrete.
În felul acesta Casey a dovedit că între Statele Unite şi Israel mai erau şi alte legături în afara operelor de caritate şi a altor manifestări ale solidarităţii americano-israeliene, lucru care a transformat Israelul într-o regiune extrem de puternică din cauza fricii arabilor.
Înainte să ne despărţim, Casey mi-a mai spus un ultim lucru: “O naţiune îşi înfiinţează serviciul secret de care are nevoie. America pune accentul pe expertize tehnice pentru că urmărim mai degrabă să descoperim, decât să dominăm în secret. Israelienii lucrează altfel. Mossad-ul, în mod deosebit, îşi asociază acţiunile cu cele de supravieţuire a ţării.” Această atitudine a făcut ca mult timp Mossad-ul să rămână imun la alegeri. Dar, în timpul a doi ani de cercetări pentru cartea de faţă, o serie de greşeli – uneori scandaluri – au făcut ca serviciul să intre în conştiinţa publică. Au fost puse întrebări şi, cum răspunsurile întârziau mai mereu, au început să apară găuri în armura pe care o purta Mossad-ul pentru a se proteja de lumea înconjurătoare.
Am vorbit cu mai bine de o sută de persoane care aveau de-a face direct sau indirect cu serviciul secret israelian sau cu alte agenţii. Mulţi m-au sfătuit să mă leg de evenimente mai recente si mi-au spus că trecutul ar trebui invocat numai dacă vroiam să ilustrez evenimente relevante pentru rolul Mossad-ului. Multe dintre interviuri le-am avut cu persoane care nu mai fuseseră intervievate; de cele mai multe ori, nici o dovadă nu putea produce nici cea mai simplă explicaţie pentru comportamentul lor sau al altora. Mulţi dintre ei au fost surprinzător de sinceri, deşi nu toţi au vrut să-si dezvăluie identitatea, în ceea ce-i priveşte pe cei din serviciul Mossad, legea israeliană le interzice să-şi dezvăluie numele sau să-l dea publicităţii. Unele dintre sursele non-israeliene au cerut şi au primit garanţia anonimatului.
Deşi ziarele încearcă să publice tabele cu numele agenţilor, acest lucru e aproape imposibil. Anonimatul este păstrat cu sfinţenie, iar unii doresc să fie amintiţi în astfel de pagini doar printr-un pseudonim sau prin prenumele adevărat: şi, totuşi, asta nu le face mărturia cu nimic mai puţin plauzibilă. Motivele personale pentru ruperea tăcerii ar putea fi multe: nevoia de a deveni cunoscuţi mai târziu; dorinţa de a-si justifica acţiunile; memoriile unui om în vârstă sau poate chiar nevoia de a-si ispăşi păcatele. Acelaşi lucru este valabil si pentru cei care au acceptat să-si dea numele.
Dar, poate că cel mai bun motiv care i-a împins să rupă tăcerea era o teamă reală la gândul că organizaţia pe care au slujit-o cu mândrie e din ce în ce mai ameninţată din interior – şi că singura soluţie de a o salva ar fi fost să dezvăluie ceea ce făcuse în trecut şi ceea ce face în prezent. Însă, pentru o înţelegere totală, trebuie ştiut de ce şi cum a fost creat serviciul secret.
CAPITOLUL 2 Înainte de început
Încă de la răsăritul soarelui, credincioşii veniseră la cel mai sfânt zid din lume, ultima rămăşiţă a celui de-al doilea Templu din Ierusalim1 al lui Irod cel Mare2, Zidul Plângerii3.
Funcţionari publici mergeau alături de păstori din dealurile din apropierea Ierusalimului; tineri care tocmai primiseră comuniunea de bar mitzvah4 îi însoţeau cu mândrie pe bărbaţii în vârstă. Profesori de la sinagogi mergeau umăr la umăr cu vânzători care veniseră tocmai de la Haifa, Tel-Aviv, sau satele de la Marea Calilee.
Toţi erau îmbrăcaţi în negru, aveau câte o carte de rugăciuni, si stăteau în faţa zidului înalt recitând frânturi din Scriptură.
Asta făcuseră evreii de-a lungul secolelor, însă Sabatul5 din acea vineri de septembrie 1929 era diferit. Rabinii le ceruseră oamenilor să participe în număr cât mai mare la rugăciunea publică şi să-şi arate hotărârea şi dorinţa de a face acest lucru. Aceasta se vroia nu numai o expresie a credinţei lor, dar si un simbol vizibil al sionismului6 – şi o aluzie că populaţia arabă care devenise cu mult mai numeroasă nu-i va putea intimida.
De luni de zile umblau zvonuri potrivit cărora populaţia musulmană era din nou foarte deranjată de ceea ce ei considerau expansiune sionistă. Aceste temeri începuseră încă din 1917, o dată cu Declaraţia Balfour7 şi angajamentul ce fusese luat atunci, cu privire la fostul pământ evreiesc din Palestina. Pentru arabii care locuiau acolo si care-si puteau frasa arborele genealogic până în vremea Profetului, aceasta era o mare ofensă. Pământul pe care îl munciseră timp de secole era ameninţat, şi exista chiar riscul luării acestuia de către sionisti si de către protectorii lor britanici, care veniseră la sfârşitul celui de-al doilea război mondial si puseseră Palestina sub mandat. Britanicii guvernaseră la fel cum făcuseră si în alte părţi ale imperiului, încercând să împace ambele tabere. Numai că tactica respectivă n-a fost decât un drum sigur către dezastru. Tensiunea dintre evrei si arabi a crescut. Au avut loc conflicte şi vărsări de sânge, de obicei acolo unde evreii vroiau să-si construiască sinagogi si temple, însă evreii ţineau morţiş să-si exercite “dreptul la rugăciune” la Zidul Plângerii din Ierusalim. Pentru ei aceasta constituia esenţa credinţei lor.
Pe la ora prânzului, ora rugăciunii “shema”, se adunaseră cam o mie de oameni care citeau cu voce tare din vechea Scriptură înaintea zidului de gresie galbenă. Linia melodică a vocilor lor îşi avea propria cadenţă liniştitoare.
Apoi, cu o iuţeală uimitoare, proiectile – pietre, sticle sparte si cutii de metal umplute cu pietriş – au început să fie aruncate peste ei. Asaltul era lansat de arabi ascunşi strategic în jurul Zidului. Primul foc de armă a răsunat din muscheta unui trăgător musulman de elită. Evreii au căzut la pământ şi au fost târâţi de acolo de ceilalţi care încercau să se salveze. Ca prin minune, nu au fost semnalate victime, deşi răniţi fuseseră cu zecile.
În acea noapte, liderii Yishuv8, comunitatea evreiască din Palestina, s-au întrunit. Si-au dat repede seama că deşi plănuiseră cu grijă demonstraţia, nu avuseseră în vizor un lucru esenţial: un posibil atac arab.
Unul dintre cei prezenţi la adunare a vorbit în numele tuturor: “Trebuie să ne amintim ce scrie în Scriptură. De la Regeie David încoace, poporul nostru s-a bazat pe informaţii sigure.”
La o cafea turcească şi o plăcintă, s-au pus bazele a ceea ce urma să devină ulterior cel mai grozav serviciu secret din lumea modernă: Mossad-ul. însă până la înfiinţarea lui trebuia să mai treacă un sfert de secol. Tot ce au putut sugera liderii Yishuv în acea caldă noapte de septembrie ca prim pas a fost: să strângă cât mai mulţi bani cu putinţă şi să-şi sfătuiască vecinii să facă la fel. Banii urmau să fie folosiţi pentru mituirea acelor arabi încă toleranţi cu evreii, care îi puteau preveni în legătură cu eventualele atacuri. între timp, evreii aveau să-si exercite în continuare dreptul de a se ruga la Zidul Plângerii. Nu aveau să se mai bizuie pe englezi pentru protecţie ci pe Haganah9, nou formata miliţie evreiască. In lunile următoare, avertismentele şi prezenţa miliţiei au intimidat atacurile arabe. Calmul relativ dintre arabi si evrei a fost restabilit în următorii cinci ani. În acea perioadă, evreii au continuat să-şi extindă pe ascuns reţeaua de informaţii secrete. Aceasta nu avea încă un nume sau o conducere oficială. Arabii erau recrutaţi pe criterii ad-hoc: negustori ambulanţi clin partea arabă a Ierusalimului si lustragii care curăţau cizmele ofiţerilor mandataţi erau plătiţi laolaltă cu studenţi de la prestigiosul Colegiu Arab Rouda, cu profesori si oameni de afaceri. Orice evreu putea recruta un spion arab; singura condiţie era să nu existe mai multe variante pentru aceeaşi informaţie, încet dar sigur, Yishuv a obţinut informaţii importante nu numai despre intenţiile arabilor, dar şi despre cele ale englezilor.
Venirea lui Hitler la putere în 1933 a marcat începutul exodului evreilor nemţi către Palestina. În 1936 peste 300 000 străbătuseră deja Europa; mulţi rămăseseră săraci lipiţi până să ajungă pe Pământul Sfânt. Totuşi, într-un fel sau altul, Yishuv le-a făcut tuturor rost de hrană şi locuinţe, în 3 luni, evreii depăşiseră deja o treime din populaţia ţării. Arabii au reacţionat ca şi în alte daţi: din minaretele a o sută de moschei, preoţii musulmani le-au cerut într-un singur glas sioniştilor să se întoarcă de unde au plecat.
În fiecare mafafeth arăbesc, locul de întâlnire al consilierilor arabi, s-au ridicat aceleaşi voci protestatare: Trebuie să-i împiedicăm pe evrei să ne ia pământul; trebuie să-i împiedicăm pe englezi să le mai dea arme si să-i antreneze.
De cealaltă parte, evreii susţineau exact contrariul, că englezii îi încurajau pe arabi să fure pământul care le revenea pe cale legală.
Englezii au încercat în continuare să împace ambele tabere – dar au eşuat. În 1936, lupte izolate s-au transformat în adevărate revolte arabe împotriva evreilor si englezilor. Cei din urmă le-au suprimat fără milă. Însă evreii si-au dat seama că era numai o chestiune de timp până când arabii aveau să lovească din nou, cu forţe noi.
Pe tot teritoriul ţării, tinerii evrei se grăbeau să se alăture Haganah-ului. Treptat aceste miliţii populare au devenit esenţa unei formidabile armate secrete: membrii lor erau extrem de rezistenţi din punct de vedere fizic; trăgători de elită, ei erau la fel de şireţi ca vulpile din desertul Negev.
Reţeaua informatorilor arabi era extinsă. S-a înfiinţat un departament politic al Haganah-ului în scopul răspândirii revoltelor prin dezinformare. Cei care mai târziu aveau să devină legende ale comunităţii secrete israeliene au fost şcoliţi în perioada de formare dinaintea celui de-al doilea război mondial. Haganah - cuvântul înseamnă “apărare” în ebraică – a devenit cel mai bine informat dintre toate serviciile Pământului Sfânt.
Cel de-al doilea război mondial a adus cu el o nouă pace tulbure în Palestina. Şi evreii si arabii realizau ce i-ar fi putut aştepta în cazul în care naziştii ar fi câştigat. Primele detalii despre ce se petrecea în lagărele de concentrare din Europa ajunseseră la urechile celor din Yishuv.
David Ben-Gurion10 şi Yitzhak Rabin11 au fost printre cei care au participat la o întrunire la Haifa în 1942. S-a convenit în unanimitate ca supravieţuitorii Holocaustului să fie aduşi în patria spirituală, Eretz Israel (marele Israel). Nimeni nu putea estima numărul lor, dar toată lumea a fost de acord că sosirea refugiaţilor avea să reînvie confruntările cu arabii – iar de data aceasta englezii aveau să fie de partea acestora din urmă. Anglia a susţinut mereu că nu-i va primi pe supravieţuitori în Palestina după înfrângerea lui Hitler, pe motiv că s-ar crea astfel un dezechilibru al populaţiei.
Îndemnul lui Ben Gurion de a îmbunătăţi capacitatea serviciului secret a fost acceptat de toţi cei prezenţi. Urmau să fie recrutaţi mai mulţi informatori. De asemenea, un serviciu de contra-spionaj trebuia să descopere evreii care colaborau cu englezii şi să-i găsească pe “comuniştii evrei şi pe dizidenţii care se ascund printre noi.” Noua unitate era cunoscută sub numele de Rigul Hegdi şi era comandată de un fost legionar francez care lucra acum sub acoperire, ca şi comis voiajor.
În curând, acesta avea să captureze femei căsătorite cu ofiţeri britanici, comercianţi care făceau afaceri cu englezii; patroni de cafenele care îi aveau drept clienţi. Dis-de-dimineaţă, criminalii erau aduşi în faţa curţii marţiale de campanie a Haganah-ului; cei vinovaţi erau fie bătuţi crunt fie executaţi pe dealurile Iudaice cu un glonte în ceafă. Această tactică e precursoarea durităţii pe care avea să o aplice Mossad-ul. Până în 1945, Haganah-ul adăugase o unitate însărcinată cu procuarea de arme. Curând, armele din depozitele secrete ale italienilor şi nemţilor, capturate în Africa de Nord după înfrângerea lui Rommel, erau transportate ilegal din Deşertul Sinai, din Egipt în Palestina, de către soldaţii evrei care luptau alături de aliaţi. Armele au fost transportate cu camioane vechi şi cu caravane de cămile, şi au fost depozitate în pustiu, în peşteri, acolo unde diavolul a încercat să-l ademenească pe lisus. O ascunzătoare era aproape de locul unde manuscrisele eseniene de la Marea Moartă aşteptau să fie descoperite12.
După ce s-a terminat războiul, cu înfrângerea Japoniei în august 1945, evreii care serviseră în unităţile alianţelor militare de spionaj au venit să-şi pună cunoştinţele în slujba Haganah-ului. Toate piesele erau aşezate la locul lor pentru a face faţă la ceea ce prevăzuse Ben-Gurion – “războiul pentru independenţa noastră.”
Ştia că ţinta avea să fie bricha, denumirea ebraică pentru prima operaţie de aducere din Europa a supravieţuitorilor Holocaustului.
La început au venit cu sutele, apoi cu miile, şi la urmă cu zecile de mii. Mulţi încă mai purtau uniformele din lagărele de concentrare, fiecare avea un tatuaj cu un număr de identificare dat de nazişti. Trecuseră Balcanii cu maşina sau cu trenul şi apoi străbătuseră Mediterana până în Israel. Toate vasele disponibile fuseseră cumpărate sau închiriate de agenţiile umanitare evreieşti din Statele Unite, – de multe ori la preţuri excesive: nave de voiaj cu aburi, nave de coastă, platforme pentru debarcare pe plajele din Normandia, vase fluviale; orice putea pluti era bun. Nu se mai auzise de o asemenea evacuare de la Dunkerque13 , din 1940.
În aşteptarea supravieţuitorilor, pe plajele dintre Haifa şi Tel-Aviv se aflau chiar unii dintre ofiţerii britanici care fuseseră transportaţi cu feribotul în Anglia de la Dunkerque. Erau acolo pentru a duce la îndeplinire ordinul guvernului lor de a-i ţine la distanţă pe supravieţuitorii Holocaustului. Au fost şi conflicte urâte, dar si situaţii în care soldaţii, probabil aducându-şi aminte de propria salvare, au trecut cu vederea câte o barcă plină cu refugiaţi care se chinuiau să ajungă la mal.
Ben-Gurion a decis că astfel de acte de compasiune nu erau de ajuns. Venise timpul ca Mandatul să se încheie. Lucru posibil doar prin forţă. În 1946, acesta unise deja mişcările secrete evreieşti disparate. Izvorât din neobositul spirit al celor care ajunseseră primii pe acel pământ, ordinul de a se lansa o gherilă de război împotriva englezilor şi a arabilor a fost dat.
Orice comandant evreu ştia că aveau de a face cu o acţiune foarte periculoasă: luptând pe ambele fronturi riscau să-şi epuizeze aproape toate resursele. Consecinţele unei eventuale înfrângeri ar fi fost extrem de grave. Ben Gurion a ordonat folosirea oricăror mijloace. Au fost semnalate atrocităţi în ambele tabere. Evreii suspectaţi de colaborare cu Haganah-ul erau executaţi. Soldaţii englezi erau împuşcaţi iar barăcile lor, bombardate. Sate arăbeşti erau incendiate. Totul era făcut cu o cruzime care amintea de vremurile medievale.
Pentru Haganah, serviciul de spionaj era vital, măcar ca să dezinformeze pentru a da impresia englezilor şi arabilor că evreii aveau mult mai mulţi oameni decât puteau aduna. Englezii s-au trezit implicaţi într-o vânătoare de vrăjitoare. În rândul forţelor mandatate, moralul începea să scadă.
Statele Unite au încercat să încheie o înţelegere în primăvara lui 1949, îndemnând Marea Britanie să accepte în Palestina 100 000 de supravieţuitori ai Holocaustului. Cererea a fost respinsă şi astfel luptele crâncene au continuat. În sfârşit, în februarie 1947, Marea Britanie a căzut de acord să părăsească Palestina până la începutul lui mai 1948. Din acel moment, Naţiunile Unite aveau să se confrunte cu problemele legate de ceea ce urma să devină statul Israel.
Realizând că mai era nevoie de un ultim conflict cu arabii pentru a se asigura că nou formata naţiune nu avea să fie distrusă înainte de înfiinţare, Ben-Gurion si comandanţii săi ştiau că trebuiau să depindă în continuare de un serviciu secret superior. Au fost obţinute informaţii vitale despre moralul arabilor si forţa lor militară. Spionii evrei plasaţi în Cairo şi Amman au furat planurile de atac ale armatelor egiptene şi iordaniene. Când a început ceea ce s-a numit Războiul de Independenţă, israelienii au dobândit victorii militare spectaculoase, însă Ben-Gurion şi-a mai dat seama că, atât timp cât aveau să dureze luptele, eventualele victorii trebuiau clasificate clar în militare şi politice. Când în cele din urmă victoria a avut loc în 1949, această diviziune nu fusese încă bine stabilită – ceea ce a dus la certuri în cadrul serviciului israelian de informaţii asupra responsabilităţilor pe timp de pace.
În loc să trateze situaţia cu precizia sa caracteristică, Ben-Gurion, în calitate de prim ministru al Israelului, a alcătuit cinci servicii secrete care aveau să opereze în ţară si în străinătate. Cele de peste ocean au luat modelul serviciilor britanice şi franţuzeşti.
Acestea două se învoiseră deja să colaboreze cu Israelul. S-a stabilit de asemenea un contact şi cu Oficiul Serviciilor Strategice ale Statelor Unite (OSS) din Washington prin intermediul şefului de contraspionaj din Italia, James Jesus Angleton. Legătura sa cu tinerii spioni israelieni avea să joace un rol decisiv în eventualele relaţii care se puteau realiza între cele două servicii secrete.
Totuşi, în ciuda începutului promiţător pe care l-a avut, visul lui Ben-Gurion de a alcătui o organizaţie secretă integrată care să lucreze în armonie s-a spulberat o dată cu încercările naţiunii care se lupta si ea, pentru identitate. În timp ce miniştrii si oficialii luptau pentru putere şi ranguri înalte, aspectele de bază si cele mai importante erau lăsate de-o parte. La fiecare nivel erau neînţelegeri. Cine trebuia să coordoneze strategia generală a serviciului? Cine trebuia să evalueze informaţiile neprelucrate? Cine va recruta spioni? Cine le va vedea mai întâi rapoartele? Cine va interpreta informaţiile respective pentru liderii politici ai ţării?
Nicăieri glumele nu erau la fel de acide ca între Ministerul Afacerilor Externe şi cel al Apărării, amândouă disputându-şi dreptul de a opera în străinătate. Isser Harel, pe atunci un tânăr agent, spunea despre colegii săi că aceştia “vedeau munca serviciului secret într-o lumină romantică şi plină de aventuri. Se credeau experţi în toate… şi căutau să se comporte precum spionii internaţionali din filme, care se bucurau de faimă în timp ce trăiau în umbra unei linii bine trasate între lege şi corupţie.”
Între timp oamenii continuau să moară, ucişi de bombele si capcanele teroriştilor arabi. Armatele Siriei, Egiptului, Iordaniei şi Libanului încă mai ameninţau. La rândul lor, arabii erau gata să lanseze jihad-ul, războiul sfânt. Nici o altă naţiune nu mai văzuse lumina zilei într-un mediu mai ostil ca cea a Israelului.
Pentru Ben Gurion, felul în care era privit de popor ca un protector, aşa cum fuseseră mereu consideraţi marii lideri israelieni, era aproape un sentiment mesianic. Dar ştia că nu era profet ci numai un luptător îndârjit care câştigase Războiul de Independenţă împotriva arabilor, şi aceasta cu forţe combinate care le depăşeau de 20 de ori pe cele de care dispunea. Nu se mai înfăptuise un triumf asemănător de când David îi înfrânsese pe Goliat şi pe Filisteni.
Cu toate acestea, inamicul nu dăduse bir cu fugiţii. Devenise mai inteligent si cu mult mai nemilos. Lovea asemenea unui hoţ, pe timp de noapte, ucigând fără mustrări de conştiinţă, înainte să dispară fără urmă.
Timp de 4 ani lungi, rivalitatea, scandalurile si vorbele tăioase au fost ceva obişnuit la întâlnirile prezidate de Ben-Curion, la care acesta încerca să rezolve problemele din cadrul serviciului secret. Un promiţător plan lansat de Ministerul Afacerilor Externe, acela de a folosi un diplomat francez ca spion în Cairo, a fost respins de Ministerul Apărării. Vroia să-şi folosească proprii oameni. Ofiţerul tânăr trimis în Egipt, fără experienţă în domeniul muncii de spionaj, a fost prins în câteva săptămâni de agenţii serviciului egiptean de securitate. S-a aflat că agenţii israelieni din Europa lucrau pe piaţa neagră pentru a-şi finanţa munca din cauza bugetului oficial insuficient alocat pentru activităţile de spionaj, încercările de recrutare a forţelor druze din Liban s-au încheiat atunci când agenţiile secrete israeliene rivale n-au căzut de acord asupra modului în care aceştia aveau să fie folosiţi. De obicei, planurile grandioase erau distruse de suspiciuni mutuale. Peste tot era numai ambiţie oarbă.
Oamenii momentului – ministrul israelian de externe, şeful de stat major, ambasadorii – se luptau pentru impunerea supremaţiei serviciului lor favorit. Unul vroia ca ţinta să fie acumularea de informaţii politice si economice. Un altul era de părere că spionajul trebuia să se ocupe strict de puterea militară a inamicului. Ambasadorul din Franţa a insistat ca serviciul secret să opereze aşa cum făcuse Rezistenţa franceză în cel de-al doilea război mondial, cu mobilizarea fiecărui evreu din ţară. Ambasadorul de la Washington vroia să-şi protejeze spionii cu o acoperire diplomatică şi “să-i integreze în munca de rutină a ambasadei, pentru a-i scăpa astfel de orice suspiciune.” Ambasadorul de la Bucureşti vroia ca spionii lui să ia modelul KGB-ului şi fie la fel de duri. Ambasadorul de la Buenos Aires a cerut ca agenţii ” se concentreze pe rolul Bisericii catolice în a-i ajuta pe nazişti să se stabilească în Argentina. Ben-Gurion a ascultat răbdător fiecare propunere în parte.
Într-un târziu, la 2 martie 1951, i-a chemat pe şefii celor 5 agenţii de spionaj la el în birou. Le-a comunicat că intenţiona să includă activităţile serviciilor secrete israeliene din străinătate într-o nouă agenţie numită Ha Mossad le Teum, “Institutul pentru Coordonare.” Acesta urma să aibă un buget iniţial de 20 000 de lire israeliene, din care 5 000 urmau să fie folosite pentru “misiuni speciale, dar numai cu acordul meu.” Noul serviciu îşi va selecta personalul dintre angajaţii agenţiilor secrete deja existente, în activităţile de zi cu zi, noua agenţie se va numi exclusiv Mossad.
“Pentru toate scopurile administrative si politice,” Mossad-ul se va afla sub jurisdicţia Ministerului de Externe. Cu toate acestea, din echipa sa vor face parte ofiţeri de la conducerea superioară a celorlalte organizaţii din cadrul serviciului secret israelian: Shin Bet, securitate internă; Aman, spionaj militar, spionaj aerian si spionaj naval. Funcţia ofiţerilor va fi de a ţine Mossad-ul informat în legătură cu cerinţele exacte ale “clienţilor.” în cazul neînţelegerilor legate de misiuni, problemele vor fi dezbătute în biroul primului ministru.
Ben-Gurion a explicat totul în stilul său direct caracteristic. “Veţi da Mossad-ului lista voastră de cumpărături. Mossad-ul va procura apoi bunurile cerute. Nu e treaba voastră să ştiţi de unde le-au procurat sau cât s-a plătit pentru ele.”
Ben-Gurion avea să se comporte ca un comitet de supraveghere al noului serviciu, într-o notă adresată primului director general al serviciului, Reuven Shiloah, primul ministru a ordonat ca “Mossad-ul să lucreze sub supravegherea mea, să acţioneze conform instrucţiunilor mele si să mă ţină în permanenţă la curent cu tot ceea ce se întâmplă.”
Regulile de bază fuseseră stabilite.
La douăzeci de ani după ce acei evrei se adunaseră la Ierusalim într-o noapte de septembrie din 1929 să discute despre importanţa vitală a unui serviciu secret care să prevină viitoarele atacuri arabe, urmaşii lorîntemeiaseră un serviciu care avea să devină cel mai temut din lume.
Naşterea Mossad-ului, ca şi cea a statului Israel de altfel, a fost oricum, numai uşoară nu. Serviciul a pus mâna pe un sindicat secret din Irak, care activa de câţiva ani sub controlul Departamentului Politic al Forţelor de Apărare din Israel. Ţinta principală a sindicatului era de a penetra eşalonul superior al armatei irakiene si să conducă o reţea clandestină de emigrare pentru a-i scoate din ţară pe evreii irakieni si de a-i aduce în Israel.
În mai 1951, la exact 9 săptămâni după ce Ben Gurion a semnat ordinul de creare al Mossad-ului, spionii irakieni au atacat brusc sindicatul. Doi agenţi israelieni au fost arestaţi, împreună cu zeci de arabi şi de evrei irakieni mituiţi să conducă reţeaua de emigrare care se întindea de-a lungul Orientului Mijlociu. Douăzeci si opt de persoane au fost acuzate de spionaj. Ambii agenţi au fost condamnaţi la moarte, 17 au primit sentinţe pe viaţă, iar restul au fot eliberaţi “ca exemplu al onestităţii justiţiei irakiene.”
Cei doi agenţi Mossad au fost ulterior eliberaţi dintr-o închisoare irakiană unde fuseseră crunt torturaţi, în schimbul unei sume substanţiale depuse într-o bancă elveţiană pe numele ministrului irakian de interne.
Un alt ghinion a urmat la scurt timp. Spionul Departamentului Politic din Roma, Theodore Gross, lucra acum pentru Mossad. În ianuarie 1952, Isser Harel, pe atunci şeful Shin Bet, serviciul intern de securitate al Israel-ului, a primit “dovezi incontestabile că Gross era agent dublu, plătit de serviciul secret egiptean”. Harel s-a hotărât să meargă la Roma, unde l-a convins pe Gross să-l însoţească înapoi la Tel-Aviv, spunându-i că urma să fie promovat în Shin Bet. Gross a fost judecat în secret, găsit vinovat si condamnat la 15 ani. Moare în închisoare.
Nefericit, Reuven Shiloah îşi dă demisia ca un om care eşuase. Este înlocuit de Harel, care rămâne conducătorul Mossad-ului timp de 11 ani, conducere încă neegalată.
Membrii conducerii care l-au primit la sediul Mossad-ului în acea dimineaţă de septembrie, în 1952, nu au fost prea impresionaţi de apariţia fizică a lui Harel. Abia dacă măsura 1,50 m, avea urechi clăpăuge si vorbea cu un puternic accent european; familia lui emigrase din Lituania în 1930. Hainele îi erau mototolite, de parcă ar fi dormit îmbrăcat.
Primele cuvinte adresate angajaţilor au fost: “Trecutul a fost. Nu se mai face greşeli. Vom merge mai departe împreună. Nu vorbim decât cu ai noştri.”
Harel a început să fie iubit de către angajaţii săi demoralizaţi. A călătorit în secret în ţări arabe ostile pentru a organiza personal reţelele Mossad-ului. A intervievat pe toţi cei care vroiau să se alăture serviciului, îi căuta pe cei care, la fel ca si el, aveau un trecut kibbutz.
“Oamenii de genul ăsta ne cunosc duşmanul” i-a spus unui îndrumător care i-a pus tactica sub semnul întrebării. “Ei trăiesc aproape de arabi. Au învăţat nu numai să gândească precum ei ba chiar să o facă mai repede.”
Răbdarea dar si accesele de mânie ale lui Harel erau bine cunoscute; loialitatea faţă de cei din subordinea sa a devenit la fel de renumită. Toţi cei din afara cercului său închis erau priviţi cu suspiciunea de a fi “oportunişti lipsiţi de scrupule.” Nu avea nimic de-a face cu persoane pe care le considera “bigoţi care pozau drept naţionalişti, mai ales din punct de vedere religios.” îşi arăta din ce în ce mai mult aversiunea faţă de evreii ortodocşi.
Erau câţiva din aceştia şi în guvernul lui Ben Gurion care au ajuns să nu-l placă deloc pe Isser Harel, căutând apoi o cale să-l înlăture, însă şiretul şef Mossad a făcut tot ce a putut să se ţină aproape de un alt kibbutznik, primul ministru.
A ajutat faptul că acum acţiunile Mossad vorbeau de la sine. Agenţii lui Harel contribuiseră la succesul conflictelor din Sinai împotriva egiptenilor. Avea spioni plasaţi în fiecare capitală arabă, care asigurau un flux continuu de informaţii nepreţuite. O altă lovitură a venit când a călătorit la Washington în 1945 pentru a-l întâlni pe Allen Dulles, care tocmai preluase conducerea CIA. Harel i-a dăruit vechiului spion un pumnal pe care erau gravate cuvintele lui David: “Gardianul Israelului nu se odihneşte şi nu doarme niciodată.”
Dulles a replicat: “Puteţi conta pe mine.”
Aceste cuvinte au creat un parteneriat între Mossad si CIA. Dulles a aranjat ca Mossad-ul să aibă echipament de ultimă oră: dispozitive de ascultat si de reperat, camera cu telecomandă şi o serie de accesorii despre care Harel a recunoscut că nu mai auzise niciodată. Cei doi au mai format de asemenea primul “canal de SOS” care făcea legătura între cele două servicii, şi prin care acestea puteau comunica prin telefon pe cale sigură în cazul vreunei urgenţe. Prin acest canal se evitau efectiv legăturile diplomatice normale, spre părerea de rău a Departamentului de Stat şi al Ministerului de Externe israelian.
În 1961, Harel a pus la cale operaţiunea de a aduce în ţară mii de evrei marocani. Un an mai târziu, neobositul şef Mossad se afla în sudul Sudanului unde-i ajuta pe rebelii pro-israelieni împotriva regimului, în acelaşi an l-a ajutat pe Regele Haile Selassie al Etiopiei să înăbuşe un puci. Monarhul fusese mult timp un aliat al Israelului.
Însă acasă, evreii ortodocşi din cabinet deveneau din ce în ce mai gălăgioşi, plângându-se că Isser Harel devenea supărător de autoritar şi din ce în ce mai indiferent faţă de sensibilităţile lor religioase, că era un om care nu asculta de nimeni şi care aspira probabil chiar la cea mai înaltă funcţie de stat. Cum Ben-Gurion avea urechi în toate părţile, relaţiile dintre el si Harel s-au mai răcit. De unde la început îi dăduse lui Harel mână liberă, acum îi cerea rapoarte despre cele mai mici detalii ale operaţiunilor. Lui Harel nu-i plăcea să simtă laţul strângându-se, însă nu a spus nimic. Campania împotriva sa începuse să se intensifice.
În februarie 1962, insinuările s-au unit asupra sorţii unui băieţel de opt ani, Joselle Schumacher. în urmă cu doi ani, copilul fusese răpit de o sectă ultra-ortodoxă.
Bunicul din partea maternă a băiatului, Nahman Shtarkes, era membru al sectei Neturei Karta, “Gardienii Zidurilor Ierusalimului.” Era suspectat de complicitate la răpire. Deşi poliţia căutase peste tot, nu se ştia nimic despre locul unde putea fi copilul. Nahman a fost închis pentru puţin timp când a refuzat să coopereze cu investigatorii. Evreii ortodocşi l-au transformat pe bătrân într-un martir; mii de oameni au demonstrat cu pancarde, spunând că Ben-Gurion nu se deosebea cu nimic de nazişti dacă băgase la închisoare un bătrân. Nahman a fost eliberat pe “caz de boală”. Protestele au continuat.
Sfătuitorii politici ai lui Ben-Gurion l-au avertizat că din cauza celor întâmplate riscă să piardă următoarele alegeri. Ba chiar mai mult, în cazul unui eventual război cu arabii, unele dintre grupurile ortodoxe îi puteau susţine pe aceştia. Motivat, primul ministru l-a chemat şi a ordonat Mossad-ului să-l găsească pe băiat. Harel s-a opus ustinând că serviciul nu se ocupa cu aşa ceva. Cum avea să declare ulterior:
“Atmosfera se răcise complet. Mi-a repetat că îmi dădea un ordin, l am răspuns că trebuia să citesc măcar dosarul poliţiei. Primul ministru mi-a spus că aveam o oră la dispoziţie.”
Dosarul era mare, însă în timp ce-l citea, lui Harel i-a venit o idee -dreptul ca părinţii să-şi poată creşte copiii fără să fie constrânşi de vreo credinţă religioasă extremă.
Joselle se născuse în martie 1953 ca fiu al lui Arthur si al Idei Schumacher. Din cauza problemelor financiare, băiatul a fost trimis să locuiască împreună cu bunicul la Ierusalim. Copilul s-a trezit acolo într-o enclavă religioasă, izolat spiritual de restul oraşului. Treptat, Nahman i-a făcut cunoscute nepotului legile sectei. Când părinţii băiatului au venit în vizită, Nahman i-a criticat aspru pentru atitudinea lor religioasă libertină.
Bătrânul făcea parte dintr-o generaţie pe care credinţa o ajutase să supravieţuiască Holocaustului. Fiica si ginerele lui Nahman simţeau nevoia să se integreze în tânăra generaţie. Astfel, destul de des, rugăciunile ajungeau pe locul doi pe lista lor de priorităţi.
Plictisiţi de criticile permanente ale lui Nahman, părinţii lui Joselle i-au cerut băiatul înapoi. Bunicul s-a împotrivit, spunând că mutarea lui ar însemna întreruperea vieţii de rugăciune care i-ar servi băiatului mai târziu. Se certaseră destul de rău. Apoi, la următoarea vizită în Ierusalim, Joselle dispăruse.
Vechii evrei si cei ortodocşi s-au legat de incident pentru a scoate în evidenţă problema care continua să împartă naţiunea, si care era exemplificată de Partidul Muncitoresc al lui Ben-Gurion, în stare să supravieţuiască la putere numai prin unirea mai multor grupuri parlamentare religioase, în schimb, aceste grupuri au obţinut mai multe concesii de la strictele legi ortodoxe, însă voiau în permanenţă mai mult. Evreii liberali cereau ca Joselle să fie redat familiei.
După ce a citit dosarul, Isser Harel i-a spus lui Ben-Gurion că va mobiliza resursele Mossad-ului. A alcătuit o echipă formată din 40 de agenţi ca să-l găsească pe băiat. Mulţi dintre ei s-au opus operaţiunii, gândind că astfel le era irosit talentul.
El i-a făcut să tacă numai prin câteva cuvinte:
“Deşi acţiunea nu se ridică la nivelul nostru, aceasta rămâne totuşi foarte importantă. Si e importantă din punct de vedere social si religios. Este importantă pentru că e în joc prestigiul si autoritatea guvernului. Este importantă pentru cauzele umane pe care le include.” În primele săptămâni de investigaţii, echipa descoperea cât de incitantă avea să fie operaţiunea.
Un viitor cap Shin Bet, pe atunci agent Mossad, şi-a lăsat perciunii să crească precum ultra-ortodocşii si a încercat să li se alăture. Nu a reuşit. Unui alt agent i s-a cerut să supravegheze o scoală evreiască. A fost descoperit după câteva zile. Un al treilea agent a încercat să se alăture unui grup de jelitori hasidici ce călătoreau la Ierusalim să-şi îngroape o rudă. A fost repede demascat când n-a fost în stare să recite corect rugăciunile.
Aceste eşecuri l-au întărâtat şi mai mult pe Harel. A spus echipei că era sigur de faptul că băiatul nu mai era în Israel ci undeva în Europa sau chiar mai departe. Harel a mutat sediul operaţiunii într-o ascunzătoare din Paris. De acolo si-a trimis oameni în fiecare comunitate ortodoxă din Italia, Austria, Franţa şi Marea Britanie. Când nici aşa nu a aflat nimic, si-a trimis agenţii în America de Sud si Statele Unite.
Investigaţiile au continuat să fie animate de nişte episoade ciudate. Zece agenţi Mossad au început să meargă la slujbele de dimineaţă dintr-o sinagogă din suburbia londoneză Hendon. Congregaţia furioasă a chemat poliţia să-i aresteze pe “impostorii religioşi” după ce, în timpul unor bătăi, li se dezlipiseră bărbile. Agenţii au fost apoi eliberaţi în secret, la intervenţia ambasadorului Israelului. Un respectat rabin ortodox a fost invitat la Paris sub pretextul că o familie bogată îl vroia pe acesta să oficieze o circumcizie. A fost aşteptat la aeroport de doi bărbaţi îmbrăcaţi în haine şi pălării negre, sobre, de evrei ortodocşi. Erau agenţi Mossad. Raportul lor a avut o tentă de umor negru.
“A fost dus la un bordel din Place Pigalle, iar el habar n-avea unde intrase. Două prostituate, pe care ie plătisem în prealabil, au apărut imediat si s-au aruncat în braţele lui. l-am fotografiat cu un Polaroid si apoi i-am arătat pozele, ameninţându-l că le vom arăta congregaţiei dacă nu ne spune unde era băiatul. Până la urmă ne-a convins că nu avea nici cea mai mică idee, aşa că am distrus pozele în faţa lui.” Alt rabin, Shai Freyer, a intrat în vizorul lui Isser Harel care continua să scormonească în lumea evreilor ortodocşi. Rabinul a fost idenficat de agenţii Mossad în timp ce călătorea între Paris si Geneva. după ce s-au convins, după interogatorii riguroase, că si de data asta urmăriseră o pistă falsă, Harel a ordonat ca Freyer să fie reţinut în ascunzătoarea Mossad din Elveţia până la terminarea căutărilor. Harel se temea că rabinul ar fi alertat comunitatea ortodoxă. A apărut apoi o altă pistă promiţătoare. Se numea Madeleine Frei, fiica unei familii aristocratice franceze si eroină a Rezistenţei franceze în cel de-al doilea război mondial. Madeleine salvase un mare număr de copii evrei de la deportarea în lagărele de concentrare. După război se convertise la iudaism.
Verificările au dovedit că venea periodic în Israel, petrecându-si timpul cu membrii sectei Neturei Karta, şi că îl întâlnise pe bunicul lui Joselle de mai multe ori. Ultima sa vizită avusese loc cam în acelaşi timp cu răpirea băiatului. De atunci Madeleine nu se mai întorsese în Israel.
În august 1962, agenţii Mossad au reperat-o la ieşirea din Paris. Când s-au prezentat, aceasta i-a atacat fizic. Unul dintre agenţi l-a chemat pe Isser Harel.
Acesta i-a explicat lui Madeleine “marea nedreptate” care fusese făcută părinţilor lui Joselle. Aveau dreptul moral de a-şi creşte fiul aşa cum vroiau. Nici un părinte nu ar trebui să fie privat de acest drept. Insă franţuzoaica susţinea în continuare că nu ştia nimic despre Joselle. Harel a văzut că oamenii săi o credeau.
l-a cerut paşaportul. Sub fotografia sa era cea a fiicei sale. A cerut unui agent să-i aducă o poză cu Joselle. Trăsăturile fizice ale celor doi copii erau aproape identice. Harel a sunat la Tel-Aviv.
“Aveam tot ce-mi trebuia, de la amănunte despre viaţa amoroasă din facultate şi până la decizia de a se alătura mişcării ortodoxe după ce a renunţat la religia catolică. M-am întors la Madeleine şi i-am spus, de parcă as fi ştiut totul, că-l vopsise blond pe băiat ca să-l deghizeze, şi că-l răpise din Israel. A negat însă totul. I-am spus că trebuie să înţeleagă faptul că viitorul ţării pe care o iubea era într-un mare pericol, că pe străzile Ierusalimului oamenii pe care ea-i iubea aruncau cu pietre unii în alţii. Cu toate acestea, a refuzat să recunoască ceva. l-am spus că băiatul avea o mamă care-l iubea la fel de mult cum ea îi iubise pe toţi acei copii pe care-i ajutase în al doilea război mondial.”
Treaba cu aducerea aminte a funcţionat. Dintr-o dată, Madeleine a început să explice cum a ajuns la Haifa cu vaporul, ca turistă ce venea să viziteze Israelul. Pe vas s-a împrietenit cu o familie de emigranţi care avea un copil de vârsta lui Joselle. Când au ajuns la Haifa, Madeleine a trecut pe lângă ofiţerul de imigrări cu copilul de mână, iar acesta l-a trecut în registru ca fiind al ei. O săptămână mai târziu, exact sub nasul poliţiei israeliene, franţuzoaica s-a îmbarcat într-un avion pentru Zurich împreună cu “fiica sa.” Madeleine îl convinsese chiar pe Joselle să se îmbrace în haine de fetiţă si să se vopsească blond.
Pentru un timp, băiatul a frecventat un internat ortodox din Elveţia unde preda rabinul Shai Freyer. Apoi Madeleine a zburat cu băiatul la New York, unde l-a plasat pe acesta la o familie ai cărei membri făceau parte din secta Neturei Karta. Harel nu mai avea decât o singură întrebare: “Vrei să-mi dai numele şi adresa familiei?”
A urmat un moment de linişte înainte ca Madeleine să spună calm: “Locuieşte la numărul 126 pe strada Penn, în Brooklyn, New York. E cunoscut sub numele de Yankale Gertner.”
Pentru prima dată de când se cunoscuseră, Harel a zâmbit. “Mulţumesc Madeleine. As vrea să te felicit oferindu-ţi o slujbă în cadrul Mossad-ului. Talentul tău ar fi de ajutor Israelului.”
Madeleine a refuzat.
Agenţii Mossad au zburat la New York. Acolo îi aştepta o echipă FBI, autorizată de Robert Kennedy, ministrul Justiţiei Statelor Unite, să coopereze. Acesta fusese rugat personal de Ben-Gurion să-i ajute. Agenţii s-au dus direct la adresa dată. Le-a deschis doamna Gertner. Agenţii au dat buzna în casă. Înăuntru, soţul ei se ruga. Lângă el era un băieţel palid, cu yarmulke pe cap si cu două şuviţe cârlionţate, închise la culoare, care îi încadrau faţa.
“Bună Joselle. Am venit să te ducem acasă,” i-a spus încet unul dintre agenţii Mossad. Trecuseră 8 luni de când Mossad-ul începuse căutările. Se cheltuise aproape un milion de dolari americani pentru operaţiune. Întoarcerea acasă a lui Joselle n-a schimbat cu nimic diviziunea religioasă din ţară. Guvernele următoare aveau să se clatine şi să se prăbusească după dorinţa micilor grupări ultra-ortodoxe alese de Knesset.
Deşi a avut succes în găsirea băiatului, Isser Harel s-a întors în Israel pentru a da piept cu un nou critic dur, generalul Meir Amit, noul şef al serviciului militar secret al Aman-ului. Când tocmai începuse să se înţeleagă cu predecesorul lui, se afla acum pe punctul de a primi critici aspre de la Amit cu privire la operaţiunea de salvare a lui Joselle.
Amit, un foarte bun comandant, se împrietenise cu Ben-Gurion în peisajul politic schimbător al Israelului, l-a spus primului ministru că Harel “irosise resursele”, si că întreaga operaţiune nu a arătat decât că şeful serviciului secret era cam de mult în funcţie. Uitând că el îl însărcinase cu operaţiunea, Ben-Gurion a fost de acord.
La 25 martie 1963, obosit de prea multe săptămâni de critici şi certuri, Isser Harel şi-a dat demisia la vârsta de 50 de ani. Oameni în toată firea erau impresionaţi până la lacrimi în timp ce-i strângeau mâna şi-l conduceau afară din sediul Mossad. Cu toţii ştiau că o perioadă importantă a luat sfârşit.
La câteva ore, un bărbat înalt si suplu, cu alură de actor, intra repede şi sigur în clădire: Meir Amit preluase conducerea. Cu toţii ştiau ce schimbări radicale aveau să se producă.
La numai 15 minute după ce s-a instalat în noul birou, liderul Mossad a chemat şefii departamentelor. În timp ce îi examina aceştia stăteau în faţa lui în picioare, în grup. Apoi vorbi cu acea voce tăioasă care a lansat nenumărate atacuri terestre.
Nu aveau să mai aibă loc operaţiuni de salvare a copiilor pierduţi. Gata cu amestecurile politice nejustificate, îi va apăra pe fiecare de critica celor din exterior, însă nimic nu le putea salva slujbele dacă nu se dovedeau demni de el. Se va zbate pentru ca bugetul apărării să le aloce mai mulţi bani pentru echipament de ultimă oră. Dar asta nu însemna că avea să uite de cel mai de preţ lucru pe care-l punea “mereu pe primul plan: humint, arta adunării de informaţii secrete.” Vroia ca Mossad-ul să exceleze în domeniu.
Angajaţii au descoperit că lucrau pentru un om pentru care munca de zi cu zi reprezenta fundamentul anilor ce aveau să vină. Achiziţia de tehnologie militară se încadra în această categorie.
La puţin timp după ce Meir Amit a preluat conducerea, un bărbat care s-a prezentat drept “Salman” a intrat în ambasada israeliană de la Paris cu o propunere uimitoare. Pentru un milion de dolari, acesta garanta că poate face rost de ceea ce era pe atunci cel mai secret aparat de zbor din lume, MIG-ul 21 al ruşilor. Salman şi-a încheiat uimitoarea ofertă făcută unui diplomat israelian, cu o cerere ciudată. “Trimiteţi pe cineva la Bagdad, sunaţi la numărul acesta, şi cereţi cu Joseph. Şi să aveţi pregătiţi un milion de dolari.”
Diplomatul a trimis raportul rezidentului katsa din ambasadă. Era unul dintre aceia care îşi păstraseră postul în ciuda schimbărilor care avuseseră loc după venirea lui Meir Amit. Katsa a trimis raportul la Tel-Aviv, împreună cu numărul de telefon dat de Salman.
Timp de mai multe zile Meir Amit a cântărit cu grijă informaţiile. Salman putea fi un escroc sau un nebun, sau putea chiar să facă parte dintr-un plan irakian de a întinde o cursă unui agent Mossad. Era un pericol real ca alţi katsa care lucrau sub acoperire în Irak să fie compromişi, însă gândul de a pune mâna pe un MIG 21 era irezistibil.
Capacitatea rezervoarelor de combustibil, altitudinea până la care se ridica, viteza pe care o atingea, armamentele din dotare si manevrabilitatea îl făcuseră cea mai bună armă aeriană din lumea arabă. Căpeteniile aviaţiei militare israeliene ar fi dat bucuroşi milioane numai să arunce o privire pe schiţa unui MIG, ca să nu mai vorbim de unul adevărat. Meir Amit a adormit cu gândul la el. “M-am trezit cu gândul la el. Mă gândeam la el sub duş şi în timp ce-mi luam cina. Mă gândeam la el de câte ori aveam un moment liber. Să ţii pasul cu sistemul de armament avansat al inamicului este o prioritate a oricărui serviciu secret. Iar să pui mâna pe aşa ceva nu se întâmplă aproape niciodată.”
Primul pas a fost trimiterea unui agent la Bagdad. Acesta urma să se dea drept englez si să aibă un nume autentic – George Bacon: “Nimeni n-ar crede că un evreu ar putea să aibă un astfel de nume.” Bacon trebuia să călătorească dându-se drept director de vânzări al unei companii londoneze care vindea echipamente radiologice medicale. A ajuns la Bagdad cu o cursă a Liniilor Aeriene Irakiene, aducând cu el mai multe cutii cu mostre de echipament şi demonstrând că mai ăoase de bagaj vânzând câteva aparate pe la spitale. La începutul celei de-a doua săptămâni de la sosirea sa, Bacon a sunat la numărul pe care-l dăduse Salman. Rapoartele către Mossad conţineau descrieri cât se poate de reale.
“Am sunat de fiecare dată de la un telefon public din holul hotelului. Erau astfel mai puţine şanse ca telefonul să fie ascultat decât dacă aş fi sunat din cameră. Mi s-a răspuns imediat la telefon. O voce m-a întrebat în limba farsi cine era la telefon. Am răspuns în engleză, cerându-mi scuze pentru greşeală. Apoi vocea a întrebat tot în engleză cine era la telefon. Am spus că eram un prieten de-a lui Joseph. Era cineva acolo cu un astfel de nume? Mi s-a răspuns să aştept. Am crezut că poate puneau telefonul sub urmărire şi că până la urmă era o cursă. Apoi am auzit o voce de intelectual care mi-a spus că se numea Joseph şi că-i părea bine că dădusem telefon. Apoi m-a întrebat dacă eram familiarizat cu Parisul. M-am gândit: Contact!”
Bacon a fost de acord să se întâlnească într-o cafenea a doua zi la prânz. La ora stabilită, un bărbat s-a prezentat, zâmbind, ca fiind Joseph. Faţa îi era foarte ridată, iar părul alb. Raportul de mai târziu al agentului a reflectat încă o dată atmosfera ciudată din acel moment:
“Joseph mi-a spus cât de încântat era să mă vadă, de parcă aş fi fost nu ştiu ce rudă îndepărtată pe care aştepta de mult să o vadă. Apoi a început să vorbească despre vreme şi despre cât de mult scăzuse calitatea oferită de astfel de cafenele. Nu-mi ziceam în sinea mea decât că mă aflam într-o ţară ostilă, al cărei serviciu secret m-ar omorî cu siguranţă dacă ar avea ocazia, iar eu îl ascultam pe un moş cum delirează. M-am asigurat că, oricare ar fi fost legătura lui cu Salman din Paris, Joseph nu era sigur un spion irakian. Asta m-a calmat, i-am spus că prietenii mei erau foarte interesaţi de marfa de care prietenul lui vorbise. Mi-a răspuns: “Salman e nepotul meu care locuieşte la Paris. E chelner într-o cafenea. Toţi chelnerii buni au plecat din ţara asta.” Apoi Joseph s-a aplecat peste masă şi mi-a spus: “Ai venit pentru MIG? Pot să aranjez eu afacerea. Dar te va costa un milion de dolari!” Pur şi simplu.
Bacon şi-a dat seama că poate până la urmă, Joseph era mai mult decât părea. Avea ceva care inspira încredere. Dar când a început să-i pună întrebări, bătrânul a dat din cap. “Nu aici. Cineva ar putea asculta.”
Au stabilit să se întâlnească a doua zi pe o bancă dintr-un parc în apropierea căruia trecea fluviul Eufrat care străbătea oraşul, în noaptea aceea, Bacon a dormit foarte puţin, gândindu-se dacă, până la urmă nu era ademenit într-o cursă, dacă nu întinsă de serviciul secret irakian atunci de nişte escroci vicleni care-l foloseau pe Joseph ca paravan.
Întâlnirea de a doua zi a revelat ceva mai mult despre trecutul lui Joseph şi motivele sale.
Provenea dintr-o familie săracă de evrei irakieni. De copil fusese angajat ca servitor în casa unor creştini maroniţi din Bagdad. Apoi, după 30 de ani de serviciu loial, a fost dintr-o dată dat afară şi acuzat pe nedrept că furase mâncare. Aşa că, tocmai când împlinea 50 de ani, s-a trezit aruncat pe străzi. Prea bătrân ca să se angajeze din nou, a trăit dintr-o pensie modestă. A mai încercat de asemenea să-şi găsească rudele evreieşti. A vorbit despre aceasta cu sora lui, văduvă, Manu, al cărei fiu pe nume Munir era pilot în aviaţia irakiană. Manu a recunoscut că şi ea îşi dorea foarte mult să meargă în Israel. Dar cum ar fi putut să o facă? Numai dacă suflau o vorbă riscau să intre în închisoare. Iar să lase rude în ţară, asta ar fi însemnat ca autorităţile să le fi pedepsit sever, poate chiar să le ucidă. Şi de unde ar fi făcut rost de bani? Manu a oftat şi a spus că nu era decât un vis imposibil.
Însă în mintea lui Joseph, ideea începea să prindă rădăcini. La cină, Munir povestea deseori cum comandantul său se lăuda că Israelul ar plăti o avere pentru un MIG ca cel pe care-l pilota el, “poate chiar si un milion de dolari americani, unchiule Joseph”.
Suma începuse să-l fascineze pe Joseph. Cu aceşti bani ar fi putut să mituiască autorităţile, să organizeze un plan de scăpare. Cu atâţia bani ar fi putut să-şi scoată toată familia din Irak. Cu cât se gândea mai mult la plan, cu atât i se părea mai posibil. Munir îşi iubea mama; ar fi făcut orice pentru ea – chiar şi să fure avionul pentru un milion de dolari. Şi astfel Joseph n-ar mai trebui să organizeze fuga familiei, l-ar lăsa pe israelieni să se ocupe de ea. Toată lumea ştia că erau pricepuţi la treburi din astea. Din cauza asta îl trimisese pe Salman la ambasadă:
“Iar acum te afli aici, prietene!” îi zâmbi Joseph lui Bacon.
“Şi Munir? Ştie ceva din toate astea?”
“Ah, da. E de acord să fure MIG-ul. Dar vrea jumătate din bani pe loc, iar restul chiar înainte să-l fure.”
Bacon era uimit. Tot ce auzise părea şi ingenios şi posibil. Dar mai întâi trebuia să-i raporteze lui Meir Amit.
În Tel-Aviv, şeful Mossad-ului a ascultat o după-amiază întreagă detaliile raportate de Bacon.
“- Unde vrea Joseph să-i transferăm banii?” a întrebat Meir Amit în cele din urmă.
“- Într-o bancă elveţiană. Joseph are un văr care necesită urgent un tratament medical care nu e disponibil în Bagdad. Autorităţile irakiene îi vor da voie să meargă în Elveţia. Când ajunge, se aşteaptă ca noi să fi depus deja banii.”
“Un om inventiv, Joseph ăsta al tău,” comentă Meir Amit făcând o grimasă. “Odată banii depuşi în cont nu-i mai putem recupera.”
l-a mai pus lui Bacon o ultimă întrebare: “- De ce ai încredere în Joseph?”
Bacon a răspuns: “Am încredere în el pentru că e singura soluţie.”
Meir Amit a ordonat ca 500 000 de dolari americani să fie transferaţi într-o filială principală a Credit Suisse din Geneva. Punea în joc mai mult decât bani. Ştia că nu avea cum să-si păstreze postul dacă Joseph se dovedea a fi un escroc genial, aşa cum încă mai credeau unii ofiţeri Mossad.
Venise timpul informării primului ministru Ben-Gurion si a şefului său de stat major, Yitzhak Rabin. Ambii au aprobat operaţiunea14. Meir Amit nu le-a spus că mai făcuse un pas – ceruse retragerea întregii reţele Mossad din Irak. “Dacă misiunea eşua, vroiam să fiu numai eu tras la răspundere. Am alcătuit 5 echipe. Prima ţinea legătura între mine şi Bagdad. Aceasta urma să transmită prin radio numai în cazul unei urgenţe. Altfel nu vroiam să aud de ei. Cea de-a doua echipă trebuia să se afle la Bagdad fără ca nimeni să ştie de ea. Nici Bacon, nici prima echipă, nimeni. Erau acolo ca să-! scoată pe Bacon din ţară, si dacă se putea, şi pe Joseph. Cea de-a treia echipă trebuia să urmărească familia. A patra trebuia să stabilească legătura cu kurzii, care aveau să ajute în faza finală a scoaterii familiei din ţară. Israelul le făcea rost de arme. A cincea trebuia să ia legătura cu Washington-ul şi cu Turcia. Pentru ca MIG-ul să fie scos din Irak, trebuia să traverseze spaţiul aerian turcesc pentru a ajunge la noi. Washington-ul, care avea baze în nordul Turciei trebuia să-i convingă pe turci să spună că MIG-ul avea să ajungă în Statele Unite. Ştiam acum că irakienii se temeau ca piloţii să nu fugă în vest, aşa că le alimentau rezervoarele doar pe jumătate. Era o situaţie în care nu puteam face nimic.” Mai erau însă şi alte probleme. Joseph a hotărât că nu numai rudele apropiate ci şi cele mai îndepărtate trebuiau să aibă oportunitatea de a scăpa de durul regim irakian. În total, vroia ca 43 de persoane să fie “eliberate”.
Meir Amit s-a învoit. Din Bagdad, Bacon i-a trimis un mesaj codificat care l-a pus pe gânduri. Şeful Mossad şi-a dat seama ce se întâmplă. “Munir, scria el, este mai întâi de toate irakian. Irakul s-a purtat bine cu el. N-ar fi dat bine să-şi trădeze ţara pentru Israel. Noi eram inamicii. Toată viaţa numai asta a fost învăţat. Am hotărât că singura cale era să-l conving că MIG-ul avea să zboare direct spre America. Aşa că m-am dus la Washington, la Richard Helms,15 pe atunci DCI. M-a ascultat şi a spus că nu era nici o problemă. Fusese mereu foarte cooperant. A aranjat ca ataşatul militar al S.U.A. la Bagdad să-l întâlnească pe Munir. Acesta a confirmat că avionul urma să fie predat în State, i-a împuiat capul lui Munir cu poveşti despre americanii care vroiau să ţină pasul cu ruşii. Irakianul a înghiţit momeala şi a fost de acord să meargă mai departe.”
Acum operaţiunea se desfăşura de la sine. Rudei lui Joseph i s-a permis să meargă la Geneva. De acolo a trimis o vedere: “Dotările spitalului sunt excelente. Mă voi face cu siguranţă bine.” Mesajul însemna că şi cealaltă jumătate de milion fusese depusă.
Încurajat, Joseph i-a spus lui Bacon că familia era gata de plecare în noaptea dinaintea zborului lui Munir, Joseph i-a dus pe toţi în nord în munţi, la răcoare, cu un convoi de maşini. Cei de la vamă nu i-au deranjat; rezidenţii fugeau în fiecare vară de căldura sufocantă din Bagdad. La poalele munţilor, kurzii aşteptau venirea echipei israeliană de legătură. Au condus familia în creierii munţilor unde îi aştepta elicopterele aviaţiei militare turceşti. Zburând pe sub radar, au trecut în Turcia.
Un agent israelian l-a sunat pe Munir să-i spună că sora lui tocmai născuse o fetiţă sănătoasă. Un alt mesaj codat fusese transmis în siguranţă. A doua zi de dimineaţă, la 15 august 1966, Munir a decolat pentru un exerciţiu. Solicitând la maxim motoarele el a părăsit zona militară l-a trecut graniţa cu Turcia înainte ca ceilalţi piloţi irakieni să primească ordin să-l doboare. Escortat de un aparat tip Phantom al aviaţiei militare ale S.U.A., Munir a aterizat la o bază turcească, a făcut plinul si a decolat din nou. în căşti a auzit un mesaj, de data aceasta necodat. “- Întreaga familie e în siguranţă şi gata să te întâlnească.”
O oră mai târziu, MIG-ul a aterizat la o bază militară din nordul Israelului.
Mossad a devenit astfel un personaj important pe scena lumii, în cadrul serviciului secret israelian, toate acţiunile următoare aveau să fie cunoscute sub numele de “IA” înainte de Amit sau “DM” – după Meir.
CAPITOLUL 3 Însemnările de la Gilot
Ieşind de pe autostrada din nordul Tel-Avivului, Meir Amit mergea în continuare cu aceeaşi viteză care depăşea puţin limita legală, încălcarea discretă a legii continua încă să fie o coordonată a vieţii lui, încă de acum 40 de ani, când condusese operaţiunea de furt a unui avion irakian.
A refuzat dintotdeauna să se supună regulilor, punând această atitudine pe seama rădăcinilor sale galileene.Mi plăcea să spună: “Suntem o naţie încăpăţânată.” Se născuse în oraşul preferat al regelui Irod, Tiberias, pe malurile Mării Galilee, petrecându-şi cea mai mare parte a copilăriei la ţară. Cu mult timp în urmă, toate urmele credinţei religioase îi fuseseră şterse de mama sa, profesoară de retorică. Tot ea a fost cea care i-a insuflat simţul independenţei, intoleranţa si dispreţul faţă de orăşeni, si mai ales i-a încurajat talentul analitic si gândirea independentă.
În timpul carierei şi-a folosit aceste calităţi pentru a intui intenţiile duşmanului. Uneori, cei din interior îi criticau ieşirile pline de imaginaţie. Pentru aceştia nu avea decât un singur răspuns: Citiţi dosarul despre MIG-ul furat.
În această dimineaţă de martie, în 1997, în timp ce părăsea Tel-Avivul, Meir Amit era în mod oficial pensionar, însă nimeni din interiorul serviciului secret israelian nu era convins că lucrurile stăteau întocmai; cunoştinţele sale vaste erau mult prea valoroase ca să fie puse la păstrare.
Cu o zi înainte, Meir Amit se întorsese de la Ho Chi Minh2, unde îi făcuse o vizită fostului ofiţer al serviciului secret Vietcong. Meir vizita şi alte locuri unde manevrele sale secrete provocaseră dezastre: Amman, Cairo, Moscova. Nimeni n-a îndrăznit să întrebe care era scopul acestor vizite.
Între 1963-1968 cât a fost director general Mossad, a transformat hurnint într-o adevărată formă de artă. Nici un alt serviciu secret n-a fost în stare să-i egaleze pe agenţii săi pe teren, în obţinerea de informaţii. A fost primul care a plasat spioni în număr foarte mare în fiecare ţară arabă, în Europa, Africa de Sud, Africa si S.U.A. Agenţii săi katsa s-au infiltrat în Mukabarat-ul iordanian, cel mai bun serviciu secret arab si în cel mai dur serviciu militar, cel sirian. Erau oameni cu un curaj extraordinar şi nervi de oţel greu de imaginat chiar şi pentru cei mai fantezişti scriitori.
La puţin timp după ce a devenit director general, Meir Amit a făcut să circule în cadrul serviciului un memo furat din biroul lui Yasser Arafat de către un agent:
“Mossad-ul are dosare despre fiecare dintre noi. Ne ştiu numele si adresele. Ştim că la fiecare dosar au ataşat câte două fotografii de-ale noastre. Una cu şi una fără kaffiyeh. Aşa că nu le-ar fi deloc greu să ne găsească, cu capul acoperit sau nu.”
Pentru a le alimenta şi mai mult teama, Meir Amit a recrutat un număr mai mare ca niciodată de informatori arabi. Se baza pe faptul că, de regulă, se găsesc câţiva din aceştia care să fie folositori. Arabii mituiţi i-au trădat pe trăgătorii OEP, dându-le în vileag depozitele de arme, ascunzătorile şi aranjamentele de drum. Pentru fiecare terorist omorât de Mossad, Meir Amit îi dădea informatorului un bonus de un dolar american.
Înaintea Războiului de Sase Zile3 din 1967, în fiecare bază aeriană egipteană şi sediu militar exista fie un katsa, fie un informator al Mossad-ului. În sediul de înalt Control din Cairo erau nu mai puţin de 3 ofiţeri spioni care fuseseră convinşi de Meir Amit. Însă cum a reuşit toate acestea, a rămas cel mai mare secret al său: “E mai bine ca unele lucruri să nu se ştie.”
Dăduse aceleaşi instrucţiuni tuturor agenţilor şi informatorilor plasaţi: pe lângă “imaginea de ansamblu,” vroia şi “cele mai mici detalii. Cât timp făcea un pilot de la baracă până la popotă? Cât timp rămânea blocat un agent în renumitele blocaje de circulaţie din Cairo? Programatorul avea o amantă?” Numai el putea înţelege pe cum nişte detalii care nu aveau nici o legătură aparentă unul cu celălalt urmau să fie folosite.
Un katsa a reuşit să se angajeze ca ospătar într-o popotă a ofiţerilor din linia întâi, în fiecare săptămână trimitea informaţii despre starea aeronavelor şi stilul de viaţă al piloţilor şi mecanicilor. Detaliile despre obiceiurile legate de băutura şi preferinţele sexuale făceau parte din informaţiile transmise în secret prin radio la Tel-Aviv.
Nou formatul departament Mossad pentru Război Psihologic, Loh Amma Psichologit (LAP), lucra non-stop la întocmirea de dosare despre aparatele de zbor egiptene, echipajul de la sol şi ofiţerii din echipă: cât de pregătiţi erau piloţii, dacă îşi câştigau postul prin merite sau relaţii, dacă aceştia şi ceilalţi colegi frecventau bordeluri, dacă erau homosexuali.
Noaptea, Meir Amit examina cu atenţie dosarele, căutând slăbiciunile oamenilor pe care îi putea apoi şantaja ca să lucreze pentru el. “Nu era o treabă prea plăcută, însă spionajul este de cele mai multe ori o muncă murdară.”
Familiile militarilor egipteni au început să primească scrisori anonime trimise din Cairo, cu detalii exacte despre ceea ce făceau cei dragi. Informatorii au raportat la Tel-Aviv detalii despre certuri familiale care au dus la retragerea pe caz de boală a echipajelor de zbor. Ofiţerii primeau telefoane anonime care îi informau despre viaţa privată a unora dintre colegi. O profesoară a primit un telefon de la o doamnă “binevoitoare” pentru a fi pusă la curent cu faptul că una dintre elevele sale nu avea rezultate prea bune pentru că tatăl ei, un ofiţer superior, avea un amant; telefonul a dus la sinuciderea ofiţerului în cauză. Această campanie nemiloasă a provocat nenumărate dispute în cadrul armatei egiptene, fapt care i-a produs o mare satisfacţie lui Meir Amit.
Încă de la începutul lui 1967, se vedea din ce în ce mai clar din dovezile strânse de reţeaua din Egipt că liderul ţării, Gamal Abdel Nasser, pregătea un război împotriva Israelului. Au fost recrutaţi şi mai mulţi informatori, care să ajute Mossad-ul să afle tot atât cât ştiau şi autorităţile de la Cairo despre forţele aeriene şi militare egiptene. La începutul lui mai 1967, Meir Amit le-a putut spune comandanţilor forţelor aeriene israeliene ora exactă la care trebuiau să lanseze bombardamentul asupra bazelor aeriene egiptene. Analiştii Mossad realizaseră o schiţă remarcabilă a vieţii din cadrul tuturor bazelor egiptene.
Între 7:30 A.M. si 7:45 A.M. radarele aeriene erau mai vulnerabile ca oricând. În acele 15 minute, cei din lunga tură de noapte erau obosiţi, în timp ce militarii din schimbul următor nu erau încă prea treji, întârziind chiar din cauza serviciului lent de la popote. Piloţii îşi luau micul dejun între 7:15 şi 7:45. Apoi mergeau, de regulă, înapoi la barăci să-şi ia echipamentul de zbor. Drumul acesta dura în medie 10 minute. Cei mai mulţi dintre piloţi mai pierdeau câteva minute la toaletă, înainte să ajungă pe pistă. Ajungeau acolo pe la 8:00 A.M., ora oficială la care începea ziua de lucru. Cam tot atunci erau scoase şi avioanele din hangare, fiind alimentate cu combustibil şi dotate cu muniţie. Pentru următoarele 15 minute, pistele de zbor erau aglomerate de camioane pline cu combustibil şi muniţie.
Un program la fel de detaliat a fost întocmit şi în ceea ce-i privea pe ofiţerii sediului de înalt Control din Cairo. De obicei, unui ofiţer îi trebuiau cam 30 de minute ca să ajungă cu maşina de acasă la serviciu. Cei care întocmeau planurile strategice nu ajungeau la serviciu mai devreme de 8:15 A.M. Mai pierdeau în jur de 10 minute până când se apucau de treabă, timp în care îşi sorbeau cafeaua şi mai bârfeau puţin cu colegii, în medie, ofiţerii nu începeau propriu-zis să studieze semnalele de trafic din noaptea precedentă decât pe la 8:30 A.M.
Meir Amit l-a înştiinţat pe comandantul forţelor aeriene israeliene că ora la care trebuiau să atace era între 8:000 A.M. şi 8:30 A.M. în aceste 30 de minute ar putea face praf tabăra duşmană, ştiind că sediul de înalt Control din Cairo nu ar putea apela la personalul cheie care să conducă operaţiunea de ripostă.
La 5 iunie 1967, forţele aeriene israeliene au atacat cu efect mortal la exact 8:01 A.M., bombardând şi împuşcând deasupra Sinai-ului în voie. În numai câteva secunde cerul a devenit negru-roşiatic din cauza flăcărilor camioanelor cu combustibil, a muniţiei care exploda şi a aeronavelor.
Din biroul său de la Tel-Aviv, Meir Amit se uita înspre sud, ştiind că analiştii serviciului secret opriseră urmările unui posibil război. A fost unul dintre exemplele extraordinarului său talent cu atât mai remarcabil, cu cât, trebuie luat în considerare numărul mic al celor care făceau parte din Mossad.
De când fusese numit în funcţie, Meir Amit rezistase încercărilor de transformare a Mossad-ului într-o versiune a CIA sau KGB. Aceste servicii angajau mii de analişti, oameni de ştiinţă şi planificatori care îi ajutau pe agenţii de teren. Irakienii şi iranienii aveau cam 10 000 de agenţi de teren; chiar si DGI-ul cubanez deţinea aproape 1 000 de spioni de teren.
Însă Meir Amit a insistat ca numărul permanent al personalului Mossad să nu treacă cu mult de 1200 de angajaţi. Fiecare dintre aceştia trebuia ales cu grijă dintre cei înzestraţi cu nenumărate talente: un om de ştiinţă trebuie să fie în stare să lucreze pe teren dacă e cazul; un katsa trebuie să-si poată folosi talentul de specialist pentru a-i instrui pe alţii.
Pentru toţi aceştia, Meir Amit avea să fie un memune, denumire care s-ar traduce mot-â-mot din ebraică, “primul printre egali”. Acestui apelativ i se adaugă accesul liber la primul ministru şi ritualul anual al prezentării bugetului spre aprobare.
Cu mult înaintea Războiului de Şase Zile, Meir Amit a pus la punct abilitatea Mossad-ului de a insufla frica de moarte în rândul duşmanilor Israelului, infiltrându-se în rândurile lor, furându-le secretele, şi ucigându-i cu o eficienţă care îţi îngheţa sângele în vine. Datorită lui, Mossad-ul a căpătat curând dimensiuni mitice.
Multe dintre succesele obţinute se datorau regulilor pe care Amit le-a impus în selectarea agenţilor katsa şi a agenţilor de teren care erau de fapt responsabili pentru succesul Mossad-ului. Înţelegea pe deplin motivele complexe şi bine întemeiate care le îngăduiau, prin selecţie, să-i strângă mâna, gest care dovedea că i se supuneau întru totul.
Deşi multe se schimbaseră în cadrul Mossad-ului, Meir Amit ştia în acea dimineaţă de martie 1997 că recrutările încă se mai făceau după criteriile impuse de el:
Nici un katsa nu este acceptat de Mossad dacă o face pentru bani. Nici sioniştii prea plini de zel nu au ce căuta aici. l-ar împiedica să înţeleagă ce reprezintă de fapt slujba lor. Este o slujbă care cere o gândire calmă, clară, prevăzătoare si o bună privire de ansamblu. Oamenii vor să se alăture Mossad-ului din tot felul de motive. E vorba de prestigiu. Unora le place ideea de aventură. Unii cred că în felul acesta vor urca pe scara socială; ăştia sunt oamenii nesemnificativi care vor să ajungă importanţi. Câţiva vor să deţină acea putere pe care cred că Mossad-ul le-ar putea-o conferi. Nici unul dintre motivele de mai sus nu sunt acceptate ca motivaţii la înscriere.
Şi în permanenţă, trebuie să te asiguri că omul de pe teren ştie că îl susţii în totalitate. Că te vei ocupa de familia lui, că te vei îngriji ca cei mici să fie fericiţi, în acelaşi timp trebuie să-l protejezi. Dacă nevasta lui începe să se întrebe dacă nu cumva are o amantă, trebuie să o convingi că nu e adevărat. Dacă totuşi este, nu-i spune nimic. Dacă începe să o ia razna, calmeaz-o. Nu-i spune soţului. Doar nu vrei să-l distragă nimic. Treaba unui bun director de serviciu secret e să se poarte cu angajaţii ca si cum aceştia ar face parte din familie. Să-i încredinţeze că le stă mereu alături, zi si noapte, la orice oră. Aşa se câştigă loialitatea, şi aşa îi determini pe agenţii katsa să facă ceea ce vrei. Căci până la urmă, ceea ce vrei tu e important.
Fiecare katsa trebuie să facă 3 ani de antrenamente intensive, ceea ce presupune şi supunerea la violenţe fizice severe în timpul interogatoriilor. El sau ea devenea as în mânuirea armei preferate în Mossad -Beretta cu calibrul 22.
Primii katsa trimişi să activeze în afara graniţelor arabe au fost trimişi în S.U.A., Marea Britanie, Franţa si Germania, în S.U.A. agenţi katsa erau în permanenţă la New York şi Washington. Cel din New York avea ca misiune specială infiltrarea în toate misiunile diplomatice de pe lângă ONU si în multele grupuri etnice din oraş. Cel din Washington trebuia să facă aproape acelaşi lucru, însă avea în plus misiunea “supravegherii” Casei Albe.
Alţi agenţi katsa operau în zonele cu conflicte, întorcându-se acasă după terminarea misiunilor.
Meir Amit mărise destul de mult organizaţia, astfel încât aceasta să includă un fel de arhivă, responsabilă cu adunarea de informaţii în străinătate, şi Departamentul pentru Acţiuni şi Legături Politice, care lucra cu aşa-zisele servicii secrete prietene din străinătate, în special cu CIA şi MI6 britanic. Departamentul de Cercetare deţinea 15 secţii sau “secretariate” având drept ţintă monitorizarea statelor arabe. S.U.A, Canada, America Latină, Marea Britanie, Europa si Uniunea Sovietică îşi aveau fiecare secretariatele lor. Infrastructura avea să se extindă de-a lungul anilor şi să includă şi China, Africa de Sud şi Vaticanul. Însă la bază, Mossad-ul avea să rămână aceeaşi mică organizaţie.
Agenţii katsa ai Mossad-ului erau extrem de eficienţi şi de şireţi. Ştiau să creeze dezordine cu scopul de a face statele arabe să nu mai aibă încredere unele în altele; organizau contra-propaganda şi recrutau informatori, punând în aplicare filosofia lui Meir Amit: “învrăjbindu-i îi învingem”, în tot ceea ce făceau, oamenii lui stabileau noi standarde pentru profesionalismul în care nu aveau ce căuta sentimentele, şi acţionau ca hoţii pe timp de noapte, lăsând în urma lor numai moarte şi ruine. Nimeni nu se putea ascunde de ei.
O dată ce îşi încheiau misiunea, aceştia veneau pentru a fi interogaţi în biroul de pe colţ al lui Meir Amit. Din birou, acesta supraveghea personal doi spioni al căror curaj avea să rămână de neegalat în analele Mossad-ului. Amintindu-şi de serviciile lor, vocea a început să-i tremure în timp ce începea să înşire detalii biografice.
Eli Cohen se născuse în Alexandria, Egipt la 16 decembrie 1924. Ca şi părinţii săi, era un evreu ortodox convins, în decembrie 1956 s-a numărat printre evreii expulzaţi din Egipt după criza Suezului. A ajuns la Haifa şi s-a simţit stăpân pe acest pământ nou. În 1957 a fost recrutat de serviciul de contra-spionaj israelian, însă munca de analist îl plictisea. A început să se intereseze cum ar fi putut să se alăture Mossad-ului, dar a fost refuzat. Meir Amit îşi amintea: “Am aflat că refuzul nostru l-a jignit profund pe Eli Cohen. Acesta a trecut în rezervă şi s-a însurat cu o irakiană pe nume Nadia.”
Timp de doi ani Cohen a dus o viaţă lipsită de acţiune, lucrând ca funcţionar într-un birou de asigurări din Tel-Aviv. Fără să ştie, acesta a fost remarcat în timp ce Mossad-ul a revizuit dosarele respinse de Meir Amit, care căuta “un anume tip de agent pentru o misiune foarte specială.” Negăsind în dosarele “active” pe nimeni care să întrunească toate condiţiile, acesta s-a uitat si peste cele respinse. Cohen părea singura posibilitate. A fost pus sub supraveghere. Rapoartele săptaminale trimise de biroul de recrutare descriau obiceiurile deranjante – devotamentul pentru soţia si copiii săi. Era muncitor, pricepea repede, lucra fără probleme sub presiune, într-un final i s-a spus că Mossad-ul a hotărât că era “potrivit” până la urmă.
Eli a început un curs intensiv de 6 luni de pregătire la şcoala Mossad. Experţi în sabotaj l-au învăţat cum să fabrice substanţe explozibile şi bombe cu ceas din cele mai banale ingrediente. A învăţat să se bată fără arme şi a devenit un trăgător de elită şi un hoţ desăvârşit. A descoperit misterele codificării şi decodificării, cum să folosească emiţătoare, cerneluri invizibile, şi cum să ascundă mesaje. Şi-a uimit în permanenţă instructorii cu talentele sale. Memoria sa fenomenală se datora învăţării pe dinafară a unor fragmente din Torah în tinereţe. Raportul său de absolvent dovedea că avea toate calităţile să devină katsa. Totuşi, Meir Amit ezita.
“M-am întrebat de sute de ori: oare este Eli în stare să facă ceea ce vreau eu? Bineînţeles că i-am arătat mereu că aveam încredere în el. N-am vrut niciodată să creadă că va fi în permanenţă la un pas de moarte. Totuşi, unii dintre cei mai buni instructori Mossad l-au învăţat tot ce ştiau, în cele din urmă m-am hotărât să-l folosesc.”
Meir Amit a lucrat săptămâni întregi inventând o poveste de acoperire pentru protejatul său. Au stat amândoi şi au studiat hărţi şi poze din Buenos Aires, pentru ca oraşul şi noul nume, Kamil Amin Taabes, să-i fie foarte cunoscute. Directorul Mossad a văzut cât de repede “Eli a învăţat limbajul unui importator-exportator către Siria. A învăţat pe dinafară diferenţa dintre listele de colete şi certificate de transport, contracte şi garanţii, tot ceea ce trebuia să ştie. Era ca un cameleon, absorbind totul, în faţa mea, Eli Cohen a dispărut, iar în locul lui a apărut Taabes, sirianul care nu renunţase niciodată la gândul de a se întoarce acasă în Damasc. Pe zi ce trecea, Eli devenea din ce în ce mai încrezător şi gata să dovedească faptul că putea să-şi joace rolul până la capăt. Era asemenea unui campion mondial de maraton; însă putea să alerge în cursa aceasta timp de ani de zile. Făcuserăm tot Posibilul să-i arătăm cum să-şi înceapă noua viaţă, să şi-o trăiască. Restul depindea numai de el.”
În capitala siriană, Cohen s-a integrat repede printre oamenii de afaceri, făcându-şi un cerc de prieteni sus-puşi. Printre aceştia se număra şi Maazi Zahreddin, nepotul preşedintelui sirian.
Acesta era un om lăudăros, dornic să arate cât de invincibilă era Siria. Cohen i-a făcut jocul, într-un timp foarte scurt, Zahreddin i-a făcut turul fortificaţiilor înălţimilor Colan. A văzut buncărele solide de beton care adăposteau artileria cu rază mare de acţiune trimisă de Rusia, i s-a îngăduit chiar să şi facă poze. Pe la ora două, când nişte tancuri ruseşti T-54 intrau în Siria, Cohen anunţase deja Tel-Avivul. A obţinut chiar şi schiţa completă a strategiei pe care Siria vroia să o aplice pentru a ataca nordul Israelului. Informaţia era extrem de preţioasă.
În timp ce Cohen continua să confirme convingerea lui Meir Arnit conform căreia un agent de teren e mai valoros decât o divizie de soldaţi, acesta a început să devină imprudent. Cohen fusese din totdeauna un iubitor de fotbal. La o zi după ce o echipă în deplasare a bătut-o pe cea israeliană la ea acasă, acesta a încălcat riguroasa regulă “Exclusiv serviciu” în ceea ce priveşte transmisiile radio. A transmis operatorului: “Ar cam fi timpul să învăţăm să învingem pe terenul de fotbal.”
Alte mesaje neautorizate au fost traduse: “Te rog, trimite-i soţiei mele o felicitare,” sau, “La mulţi ani fiicei mele.”
Meir Amit era extrem de furios, însă înţelegea pe deplin tensiunea sub care lucra un agent ca să spere că purtarea lui Cohen “nu era decât o deviere temporară cu care se confruntau de obicei cei mai buni agenţi. Am încercat să-mi imaginez ce era în capul lui. Era oare disperat, şi să fi fost ăsta modul lui de a o arăta, coborându-şi garda? Am încercat să gândesc la fel ca el, din moment ce eu îi rescrisesem viaţa. Trebuia să încerc să cântăresc o sută de chestiuni, însă în final, singura care mă frământa era următoarea: oare mai era Eli în stare să ducă misiunea până la capăt?”
Meir Amit a decis că da.
Într-o noapte de decembrie în 1965, Eli Cohen era în dormitorul său din Damasc, gata să transmită. Tocmai când dădea drumul la aparat, ofiţerii serviciului secret sirian au dat buzna în apartament. Cohen fusese prins cu unul dintre cele mai avansate dispozitive de detectare furnizate de ruşi.
În timpul interogatoriului, acesta a fost obligat să trimită Mossad-ului un mesaj. Sirienii nu au observat mica schimbare de viteză şi ritm a emisiei radio. La Tel-Aviv, Meir Amit a primit vestea capturării lui. Două zile mai târziu, Siria a confirmat-o.
“Mă simţeam ca atunci când îţi moare cineva din familie, îţi pui aceleaşi întrebări ca atunci când pierzi un agent: Am fi putut oare să-l salvăm? Cum a fost trădat? Să fie din cauza neatenţiei lui? Sau din auza cuiva din anturajul lui? Să fi fost epuizat iar noi să nu ne fi dat seama? Oare a vrut să se sinucidă? Se mai întâmplau şi chestii din astea. Sau să fi fost ghinion? Te tot întrebi neîncetat. Nu primeşti niciodată adevăratul răspuns, însă întrebările te pot ajuta să suporţi mai bine situaţia.”
Sirienii nu au reuşit să scoată nici un cuvânt de la Eli Cohen, în ciuda torturilor la care a fost supus înainte să fie condamnat la moarte.
Meir Amit şi-a dedicat aproape tot timpul salvării lui Eli Cohen. în timp ce Nadia Cohen a lansat o campanie internaţională de salvare a soţului său – a făcut demersuri către papa, regina Angliei, prim-miniştri şi preşedinţi – Amit acţiona în cel mai mare secret. El a plecat în Europa pentru a se întâlni cu directorii serviciilor secrete franceze şi germane. Aceştia nu au putut face nimic. A încercat să se apropie de Uniunea Sovietică. S-a zbătut până când, la 18 mai 1965, puţin după ora 2:00 A.M., un convoi a ieşit pe poarta închisorii siriene El Maza din Damasc, într-unul dintre camioane se afla Eli Cohen.
Împreună cu el era si rabinul Siriei, Nissim Andabo, în vârstă de 80 de ani. Copleşit de ceea ce avea să se întâmple, rabinul a început să plângă. Eli Cohen l-a calmat pe bătrân. Convoiul a ajuns în Piaţa El Marga din centrul Damascului. Acolo, Eli a spus Vidui, rugăciunea rostită de evrei înainte să moară: “Doamne Dumnezeule iartă-mi păcatele şi greşelile.”
La ora 3:35, sub lumina reflectoarelor şi privit de mii de sirieni, Eli era spânzurat.
În Tel-Aviv, Nadia Cohen şi-a văzut la televizor bărbatul murind şi a încercat să se sinucidă. A fost dusă la spital şi salvată.
A doua zi, în cadrul unei mici ceremonii private în biroul său, Meir Amit l-a omagiat pe Eli Cohen. Apoi s-a întors la lucru, dându-i ordine celui de-al doilea agent ca importanţă. Wolfgang Lotz, un evreu german, ajunsese în Palestina la puţin după venirea lui Hitler la putere. În 1963 Meir Amit l-a ales dintr-o listă mică de agenţi pentru o misiune de spionaj în Egipt. În timp ce Lotz a trecut prin aceeaşi pregătire riguroasă ca şi Cohen încă o dată, Meir Amit s-a gândit bine la acoperirea agentului său. Amit a decis să-i dea demnitatea unui instructor de echitaţie, Uri refugiat din Germania de Est, care luptase în Afrika Korps în cel de-al doilea război mondial şi se întorsese în Egipt să-şi deschidă o academie de echitaţie. Slujba îi garanta de la bun început integrarea în elita societăţii, creată în jurul cluburilor de echitaţie.
În curând, Lotz şi-a făcut un cerc de clienţi printre care se numărau şeful serviciului militar secret egiptean şi şeful securităţii zonei Canalului de Suez. Întocmai ca şi Cohen, Lotz i-a convins pe noii săi prieteni să-i arate formidabilele mijloace de apărare ale Egiptului: aruncătoarele de rachete din Sinai şi de la graniţa cu Negev: Lotz a mai obţinut si o listă completă a tuturor oamenilor de ştiinţă nazişti din Cairo care lucrau la programe de armamente şi muniţii. Aceştia au fost executaţi pe rând de agenţii Mossad.
După doi ani de muncă sub acoperire, Lotz a fost în cele din urmă arestat si condamnat. Egiptenii, dându-şi seama că era prea de preţ pentru a-l omorî, l-au ţinut în viaţă sperând să-l poată da în schimbul unor soldaţi egipteni capturaţi într-un viitor război cu Israelul. Încă o dată, Meir Amit era extrem de îngrijorat de capturarea lui Lotz.
Meir Amit a scris preşedintelui egiptean de atunci, Gamal Abdel Nasser, rugându-l să-l dea pe Lotz şi pe soţia sa în schimbul unor egipteni capturaţi de Israel. Nasser a refuzat. Amit a aplicat tactica presiunii psihologice.
“Le-am spus prizonierilor egipteni că îi reţineam pentru că Nasser refuzase să ne dea doi israelieni în schimbul lor. Le-am dat voie să scrie acasă. Iar în scrisori şi-au exprimat foarte bine sentimentele.”
Meir Amit i-a scris din nou lui Nasser spunând că Israelul îi va acorda public tot creditul pentru recuperarea soldaţilor şi nu va sufla nici un cuvânt despre revenirea în ţară a lui Lotz si a soţiei lui. Nasser tot n-a fost de acord. Aşa că Amit s-a plâns comandantului Naţiunilor Unite responsabil cu menţinerea păcii în Sinai. Ofiţerul a zburat până la Cairo şi a obţinut asigurarea că Lotz si soţia acestuia vor fi eliberaţi “la o dată ulterioară”.
Amit a înţeles limbajul codificat. O lună mai târziu, Lotz şi lui au părăsit în secret Cairo îndreptându-se spre Geneva, “câteva ore mai târziu erau din nou în biroul meu.” Meir Amir şi-a dat seama că agenţii katsa vor avea nevoie de ajutor teren. A creat sayanim-ul, grupare a voluntarilor evrei. Fiecare sayan era un exemplu al strânselor legături dintre evreii din întreaga lume. Indiferent de loialitatea pentru comunitatea sa, până la urmă un sayan îşi va dovedi adevăratul devotament: misticul devotament faţă de Israel şi nevoia de a-l proteja de duşmani.
Sayan-ul îndeplinea mai multe sarcini. Un sayan care conducea un centru de închiriat maşini i-a dat unui katsa o maşină, fără să mai întocmească actele de rigoare. O agenţie imobiliară sayan oferea cazare. Un sayan agent bancar putea să elibereze numerar în afara orelor de lucru. Un medic sayan dădea îngrijiri medicale – tratând o rană de glonţ de exemplu – fără să informeze autorităţile. Sayanim-ul primea numai bani pentru serviciile prestate.
Între ei adunau date tehnice şi tot felul de informaţii publice: o bârfă la un dineu, o ştire la radio, un paragraf dintr-un ziar, o poveste spusă numai pe jumătate la o petrecere. Aceştia vindeau ponturi agenţilor katsa. Fără sayanim, Mossad-ul n-ar putea opera.
Din nou, moştenirea lui Meir Amit prospera, în 1998 erau peste 4000 de sayanimi în Marea Britanie, şi aproape de patru ori mai mulţi în Statele Unite, în timp ce Meir Amit făcuse economii, acum Mossad-ul, pentru a-şi susţine operaţiunile internaţionale, cheltuia lunar câteva sute de milioane de dolari întreţinându-şi “comorile”, plătind pentru cheltuielile sayanim, pentru ascunzători, pentru logistica şi cheltuielile operaţiunilor. Le mai lăsase încă ceva care să le amintească de vremea când le era şef: un limbaj aparte. Sistemul de scriere a rapoartelor era cunoscut sub numele de naka; “lumina zilei” reprezenta alerta de cel mai înalt grad; un “kidon” era membru Mossad care făcea parte din operativul specializat în asasinate; un “neviot” era un specialist în supravegheri; “yahalomin” era unitatea specială de comunicare cu agenţii katsa; “safanim” era o unitate de depistare a OEP, un
“balder”" era un mesager; un “slick” era ascunziş pentru documente, iar “teuds” erau documentele false.
În acea dimineaţă de martie din 1997, în timp ce conducea gândindu-se la trecut, Meir Amit ştia că Mossad-ul se schimbase. Presat de cereri politice, în special de cele ale primului ministru Benyamin Netanyahu, Mossad-ul devenise periculos de izolat de serviciile străine secrete faţă de care Meir Amit se purtase atât de bine. Una era să ai drept motto “Israelul întâi de toate şi întotdeauna.” Şi era cu totul alta după cum spunea el, să fii “prins cu mâna în buzunarul prietenilor”. Cuvântul cheie era “prins”, adăuga cu un zâmbet întunecat.
Un exemplu l-a constituit penetrarea în S.U.A. pe calea spionajului economic, ştiinţific si tehnologic. O unitate specială, cu nume de cod Al, în ebraică “deasupra”, a scotocit în Silicon Valley din California şi Ruta 128 din Boston, după secrete high-tech. Într-un raport către Consiliul Comitetului de Spionaj, CIA a alăturat Israelul altor 5 ţări care depuneau un “efort secret, direcţional de guvern şi pus la punct de acesta pentru a pune mâna pe secretele economice ale Statelor Unite.”
Preşedintele organizaţiei secrete interne nemţeşti, Bundesamt Fur Verfassungschatz, i-a avertizat de curând pe şefii de departament ca Mossad-ul rămânea cea mai mare ameninţare la adresa celor mai noi secrete informatice ale republicii. Un avertisment asemănător a fost lansat de către Direcţia Generală a Securităţii din Franţa, după ce un agent Mossad a fost reperat în apropierea Centrului de Interpretarea Imaginilor prin Satelit din Creil. Israelul încerca de mult să-si egaleze capacitatea spaţială cu cea terestră. Serviciul de contraspionaj britanic MI5, a inclus în raportul către noul prim ministru, Tony Blair, detalii despre eforturile Mossad-ului de a obţine informaţii ştiinţifice si de apărare secrete din Marea Britanie.
Meir Amit nu a obiectat, ca atare, la astfel de întâmplări, numai că de cele mai multe ori acestea păreau îndeplinite fără a se lua în considerare consecinţele pe termen lung.
Acelaşi lucru putea fi spus şi despre felul în care psihologii LAPÎŞ conduceau campaniile. Pe vremea lui, departamentul pusese la pune o reţea internaţională de relaţii cu presa pe care le folosise cu mu’ profesionalism. Un incident terorist din Europa ducea la un telefof către o organizaţie de presă care deţinea informaţii ce prezentau şuti cient interes pentru a fi folosite în poveste, dându-i astfel întorsături are o vroia LAP. Unitatea se mai ocupa de asemenea de crearea de informaţii pe care ataşaţii de presă de la ambasadele israeliene le transmiteau mai departe unui jurnalist la un pahar sau la cină, când secret” putea fi împărtăşit în linişte iar o reputaţie putea fi discret poleită. în timp ce esenţa contra-propagandei era aceeaşi, exista totuşi o diferenţă: alegerea ţintei sau a victimei. Lui Meir Amit i se părea că Deciziile erau mult prea des făcute în funcţie de cerinţele politice: nevoia de a distrage atenţia de la vreo manevră diplomatică de întrajutorare pe care Israelul plănuia să o întreprindă în Estul Mijlociu, sau 55-si redobândească popularitatea, mai ales în Statele Unite.
Când zborul 800 al liniilor aeriene Trans World s-a prăbuşit pe coasta estică a Long Island la 17 iulie 1996 făcând 230 de victime, LAP a început o companie prin care sugera că tragedia a fost pusă la cale de Iran sau Irak, ambele duşmane ale Israelului. Curând mii de ştiri au pus paie pe foc. Un an mai târziu, după ce FBI-ul a investit 500 000 de dolari şi 10 000 de ore de muncă, şeful anchetelor, James K. Kallstrom, a exclus posibilitatea vreunei bombe teroriste sau a oricărei implicări criminale, în particular le-a spus colegilor săi că, “Dacă ar fi vreo cale să pun mâna pe nenorociţii ăia din Tel Aviv, mi-ar face mare plăcere. A trebuit să verificăm fiecare detaliu pe care l-au strecurat în media.”
LAP a acţionat din nou după bombardarea Jocurilor Olimpice de la Atlanta. Ştirile false care s-au răspândit spuneau că bomba “semăna perfect” cu cele fabricate de cineva care învăţase meserie de la fabricanţii de bombe din Valea Bekâa din Liban. Povestea s-a răspândit -LAP a băgat spaima terorismului în americani. Singurul suspect a fost un paznic ghinionist de la Jocuri – un om care nu avea cum să aibă legături cu terorismul internaţional – iar când acesta a fost găsit “curat”, toată treaba a picat.
Încă o dată, Meir Amit a înţeles ce important era să i se amintească omenirii despre existenţa terorismului. Declaraţia a fost urmată de o ridicare din umeri, de parcă un foc lăuntric i-ar fi produs o stare de nervozitate. Cu mult timp în urmă învăţase să-şi ascundă sentimentele ?’ să fie vag atunci când era vorba de detalii; ani de-a rândul adevărata Sa putere a fost ascunsă.
După părerea sa, declinul Mossad-ului începuse o dată Q asasinarea primului ministru Yitzhak Rabin la un marş al păcii la Ţei Aviv în noiembrie 1995. Cu puţin timp înainte ca Rabin să fie împusca, de un evreu extremist – încă un semn al crescândei indispoziţii societăţii israeliene pe care l-a observat Meir Amit – Shabtai Shavij pe atunci directorul general al Mossad-ului, îi avertizase pe oamenii lui Rabin de un posibil atentat. Conform unuia dintre aceştia, posj. bilitatea a fost ignorată, fiind prea vagă “pentru a constitui o adevărată ameninţare.”
În timpul lui Meir Amit, Mossad-ul tot nu avea dreptul să opereze în interiorul Israelului, aşa cum nici CIA nu putea opera în S.U.A, Totuşi, în ciuda reproşurilor, lui Meir Amit îi plăcea să spună că Mossad-ul a avut aceeaşi soartă cu cea a Israelului. Sub conducerea sa, ceea ce Mossad-ul a întreprins a avut de multe ori ecouri în străinătate. Pe multe dintre acestea le datora loialităţii, calitate care în momentul de faţă nu mai era la modă. Cu toate acestea oamenii încă îşi mai făceau treaba – la fel de periculoasă si de murdară ca întotdeauna – însă se întrebau dacă urmau să fie traşi la răspundere numai de către un superior sau si de vreo figură politică în planul doi.
De-a lungul autostrăzii care leagă staţiunea Herzliyya de Tel Aviv exista un grup de clădiri înconjurat cu sârmă ghimpată. Aceasta este Academia Mossad. Unul dintre primele lucruri pe care le învăţa un nou ofiţer politic, un spion, într-o ambasadă străină din Tel Aviv este locul unde se afla clădirea maronie. Totuşi, dacă o publicaţie israe-liană îi dădea în vileag existenţa, aceasta risca să fie dată în judecată în 1996 au avut loc aprige discuţii în interiorul serviciului secret în legătură cu un ziar din Tel Aviv care publicase numele celui care fusese atunci numit director general al Mossad-ului, rigurosul Dannv Yatom. S-a pus problema arestării reporterului ofensator şi a editorului acestuia. Până la urmă nu s-a mai întâmplat nimic atunci când Mossad-ul a realizat că numele lui Yatom apăruse în publicaţii di” întreaga lume.
Meir Amit era complet împotriva demascărilor de acest fel: “să numeşti un director activ e lucru serios. Spionajul e o treabă secretă ş1 deloc plăcută. Indiferent de ce a făcut unul sau altul, trebuie să-ţi ape’1 oamenii de cei din exterior. In interiorul organizaţiei îi poţi trata cum crezi de cuviinţă, însă în ochii lumii aceştia trebuie să rămână de CU tins si, chiar mai mult, să fie necunoscuţi si învăluiţi de mistere.
Cât timp a ocupat postul de director general, numele său de cod fost Ram. Cuvântul era în spiritul Vechiului Testament, într-un mod atisfăcător pentru un băiat crescut în spiritul primilor pionieri, într-un timp în care întreaga Palestina arabă era în revoltă împotriva britanicilor mandataţi dar si a evreilor. S-a antrenat fizic încă de mic. Deşi avea o construcţie firavă, Meir Amit a devenit puternic şi în formă, lucru susţinut de credinţa că acesta era pământul lui. Eretz Israel, pământul Israelului. Nu conta dacă restul lumii a continuat să-i spună Palestina până în 1947, când Naţiunile Unite au propus separarea sa.
Naşterea unei naţiuni, a Israelului, a fost urmată la scurt timp de anihilarea ei de către armatele arabe care încercau să-şi ia înapoi teritoriile. Sase mii de evrei au murit; nimeni nu va şti vreodată numărul exact al arabilor care si-au pierdut viaţa atunci. Vederea atâtor cadavre nu a făcut decât să grăbească maturizarea lui Meir Amit. Cel mai mult a contat sosirea supravieţuitorilor lagărelor de concentrare naziste, fiecare având tatuat pe piele câte un oribil număr albastru. “Priveliştea te făcea să te gândeşti la gradul de josnicie la care a ajuns lumea.” Spuse de altcineva, cuvintele ar fi sunat nepotrivit de banale; Meir Amit le-a dat demnitate.
Cariera sa militară a fost aceea a unui soldat destinat să ajungă cât mai sus: a fost comandantul unei companii în Războiul de Independenţă dini 948; doi ani mai târziu a comandat o brigadă sub supravegherea lui Moshe Dayan; apoi, după 5 ani, a fost conducător de operaţiuni militare, al doilea ofiţer ca rang din Forţele de Apărare a Israelului. Un accident – paraşuta nu i s-a deschis decât pe jumătate -a pus capăt carierei sale militare. Guvernul israelian i-a plătit studiile ‘a Columbia University, unde şi-a luat maşterul în administrarea afacerilor. S-a întors în Israel fără slujbă.
Moshe Dayan a propus ca Meir Amit să devină şeful spionajului militar. In ciuda opoziţiei iniţiale, mai ales din cauză că nu avea nici un fel de experienţă în domeniu, a fost acceptat: “Singurul avantaj pe care îl aveam era că fusesem conducător pe câmpul de luptă şi că ştiam cât de importante erau informaţiile pentru soldaţii de pe front” La 25 martie 1963 a preluat conducerea Mossad-ului de la Isser A înfăptuit multe lucruri extrem de importante: a venit cu asasinării inamicilor; a pus la punct o legătură secretă de lucru ^ KGB-ul atunci când milioane de evrei erau persecutaţi, a reevaluat rolul femeilor si folosirea capcanelor sexuale în cadrul serviciului secret; a fost de acord cu pătrunderea în palatul regelui Hussein cu puţin înainte ca liderul hasemit să devină spion CIA în lumea arabă.
Tehnicile pe care le-a folosit pentru obţinerea acestor lucruri încă mai sunt folosite, însă nimeni din exterior nu va afla vreodată cum de a ajuns să fie primul care să le pună în practică. Strângând din maxilare, ar spune numai că: “Sunt secrete şi sunt secretele mele.”
Când a simţit că Mossad-ul ar fi avantajat de conducerea altcuiva, s-a retras fără zgomot; i-a adunat pe cei din subordinea sa si le-a reamintit că atunci când vor simţi că munca pentru Mossad creează o problemă între etica personală si cererile statului, ar trebui să îşi dea pe loc demisia. Apoi, după ce si-au strâns mâinile, a plecat.
Însă nu a fost vreun director Mossad pe care să nu-l cheme la o cafea în biroul său din strada Jabotinsky din încântătoarea suburbie a Tel Aviv-ului, Ramat Can. în timpul unor astfel de întâlniri, uşa biroului rămânea permanent închisă iar telefonul era scos din priză. “Mama spunea mereu că dacă ai pierdut încrederea cuiva înseamnă că ai pierdut un prieten,” a explicat acesta în engleză, având pe buze un zâmbet viclean de om în vârstă.
În afara rudelor celor mai apropiate – câţiva copii mici, nepoţi, veri şi prieteni de o viaţă-puţini îl cunosc cu adevărat pe Meir Amit. dar nici nu ar vrea ca lucrurile să stea altfel.
În acea dimineaţă de martie din 1997, Meir Amit părea surprinzător de tânăr la volan, arătând mai degrabă de 60 de ani decât de 75, câţi avea de fapt. Figura atletică de altădată se cam înmuiase; pe sub sacoul albastru bine croit se putea observa un început de burtă. Cu toatt acestea, ochii îi erau încă destul de agili şi indescifrabili în timp ce se îndrepta spre bulevardul unde creşteau eucalipţi.
Nici el nu mai ţinea minte de câte ori făcuse drumul acesta, însă fiecare vizită aici îi aducea aminte de un vechi proverb: “ca să supra’ vieţuieşti ca evreu înseamnă să lupţi până la moarte.” Tot acelaşi lucru se citea şi pe feţele soldaţilor care aşteptau raiduri umbra copacilor de la ieşirea din tabăra de instrucţie pentru recruţi A- Gilot, la nord de Tel Aviv. Aveau un aer în care citeai chiar o oarecare insolenţă; îşi făceau stagiul militar în cadrul Forţelor de Apărare Israeliene, fiind ferm convinşi că serveau cea mai grozavă armată din lume.
Puţini l-au recunoscut pe Meir Amit. Pentru ei era încă un bătrân rare venise la monumentul comemorativ în apropierea căruia aşteptau ei Israelul este ţara unor astfel de momente – în total peste 1 500 – ridicate în amintirea paraşutistilor, piloţilor, celor care conduc tancuri si a infanteriei. Monumentele comemorează victimele a 5 războaie în toată regula şi aproape 50 de ani de incursiuni peste graniţe şi operaţiuni de gherilă. Totuşi, într-o ţară care îşi venerează eroii aşa cum n-a mai făcut-o nimeni din vremea romanilor care ocupaseră aceste pământuri, în tot Israelul, ba chiar nicăieri în lume, nu exista un monument ca cel la ridicarea căruia a ajutat Meir Amit.
Acesta e situat în interiorul perimetrului taberei de instrucţie pentru recruţi şi e format din mai multe clădiri din beton şi gresie, asamblate sub forma unui creier uman. Meir Amit a ales forma respectivă pentru că “spionajul are de-a face în primul rând cu intelectul şi nu cu agentul secret bronzat care face pe eroul.”
Monumentul comemorează 557 bărbaţi şi femei care au lucrat în serviciile secrete israeliene, dintre care 71 au lucrat în slujba Mossad-ului.
Aceştia au murit peste tot în lume: în deserturile Irakului, în munţii Iranului, în junglele din America de Sud şi Centrală, în tufişurile din Africa, pe străzile Europei.
Meir Amit i-a cunoscut personal pe mulţi dintre aceştia; pe câţiva i-a trimis la moarte sigură în misiuni despre care spunea că erau “extrem de periculoase, însă acesta este regretabilul inevitabil al acestui tip de muncă. Cei care îşi pierd viaţa o fac pentru naţiune, întotdeauna a fost aşa.”
Pereţii netezi de gresie sunt însemnaţi doar cu numele şi data decesului. Nu se spune nimic despre cum a murit fiecare: spânzurat în Piaţa publică, soarta tuturor evreilor condamnaţi în ţările arabe; înjunghiat pe o străduţă fără nume; în urma a luni de tortură în închisoare. Nimeni nu va şti niciodată. Chiar şi Meir Amit nu putea decât să Bănuiască câteodată, iar atunci îşi ţinea gândurile negre pentru el.
Monumentul nu este decât o parte dintr-un întreg complex comemorativ. In interiorul clădirilor se află Camera Dosarelor unde sunt ţinute biografiile tuturor agenţilor morţi. Informaţiile privind viaţa dinaintea şi din timpul serviciului militar sunt strânse cu grijă; însă nu si cele despre ultima misiune secretă. Fiecare agent îşi are ziua sa memorială, comemorată într-o mică sinagogă.
În astfel de sinagogi există un amfiteatru unde de ziua serviciului secret, familiile se adună pentru a-si aminti de cei morţi. Câteodată Meir Amit li se adresează. Apoi vizitează muzeul memorialului, plin de obiecte vechi: un transmiţător montat într-un fier de călcat; un microfon cafetieră; cerneală simpatică într-o sticlă de parfum; reportofonul cu care a fost înregistrată în secret discuţia decisivă dintre Regele Hussein al Iordaniei si preşedintele Nasser al Egiptului, premergătoare Războiului de Sase Zile.
Meir Amit a transformat povestirile despre bărbaţii care au folosit echipamentele în adevărate mituri ale eroismului. El subliniază de fiecare dată deghizarea pe care a folosit-o Ya’a Boqa’i cât timp a intrat si a ieşit din Iordan până când a fost capturat şi executat în Amman în 1949, şi radioul de cristal pe care l-au folosit Max Binnet şi Moshe Marzuk pentru a conduce cea mai de succes reţea din Egipt până au murit în chinurile cele mai grele, dorindu-şi moartea într-o închisoare din Cairo.
Pentru Meir Amit aceştia erau cu toţii “Ghedeonii mei”. Ghedeon este eroul din Vechiul Testament care a salvat Israelul din mâna unor duşmani foarte numeroşi datorită informaţiilor pe care le-a deţinut.
La urmă, trebuia să intre în labirint, însoţit de custodele muzeului. S-au oprit în faţa fiecărui nume gravat, înclinându-şi puţin capetele, iar apoi au mers mai departe. Tot ceremonialul s-a terminat brusc. Nu mai erau morţi pe care să-i pomeneşti cu pioşenie – numai spaţii goale pe gresia pietrei de mormânt unde urmau să fie adăugate nume.
Pentru un moment, Meir Amit a început din nou să viseze, într-o ebraică şoptită, fostul şef Mossad i-a spus custodelui: “Orice s-ar întâmpla, trebuie să ne asigurăm că acest loc va dăinui.”
Fără nici o legătură cu ce se spusese înainte, Meir Amit a adăugat că în biroul din Damasc al preşedintelui Hafiz al-Assad al Siriei se afla o singură imagine, o fotografie a locului unde în 1187 Saladin i-a înfrânt pe cruciaţi,4 ceea ce a dus la recucerirea Ierusalimului.
Pentru Meir Amit, mândria pe care o nutreşte Assad pentru acea fotograf’6 “are o conotaţie pentru Israel. Ne vede aşa cum a făcut-o si Saladin – ca pe un popor pe care urmează să-l cucerească în cele din urmă. Sunt mulţi care gândesc în felul acesta. Unii chiar susţin că ne sunt prieteni. Trebuie să fim extrem de precauţi în ceeace-i priveşte…”
S-a oprit, si-a luat la revedere de la custode si s-a îndreptat spre maşină, ca si cum spusese deja prea multe; ca si cum ceea ce a spus ar fi înteţit si mai mult zvonurile care începuseră să circule în interiorul serviciului secret israelian. încă o criză în relaţia dintre Mossad si serviciul secret american avea să izbucnească – cu posibile urmări devastatoare pentru Israel.
Deja implicat în scandalul care fierbea era unul dintre cei mai vioi si mai duri agenţi care fuseseră în subordinea lui Meir Amit, un om care câştigase deja un loc în cartea de istorie drept cel care l-a capturat pe Adolf Eichmann, si căruia încă îi mai plăcea să se joace cu focul.
CAPITOLUL 4 Spionul cu masca de fier
Locuitorii bogaţi din elegantul cartier Afeka în nordul Tel-Aviv-ului se obişnuiseră să-l vadă pe Rafael “Rafi” Eitan, un bărbat în vârstă, scund, gras, miop şi care abia dacă mai auzea cu urechea dreaptă de când luptase în Războiul de Independenţă al Israelului, întorcându-se acasă cu ţevi vechi, lanţuri uzate de biciclete si alte tipuri de vechituri de metal. Purtând o cămaşă si o pereche de pantaloni ieftini cumpăraţi de la supermarket, cu faţa acoperită de o mască de sudor, acesta transforma deseurile în sculpturi suprarealiste cu ajutorul unui aparat de sudură.
Unii vecini se întrebau dacă ce făcea nu era o formă de evadare. Ştiau că omorâse pentru ţară, nu pe câmpul de luptă ci în misiuni secrete care făceau parte din neîncetatul război sub acoperire pe care Israelul îl purta împotriva duşmanilor statului. Nici un vecin nu ştia câţi oameni omorâse Rafi Eitan, câteodată chiar cu propriile mâini puternice şi butucănoase. Tot ce le spunea era că: “De fiecare dată când omoram trebuia să le văd ochii, albul ochilor. Atunci eram foarte calm, foarte concentrat, şi cu gândul numai la ce trebuia să fac. Atunci o făceam. Asta era tot.” îşi însoţea spusele de zâmbetul binevoitor pe care îl folosesc cei puternici atunci când caută aprobarea celor slabi.
Rafi Eitan fusese pentru aproape un sfert de veac director adjunct de operaţiuni al Mossad-ului. Nu era de el munca de birou, unde trebuia să citească rapoarte si să-i trimită pe alţii să-i îndeplinească ordinele. De fiecare dată când avea ocazia, mergea pe teren având o ţinută demnă, mânat de o întreagă filozofie pe care o redusese la o propoziţie scurtă şi cuprinzătoare: “Dacă nu faci parte din răspuns, atunci faci parte din problemă.”
Nu mai fusese nimeni altul care să-l întreacă în duritate si sânge rece, şiretenie, în abilitatea de a improviza cu o viteză uimitoare; avea un talent înnăscut de a demasca chiar si cel mai bine pus la punct plan şi o neobosită forţă de a urmări si prinde o victimă. S-a folosit de toate aceste calităţi într-o singură misiune care i-a adus faima- răpirea lui Adolf Eichmann, birocratul nazist care a transpus în practică oribila Soluţie Finală a lui Hitler.
Pentru vecinii săi de pe strada Shay, Rafi Eitan era o figură respectabilă, omul care le răzbunase rudele moarte, care a reamintit lumii că toţi naziştii sunt periculoşi. Nu se plictiseau niciodată să-l asculte la el acasă povestind despre o operaţiune încă neegalată de alta mai îndrăzneaţă, înconjurat de obiecte de artă, Rafi Eitan îşi încrucişa braţele musculoase, îşi înclina capul pătrăţos, si pentru un moment nu mai spunea nimic, lăsându-şi ascultătorii să-şi aducă aminte de vremurile când, în ciuda tuturor greutăţilor, Israelul luase fiinţă. Apoi, cu o voce puternică, a început să le spună prietenilor săi de încredere cum a început capturarea lui Adolf Eichmann. în primul rând a pus la cale planul celei mai senzaţionale răpiri din toate timpurile.
După cel de-al doilea război mondial, depistarea criminalilor nazişti de război era iniţial făcută de către supravieţuitorii holocaustului, îşi spuneau Nokmin, “Răzbunătorii.” Nu se mai încurcau cu procesele legale. Pur si simplu executau orice nazist le ieşea în cale. Rafi Eitan nu auzise de nici un caz în care aceştia să fi omorât pe cine nu trebuia. Oficial, Israelul acorda puţină importanţă prinderii criminalilor de război. Era o chestiune de prioritate. Ca naţiune, Israelul abia dacă mai rezista, încă înconjurat de statei e arabe ostile. Toate trebuiau făcute la timpul lor. Ţara aproape că rămăsese fără nici un ban. Nu-şi puteau permite să rezolve nedreptăţile trecutului.
În 1957, Mossad-ul a primit senzaţionala ştire cum că Eichmann fusese văzut în Argentina. Rafi Eitan, deja o stea în cadrul Mossad-ului în urma incursiunilor iscusite împotriva arabilor, a fost ales desemnat să-l captureze pe Eichmann si să-l aducă în Israel pentru a fi judecat.
l s-a spus că rezultatul va fi extrem de benefic. Ar fi un act de justiţie divină pentru poporul său. Ar aminti lumii de lagărele de concentrare şi de nevoia de a se asigura că aşa ceva nu se va mai repeta niciodată. Ar plasa Mossad-ul în fruntea serviciilor secrete din lumea întreagă. Nici un alt serviciu nu mai îndrăznise să încerce o astfel de operaţiune. Riscurile erau însă pe măsură. Urma să lucreze la mii de mile depărtare de casă, călătorind cu documente false, bazându-se exclusiv pe forţele proprii şi activând într-un mediu ostil. Argentina era raiul naziştilor. Acolo echipa Mossad putea sfârşi în închisoare sau putea chiar să fie ucisă.
Tirnp de doi ani lungi, Rafi Eitan a aşteptat răbdător în timp ce prima tentativă de supraveghere a fost confirmată – bărbatul care locuia în cartierul clasei mijlocii din Buenos Aires sub numele de Ricardo Klement era Adolf Eichmann.
Când a primit ordinul de începere a acţiunii, Rafi Eitan a devenit “rece ca gheaţa.” Se gândise deja la tot ce putea merge prost. Urmările politice, diplomatice şi, pentru el, cele profesionale, aveau să fie enorme. De asemenea se întrebase ce urma să se întâmple când, după capturarea lui Eichman, poliţia argentiniană avea să intervină. “M-am hotărât să-l strâng de gât pe Eichmann cu propriile mele mâini. Dacă m-ar fi prins as fi avut argument la tribunal că acţionasem în virtutea biblicei zicale, “ochi pentru ochi.”
Liniile aeriene naţionale, El Al, cumpăraseră special din banii economisiţi un avion Britannia pentru drumul lung până în Argentina.
Rafi Eitan a spus:
“Am trimis pe cineva în Anglia să cumpere unul. A dat banii si a luat avionul. Oficial, zborul către Argentina trebuia să transporte o delegaţie israeliană care să participe la sărbătorirea a 50 de ani de independenţă a ţării. Nici unul din delegaţi nu a ştiut de ce i-am însoţit sau că în capătul avionului pregătisem o mică celulă pentru Eichmann.”
Rafi Eitan şi echipa sa au ajuns la Buenos Aires în mai 1960. S-au stabilit în una din cele 7 ascunzători pe care le închiriase dinainte un agent Mossad. Uneia i s-a dat numele de cod ebraic Maoz, sau “Fortăreaţa”. Apartamentul avea să fie pe post de bază pentru operaţiune. O altă ascunzătoare a fost numită Tira, sau “Palat”, loc unde avea să fie ţinut Eichmann după capturare. Celelalte ascunzători erau necesare în caz că Eichmann trebuia mutat din cauza unui raid poliţienesc. De asemenea, o duzină de maşini a fost închiriată pentru operaţiune.
Când totul a fost pus la punct, Rafi Eitan a devenit calm şi hotărât. Orice îndoieli cu privire la un eventual eşec au dispărut; perspectiva acţiunii înlocuise tensiunea aşteptării. Timp de 3 zile, el şi echipa sa |-au urmărit pe Adolf Eichmann, care odinioară nu se deplasa nicăieri fără şoferul şi limuzina sa Mercedes, cum călătorea cu autobuzul şi cobora la colţul străzii Caribaldi dintr-o suburbie de la marginea oraşului, la fel de punctual ca atunci când a semnat ordinele de trimitere în lagărele de concentrare.
În noaptea de 10 mai 1960, Rafi Eitan a ales pentru răpire un şofer şj pe alţi doi care să-l înşface pe Eichmann o dată ce acesta urca în maşină. Unul dintre oameni fusese antrenat să captureze o persoană în plină stradă. Rafi Eitan avea să stea lângă şofer, “gata să ajut cum puteam.”
Operaţiunea a fost stabilită pentru seara următoare. Pe data de 11 mai, la ora 8:00 P.M., maşina echipei a intrat pe strada Garibaldi.
Nu era nici urmă de tensiune. Trecuseră cu toţii de mult de faza asta. Nu era nimic de spus. Rafi Eitan s-a uitat la ceas: 8:03. Au condus în susul şi-n josul străzii. 8:04. Mai multe autobuze au oprit şi au plecat. La 8:05 a mai venit un autobuz. L-au văzut pe Eichmann coborând. Pentru Rafi Eitan, “arăta puţin cam obosit, probabil la fel cum arăta şi după o zi în care îi trimitea pe oamenii mei în lagărele de concentrare.
“Strada era încă pustie, în spatele meu l-am auzit pe specialistul în răpiri deschizând uşa. Am condus până am ajuns chiar în spatele lui Eichfriann. Mergea destul de repede, ca şi cum ar fi vroit să ajungă acasă pentru cină. îl auzeam pe specialist respirând constant, aşa cum învăţase la antrenament. Redusese timpul răpirii la 12 secunde.”
Maşina a ajuns în dreptul lui Eichmann. Acesta s-a întors pe jumătate şi s-a uitat mirat la specialistul care se dădea jos din maşină, în acelaşi moment, omul s-a împiedicat din cauza unui şiret desfăcut, gata să cadă. Pentru un moment, Rafi Eitan a fost prea uimit ca să se poată mişca. Traversase jumătate din glob pentru a-l prinde pe omul care trimisese 6 milioane de evrei la moarte, si erau cât pe ce să-l rateze din cauza unui şiret legat prost. Eichmann începea să se îndepărteze repede. Rafi Eitan a sărit din maşină.
“L-am apucat de gât cu aşa o forţă încât am văzut cum îi ies ochii din orbite. Mai aveam puţin şi-l strangulam. Specialistul era în picioare si ţinea uşa deschisă. L-am azvârlit pe Eichmann pe bancheta din spate. Specialistul s-a aruncat înăuntru, stând pe jumătate pe Eichmann. Toată treaba nu a durat mai mult de 5 secunde.”
De pe locul din faţă, Rafi Eitan putea simţi respiraţia acră a lui Eichmann care se chinuia să respire. Specialistul i-a mişcat maxilarul în sus si în jos. Eichmann s-a calmat. A reuşit chiar să întrebe ce înseamnă această ofensă.
Nimeni nu vorbea cu el. în tăcere au ajuns la ascunzătoare, la 5 km mai departe. Rafi Eitan i-a cerut lui Eichmann să se dezbrace în pielea goală. I-a comparat apoi măsurile cu cele din dosarul SS pe care îl obţinuse. N-a fost mirat să vadă că Eichmann reuşise să-şi scoată tatuajul SS. însă toate celelalte măsurători se potriveau cu cele din dosar -mărimea capului, distanţa de la cot la încheietură, de la genunchi la gleznă. L-a legat pe Eichmann de pat. Timp de 10 ore l-au lăsat într-o linişte deplină. Rafi Eitan vroia să-i producă “un sentiment de descurajare. Chiar înainte de răsărit, Eichmann ajunsese într-o stare de maximă vulnerabilitate psihică. L-am întrebat cum îl cheamă. Mi-a dat un nume spaniol. Am spus, nu, nu, nu, numele nemţesc. Si-a spus pseudonimul nemţesc – acela pe care I-a folosit când a fugit din Germania. Am spus din nou, nu, nu, nu, numele tău adevărat, numele SS. S-a întins pe pat ca si cum vroia să aibă toată atenţia noastră si a spus tare si clar, ‘Adolf Eichmann.’ Nu l-am mai întrebat nimic altceva. Nu mai aveam de ce.”
În următoarele 7 zile, Eichmann şi cei care l-au capturat au stat închişi în casă. în acest timp, nimeni nu vorbea cu el. Mânca, se spăla şi se ducea la toaletă într-o linişte deplină. Pentru Rafi Eitan:
“Liniştea era mai mult decât o regulă a operaţiunii. Nu vroiam să-i arătăm lui Eichmann cât de nervoşi eram. Asta i-ar fi dat speranţă. Iar speranţa transformă o persoană disperată în una periculoasă. Trebuia să se simtă la fel de disperat ca şi oamenii mei în timp ce erau transportaţi în trenuri spre lagărele de concentrare.”
Decizia ducerii acestuia din ascunzătoare până la avionul El Al care aştepta să transporte acasă delegaţia şi-a avut propria tentă de umor negru, în primul rând Eichmann a fost îmbrăcat în uniforma liniei aeriene pe care Rafi Eitan o adusese din Israel. L-au făcut să bea o sticlă de whisky, îmbătându-l de-a binelea.
Eitan si echipa s-au îmbrăcat si ei în uniformele de zbor si s-au stropit intenţionat cu whisky, îndesând un chipiu pe capul lui Eichman si înghesuindu-l pe bancheta din spate a maşinii, Rafi Eitan a condus până la baza militară unde avionul aştepta cu motoarele pornite.
La poarta bazei, soldaţii argentinieni au făcut semn maşinii să se oprească, în spate, Eichmann sforăia. Rafi Eitan îşi aduce aminte: “în maşină putea ca într-o distilerie. Acela a fost momentul în care am câştigat cu toţii premiile Oscar Mossad! Am făcut pe evreii beţi care nu rezistă la băuturile argentiniene tari. Gărzile au fost amuzate şi l-au lăsat în pace pe Eichmann”.
Pe 21 mai 1960, la cinci minute după miezul nopţii, Britannia a decolat avându-l la bord pe Eichmann care încă sforăia în celula din capătul avionului.
După un lung proces, Eichmann a fost găsit vinovat de crime împotriva umanităţii, în ziua execuţiei, la 31 mai 1962, Rafi Eitan se afla în camera de execuţie la închisoarea Ramla: “Eichmann s-a uitat la mine şi a spus: ‘O să-ţi vină si ţie vremea să mă urmezi, evreule”, iar eu i-am răspuns: ‘însă nu azi, Adolf, nu azi.’ în momentul următor s-a deschis o trapă. Eichmann a scos un sunet de om care se sufoca. Apoi au început să-i miroasă maţele care i se întorceau pe dos, apoi s-a auzit numai zgomotul sforii care opunea rezistenţă. Un sunet foarte satisfăcător.”
Un cuptor special fusese construit pentru a-i incinera trupul, în câteva ore, cenuşa i-a fost împrăştiată în mare, pe o suprafaţă destul de extinsă. Ben-Curion a ordonat să nu mai rămână nici o urmă, pentru a nu încuraja simpatizanţii să-l transforme pe Eichmann într-o figură nazistă de cult. Israelul îl vroia ras de pe faţa pământului. Apoi cuptorul a fost dezasamblat si niciodată folosit din nou. în acea seară, Rafi Eitan stătea pe malul mării privind în larg si simţindu-se împăcat, “ştiind că mi-am îndeplinit misiunea. Asta îţi dă mereu un sentiment plăcut.”
Ca şef adjunct al operaţiunilor Mossad, meseria lui Rafi Eitan a continuat să-l poarte prin întreaga Europă să găsească şi să omoare terorişti arabi. Pentru aceasta folosea bombe acţionate de telecomenzi, arma aleasă de Mossad, Beretta, iar când liniştea era esenţială, propriile mâini, fie pentru a strangula o victimă cu un fir de oţel, fie administrând o lovitură mortală de pumn la ceafă. Omora întotdeauna fără remuscări.
Când se întorcea acasă, petrecea ore în şir în faţa cuptorului din curte, înconjurat de scântei, absorbit totalmente de metalul pe care îl modela după plac. Apoi pleca din nou, în călătorii în care trebuia să schimbe avionul de mai multe ori pentru a ajunge la destinaţie. Pentru fiecare călătorie îşi alegea o naţionalitate şi o identitate diferită, construită în jurul numeroaselor paşapoarte furate sau falsificate perfect pe care Mossad-ul le adunase cu răbdare.
Când nu omora, se ocupa cu recrutarea de sayanimi, alt lucru la care se pricepea. Avea o tactică pe care o aplica, făcând astfel apel la dragostea evreilor pentru ţara lor.
“Le spuneam că timp de 2000 de ani poporul nostru a visat. Că timp de 2000 de ani noi, evreii, ne-am rugat pentru mântuire, în cântece, în proză, în inimi, cu toţii am păstrat viu visul – iar visul ne-a ţinut în viaţă pe noi. Acum s-a împlinit. Şi apoi adăugam: ca să fim siguri că visul continuă, avem nevoie de oameni ca tine.”
În cafenele, de-a lungul bulevardelor pariziene, în restaurante, pe malul Rinului, la Madrid, Bruxelles si Londra repeta cuvintele emoţionante. Foarte des, viziunea sa despre ce înseamnă să fii evreu în zilele noastre mai coopta câte un fân. Pentru cei care ezitau, îmbina cu pricepere motivele personale cu cele politice, repovestind întâmplări de când era în cadrul Haganah-ului şi despre Ben-Curion şi alţi lideri. Ultima urmă de împotrivire dispărea pe loc.
În curând avea peste 100 de bărbaţi si femei în toată Europa care să-i îndeplinească ordinele: avocaţi, dentişti, profesori, doctori, croitori, comercianţi, femei casnice, secretare. Dintre toţi aceştia, îndrăgea un grup anume: evreii germani care se întorseseră în ţara holocaustului; Rafi Eitan îi numea “spionii supravieţuitori.”
Trudind în subteranul activităţilor Mossad, Rafi Eitan a avut grijă să nu facă politică, îndepărtându-se astfel de ceea ce învrăjbea serviciul secret israelian. Ştia ce se întâmpla, şi anume manevrele celor de la Aman, serviciul secret militar, în frunte cu Shin Bet, care vroiau să reducă autoritatea supremă a Mossad-ului. Auzise de intrigile politice care formau şi reformau, de rapoartele “numai ochi” pe care aceştia le trimiteau primului ministru, însă în timpul lui Meir Amit, Mossad-ul a rămas de neclintit, înlăturând orice încercări prin care se dorea să se revină asupra poziţiei iniţiale.
Apoi, într-o bună zi, Meir Amit n-a mai fost la conducere; n-a mai fost văzut mergând vioi pe coridoare si nici privind pătrunzător sau zâmbind cu acel zâmbet care părea că nu îi atingea niciodată buzele, în urma plecării lui, colegii l-au îndemnat pe Rafi Eitan să-i lase să-l voteze drept înlocuitorul lui Amit, subliniind că avea toate calităţile necesare şi că inspira loialitate si popularitate în Mossad. însă până să se decidă Rafi Eitan, postul a revenit unui desemnat al Partidului Muncii, palidul si pedantul Zvi Zamir. Rafi Eitan şi-a dat demisia. Nu s-a certat cu noul şef Mossad; pur şi simplu a simţit că Mossad-ul nu mai avea cum să fie un loc unde să se simtă “confortabil.” în timpul lui Meir Amit, misiunile sale au fost efectiv libere; a simţit că Zamir avea să “nu se abată de la reguli. Asta nu era pentru mine.”
Rafi Eitan s-a apucat să facă consultanţă, punându-se în slujba firmelor care vroiau să-şi îmbunătăţească securitatea sau a persoanelor fizice bogate care vroiau să-şi antreneze personalul pentru a-l putea apăra de un eventual atac terorist. Dar nu pentru mult timp. După un an, Rafi Eitan a lăsat să se afle că era gata să reintre în vâltoarea serviciului de spionaj.
Când Yitzhak Rabin a devenit prim ministru în 1974, acesta l-a desemnat pe agresivul si întreprinzătorul Yitzhak Hofi, la conducerea Mossad-ului şi l-a subordonat rapacelui Ariei Sharon, consilierul lui Rabin pe probleme de securitate, în foarte scurt timp, Sharon l-a făcut pe Rafi Eitan asistentul său personal. Hofi s-a trezit astfel lucrând cu un om care avea aceeaşi atitudine dură faţă de operaţiunile serviciului secret.
Trei ani mai târziu, într-o altă remaniere a guvernului, un nou prim ministru, Menachem Begin, l-a numit pe Rafi Eitan consilier personal în probleme de terorism. Prima mişcare a lui Eitan a fost organizarea asasinării palestinianului responsabil cu plănuirea masacrului de la Jocurile Olimpice de la Munchen din 1972, când 11 atleţi israelieni au fost masacraţi.1 Cei care îi omorâseră fuseseră deja executaţi de Mossad.
Primul care a murit stătea în holul blocului său din Roma când a fost împuşcat de aproape, de 11 ori – câte un glonţ pentru fiecare atlet omorât. Când cel de-al doilea terorist a răspuns la telefon în apartamentul său din Paris, o bombă, montată în receptor si acţionată prin telecomandă, a explodat, zburându-i capul de pe umeri. Un alt terorist dormea în camera sa de hotel din Nicosia când a fost omorât de o bombă asemănătoare. Pentru a crea panică în rândul membrilor grupării Septembrie Negru care omorâse atleţii si care mai erau încă în viaţă, Mossad-ul a aranjat ca anunţurile mortuare ale acestora să apară în ziarele locale arăbeşti. Familiile acestora au primit flori si scrisori de condoleanţe cu puţin timp înainte ca fiecare dintre aceştia să fie ucis.
Rafi Eitan a pornit în căutarea liderului acestora, Aii Hassan Salameh, cunoscut în lumea arabă sub numele de “Prinţul Roşu.” De la incidentul din Munchen, acesta se mutase dintr-o capitală arabă în alta, dând lecţii de strategie grupurilor teroriste. De fiecare dată când Rafi Eitan era gata să acţioneze, Prinţul Roşu îşi schimba din nou cartierul general. Insă până la urmă s-a stabilit printre artizanii de bombe din Beirut. Rafi Eitan cunoştea bine oraşul. Chiar si aşa, a hotărât să-şi împrospăteze memoria. Dându-se drept om de afaceri grec, acesta a plecat la Beirut, în numai câteva zile a aflat unde locuia Salameh si care era programul acestuia.
Rafi Eitan s-a întors la Tel-Aviv şi si-a făcut planurile. Trei agenţi Mossad care puteau fi luaţi drept arabi au trecut graniţa în Liban si au mers în oraş. Unul a închiriat o maşină. Cel de-al doilea i-a montat o serie de bombe în caroserie, capotă şi uşi. Al treilea a parcat-o pe ruta pe care mergea Prinţul Roşu în fiecare dimineaţă. Folosind cu exactitate timpii indicaţi de Rafi Eitan, maşina a fost programată să sară în aer când Salameh era în dreptul ei. Aşa s-a şi întâmplat, împrăstiindu-i măruntaiele în toate părţile.
Rafi Eitan a dovedit încă o dată că era un executant în cadrul serviciului secret israelian. însă primul ministru Menachem Begin a decis că Rafi era prea preţios să mai rişte cu astfel de misiuni periculoase. I-a spus consilierul său că de acum înainte trebuia să rămână la birou si să fie discret. De curând, John le Carre I-a folosit pe Eitan ca model pentru personajul principal care depista terorişti în thriller-ul său The Little Drummer C/r/. însă credibilitatea pe care i-a acordat-o imaginaţiei unui romancier nu I-a liniştit cu nimic pe Rafi Eitan. Vroia să se afle în miezul acţiunii, nu la birou sau la nesfârşitele şedinţe de conducere. A început să-l bată la cap pe primul ministru Begin să-i dea altceva de făcut.
După ce a ezitat ceva timp – căci Rafi Eitan era consilier excelent pe probleme de contraspionaj – Begin l-a pus într-unul dintre cele mai sensibile posturi din cadrul serviciului secret, post care avea să-l solicite intelectual si să-i satisfacă dorinţa de muncă de teren. A fost numit directorul Biroului Coordonărilor Ştiinţifice, cunoscut în ebraică sub acronimul LAKAM.
Înfiinţat în 1960, operase pe post de unitate de spionaj a Ministerului Apărării, trebuind să adune informaţii “cu orice preţ.” în general, aceasta înseamnă să fure sau să miluiască oamenii să vorbească, încă de la început, LAKAM a fost deranjat de ostilitatea Mossad-ului care vedea unitatea ca pe proverbialul “nou venit.” Isser Harel şi Meir Amit au încercat amândoi fie să oprească activitatea LAKAM, fie să-l absoarbă în Mossad. însă Shimon Peres, ministrul adjunct al Apărării a susţinut insistent că ministerul său avea nevoie de propria agenţie care să adune informaţii, încet dar sigur, LAKAM si-a continuat treaba, instalându-si birouri în New York, Washington, Boston si Los Angeles, toate centre cheie ale ştiinţei pe muchie de cuţit, în fiecare săptămână, personalul LAKAM îşi făcea datoria de a trimite în Israel pachete cu jurnale tehnice, ştiind că FBI-ul era cu ochii pe ei.
Aceste supravegheri s-au intensificat după 1968, când s-a descoperit că unul dintre inginerii care lucrau la construirea navei aeriene de război Mirage IIIC furase peste 200 000 de schiţe. Acesta a primit o pedeapsă de 4 ani si jumătate – pentru că dăduse LAKAM-ului informaţii despre cum să-si construiască propriile copii după Mirage. De atunci LAKAM s-a mai bucurat şi de alte mici succese.
Pentru Rafi Eitan, reuşita cu Mirage a fost factorul decisiv. Ce reuşiseră odată puteau reuşi din nou. Avea de gând să transforme “muribundul” LAKAM într-o forţă pe care să nu o poată ignora nimeni.
Mutându-se din birourile neîncăpătoare din Tel-Aviv, le-a spus noilor săi subalterni, impresionaţi că acum erau conduşi de aşa o figură legendară, că dacă ar fi să-şi pună toate cunoştinţele sale despre ştiinţă într-o eprubetă, tot ar mai rămâne destul loc liber, însă, a adăugat, era un om care învăţa repede.
A intrat în lumea ştiinţei căutând potenţiale ţinte pe care să le cunoască. Pleca de acasă înainte de răsărit si de multe ori se întorcea pe la miezul nopţii cu suluri tehnice pe care le citea până în zori; nu prea mai avea timp să se relaxeze sculptând fierul vechi, în timp ce absorbea imensele cantităţi de informaţii, a reluat legătura cu vechiul său serviciu. Mossad-ul avea acum un nou director: Nahum Admoni. Ca si Rafj Eitan, Admoni suspecta intenţiile americanilor în Orientul Mijlociu. In aparenţă, Washington-ul continua să-şi arate angajamentul faţă de Israel, iar CIA ţinea deschis canalul de contact pe care îl deschiseseră Isser Harel şi Allen Dulles. însă Admoni se plângea că informaţiile nu prezentau mare interes.
Şeful Mossad era de asemenea îngrijorat de raporturile primite de la agenţii katsaşi sayanimii bine plasaţi la Washington. Aceştia aflaseră de întâlniri secrete între înalţii oficiali ai departamentului de stat si lideri arabi din anturajul lui Yasser Arafat, care discutaseră despre metodele de a obliga Israelul să fie mai înţelegător cu privire la cererile palestinienilor. Admoni i-a spus lui Rafi Eitan că acum simţea că nu mai putea numi Statele Unite “manta de vreme rea”.
Atitudinea avea să fie întărită de un incident care va şoca credinţa americană în inviolabilitatea sa, lucru care nu se mai întâmplase de la războiul din Vietnam. în august 1983, agenţii Mossad au aflat că se pregătea un atac împotriva forţelor Statelor Unite care se aflau în Beirut pe post de menţinători ONU ai păcii. Agenţii au identificat un camion care avea să conţină o jumătate de tonă de explozibili. Mossad-ul ar fi trebuit să transmită informaţia CIA. însă la o întrunire la sediul Mossad-ului din bulevardul Regele Saul, personal a fost informat că “oamenii noştri trebuie să fie cu ochii pe camion. Iar în ce-i priveşte pe yankei, noi nu suntem aici ca să-i apărăm. Pot să-şi poarte şi singuri de grijă. Dacă începem să facem prea multe pentru yankei ne aprindem singuri paie în cap”.
La 23 octombrie 1983, supravegheat îndeaproape de agenţii Mossad, camionul a intrat cu viteză maximă în baza Batalionului 8 al marinei americane din apropierea aeroportului Beirutului; 241 soldaţi din infanteria marină au murit.
Reacţia în rândul eşaloanelor Mossad, după spusele unui fost ofiţer, Victor Ostrovsky, a fost că, “dacă vor să-si bage nasul în afacerile Libanului, lasă-i să plătească preţul.”
Rafi Eitan a început să se gândească serios la monitorizarea S.U.A. Comunitatea ştiinţifică de aici era cea mai avansată din lume, iar tehnologia militară era de neegalat. LAKAM ar fi dat lovitura dacă putea pune mâna numai pe câteva astfel de informaţii. Primul obstacol pe care trebuiau să-l depăşească era si cel mai greu: găsirea unui informator destul de bine plasat care să le poată furniza materialul.
Folosindu-se de lista sayanim-ilor americani la a cărei întocmire a ajutat cât timp a lucrat pentru Mossad, Rafi a dat de veste că era interesat să găsească pe cineva din Statele Unite care lucra în domeniul ştiinţei si despre care se ştia că era pro-lsrael. Luni de zile nu a primit nici un răspuns.
Apoi, în aprilie 1984, Aviem Sella, colonel în aviaţia israeliană care studia informatica în fiecare sâmbătă la Universitatea din New York, a mers la o petrecere dată de un ginecolog evreu bogat în estul Manhattan-ului. Sella, o mică celebritate în cadrul comunităţii evreieşti din oraş, era cunoscut drept pilotul ce condusese cu 3 ani în urmă un atac aerian care a distrus un reactor nuclear irakian.
La petrecere se mai afla şi un tânăr sfios care zâmbea ruşinos si care nu părea să se simtă în largul lui printre grupurile de doctori, avocaţi si bancheri, l-a spus lui Sella că se numea Jonathan Pollard, şi că singurul motiv pentru care venise la petrecere era ca să-l cunoască pe el. Ruşinat de aşa o vădită admiraţie, Sella a schimbat câteva vorbe din politeţe, şi era gata să plece când Pollard a recunoscut că nu era numai un sionist convins, dar că lucra pentru serviciul secret naval american, în foarte scurt timp, vicleanul Sella a aflat că Pollard lucra în Centrul de alertă anti-terorist, într-una din cele mai secrete instituţii, în Suitland, Maryland. Printre îndatoririle lui Pollard se număra şi monitorizarea întregului material secret despre activităţile teroriste din lume. Postul său era extrem de important în cadrul serviciului secret al S.U.A.
Sella nu şi-a putut crede urechilor, mai ales când Pollard a început să dea detalii exacte despre incidente petrecute când serviciul secret al S.U.A. nu a cooperat cu partea israeliană. Sella a început să se întrebe dacă Pollard nu făcea parte dintr-o operaţiune condusă de FBI prin care se încerca recrutarea unui israelian.
Totuşi era ceva în legătură cu Pollard care părea veridic, în aceeaşi noapte, Sella a telefonat la Tel-Aviv şi a vorbit cu comandantul său. Ofiţerul a dat legătura şefului de stat major al aviaţiei israeliene. Sella a primit ordin să dezvolte contactul cu Pollard. Au început să se întâlnească: la patinoarul din Rockefeller Piaza; într-o cafenea din strada 48; în Central Park. De fiecare dată Pollard îi înmâna documente secrete pentru a-şi confirma spusele, Sella trimitea apoi materialele la Tel-Aviv, bucurându-se de sentimentul pe care i-| dădea implicarea într-o operaţiune secretă importantă. A fost deci uimit, pe bună dreptate, la aflarea veştii că Mossad-ul ştia totul despre Pollard, care se mai oferise cu doi ani în urmă să spioneze pentru ei, însă a fost refuzat, fiind catalogat “nesigur”. Un agent katsa care lucra pentru Mossad l-a descris pe Pollard ca “singuratic şi cu o imagine nerealistă asupra Israelului.”
Nefiind dispus să-si piardă rolul pe care îl avea într-o operaţiune evident mult mai interesantă decât statul în faţa calculatorului într-o sală de curs, Sella a început să caute o cale de a rămâne în mijlocul problemei, în timpul şederii sale la New York l-a cunoscut pe ataşatul pe probleme ştiinţifice al consulatului israelian din oraş. Numele său era Yosef Yagur. Fusese numit de Eitan în fruntea tuturor operaţiunilor LAKAM din S.U.A.
Sella l-a invitat pe Yagur să ia cina cu el şi cu Pollard. în timpul mesei, Pollard a repetat că Israelului nu i se dădeau informaţii despre cum să se apere împotriva atacurilor teroriste arabe pentru că Statele Unite nu vroiau să strice relaţiile cu producătorii arabi de petrol. în acea noapte, folosind o linie de telefon securizată, de la consulat, Yagur l-a sunat pe Rafi Eitan. Era încă foarte devreme în Tel-Aviv, însă acesta era încă la birou. Era aproape de răsăritul soarelui când a pus receptorul în furcă. Era extenuat: îşi găsise informatorul. în următoarele 3 luni, Yagur şi Sella l-au cultivat intens pe Pollard şi pe viitoarea lui soţie, Anne Henderson. l-au dus la restaurante scumpe, la spectacole pe Broadway, la premiere cinematografice. Pollard continuă să le dea documente importante. Rafi Eitan nu putea decât să se minuneze de cât de bune erau materialele. A hotărât că era timpul să-şi cunoască sursa. în noiembrie 1984, Sella si Yagur i-au invitat pe Pollard şi pe Henderson să-i însoţească într-o călătorie plătită de ei la Paris. Yagur i-a spus lui Pollard că vacanţa era “o mică recompensă pentru tot ce faci pentru Israel.” Au zburat cu toţii la clasa l si au fost aşteptaţi de un şofer care i-a dus la Hotelul Bristol. Acolo îi aştepta Rafi Eitan.
Până a doua zi dimineaţa, Rafi Eitan făcuse toate aranjamentele pentru ca Pollard să-şi continue treaba pentru ei. Însă lucrurile nu mai aveau să continue la fel de simplu şi de frumos ca la început. Sella avea să dispară din peisaj, acum că îşi îndeplinise misiunea. Yagur avea să devină misionarul oficial al lui Pollard. A fost pus la punct un întreg sistem oficial de transmitere a documentelor. Pollard trebuia să |e aducă la apartamentului lui Irit Erb, o secretară grizonată de la ambasada din Washington, în bucătărie i se instalase un xerox cu mare putere de copiere pentru documentele pe care trebuiau să le multiplice. Vizitele lui Pollard aveau să aibă loc în timp ce el îşi avea maşina la spălat, în timp ce i se curăţa maşina avea timp să-i înmâneze documentele lui Yagur, a cărui maşină primea acelaşi tratament. Ascuns în cutia de detergent se afla un copiator cu baterii. Si apartamentul lui Erb si spălătoria auto erau în apropierea Aeroportului Naţional din Washington, lucru care înlesnea plecările lui Yagur la New York. De la consulat trimitea materialul printr-un fax sigur la Tel-Aviv.
Rafi Eitan s-a întors la Tel-Aviv să aştepte rezultatele. Acestea i-au întrecut toate aşteptările: detalii despre transporturi de arme ruseşti pentru Siria si alte state arabe, dar şi poziţia exactă a rachetelor SS-21 si SA-5; hărţi şi fotografii prin satelit ale arsenalelor irakiene şi siriene, dar şi a uzinelor unde se fabricau produse chimice si biologice.
Rafi Eitan a înţeles rapid metodele prin care S.U.A. aduna informaţii secrete, nu numai din Orientul Mijlociu dar si din Africa de Sud. Pollard îi dăduse rapoarte de la agenţii CIA care îi procuraseră o schiţă a întregii reţele a serviciului secret din ţară. Unul dintre documente conţinea date despre felul în care Africa de Sud a reuşit să detoneze un dispozitiv nuclear la 14 septembrie 1979 în partea de est a Oceanului Indian. Guvernul de la Pretoria negase în permanenţă că a devenit o putere nucleară. Rafi Eitan a aranjat ca Mossad-ul să trimită copii după toate documentele legate de Africa de Sud şi Pretoria, distrugând astfel reţeaua CIA. 12 agenţi au fost nevoiţi să părăsească ţara în cel mai scurt timp.
În următoarele 11 luni, Jonathan Pollard a continuat să fure informaţii de la serviciul secret american. Peste 1000 de documente extrem de importante, 108 m3 de hârtie, au fost trimise în Israel, înainte de a le trimite mai departe Mossad-ului, Rafi Eitan le citea pe nerăsuflate. Informaţiile i-au permis lui Nahum Admoni să facă o scurtă expunere guvernului de coaliţie al lui Shimon Peres despre cum să răspundă politicii aplicate de Washington în Orientul Mijlociu, într-o manieră pe care la început ar fi considerat-o imposibilă. Unul dintre cei care au luat notiţe la întâlnirile din cabinetul din Ierusalim unde se ţin întâlnirile de duminică, a afirmat că “dacă îl asculţi pe Admoni vorbind, te simţi aproape la fel de bine ca atunci când te afli în Biroul Oval. Nu numai că ştiam cum tratau cei de la Washington problemele care ne măcinau, dar aveam suficient timp să luăm măsuri înainte de a lua decizii.”
Pollard devenise un factor crucial în politica israeliană. Rafi Eitan a cerut să i se dea lui Pollard un paşaport evreiesc pe numele de Danny Cohen, precum si o leafă lunară generoasă, în schimb îi cerea lui Pollard detalii despre activităţile de supraveghere electronică ale NASA în Israel şi metodele de ascultare folosite împotriva ambasadei israeliene din Washington si în alte obiective diplomatice din Statele Unite.
Înainte ca Pollard să furnizeze informaţiile, acesta a fost arestat, la 21 noiembrie 1985, în faţa ambasadei israeliene din Washington. Câteva ore mai târziu, Yagur, Sella si secretara ambasadei din Washington se îmbarcau într-o cursă El Al de la New York la Tel-Aviv, înainte ca agenţii FBI să-i poată opri. O dată ajunşi în Israel, au dispărut în braţele protectoare ale recunoscătorului serviciu secret. Pollard a fost închis pe viaţă, iar soţia sa pentru 5 ani. între timp, Rafi Eitan se bucura de succesul unei noi operaţiuni pe care o condusese împotriva Statelor Unite şi care făcuse din Israel prima putere nucleară din Orientul Mijlociu.
CAPITOLUL 5 Sabia nucleară a lui Ghedeon
În 1945, la un cinema din Tel-Aviv, Rafi Eitan urmărea imaginile filmate în timpul bombardării Hiroshimei. în timp ce toţi tinerii soldaţi din jurul său fluierau si scoteau strigăte de uimire privind pelicula care prezenta devastatul oraş japonez, el se gândea numai la două lucruri. Va poseda vreodată Israelul asemenea armă? Dar oare ce s-ar întâmpla dacă vecinii arabi ar fi primii care să aibă una?
De-a lungul anilor anumite întrebări îi mai veneau din când în când în minte. Dacă Egiptul arfi avuto bombă nucleară ar fi câştigat Războiul Suez1 si n-ar mai fi avut loc nici un Război de Sase Zile sau Războiul Yom Kippur.2 Israelul ar fi fost un desert nuclear.
Dacă ar poseda o armă nucleară, Israelul ar fi invincibil.
Pe atunci, pentru un agent a cărui treabă era în primul rând să omoare terorişti, asemenea întrebări strategice reprezentau numai un interes academic iar găsirea unui răspuns era treaba altora. Totuşi, când a preluat conducerea LAKAM, a început să se gândească serios la această problemă. Acum nu mai avea decât o singură întrebare: Putea să ajute Israelul să obţină un scut nuclear?
Citind până noaptea târziu, îmbuibat cu cele 40 de capsule cu vitamine pe care le lua zilnic, a aflat cum politicienii Israelului si oamenii de ştiinţă nu au fost de la început de acord unii cu alţii în privinţa nuclearizării. în dosare erau menţionate certuri la întâlnirile de cabinet, monologurile dure ale oamenilor de ştiinţă, si vocea puternică a primului ministru David Ben-Gurion care întrerupea întotdeauna protestele chinuite si argumentele lungi şi plicticoase.
Toate necazurile au început în 1956 când Franţa a trimis un reactor de 24 megawaţi în Israel. Ben-Curion a anunţat că acesta urma să alimenteze o “staţie de pompare” cu ajutorul căreia desertul se va transforma într-un “paradis agricol prin desărarea a 4 miliarde de metri cubi de apă de mare anual”. Declaraţia a dus la demisia imediată a 6 din cei 7 membri ai Comisiei Israeliene a Energiei Atomice, care protestau că de fapt, reactorul urma să fie folosit ca precursor al aventurismului politic ce va face ca întreaga lume să se alieze împotriva noastră.” Strategii militari erau şi ei de aceeaşi părere. Yigal Allon, erou al Războiului de Independenţă, a condamnat aspru “opţiunea nucleară”; nici Yitzhak Rabin, care avea să devină în scurt timp şeful IDF, nu a fost de o altă părere. Chiar si Ariei Sharon, încă de pe atunci războinicul conducător al Israelului, s-a opus vehement arsenalului nuclear. “Avem cele mai bune forţe convenţionale din regiune.”
Ignorându-i pe toţi, Ben-Gurion a dat ordin ca reactorul să fie amplasat în Desertul Negev, în apropierea micului oraş Dimona, aşezare cenuşie si măturată de furtuni de nisip. Cândva punct de răscruce pe drumul străbătut cu cămile de la Cairo la Ierusalim, Dimona devenise de mult un oraş uitat de vreme. Doar pe câteva hărţi mai figura în desertul de la sud de Tel Aviv. Insă, de acum încolo, nici un cartograf nu mai avea voie să indice locul unde Israelul începuse să facă primii paşi spre era nucleară.
Cupola argintie a Dimonei – sub care se afla reactorul – se înălţa deasupra desertului. Kirya le Mehekar Gariny, numele ebraic al Dimonei, a angajat peste 2.500 de oameni de ştiinţă si tehnicieni. Aceştia lucrau în cea mai fortificată centrală din lume. Nisipul din jurul gardurilor era în permanenţă verificat, să nu prezinte urme ale vreunor intruşi. Piloţii aveau ordin să doboare orice avion care ar fi survolat o arie înconjurătoare de 5 mile. Din ordinul inginerilor s-a săpat la 2.438 m în pământ o “cameră care să adăpostească reactorul, parte integrantă a unui complex subteran cunoscut sub numele de Machon Doi. în centrul acestuia se afla mecanismul de separare/ repre-lucrare, numit “utilaj textil” la expedierea maritimă din Franţa.
De unul singur, reactorul nu avea cum să producă Israelului o bombă nucleară. Fabricarea acesteia necesita substanţe fisionabile, uraniu sau plutoniu. Puterile nucleare ale lumii căzuseră de acord să nu dea niciodată mai mult de 1 g din ambele substanţe celor ce nu făceau parte din “clubul” lor exclusiv. Impunătorul reactor de la Dimona nu era decât un simplu exponat până la primirea de substanţe fisionabile.
La trei luni de la instalarea reactorului, o mică uzină de prelucrat materiale nucleare s-a deschis într-o fostă fabrică de oţel din timpul celui de-al doilea război mondial, în oraşul Apollo, Pennsylvania. Firma se numea Societatea de Echipamente şi Materiale Nucleare, Numec. Director executiv era Dr. Salman Shapiro.
În baza de date a LAKAM unde erau listaţi evreii americani mai importanţi din domeniul ştiinţific, Shapiro era trecut si ca important strângător de fonduri pentru Israel. Rafi Eitan ştia că dăduse de o posibilă soluţie pentru alimentarea cu substanţe fisionabile a reactorului din Dimona. A ordonat o anchetă amănunţită în ceea ce-l privea pe Shapiro si pe toţi angajaţii fabricii. De investigaţie s-a ocupat un katsa din Washington.
O dată pornită ancheta, Rafi Eitan a început să se afunde într-o chestiune care avea să pornească din căldura desertului din Dimona şi să ajungă pe coridoarele răcoroase ale Casei Albe.
Printre actele pe care katsa din Washington le-a trimis se afla si o copie a unui raport scris la 20 februarie 1962 de către Comisia Energiei Atomice S.U.A. şi adresat lui Shapiro, prin care acesta era aspru ameninţat că “nerespectarea regulilor de securitate pot atrage după sine pedepse conform legii, inclusiv cele prevăzute de Legea Energiei Atomice din 1954 si legile spionajului.”
Ameninţarea l-a încurajat şi mai mult pe Rafi Eitan să creadă că aflase o cale de acces spre industria nucleară a Statelor Unite. Numec părea să fie o companie care lăsa mult de dorit nu numai în domeniul securităţii, dar şi al contabilităţii pe care o neglija, având si un management care lăsa mult de dorit din punct de vedere al protecţiei paznicului nuclear a Americii. însă exact aceste nereguli făceau din fabrică o ţintă atât de atrăgătoare.
Fiul unui rabin ortodox, Salman Shapiro a ajuns departe datorită genialităţii sale. La vârsta de 28 de ani îşi lua doctoratul în chimie la Universitatea Johns Hopkins. Fiind extrem de muncitor a ajuns membru important al unui proiect de cercetări nucleare şi al unui laborator de dezvoltare la Westinghouse; corporaţia a fost contractată de Marina Statelor Unite să dezvolte reactoare submarine. Investigaţiile asupra vieţii personale a lui Shapiro au arătat că unele din rudele sale s-au numărat printre victimele Holocaustului, iar Shapiro, “în felul său discret”, a furnizat câteva milioane de dolari Institutului Technion din Haifa, care oferea cursuri de ştiinţă si inginerie.
În 1957 Shapiro a plecat de la Westinghouse si a pus pe picioare Numec. Compania avea 25 de acţionari, cu toţii simpatizanţi făţişi ai Israelului. Shapiro s-a trezit astfel în fruntea unei mici companii într-o industrie agresivă si periculoasă. Cu toate acestea, Numec a câştigat o serie de contracte de recuperare a uraniului îmbogăţit, proces care de cele mai multe ori ducea la pierderea unei cantităţi de uraniu în timpul operaţiunii de salvare. Nu se putea şti când a avut loc pierderea si nici cât de mare era aceasta. Acest lucru l-a făcut pe Rafi Eitan să-si înghită vitaminele cu si mai mare satisfacţie.
A continuat să citească despre cum relaţiile, si aşa încordate, dintre Israel şi Statele Unite cu privire la dorinţa evreilor de a deveni o putere nucleară, s-au tensionat si mai mult o dată cu vizita lui Ben-Gurion la Washington în 1960. în cadrul unor noi întâlniri cu oficialii Departamentului de Stat, acestuia i s-a spus fără ocolişuri că dacă Israelul ar poseda arme nucleare, atunci balanţa puterii în Orientul Mijlociu ar fi afectată, în februarie 1961, preşedintele John F. Kennedy i-a scris lui Ben-Gurion sugerându-i ca Dimona să fie inspectată periodic de Agenţia Internaţională a Energiei Atomice.
Alarmat, Ben-Gurion a zburat la New-York să-l întâlnească pe Kennedy la Hotelul Waldorf-Astoria. Liderul israelian era “foarte îngrijorat” de ceea ce el numea “necontenitele presiuni americane”, însă Kennedy era de neclintit: inspecţia trebuia să aibă loc. Ben-Gurion a cedat cu toată amabilitatea de care a fost în stare. S-a întors acasă convins că “prezenţa unui catolic la Casa Albă nu poate însemna decât necazuri pentru Israel.” Primul ministru a apelat la singurul om de încredere din Washington, Abraham Feinberg, un sionist care încuraja aspiraţiile nucleare ale Israelului.
Pe de-o parte, new-yorkezul era cel mai important evreu care făcea rost de fonduri pentru Partidul Democratic. Feinberg nu ascundea motivul pentru care strânsese multe milioane: banii erau folosiţi pentru ca partidul să susţină Israelul în Congres. De asemenea, făcuse rost în secret de alte milioane de dolari pentru crearea Dimonei. Banii soseau sub formă de cecuri la Banca Israelului din Tel-Aviv, evitându-se în felul acesta controalele valutare israeliene. Ben-Gurion i-a spus lui Feinberg: Zbârleste-te niţel Ia el. Fă-l pe băieţaş să priceapă realitatea vieţii.”
Metoda lui Feinberg era presiunea politică directă-aceeaşi metodă care îl scosese din fire pe Kennedy când candidase la preşedinţie. Atunci, Feinberg îi spusese direct:”Suntem dispuşi să vă plătim facturile dacă ne lăsaţi să ne ocupăm de politica dvs. în Orientul Mijlociu.” Kennedy a promis atunci “să lase Israelul în pace”. Feinberg a fost de acord să facă rost de o primă contribuţie de 500 000 de dolari pentru campanie – după care aveau să mai vină şi alţii.”
Si de această dată a folosit aceeaşi tactică directă: dacă preşedintele Kennedy mai insista cu inspecţia de la Dimona, atunci “să nu se mai bazeze pe un nou ajutor financiar la următoarele alegeri din partea evreilor.” Un foarte mare ajutor a venit de la o sursă neaşteptată. Secretarul de stat al lui Kennedy, Robert S. McNamara, i-a spus lui Kennedy că “înţelege de ce Israelul vrea o bombă nucleară.”
Cu toate acestea, Kennedy a fost de neclintit, iar Israelul obligat să accepte inspecţia. Preşedintele le-a acordat în ultima clipă două concesii, în schimbul accesului în Dimona, Statele Unite aveau să vândă Israelului rachete sol-aer, pe atunci cele mai avansate arme de apărare din lume. Iar inspecţia nu va fi făcută de Agenţia Internaţională a Energiei Atomice, ci de o echipă exclusiv americană – care îşi va anunţa vizita cu câteva săptămâni înainte.
Rafi Eitan a savurat din plin povestirea despre cum israelienii i-au păcălit pe inspectorii americani.
Un centru de control fals a fost construit peste cel adevărat de la Dimona, cu panouri de control şi aparate de măsură computerizate care păreau că măsoară într-adevăr capacitatea reactorului implicat în planul de irigare care avea să transforme desertul Negevîntr-o păşune luxuriantă. Zona conţinând “apa grea” adusă prin contrabandă din Franţa şi Norvegia era plasată departe de ochii inspectorilor din motive de securitate. Simpla prezenţă a apei grele ar fi fost dovada că reactorul era pregătit pentru cu totul alte scopuri.
Când au sosit americanii, israelienilor li s-a luat o piatră de pe inimă descoperind că nici unul dintre aceştia nu vorbea ebraica; lucru care a limitat si mai mult şansele ca pe viitor inspectorii să-si dea seama de adevăratele intenţii ale celor de la Dimona. Scena fusese pregătită pentru Rafi Eitan.
Obţinerea accesului la centrala Numec a fost un lucru relativ uşor. Ambasada Israelului la Washington a cerut permisiunea Comisiei Energiei Atomice “ca o echipă de oameni de ştiinţă de-ai noştri să viziteze locul pentru a înţelege bine temerile exprimate de inspectorii voştri cu privire la prelucrarea deşeurilor nucleare.” Cererea a fost aprobată, deşi FBI-ul conducea o acţiune de supraveghere pentru a descoperi dacă Shapiro nu fusese cumva recrutat ca spion israelian.
Nu fusese – şi nici nu avea să fie vreodată. Rafi Eitan era mulţumit că Shapiro era un patriot convins, un sionist care credea în dreptul Israelului de a se apăra. Shapiro nu era bogat numai datorită averii familiei şi a investiţiilor bursiere iscusite, dar şi-a mărit şi mai mult averea personală o dată cu profiturile enorme pe care Numec le făcuse deja. De asemenea, spre deosebire de Jonathan Pollard, Shapiro nu era un trădător; patriotismul său era evident. Rafi Eitan ştia că orice încercare de a-l recruta ar fi în zadar. Shapiro trebuia deci să rămână în afara operaţiunii care începea să prindă contur în mintea lui Eitan.
Cu toate acestea, anumite riscuri erau inevitabile. Pentru a afla mai multe despre Numec, Rafi Eitan a trimis doi agenţi la Apollo. Aceştia erau Avraham Hermoni, a cărui acoperire la ambasada Israelului în Washington era de “consilier ştiinţific”, şi Jeryham Kafkafi, un katsa care opera în S.U.A. pe post de scriitor colaborator extern.
Ambii au înconjurat uzina fără să li şedea voie însă să o fotografieze. Shapiro le-a explicat că ar fi însemnat să încalce una dintre regulile Comisiei Energiei Atomice. Shapiro li s-a părut primitor însă, după părerea lui Hermoni, “un om copleşit de muncă”.
Rafi Eitan a decis că sosise momentul să meargă el însuşi la Apollo. A alcătuit un grup de “inspectori”. Printre aceştia se numărau şi doi oameni de ştiinţă de la Dimona, specializaţi în reprelucrarea deşeurilor nucleare. Un alt membru avea să treacă drept conducătorul Departamentului de Electronică de la Universitatea din Tel-Aviv, Israel.” Nu exista un asemenea post la Universitate; bărbatul era un ofiţer LAKAM însărcinat cu securitatea, care trebuia să încerce să găsească o cale de fura deseurile fisionabile de la centrală. Si Hermoni făcea parte din trupa treaba lui era să evidenţieze zonele cu securitate slabă descoperite pe parcursul vizitei sale anterioare. Rafi Eitan călătorea cu numele adevărat, drept “consilier ştiinţific pe lângă primul ministru al Israelului.”
Delegaţii au fost acceptaţi de către ambasada S.U.A. din Tel-Aviv, şi au primit vizele. Rafi Eitan şi-a prevenit echipa că ar putea fi urmăriţi (je FBI din momentul în care ajung la New York. însă, spre surprinderea sa, nu a văzut nimic suspect.
Sosirea israelienilor la Apollo a coincis cu întoarcerea lui Shapiro dintr-un alt tur de forţă al campusurilor universitare americane, unde acesta solicita ajutor oamenilor de ştiinţă care simpatizau Israelul si care ar fi de acord să meargă acolo si să-i “rezolve problemele tehnice si ştiinţifice.” Acesta urma mai apoi să le acopere cheltuielile şi banii pe care Universitatea li i-ar putea opri din salariu.
Şederea lui Rafi Eitan si a echipei sale la Apollo a fost discretă. Au stat la un motel si si-au petrecut aproape tot timpul la centrala Numec, învăţând cum să obţină uraniu îmbogăţit din hexafluorid gazos de uraniu. Shapiro le-a explicat că, potrivit regulilor Comisiei Energiei Atomice, Numec trebuia să plătească penalizări pentru orice substanţă îmbogăţită nejustificată, de la 10 g la 2.000 kg.
Rafi Eitan şi spionii săi au plecat din Apollo la fel de neobservaţi pe cât au venit.
Ce a urmat nu poate fi dedus decât din rapoartele FBI, însă chiar si acestea lăsau întrebări frustrante despre ce anume a suspectat Salman Shapiro că se ascunde în spatele vizitei lui Rafi Eitan. Un raport al FBI-ului menţiona că la o lună după ce israelienii s-au întors acasă, Numec a devenit partenerul guvernului israelian într-o afacere care a fost descrisă ca “pasteurizarea mâncării si sterilizarea mostrelor medicale prin iradiere.”
Un alt raport semnat FBI arăta: “că un avertisment lipit pe fiecare container ce ar conţine materiale radioactive ar face ca nimeni să nu vrea să le deschidă sau să le examineze – şi nimeni să nu ne lase pe noi să o facem.”
Motivul refuzului era faptul că ambasada Israelului la Washington explicase clar Departamentului de Stat că dacă se încearcă inspectarea containerelor, acestea vor fi puse sub imunitate diplomatică. Departamentul de Stat a sunat la Departamentul Justiţiei si a avertizat în legătură cu serioasele consecinţe diplomatice care ar urma o dată cu încălcarea acelei imunităţi. Tot ce puteau face înfrânţii agenţi FBI era să se uite cum containerele erau îmbarcate în avioanele de transport El Al pe aeroportul Idleward.
În ciuda celor mai mari eforturi ale sale, şeful biroului CIA la Tel-Aviv, John Hadden, a spus că i-a fost imposibil să dovedească faptul că acele containere aveau ca destinaţie Dimona. FBI-ul a reperat 9 transporturi maritime la 6 luni după vizita lui Rafi Eitan. Au adăugat că acele containere ajungeau seara si plecau a doua zi înainte să se lumineze: toate erau învelite în plumb, folosit la transportarea uraniului îmbogăţit, si pe fiecare era stampilată în ebraică o adresă din Haifa. De mai multe ori, agenţii au văzut “hornuri de sobă” – containere de depozitare a uraniului îmbogăţit – fiind băgate în containere de oţel din docul de descărcare de la Numec. Fiecare “horn” avea un număr care arăta că venea din pivniţele de mare securitate ale centralei, însă FBI-ul nu putea face nimic, într-un raport al FBI-ului se vorbea despre “presiuni făcute de Departamentul de Stat pentru a nu se crea incidente diplomatice.”
După zece luni, transporturile au încetat brusc. FBI-ul nu putea decât să presupună că la Dimona ajunsese deja o cantitate suficientă de substanţe fisionabile. La interviurile făcute mai târziu, Shapiro a negat că ar fi alimentat Israelul cu materiale folosite la fabricarea bombelor. FBI-ul a răspuns că rapoartele centralei dovedeau discrepanţa dintre acte si cantităţile de material reprelucrat. Shapiro a insistat că “cea mai logică explicaţie” pentru vreo cantitate de uraniu care s-ar fi “pierdut” ar fi că a fost absorbit în pământ sau că s-a evaporat. Singura concluzie era că materialul care dispăruse cântărea 45 kg. Shapiro nu a fost acuzat de nimic ilegal. în anii ce au urmat, lui Rafi Eitan i s-a iertat convingerea că, după căderea Uniunii Sovietice, furtul de substanţe fisionabile devenise extrem de simplu. Un incident petrecut la 10 august 1994 pe aeroportul Seremetievo din Moscova a dovedit exact spusele sale. În acea zi, la ora 12:45, Justiano Torres, îmbrăcat elegant într-un costum gri, cumpărat pentru acest unic voiaj, a întârziat puţin din cauza valizei foarte grele din piele neagră, marca Delsey. Torres si-a cumpărat primul său bilet la clasa l si a zâmbit persoanei de la tejghea. Zâmbetul fost înregistrat de o cameră de luat vederi montată în spatele mesei si menită să-i surprindă fiecare mişcare.
Alte camere îl filmaseră în secret în ultimele câteva luni. Au fost filmate întâlnirile sale cu un cercetător nuclear rus nemulţumit, Igor Ţashanka: întâlnirile lor pe dealurile Stalin; plimbările pe râul moscovit cu un vaporaş de croazieră; cinele în restaurantele deţinute de mafia rusească; şi, în sfârşit, întâlnirea la care Ţashanka i-a dat o geantă diplomat în schimbul căreia acesta a primit un plic cu 5.000 de dolari, în orice caz, Torres putea să creadă că făcuse o afacere. Geanta diplomat conţinea substanţe fisionabile.
Justiano Torres era omul de legătură al unui cartel columbian de droguri care îşi extinsese afacerile şi acum se ocupa cu traficul unei substanţe mult mai periculoase. Valiza conţinea, în dispozitive sigilate, 200 g de plutoniu 239 pe care i le vânduse Ţashanka. Valoarea la negru era de 50 de milioane de dolari. Plutoniul era extrem de nociv; contactul cu o picătură microscopică putea fi fatal. Conţinutul valizei era suficient pentru fabricarea unui mic dispozitiv nuclear.
Serviciul secret israelian ştia de mult că teroriştii puteau fabrica o bornbă nucleară artizanală. Un tânăr american care absolvise în anii 70 facultatea de fizică, o făcuse chiar, si descrisese toate etapele necesare. Publicarea acestora a provocat groază în cadrul Mossad-ului.
O bombă putea ajunge dezmembrată la bordul unei nave, sau putea fi trecută printr-o graniţă terestră şi asamblată în Israel. Iar arma ar putea fi activată cu o telecomandă. Şi-ar păstra oare guvernul poziţia fermă? Analiştii Mossad au decis că nu se vor preda. Această presupunere era bazată pe o înţelegere deplină a gândirii teroriste la vremea respectivă: în anii ‘70, chiar si grupurile extremiste ar fi ezitat să detoneze o bombă nucleară din cauza consecinţelor politice pe care le-ar fi avut de suportat. Ar fi fost renegaţi chiar şi de acele naţiuni care i-ar fi susţinut în secret până la momentul respectiv.
Prăbuşirea comunismului sovietic reînnoise temerile Mossad-ului. Se crease o zonă de noi incertitudini; nimeni nu putea spune cu siguranţă în ce direcţie avea să se îndrepte Rusia. Mossad-ul descoperise că rachete Scud ruseşti fuseseră deja exportate pe valută forte mai multor ţări din Orientul Mijlociu. Tehnicienii ruşi ajutaseră Algeria să-şi construiască un reactor nuclear. Rusia avea o mulţime de arme biologice, inclusiv un virus extrem de nociv care putea ucide milioane de oameni. Dacă numai o cantitate mică ar cădea în mâna teroriştilor? Un borcane! umplut cu acel virus putea decima Tei-Aviv-ul. însă mai presus de toate era teama că Rusia şi-ar putea vinde arsenalul nuclear ~ aceasta era cea mai mare problemă. Pentru Uri Saguy aceasta era “o ameninţare pe care nimeni nu o putea ignora.”
Experţii Mossad au alcătuit profilele psihologice ale oamenilor de ştiinţă ruşi care ar putea furniza materiale, precum si motivele lor: existau cei care ar face-o doar pentru bani, şi cei care ar face-o din nenumărate motive ideologice. Lista centralelor ruseşti din care ar putea fi furate substanţele erau descurajator de lungă. Directorul general Mossad, Shabtai Shavit, a trimis la Moscova doi agenţi katsa ce aveau ca ordin special infiltrarea în comunitatea ştiinţifică.
Unul dintre aceştia era Lila. Născută la Beirut din părinţi evrei, absolvise fizica la Universitatea Ebraică din Ierusalim iar acum lucra în departamentul de spionaj ştiinţific al Mossad-ului. Asistase la întâlnirile de probă ale lui Torres cu Tashanka şi la tratative.
Lila şi colegul său lucraseră îndeaproape cu agenţi Mossad în Germania şi în alte ţări. Cercetările au făcut-o să ajungă până în Columbia şi apoi înapoi în Orientul Mijlociu. Alţi agenţi Mossad au supravegheat întâlniri la Cairo, Damasc si Bagdad. Noi piste se profilau la orizont: Bosnia părea să fie o rută posibilă pentru contrabanda cu plutoniu 239 care urma de acolo să ajungă la destinaţia finală – Irak. însă nu era pentru prima dată când complicitatea regimului lui Saddam era greu de dovedit.
Acesta era motivul pentru care lui Torres i se permisese să transporte materialul letal zburând cu o companie comercială care nu bănuia nimic. Decizia a fost cântărită cu grijă de către directorii serviciilor secrete germane si ruseşti. Aceştia au conchis că riscul explodării plutoniului era “infinitezimal.” Permisiunea a fost dată de ambele guverne pentru a vedea dacă Torres îi va aduce până la destinatar. Oficial, operaţiunea era numai una germano-rusă. Din poziţia avantajoasă de a supraveghea porţile de îmbarcare în acea dimineaţă de august, Lila ştia că rolul său în operaţiune se închejase. Un agent Mossad – cu nume de cod Adler – era deja pe poziţie în holul Hotelului Excelsior din centrul Munchenului, unde Torres avea sâ predea marfa. Un alt agent – Mort – se afla la aeroport aşteptând sosirea zborului 3369.
Un al treilea agent – Ib – era aşezat la două scaune în spatele lui Torres, pe durata călătoriei de 3 ore spre vest. Vis-â-vis de Torres stătea Viktor Sidorenko, ministrul adjunct al Energiei Atomice. Printre responsabilităţile sale se număra şi protejarea arsenalului nuclear al ţării. Rusia avea la acea dată în jur de 130 t de plutoniu radioactiv, adică suficient pentru fabricarea a 16.000 de bombe atomice, fiecare de două ori mai mare decât cea care a distrus Hiroshima.
Sidorenko primise un număr de rapoarte îngrijorătoare care puneau accentul pe controalele slabe şi moralul scăzut al angajaţilor a sute de institute ruseşti si centre de cercetare cu acces la substanţe radioactive. Cu câteva luni în urmă, un muncitor de la o centrală nucleară din munţii Urali fusese arestat, fiindcă avea într-o pungă de plastic bile de uraniu. Alte 5 kg de uraniu au fost furate de muncitorii de la o altă centrală de lângă Minsk şi ascunse la ei acasă. Furturi le au fost depistate numai când 1 kg a fost vândut pe 20 de sticle de vodcă. Sidorenko mergea în Germania ca să asigure guvernul cancelarului Helmut Kohl că astfel de cazuri nu se vor mai repeta niciodată; nemţii ameninţau cu sancţiuni.
La 5:45 P.M., exact la timp, zborul 3369 a aterizat pe aeroportul Franz Josef Strauss şi a fost îndrumat spre terminalul C. Ministrul Sidorenko a coborât cel dintâi. S-a urcat imediat într-o maşină care îl aştepta şi a fost dus într-o zonă de mare securitate. Acolo i s-a spus că Tashanka tocmai fusese arestat la Moscova.
Torres a intrat în sala de aşteptare. Prezenţa poliţiştilor germani înarmaţi până în dinţi nu l-a surprins. După masacrul atleţilor israelieni de la Jocurile Olimpice, Munchen-ul începuse să cam exagereze cu securitatea. Torres a sunat la hotelul Excelsior şi a cerut camera 23. Telefonul era aşteptat de un spaniol, Javier Arratibel, al cărui paşaport îl descria drept “fabricant.” Era de fapt intermediarul pentru plutoniu. Acesta i-a telefonat unui bărbat pe care îl cunoştea numai sub numele de JuIio-O.”
Apelurile au fost ascultate de ofiţeri ai serviciului secret german, în timp ce Torres se îndrepta spre banda de bagaje ca să-şi ia valiza, era urmărit de şeful poliţiei din Miinchen, Wolfgang Stoephasios si de ofiţerul superior al serviciului secret. Torres si-a ridicat valiza si s-a îndreptat spre ieşirea cu semnul “nimic de declarat.” Ib şi Mort l-au urmat. Mai mult nu puteau face. Nu aveau cum să-l aresteze acolo. Stoephasios a ieşit din birou. Era semnalul că se putea acţiona.
În câteva momente, Torres a fost înconjurat şi împins înapoi. Valiza i-a fost dusă într-o încăpere. Acolo aştepta un om îmbrăcat în halat alb şi cu un contor Geiger. Cu el mai erau si experţi în depozitarea bombelor. Aceştia au folosit un dispozitiv portabil cu raze X pentru a vedea dacă valiza nu era conectată la vreo bombă. Nu era. La fel, nici dispozitivul Geiger nu a semnalat vreo scurgere de substanţe fisionabile. Valiza a fost deschisă, înăuntru, înfăşurate cu grijă în plastic erau containerele cu plutoniu 239. Au fost scoase şi mutate în nişte cutii rezistente la explozii şi duse la un camion blindat care aştepta afară. De acolo au fost transportate la complexul german al energiei atomice.
La Hotelul Excelsior, Arratibel era arestat, însă cealaltă persoană, JuIio-O, trecuse deja graniţa în Ungaria. Poliţia locală a spus că îl va căuta, însă nimeni din Munchen nu îşi mai făcea speranţe. Se ştia că Ungaria era unul dintre punctele de acces către vest ale contrabandiştilor ruşi.
Agenţii Mossad au informat Tel-Aviv-ul de cele întâmplate.
La Tel-Aviv, directorul general al Mossad-ului, Shabtai Shavit, a văzut rezultatul ca o altă mică victorie în permanentul război împotriva terorismului nuclear, însă nu a fost singurul care să se întrebe câte alte valize scăpaseră neverificate şi cât timp va trece până la producerea unei explozii nucleare dacă nu reuşeau să satisfacă nişte cerinţe imposibile.
La câteva mile depărtare de locul unde Shavit reflecta asupra acestor lucruri, Rafi Eitan (omul care fusese în spatele a ceea ce FBI-ul şi CIA încă mai credeau că a fost furtul materialelor nucleare de la centrala Numec) continua să-şi petreacă timpul liber fabricând alte sculpturi din resturi metalice. Părea să fie împăcat cu lumea. Operaţiunile Pol-lard şi Apollo i se şterseseră din memorie; când era întrebat, spunea că nu-şi mai aminteşte nici prenumele lui Pollard si nici pe cel al lui Shapiro. LAKAM fusese oficial închis. Rafi Eitan susţinea că acum fnunca pe care o făcea era foarte diferită de cea de dinainte: era directorul unei mici companii navale din Havana unde avea acţiuni la o fabrică producătoare de pesticide agricole. Mai pretindea că are o relaţie strânsă cu Fidel Castro, “lucru care probabil nu-i încânta pe americani.” Nu mai fusese în S.U.A. de când cu vizita la Apollo. A spus că nici nu intenţiona să o facă deoarece presimţea că i s-ar pune încă “mu Iţe întrebări” despre Jonathan Pol lard si ce anume s-a întâmplat după vizita sa la Appolo.
Apoi, în aprilie 1997, numele lui Rafi Eitan a început să se facă auzit în legătură cu un spion Mossad la Washington pe care îl identificase FBI-ul, dându-si numele de cod “Mega.”
Omul său de încredere din Mossad i-a spus lui Rafi Eitan că FBI-ul începuse să investigheze rolul pe care Mega l-arfi putut juca în afacerea Pollard. A fost oare Mega sursa unor documente ultrasecrete pe care Pollard le-a transmis mai departe? De curând FBI-ul îl interogase pe Pollard în închisoare, iar acesta recunoscuse că, în ciuda accesului său nelimitat, tot nu putea obţine anumite documente pe care cel care îi dădea instrucţiuni, lugubru! Yagur, i le ceruse. FBI-ul ştia că astfel de documente aveau un cod special cu care trebuiau accesate şi care se schimba foarte des, de multe ori chiar zilnic. Totuşi Yagur părea că poate afla codul în câteva ore pentru a i-l da lui Pollard. Era Mega cel care i-l dădea? Era Mega al doilea spion din Washington pe care FBI-ul îl bănuise atâta timp? Cât de apropiat era el de Rafi Eitan?
Acestea erau întrebările periculoase care se puneau la Washington şi care puteau să strice relaţiile dintre Washington si Tel-Aviv.
După ce FBI-ul I-a identificat ca fiind cel din spatele lui Pollard, Rafi Eitan a hotărât să nu mai lucreze pentru serviciul secret israelian. Şi-a dorit ca la sfârşitul fiecărei zile să nu întâmpine decât riscul de a se pârli cu aparatul de sudură pe care îl mânuia în timp ce sculpta.
Instinctul îi spunea că evenimentele de la Washington erau periculoase nu numai pentru el – o echipă de răpitori CIA putea încerca să-l prindă când călătorea spre sau dinspre Cuba şi să-l aducă la Washington pentru interogatoriu, în felul acesta nemaifiind sigur de urmări; însă descoperirea existenţei lui Mega ar însemna să pună la contribuţie minţile şefilor spionajului israelian – a serviciului secret israelian (Va’adat Rashei Hesheryti n-Comitetul şefilor de servicii) a căror treabă este să coordoneze toate activităţile de spionaj si de securitate de acasă si din străinătate.
Însă nici chiar ei nu ştiau cine era Mega. Tot ce li se spusese era că acesta era sus-pus în guvernul Clinton. Dacă preşedintele îl moştenise sau nu de la guvernul lui Bush era încă un secret bine păstrat. Numai directorul Mossad-ului ştia de cât timp era Mega pe poziţie.
Comitetul membrilor ştia totuşi că sectorul de contraspionaj al FBI-ului credea până la urmă că lipsa de acţiune împotriva Mossad-ului era datorată în primul rând puterii lobby-lui evreiesc de la Washington. Acel lobby putea să liniştească spiritele în interiorul instituţiei, de la descoperirea lui Mega de către FBI. La 16 februarie 1997, Agenţia Naţională de Securitate (NSA) a furnizat FBI-ului înregistrarea unui apel telefonic târziu dat de la ambasada Israelului, de către un ofiţer de securitate Mossad identificat numai ca Dov, şi superiorul său din Tel-Aviv, al cărui nume nu a fost dezvăluit în timpul scurtei conversaţii.
Dov ceruse “instrucţiuni” dacă “să meargă sau nu la Mega” pentru o copie a scrisorii lui Warren Christopher, pe atunci secretar de stat, către conducătorul OEP, Yasser Arafat. Scrisoarea conţinea o serie de asigurări pe care Christopher i le făcea lui Arafat la 16 ianuarie în legătură cu retragerea trupelor israeliene de pe malul de vest al Hebronului. Vocea de la Tel-Aviv i-a ordonat lui Dov: “Uită de scrisoare. Nu pentru asta l-am trimis pe Mega acolo.”
Scurta conversaţie a fost prima dovadă pe care a avut-o FBI-ul despre importanţa lui Mega. Numele de cod nu mai fusese niciodată auzit în timpul supravegherii permanente a ambasadei şi a diplomaţilor acesteia. Folosind computere de ultimă oră, FBI-ul a limitat urgenta căutare pentru aflarea identităţii lui Mega la cineva care fie lucra acolo, fie avea acces la un angajat superior, sus-pus, al Consiliului Securităţii Naţionale; acesta este organismul care sfătuieşte preşedintele în probleme de spionaj şi de apărare. Are sediul la Casa Albă, iar printre membrii săi se numără vice-preşedintele si secretarii de stat si ai apărării. Directorul Serviciului Secret Central si Şeful Statului Major au un rol consultativ. Staff-ul permanent este condus de consilierul preşedintelui oe probleme de securitate naţională.
Cum a aflat ambasada Israelului că linia sigură de comunicare cu Ţel-Aviv-ul fusese violată rămâne încă un secret la fel de bine păzit ca si identitatea lui Mega. Ca în orice altă misiune israeliană, ambasada din Washington era în permanenţă modernizată cu sisteme sofisticate pentru codarea şi interceptarea transmisiilor: o bună parte din aceste echipamente erau făcute după schiţe furate de la americani.
La 27 februarie 1997, o dimineaţă frumoasă la Tel-Aviv, membrii Comitetului directoral plecau de la birourile din strada Rehov Shaul Hamaleku pentru a intra pe poarta păzită a unui zid simplu şi înalt, terminat cu sârmă ghimpată. Tot ce se vedea în spatele acestuia erau acoperişurile clădirilor. Deasupra lor era un turn masiv de beton, vizibil din orice colţ al Tel-Aviv-ului. La diferite înălţimi erau mănunchiuri de antene neplăcute la vedere. Turnul era cartierul general al Forţelor de Apărare israeliene. Complexul este cunoscut sub numele de Kirya, care înseamnă pur şi simplu “loc.”
Cu puţin înainte de ora 11.00 A.M., ofiţerii serviciului secret si-au folosit cardurile de acces pentru a intra într-una dintre clădirile de lângă turn. La fel ca majoritatea birourilor guvernamentale israeliene, sala de conferinţe în care au intrat era sărăcăcioasă.
Şedinţa a fost prezidată de Danny Yatom, de curând învestit director Mossad de către primul ministru Benyamin Netanyahu. Yatom avea reputaţia unui dur, mai ales în relaţiile sale cu Netanyahu. La Tel-Aviv circula zvonul că noul director Mossad îl dădăcise pe nervosul prim ministru atunci când colorata sa viaţă personală îi ameninţase cariera, în jurul mesei de cedru, bărbaţii ascultau cu atenţie cum Yatom rezuma strategia pe care o vor adopta în caz că “situaţia” cu Mega ar deveni o criză de mari proporţii.
Faptul că statutul diplomatic al ambasadei de la Washington a fost violat prin ascultarea convorbirilor constituia o mişcare care ar fi jenat fără îndoială guvernul lui Clinton. Apoi, sayanim-ii care aveau legătură cu mass media americană urmau să primească instrucţiuni şi să născocească poveşti cum că Mega era proasta decodare a cuvântului argotic Elga, cuvânt prin care Mossad-ul se referea la CIA. Mai departe, cuvântul Mega era foarte cunoscut serviciului secret american. Megawatt era numele de cod folosit până nu demult pentru a desemna, împreună cu Mossad-ul informaţiile sau agenţii comuni. Însă, pentru moment nu vom face nimic, a conchis Yatom.
În martie 1997, primind informaţii de la agentul katsa din Washington, Yatom a acţionat. A trimis o echipă de experţi yahalomin la Washington să verifice raportul agentului katsa cu privire la convorbirile erotice pe care preşedintele Clinton le avea cu o fostă funcţionară de la Casa Albă, Monica Lewinsky. Dădea telefoanele din Biroul Oval la apartamentul ei din complexul Watergate. Ştiind că la Casa Albă fuseseră luate măsuri de protecţie electronică, echipa de experţi yahalomin s-a axat pe apartamentul lui Lewinsky. Au început să intercepteze apeluri telefonice clare între preşedinte si Lewinsky. înregistrările au fost trimise la Tel-Aviv prin curier diplomatic.
Pe 27 martie, Clinton a mai chemat-o încă o dată pe Lewinsky în Biroul Oval exprimându-şi convingerea că o ambasadă străină le înregistra convorbiri le. Alte amănunte nu i-adat. La scurt timp după aceasta, aventura lor s-a încheiat.
La Tel-Aviv, strategii Mossad se gândeau cum să folosească înregistrările deosebit de stânjenitoare; erau materiale bune pentru şantaj -deşi nimeni nu sugerase vreo încercare de a-l şantaja pe preşedintele Statelor Unite. Totuşi, câţiva au văzut în înregistrări o puternică armă ce putea fi folosită în cazul în care ar fi ajuns să fie încolţiţi în Orientul Mijlociu neputând să conteze pe ajutorul lui Clinton.
Cu toţii au căzut de acord că si FBI-ul trebuie să fi ştiut de convorbirile lui Clinton cu Lewinsky. Unii strategi l-au îndemnat pe Yatom sa folosească firul scurt cu Washington-ul si să înştiinţeze FBI-ul că Mossad-ul era la curent cu apelurile telefonice ale preşedintelui: era o cale nu foarte subtilă de a sugera serviciului s-o lase mai moale în neîncetata lor căutare a lui Mega. Alţi analişti au sugerat să se aştepte, susţinând că informaţia va produce oricând un mare şoc. Zis şi făcut.
În septembrie 1998 era publicat raportul Starr iar Yatom ieşea la pensie. Raportul conţinea o scurtă referinţă la avertismentul pe care i l-a făcut Clinton lui Lewinsky în martie 1997 cum că o ambasadă străină le înregistra convorbirile. Starr nu intentase încă acţiune când Lewinsky şi-a depus mărturia în faţa marelui juriu în legătură cu aventura sa cu preşedintele, în orice caz, FBI-ul trebuie să fi văzut aceste Dezvăluiri ca pe o dovadă a faptului că nu puteau să-l demaşte pe Mega.
Potrivit cel puţin unei bine informate surse, Rafi Eitan a primit un telefon de la Yatom care sublinia faptul că acesta trebuia să se ţină departe de Statele Unite în viitorul apropiat.
Lui Rafi Eitan nu era nevoie să i se spună cât de penibil ar fi să cadă victimă exact prin tehnica ce îl făcuse celebru – răpirea lui Adolf Eichmann. Ar fi fost chiar si mai rău să fie ucis în secret printr-una din metodele care i-au sporit reputaţia printre oamenii ce considerau asasinatul ca parte din munca lor.
Într-o plăcută după-amiază de octombrie a anului 1995, un specialist al departamentului securităţii interne al Mossad-ului, Autahat Paylut Medienit (APM), s-a folosit de un scanner portabil pentru a verifica dacă apartamentul din strada Pinsker, din centrul Tel-Aviv-ului nu era ascultat. Apartamentul era una dintre ascunzătorile pe care Mossad-ul le avea în oraş. Verificarea era importantă pentru întâlnirea ce avea să aibă loc acolo peste puţin timp. încântat că apartamentul era “curat”, specialistul plecă.
Mobila apartamentului părea cumpărată dintr-un târg de vechituri; nimic nu se asorta. Câteva tablouri ieftine atârnau pe pereţi: imagini turistice din Israel. Fiecare cameră avea propria linie telefonică secretă. în bucătărie, în locul aparaturii electrocasnice, erau un computer, un modem, un aparat de distrus documente, un fax şi în locul aragazului, un seif.
În mod normal, ascunzătorile, situate în afara oraşului, erau cămine pentru cursanţii scolii de spioni a Mossad-ului, pe perioada în care aceştia învăţau secretele operaţiunilor de stradă: cum să urmărească pe cineva/sau cum să scape de urmăritori; cum să pună la punct o cutie poştală, sau să facă schimb cu informaţii inserate în ziare. Zi şi noapte, străzile Tel-Aviv-ului constituiau terenul lor de antrenament sub privirile atente ale instructorilor. O dată întorşi în ascunzători, antrenamentele continuau: cum să îndrumi un katsa care merge într-o ţară ţintă; cum să scrie scrisori cu un anumit tip de cerneală sau cum să folosească si să creeze informaţii pe computer pe care să le transmită fulger pe frecvenţe prestabilite.
O mare parte din orele interminabile de “cursuri” era destinată familiarizării cu oameni inocenţi si care să nu bănuiască nimic. Yaakov Cohen, care lucra de 25 de ani sub acoperire ca agent katsa în întreaga lume, credea că lecţiile învăţate l-au ajutat foarte mult:
“Oricine si orice deveneau un instrument, îi puteam minţi pentru că adevărul nu făcea parte din relaţia stabilită. Conta numai să-i manipulez în folosul Israelului, încă de la început am învăţat un motto: Fă ce este bine pentru Mossad si pentru Israel.”
Cei care nu puteau să trăiască după această regulă s-au trezit eliminaţi din oficiu. David Kimche, considerat unul dintre cei mai buni agenţi Mossad, spunea:
“E vechea poveste – mulţi se cred în stare, puţini sunt aleşi. Din punctul ăsta de vedere ne asemănăm puţin cu Biserica Catolică. Cei care îi rămân fideli ajung să-si facă relaţii care să-i ajute să răzbată în viaţă. Ne ghidăm după regula ‘Ajută-mă să te ajut’. Aşa înveţi să bagi mâna în foc pentru alţii.”
Când bărbaţii şi femeile care aveau acces la ascunzători avansau într-o grupă superioară, motto-ul le era deja întipărit în minte. Acum erau agenţi katsa care fie plecau într-o misiune, fie raportau la întoarcerea din misiune. Cunoscuţi ca “jumpers” – “săritori” pentru că activau peste ocean pe termen scurt, îşi denumiseră ascunzătorile “jump sites.” Superiorii nu prea înghiţeau relatările fanteziste.
Ascunzătorile mai erau folosite ca locuri de întâlnire pentru informaţii, sau pentru interogarea unui suspect care ar fi putut fi bun pe post de “cârtiţă.” Singura indicaţie privind numărul acestora a venit din partea unui subofiţer Mossad, Victor Ostrovsky1. Acesta susţinea că în 1991 erau “în jur de 35.000 în lume; 20.000 dintre aceştia erau activi iar 15.000 nu. Agenţii ‘negri’ erau arabi, în timp ce agenţii ‘albi’ nu erau arabi. “Agenţii de avertizare sunt agenţi strategici folosiţi pentru a semnala eventuale pregătiri de război: un doctor într-un spital sirian care supraveghea livrarea unui transport de medicamente; un angajat din port care observa o activitate mai intensă a navelor de război.”
Unii dintre aceşti agenţi îşi începuseră antrenamentul în ascunzători de tipul celei care fusese controlată cu atenţie de microfoane în acea după-amiază de octombrie. Tot în acea zi, ceva mai târziu, câţiva membri superiori ai serviciului secret israelian aveau să se întâlnească la masa din sufrageria apartamentului si să autorizeze un asasinat care era aprobat de primul ministru Yitzhak Rabin.
În cei trei ani cât timp a fost în funcţie, Rabin a asistat la un număr tot mai mare de înmormântări ale victimelor atacurilor teroriste, mergând de fiecare dată în spatele celor care duceau sicriul si privind bărbaţi în toată firea plângând în timpul slujbei. Fiecare moarte avea “ecou în sufletul lui.” De fiecare dată citea cuvintele profetului Ezechiel: “Si duşmanul va şti că Eu sunt Domnul când mă voi răzbuna.”
Nu era prima dată când se resimţea răzbunarea lui Rabin; mai participase, si nu o dată, la acte de răzbunare. Cea mai importantă a fost asasinarea adjunctului lui Yasser Arafat, Khalil Al-Wazir, cunoscut în lumea arabă si înregistrat în cea mai preţioasă bază de date a Mossad-ului ca Abu Jihad, vocea războiului sfânt, si care locuia în Tunisia, în 1988, Rabin era ministrul apărării când decizia că Abu Jihad trebuia să moară a fost luata în acelaşi apartament din strada Pinsker.
Timp de două luni, agenţii Mossad au întreprins o minuţioasă supraveghere a vilei lui Abu Jihad din staţiunea Sidi Bou Said, din Tunisia. Căile de acces, punctele de intrare, înălţimea gardurilor şi tipul acestora, ferestrele, uşile, încuietorile, alarmele si toate mişcările gărzilor de corp ale lui Abu Jihad: totul a fost monitorizat, verificat, si din nou verificat.
Au urmărit-o pe soţie jucându-se cu copiii; au trecut pe lângă aceasta când era la cumpărături sau se ducea la coafor. Au ascultat telefoanele pe care le primea de la soţul său, le-au pus microfoane în dormitor, i-au ascultat în timp ce făceau dragoste. Au calculat distanţele de la o cameră la alta, au aflat cu ce se ocupau vecinii, când erau acasă, au înregistrat toate tipuri le, culorile si numerele de înmatriculare al tuturor maşinilor care veneau si plecau de la vilă.
Modelul pe care îl folosise Meir Amit cu ani în urmă pentru pregătirea asasinatului le era permanent în minte: Gândeşte ca ţinta şi opreste-te numai în spatele ei când apeşi pe trăgaci.
Mulţumită, echipa s-a întors la Tel-Aviv. Timp de o lună s-au antrenat pentru misiunea criminală în afară şi înăuntrul unei ascunzători din Haifa care semăna cu vila vizată. Din momentul în care avea să intre în casa lui Abu Jihad, echipei i-ar lua numai 22 de secunde să-l asasineze.
La 16 aprilie 1988 a fost dat ordinul pentru începerea operaţiunii.
În acea noapte, mai multe Boeing-uri 707 ale aviaţiei militare israeliene au decolat dintr-o bază din sudul Tel-Aviv-ului. Unul îl transporta pe Yitzhak Rabin si pe alţi ofiţeri israelieni de rang înalt. Aeronava ţinea în permanenţă legătura protejată prin radio cu echipa de execuţie deja pe poziţie, condusă de un agent cu nume de cod “Sword” (Sabie). Celălalt avion era plin de dispozitive de bruiaj si de supraveghere, încă două aeronave 707 erau pe post de cisterne. Deasupra zbura o întreagă flotă aeriană care urmărea fiecare mişcare de la sol printr-o frecvenţă radio sigură. Pe 17 aprilie, puţin după miezul nopţii, ofiţerii de aviaţie din aer au fost înştiinţaţi că Abu Jihad s-a întors acasă în Mercedes-ul pe care Yasser Arafat i-l făcuse cadou la nuntă. Cu ceva timp înainte, echipa de soc instalase microfoane pentru a auzi tot ce se întâmpla în vilă.
Din poziţia avantajoasă de lângă vilă, Sword a anunţat prin cască că îl putea auzi pe Abu Jihad urcând scările, intrând în dormitor, soptindu-i ceva soţiei sale, mergând pe vârfuri până în camera alăturată să-si sărute fiul adormit, înainte de a merge în biroul de la parter. Informaţiile au fost înregistrate de avionul spion – versiunea israeliană a AWAC-ului american – si transmise aeronavei lui Rabin care asigura comanda operaţiunii. La 12:17 A.M. acesta a ordonat: “Porniţi!”
Afară, şoferul lui Abu Jihad dormea în Mercedes. Unul dintre oamenii lui Sword a înaintat rapid, a lipit o Beretta cu amortizor de urechea acestuia si a apăsat pe trăgaci. Şoferul a căzut mort pe scaunul din faţă.
Apoi Sword si un alt membru al echipei au montat un dispozitiv explozibil în partea de jos a uşii grele de fier de la intrare. Un exploziv din plastic cu amortizor de ultimă oră, care nu făcea prea mult zgomot când scotea uşa din ţâţâni. De partea cealaltă, două dintre gărzile de corp ale lui Abu Jihad erau mult prea uimite de explozie ca să mai facă vreo mişcare. Si aceştia au fost împuşcaţi cu arme cu amortizor.
Intrând în birou, Sword l-a surprins pe Abu Jihad uitându-se la o înregistrare despre OEP. Când se ridică în picioare, Sword îi trase două gloanţe în piept. Abu Jihad căzu greu pe podea. Sword a înaintat repede şi i-a mai tras două gloanţe în frunte. în timp ce ieşea din cameră s-a întâlnit cu soţia lui Abu Jihad. Aceasta îşi ţinea fiul în braţe.
“Duceţi-vă înapoi în cameră,” i-a ordonat Sword în arabă.
Apoi, a dispărut în noapte. Totul a durat numai 13 secunde – cu 9 secunde preţioase mai puţin decât s-ar fi aşteptat.
Pentru prima dată, un asasinat condus de israelieni se lovea de opinia publică. Ezer Weizman, membru al guvernului, a avertizat: “Dacă lichidăm oameni nu ajutăm cu nimic procesul de pace.”
Cu toate acestea, asasinatele au continuat.
Două luni mai târziu, poliţia din Africa de Sud a fost obligată să facă public un secret pe care Israelul o determinase să-l păstreze: Mossad-ul executase un om de afaceri din Johannesburg, Alan Kidger, care furnizase Iran-ului si Irak-ului echipamente high-tech ce puteau fi folosite la fabricarea armelor biochimice. Kidger fusese găsit cu mâinile şi picioarele amputate. Şeful poliţiei din Johannesburg, colonelul Charles Landman, a declarat că asasinatul a fost “un mesaj clar din partea Israelului prin Mossad.”
Cu 6 săptămâni înainte de execuţia lui Abu Jihad, Mossad-ul mai jucase un rol important într-o altă asasinare controversată – aceea a trei membri IRA neînarmaţi, împuşcaţi într-o duminică după-amiază în Cibraltar, de către o echipă de trăgători de elită ai Serviciului Special Aerian Britanic (SAS).
Cu câţiva ani înainte, colegii acestora din cadrul serviciului secret britanic fuseseră aduşi în secret la Tel Aviv de către Rafi Eitan; urmau să asiste la executarea pe străzile lăturalnice din Beirut şi Valea Bekâa din Liban a teroriştilor arabi de către Mossad.
Cu patru luni înaintea crimei din Gibraltar, agenţii Mossad au început să-i urmărească pe Mairead Farrell, Sean Savageşi Daniel McCann, convinşi că cei trei aveau de gând “să cumpere arme arăbeşti pentru IRA.”
Mossad-ul era interesat de activităţile IRA încă de când Rafi Eitan fusese chemat la Belfast, în cel mai mare secret, de către guvernul Thatcher; aici avea să informeze forţele de securitate despre legăturile Hezbollah cu grupările teroriste irlandeze.
“Am ajuns într-o zi ploioasă. Cât am stat în Ulster a plouat în fiecare zi. Le-am spus englezilor tot ce ştiam. Apoi am făcut turul regiunii, pană la graniţa cu Republica Irlanda. Am fost atent să nu trec de partea cealaltă. Imaginează-ţi ce ar fi spus guvernul irlandez dacă m-ar fi prins, înainte de plecare am aranjat ca SAS să vină în Israel ca să vadă cam cum ne ocupăm noi de terorişti.”
De atunci, între SAS şi Mossad s-a dezvoltat o relaţie strânsă de lucru. Ofiţerii superiori ai Mossad-ului mergeau periodic la Hereford pentru a informa forţele speciale în legătură cu operaţiunile din Orientul Mijlociu. Cel puţin o dată, o echipă Mossad-SAS a urmărit mai mulţi ofiţeri superiori IRA de la Belfast la Beirut fotografiindu-i în timpul întâlnirilor cu lideri Hezbollah.
În octombrie 1987, agenţii Mossad au reperat vaporul de transport Eksundm timp ce străbătea Mediterana cu 120 t de arme, printre care rachete sol-aer, lansatoare de grenade cu reacţie, mitraliere, explozibili si detonatori. Toate fuseseră cumpărate din Beirut prin oamenii de contact ai IRA. Eksund a fost interceptat de autorităţile franceze.
Cum nu au putut să ajungă la nici un rezultat cu autorităţile irlandeze – cel puţin un ofiţer Mossad mai credea că acest lucru era pricinuit de puternica opoziţie a Israelului cu privire la rolul Irlandei în menţinerea păcii în Liban – Mossad-ul a anunţat prin SAS autorităţile de la Dublin în legătură cu alte transporturi de arme care se îndreptau spre Irlanda.
Agenţii Mossad care urmăreau comando-ul IRA din Spania şi-au dat repede seama că irlandezii nu se aflau acolo nici pentru a se întâlni cu furnizorii arabi de arme, nici pentru a stabili contacte cu ETA, grupul terorist basc. Totuşi, echipa Mossad-ului a continuat să studieze acţiunile Grupării Internaţionale a Terorismului, care luaseră de asemenea urma trio-ului irlandez.
La început spaniolii au avut o atitudine ostilă. Aceasta era operaţiunea lor – pentru prima dată colaborau serios cu MI5 şi SAS în privinţa IRA. Evident, spaniolii vroiau să fie siguri că “victoria”, dacă avea să se înfăptuiască, va fi a lor. Mossad-ul le-a explicat că vor numai să dea o mână de ajutor. Uşuraţi, spaniolii aveau să lucreze în curând împreună cu serviciul secret israelian.
Când spaniolii i-au pierdut urma iui Mairead Farrell, aceasta a fost reperată de un katsa. Agentul a aflat că Farrell închiriase o altă maşină, un Fiesta alb pe care, încărcat cu 64 kg de Semtex si 36 kg de srapnel, l-a lăsat într-o parcare subterană din Marbella.
Eleganta staţiune nu este numai un loc preferat de refugiu din calea soarelui puternic al desertului unde arabii bogaţi visează de dimineaţă până seara la ziua în care Israelul urât de ei va fi invadat; Marbella e foarte aproape de extravagantul port de ambarcaţiuni Puerto Banus, unde îşi ţin yahturile luxoase mulţi milionari arabi ai petrolului. Mossad-ul se temea demult că ambarcaţiunile traversau Mediterana pentru a transporta ilegal arme în teritoriile arabe. Se bănuia că maşina lui Farrell era parcată cu acelaşi scop, de a se îmbarca pe un vas pentru o croazieră până în Ţara Sfântă.
Echipa Mossad a început să supravegheze maşina. Agenţii au văzut-o pe Farrell la volanul unei alte Fiesta, aceeaşi cu care îi transportaseră pe McCann si Savage prin Spania în ultimele săptămâni. Doi agenţi au urmărit unitatea IRA înspre sud, spre Puerto Banus. La zece minute după ce a ieşit din Marbella, Farrell a trecut pe lângă intrarea în port şi a continuat să coboare coasta.
Folosind staţia radio de aceeaşi frecvenţă cu cea a poliţiei, katsa a anunţat autorităţile spaniole că trio-ul IRA se îndrepta spre Gibraltar. Spaniolii i-au alertat pe britanici. Câteva ore mai târziu, Farrell, McCann si Savage erau împuşcaţi. Nu fuseseră avertizaţi şi nici nu li s-a dat vreo şansă să se predea. Au fost executaţi.
La o săptămână după cele întâmplate, ofiţerul MI5 Stephen Lander, căruia i s-a acordat tot creditul conducerii operaţiunii – şi care mai târziu a devenit director general al MI5 – l-a sunat pe Admoni ca să mulţumească Mossad-ului pentru ajutorul dat.
În acea seară de octombrie 1995, în ascunzătoarea din strada Pinsker, totul era aranjat pentru întâlnirea la care urma să se stabilească următorul asasinat.
Noua ţintă aleasă era liderul religios al Jihad-ului islamic, Fathi Shkaki. Mossad-ul ştia că gruparea acestuia era responsabilă de moartea a mai bine de 20 de israelieni; evreii care călătoreau cu un autocar fuseseră ucişi cu un an înainte de doi kamikaze, la ieşirea din orăşelul Beit Lid.
Incidentul a ridicat numărul atacurilor teroriste din ultimul sfert de veac la mai bine de 10 000. In această perioadă, peste 400 de israelieni au fost ucişi, iar 1 000 răniţi. Responsabilii pentru crime sau mutilări au fost la rândul lor vânaţi şi omorâţi în locurile pe care katsa Yaakov Cohen, cares-a răzbunat din plin la rândul său, le numea: “toate aceste străduţe înfundate care nu au nume; acolo unde un cuţit se dovedeşte uneori mai eficient decât un pistol; acolo unde ori ucizi, ori eşti ucis.”
În această lume nemiloasă, Shkaki a fost mult timp venerat de oamenii săi. El a fost cel care i-a absolvit pe ucigaşii de la Beit Ud de păcatul islamic suprem al actului sinucigaş. Pentru aceasta el a interpretat Coranul în sensul extrapolării gestului filosofic al asumării, şi anume în ideea că asuprirea îl face pe cel asuprit să descopere noi puteri; în pregătirea atentatorilor sinucigaşi, Shkaki a profitat de punctele slabe ale tinerilor dezechilibraţi psihic care, asemenea adolescenţilor japonezi kamikaze din cel de-al doilea război mondial, si-au curmat singuri viaţa în acea zi de ianuarie într-un acces de patimă religioasă. După cele întâmplate, Shkaki a plătit pentru anunţurile mortuare în ziarul Jihadului şi, la rugăciunile de vineri, le-a lăudat sacrificiul şi i-a asigurat pe părinţi că fiii lor au ajuns în Rai.
Pe străzile unde activa si unde domnea o atmosferă de tensiune, a-ţi da fiul pentru a fi sacrificat de Shkaki devenise deja o chestiune de onoare. Cei care muriseră erau pomeniţi în fiecare zi după ce muezinul îi chema pe credincioşi la rugăciune cu tânguielile lui preluate de difuzoarele de proastă calitate, în umbra răcoroasă a moscheilor din sudul Libanului, amintirea lor era păstrată vie.
După alegerea recruţilor şi a ţintei, Shkaki îi încredinţa pe tineri celor care fabricau bombe. Precum vechii alchimişti, aceştia se ghidau după experienţă şi instinct, iar vocabularul le era plin de termeni referitori la substanţe care aduc moartea: “oxidant”, “desensibilizator”, “plastilină” şi “depresant la punct de îngheţ.” Aceştia erau oamenii lui Shkaki. Împrumutând o expresie cândva folosită de un lider al duşmanilor săi, Israel, liderul le spunea tuturor: “Luptăm, deci existăm.”
In acea seară de octombrie când i se punea la cale soarta în ascunzătoarea din Tel Aviv, Shkaki era acasă în Damasc, împreună cu soţia sa, Fathia. Apartamentul era exact opusul taberelor sărăcăcioase de refugiaţi unde era venerat. Covoarele scumpe si tablourile erau cadouri de la ayatoiahii Iranului. O poză cu Shkaki şi Mu’ammar Gadhafi, înrămată cu aur fusese primită de la liderul libian. Un serviciu de cafea din argint fusese primit de la preşedintele Siriei. Hainele lui Shkaki nu semănau absolut deloc cu vesmintele simple purtate în campaniile din sudul Libanului printre oamenii săraci. Acasă îmbrăca halate croite din cele mai alese materiale care se găseau în Savile Row din Londra, iar picioarele îi erau încălţate în papuci făcuţi la comandă la Roma, nu în sandalele cumpărate de la tarabă, cu care se afişa în public.
În timp ce-şi savura mâncarea preferată, kus-kus, Shkaki si-a liniştit încă o dată soţia că va fi în siguranţă în următoarea călătorie în Libia, unde avea să caute alte fonduri pentru Gadhafi; spera să se întoarcă acasă cu un milion de dolari, întreaga sumă pe care o ceruse într-un fax trimis sediului revoluţionarilor libanezi din Tripoli. Ca de obicei, banii urmau să fie spălaţi cu ajutorul unei bănci libiene din La Valletta, Malta. Shkaki plănuia să nu stea mai mult de o zi pe insulă înainte de a zbura acasă.
Vestea opririi în Malta i-a făcut pe cei doi fii ai lui de vârsta adolescenţei să-i dea lista lor de cumpărături: câte 5 tricouri de căciulă, dintr-un magazin maltez de unde Shkaki mai cumpărase si altădată.
Fathia Shkaki îşi amintea: “Soţul meu era convins că dacă israelienii l-ar fi avut în vizor, ar fi acţionat demult. Evreii răspund rapid la orice incident, însă în ceea ce-l privea, soţul meu era sigur că aceştia nu vor face nimic de teamă să nu se pună rău cu sirienii.”
Cu trei luni înainte, Shkaki ar fi interpretat corect starea de spirit de la Tel Aviv. La începutul verii 1995, Rabin a respins planul Mossad-ului de a bombarda apartamentul lui Shkaki din periferia vestică a Damascului. Uri Saguy, pe atunci şeful serviciului militar de spionaj si deci “mai marele” serviciului secret israelian, care avea autoritate şi asupra Mossad-ului, i-a spus lui Rabin că simţise “o schimbare de orientare la Damasc, în aparenţă, Assad continuă să fie duşmanul nostru. Nu-l putem învinge decât luându-l prin surprindere. Si asta înseamnă să renunţăm la înălţimile Golan, să renunţăm la ele definitiv. Spune tuturor oamenilor noştri să se retragă. Este un preţ enorm, însă este singura cale spre o pace durabilă.”
Rabin a ascultat. Ştia cât de mult îl costaseră pe Uri Saguy locurile acelea. Toată cariera militară si-o petrecuse apărând înălţimile, loc unde fusese rănit de mai multe ori. Cu toate acestea era gata să uite de tot pentru ca Israelul să se bucure de pace.
Primul ministru a amânat planurile Mossad de a-l elimina pe Shkaki, cât timp Saguy continua să evalueze cât de reale erau speranţele lui. Speranţele i s-au topit în căldura verii, iar Rabin, care era acum câştigător al premiului Nobel pentru Pace, a ordonat execuţia lui Shkaki.
Shabtai Shavit, care conducea ultima sa mare operaţiune în calitate de director Mossad, a ordonat unui “agent negru” să reînceapă supravegherea apartamentului lui Shkaki. Echipamentul american al agentului era suficient de sofisticat pentru a nu fi detectat de sistemul de apărare din sistemul de comunicaţii construit de ruşi al lui Shkaki.
Detalii despre următoarea vizită a lui Shkaki în Libia si Malta au fost trimise la Tel Aviv.
În acea seară de octombrie 1995, liderii celor mai importante trei servicii secrete din Israel înaintau prin mulţimea care se plimba pe strada Pinsker. Cu toţii erau de acord cu condiţiile lichidării duşmanilor autoproclamaţi ai Israelului, condiţii pe care Meir Amit le definise cât se putea de clar în timpul conducerii sale:
“Nu vom ucide lideri politici. De aceştia ne ocupăm pe cale diplomatică. Nu vom ucide familiile teroriştilor. Dacă membrii acestora ne stau în cale, nu e problema noastră. Fiecare execuţie în parte trebuie autorizată de primul ministru. Si totul trebuie făcut ca la carte. Fiecare decizie trebuie înregistrată. Totul să fie sistematic si ordonat. Acţiunile noastre nu trebuie să fie văzute drept crime sponsorizate de stat ci ca supremă sancţiune juridică adusă de stat. Vom face exact ce face un călău sau oricare alt gâde care acţionează conform legii.”
De la urmărirea şi uciderea celor 9 terorişti responsabili pentru moartea atleţilor israelieni la Jocurile Olimpice din 1972, toate asasinatele ulterioare au respectat în mare aceste condiţii. La aproape 23 de ani de când Meir Amit a formulat regulile crimelor sponsorizate de stat, succesorii acestuia se îndreptau spre ascunzători.
Primul venit era Shabtai Shavit. Colegii răutăcioşi spuneau că se comportă ca un recepţioner de hotel mic din Tel Aviv: aceleaşi haine apretate, aceeaşi strângere scurtă de mână. Era în post de trei ani şi părea că nu ştie cât va mai rămâne acolo.
Apoi a sosit generalul de brigadă Doran Tamir, ofiţer superior al serviciului secret israelian pentru Forţele de Apărare. Activ si în floarea vârstei, totul la el sugera autoritatea, faptul că provenea din anii când fusese comandant.
În cele din urmă, a ajuns si Uri Saguy, care intra agale în ascunzătoare cu un zeu războinic pe drumul spre glorie, mai strălucitor decât funcţia lui de şef al serviciului de contrainformaţii de la Aman. Cu voce scăzută continua să stârnească controverse în rândul colegilor, susţinând că dincolo de ameninţările pe care le reînnoia, Siria era gata să poarte convorbiri de pace.
Shavit numea relaţia dintre cei trei ca fiind una “de o cordialitate prudentă.”
Uri Saguy spunea: “Nu ne putem compara unul cu celălalt. Ca lider al Amanului, le-am dat de lucru celorlalţi doi. A fost vorba si de competiţie între noi dar, de vreme ce acum urmărim acelaşi scop, problema se pune altfel acum.”
Timp de două ore au stat în jurul mesei din living examinând planul uciderii lui Fathi Shkaki. Execuţia acestuia urma să fie un act de pură răzbunare, biblicul principiu “ochi pentru ochi” prin care israelienilor le plăcea să creadă că pot justifica asemenea crime, însă, uneori, Mossad-ul omora si persoanele încăpăţânate care refuzau să-si pună priceperea în slujba aspiraţiilor Israelului. Atunci, decât să rişte ca “talentul” să cadă în mâinile duşmanilor, şi acestea erau exterminate fără milă.
Dr. Gerald Bull, un om de ştiinţă canadian, era cel mai mare expert în dispozitive balistice. Israelul încercase să-l atragă de partea sa. De fiecare dată, Bull si-a făcut cunoscut dezgustul pentru statul israelian. În schimb si-a oferit serviciile lui Saddam Hussein pentru a-l ajuta să construiască un tun super-performant care să lanseze proiectile cu încărcătură nucleară, chimică sau biologică, din Irak direct în Israel. Ţeava tunului avea 15 m şi era făcută din 32 de tone de oţel furnizat Irakului de firme britanice. La sfârşitul anului 1989 un prototip a fost testat într-un poligon din Moşul, în nordul Irakului. Saddam Hussein a dat ordin să se construiască 3 arme care au costat în total 20 de milioane de dolari. Bull a fost angajat pe post de consultant în schimbul a 1 milion de dolari. Proiectul a primit numele de cod “Babylon”.
Compania sa, Space Research Corporation (SRC), era înregistrată la Bruxelles drept companie de proiectare de armament. De acolo a trimis o cerere de ofertă detaliată către furnizorii europeni, dintre care 20 britanici, ca să-i alimenteze cu componente de înaltă tehnologie.
La 17 februarie 1990, un katsa din Bruxelles a pus mâna pe copii ale unor documente care arătau scopurile tehnice ale proiectului Babylon: tunul avea să fie o rachetă balistică cu raza medie de acţiune. Avea să lanseze proiectile Scud grupate câte 8 pentru a da încărcăturii explozibile o bătaie de 1.500 mile (~ 2.800 km). Aceasta ar plasa nu numai Israelul ci şi multe oraşe europene în bătaia tunului. Bull credea că e posibilă fabricarea unui tun capabil să lovească Londra tocmai de la Bagdad.
Directorul general al Mossad-ului, Nahum Admoni, a convocat o şedinţă de urgenţă cu primul ministru Yitzhak Shamir. Fost lider de gherilă urbană, care a luptat cu înverşunare împotriva britanicilor în ultimile săptămâni ale Mandatului, Shamir era genul de lider politic care plăcea Mossad-ului, care susţinea ideea distrugerii duşmanilor Israelului în momentele critice când nu mai e nimic de făcut, în anii ‘60, când oamenii de ştiinţă nazişti care lucrau în slujba Egiptului la fabricarea de arme cu rază lungă de acţiune ce puteau bombarda Israelul de dincolo de Desertul Sinai, Shamir a fost cooptat de Mossad pentru a-si pune la dispoziţie experienţa în planificarea asasinatelor. Specialitatea lui în timpul mandatului era să găsească modalităţi prin care să elimine soldaţi britanici. Shamir a trimis foşti membri ai forţelor sale secrete să omoare oameni de ştiinţă germani. Câţiva dintre aceşti asasini au ajuns mai târziu membri fondatori ai unităţii kidon a Mossad-ului.
Shamir s-a uitat doar puţin peste dosarul lui Bull întocmit de Mossad. Serviciul îşi îndeplinise obişnuita sarcină de a reface cu minuţiozitate traseul carierei lui Bull din momentul în care, la vârsta de 22 de ani, si-a luat doctoratul în fizică si a început să lucreze pentru Institutul Canadian pentru Cercetare şi Dezvoltare în Domeniul Armamentului, reuşind “performanţa” de a intra în conflict cu oficiali de rang înalt. Pornise pe post de consilier particular-”mercenar” menţiona dosarul.
Şi-a câştigat reputaţia de inventator de armament în 1976 când a proiectat un obuzier cu calibrul 45 care bombarda ţinta de la 46 km distanţă; la acea vreme, singura armă asemănătoare din dotarea NATO avea o bătaie maximă de numai 31 km. Dar încă o dată Bull a căzut în dizgraţia guvernului. Membrii NATO n-au putut cumpăra noua armă deoarece principalii producători europeni în domeniu erau sprijiniţi de lobby-uri puternice. În cele din urmă Bull a vândut obuzierul Africii de Sud.
A plecat apoi în China, unde a ajutat Armata Populară de Eliberare să-şi dezvolte dotarea în materie de rachete. Bull a îmbunătăţit rachetele Silkworm existente, mărindu-le bătaia şi încărcătura explozibilă. Loturi de rachete au fost mai apoi vândute lui Saddam Hussein de către China. La început, Irakul le-a desfăşurat în lungul război contra vecinilor iranieni, însă o mare cantitate de astfel de rachete a rămas în bazele irakiene pentru ca Mossad-ul să creadă că urmează să fie folosite împotriva Israelului.
Între timp, proiectul Babylon lua amploare. Un prototip mai performant fusese testat. Opozanţii regimului lui Saddam şi pe care Mossad-ul i-a recrutat ca informatori în Irak au raportat că rachetele erau purtătoare de arme chimice si biologice. În după-amiaza zilei de 20 martie 1990, în biroul primului ministru, Yitzhak Shamir a căzut de acord cu Nahum Admoni că Gerald Bull trebuia să fie eliminat.
Două zile mai târziu, doi agenţi ai echipei kidon ajungeau la Bruxelles. Echipa a fost aşteptată de un katsa care urmărise îndeaproape activitatea lui Bull. Pe 22 martie 1990, seara, cei trei bărbaţi au mers cu o maşină închiriată până la blocul unde locuia Bull. Fiecare kidon avea un pistol sub haină.
Douăzeci de minute mai târziu, Bull, în vârstă de 61 de ani, auzind soneria, a deschis uşa luxosului său apartament. Kidon-ii l-au împuşcat pe rând de 5 ori, în cap si în gât cu pistoalele de calibru 7,65 mm, lăsându-l mort la uşă. Mai târziu, fiul lui Bull, Michael, avea să susţină că Mossad-ul i-a ameninţat tatăl cu moartea. Nu a putut însă spune cine a făcut ameninţarea sau de ce Bull a ignorat-o.
O dată echipa kidon întoarsă cu bine acasă, Departamentul de război psihologic al Mossad-ului a început să alimenteze presa cu informaţii ce sugerau că Gerald Bull murise pentru că plănuia să lase baltă afacerea cu Saddam Hussein. Acum, după cinci ani, aceleaşi metode folosite la asasinarea lui Bull, un om de ştiinţă considerat de Israel la fel de terorist ca şi Fathi Shkaki, aveau să fie încă o dată puse în practică la ordinul direct al altui prim ministru, Yitzhak Rabin.
La 24 octombrie 1995, doi bărbaţi spre 30 de ani – cu nume de cod Cil şi Ran – au părăsit Tel Avivul cu zboruri diferite; Ran a plecat la Atena iar Cil la Roma. Pe fiecare aeroport primeau paşapoarte britanice de la câte un sayan local. Au ajuns târziu în Malta cu un zbor de seară si s-au cazat la Hotelul Diplomat cu vederea spre portul din La Valletta. în acea seară, lui Ran i-a fost adusă o motocicletă. A spus personalului că astfel va vizita insula.
Nimeni dintre angajaţii hotelului nu-si amintea ca cei doi să fi avut vreun contact cu cineva, îşi petrecuseră cea mai mare parte a timpului în camere. Când unul dintre hamali a observat că geamantanul Samsonite al lui Cil era greu, Cil i-a făcut cu ochiul spunându-i că e plin cu lingouri de aur.
În aceeaşi seară, un armator care pornise cu o zi în urmă din portul Haifa, şi care trebuia să ajungă în Italia, a înştiinţat prin radio autorităţile malteze că din cauza unui motor care trebuie reparat, va acosta pe insulă. La bordul navei erau Shabtai Shavit şi o mică echipă de tehnicieni Mossad în comunicaţii. Au stabilit legătura radio cu Cil, a cărui geantă de voiaj conţinea un radio mic dar performant.
Încuietorile geamantanului trebuiau deschise în sensul invers direcţiei acelor de ceas, pentru a dezactiva siguranţele celor două încărcături montate în capac. Acestea erau programate să explodeze în faţa oricui ar fi deschis valiza invers. Antena rombică a radioului era o jumătate de km de cablu din fibre optice, strâns rulat pentru a forma un disc cu diametrul de 15 cm. Capetele firului erau conectate la 4 dipoli sudaţi în colţul interior al Samsonite-ului. în timpul nopţii Gill a primit câteva mesaje radio de pe vas.
Fathi Shkaki ajunsese înaintea lor în aceeaşi zi cu feribotul Tripoli-Valletta, împreună cu gărzi libiene care au rămas la bord, şi care îşi terminaseră treaba când Shkaki a coborât singur pe ţărm. înainte de aceasta şi-a ras barba. S-a prezentat în faţa autorităţilor malteze ca Ibrahim Dawish, arătându-le paşaportul libanez. După ce s-a cazat la Hotelul Diplomat, şi-a petrecut următoarele câteva ore prin cafenelele de pe malul mării, bând nenumărate ceşti de cafea şi ronţăind prăjituri arăbeşti. A dat mai multe telefoane.
A doua zi, Shkaki tocmai cumpărase tricourile pentru băieţii săi şi se plimba pe faleză, când, lângă el s-au ivit doi bărbaţi pe o motocicletă. Unul dintre ei l-a împuşcat pe liderul Jihad de aproape, de 6 ori în cap. Shkaki a murit pe loc. Motocicliştii au dispărut. Nici unul nu a fost prins, însă, o oră mai târziu, un vas de pescuit a plecat din portul La Valletta şi a coborât ancora în dreptul cargoului. Puţin timp mai târziu, căpitanul a informat autorităţile portuare că reparaseră provizoriu defecţiunea motorului, dar că vasul se întoarce la Haifa pentru noi reparaţii.
În Iran, ţara spirituală a lui Shkaki, preoţii musulmani au declarat zi de doliu naţional. La Tel Aviv, rugat să comenteze cele întâmplate, primul ministru Yitzhak Rabin a spus: “Cu siguranţă pot să spun că nu sunt trist.”
Câteva zile mai târziu, la 4 noiembrie 1995, Rabin a fost asasinat la un miting pentru pace la Tel Aviv, în apropierea ascunzătorii unde se dăduse ordinul executării lui Shkaki. Rabin a fost omorât de un evreu fanatic, Yigal Amir, care avea multe trăsături comune cu cei din Mossad.
Yitzhak Rabin, şoimul devenit porumbiţă, puternicul lider politic care îşi dăduse seama că singura cale spre pace în Orientul Mijlociu este, aşa cum greşit citise din cartea sa preferată, Biblia, “să ne transformăm săbiile în pluguri şi să arăm pământul împreună cu vecinii noştri arabi,” a fost omorât de unul dintre ai săi pentru că nu a ajuns să înţeleagă că duşmanii săi evrei vor fi tot aşa de necruţători ca şi vechii duşmani arabi – şi unii si alţii hotărâţi să-i distrugă viziunea asupra viitorului.
În 1998 echipa kidon avea 48 de membri, dintre care 6 erau femei. Toţi în jur de 20 de ani şi într-o formă excelentă. Locuiau şi lucrau în afara sediului Mossad din Tel Aviv, grupaţi într-o zonă interzisă dintr-o bază militară din deşertul Negev. Locul putea fi amenajat să semene cu o stradă sau o clădire unde trebuia să aibă loc un asasinat. Erau maşini la poartă şi un traseu cu obstacole de depăşit. Pe post de instructori erau si foşti membri activi ai echipei care supravegheau antrenamentele cu nenumărate arme, şi îi învăţau cum să ascundă bombe, să administreze injecţii letale în public, şi să facă o crimă să pară accident. Agenţii kidon analizau filmări cu asasinări reuşite – cea a preşedintelui John F. Kennedy, de exemplu – şi studiau fizionomia şi obiceiurile a zeci de posibile victime înregistrate în propria bază secretă de date computerizată şi memorau planurile mereu în schimbare ale străzilor din oraşele importante, precum şi amplasamentele aeriene şi maritime.
Unitatea lucra cu echipe de câte 4 membri care de obicei mergeau în călătorii de recunoaştere la Londra, Paris, Frankfurt, şi alte oraşe europene. Ocazional mai mergeau şi la New York, Los Angeies şi Toronto. Pe durata acestor ieşiri, o echipă era permanent însoţită de instructori care îi evaluau capacitatea de a pune la punct o operaţiune fără a atrage atenţia. Ţintele erau alese din rândul voluntarilor sayanimi locali cărora nu li se spunea decât că aveau să participe la un exerciţiu de apărare a unei instituţii israeliene; o sinagogă sau o bancă erau de obicei invocate. Voluntarii erau luaţi de pe o stradă liniştită şi înghesuiţi într-o maşină, sau se trezeau în toiul nopţii că cineva le-a intrat în casă şi-i ameninţa cu o armă.
Kidonii luau aceste antrenamente foarte în serios, pentru că fiecare echipă era la curent cu “Eşecul de la Lillehammer.”
În iulie 1973, în toiul vânătorii ucigaşilor atleţilor israelieni de la Jocurilor Olimpice din Miinchen, Mossad-ul a primit o informaţie conform căreia “Prinţul Roşu” Ali Hassan Salameh, care pusese la cale operaţiunea, ar lucra ca ospătar în orăşelul Lillehammer din Norvegia.
Director al operaţiunilor Mossad la acea vreme, Michael Harari, alcătuise o echipă din care nu făcea parte nici un kidon; membrii erau răspândiţi în toată lumea căutându-i pe ucigaşii de la Munchen încă rămaşi în viaţă. Echipa lui Harari nu avea experienţă pe teren, însă acesta era convins că propria experienţă de katsa care activa în Europa era suficientă. Printre agenţi se numărau două femei, Sylvia Rafael şi Marianne Cladnikoff, şi un algerian, Kemal Bename, care fusese curier al grupării Septembrie Negru înainte de a fi forţat de Harari să devină agent dublu.
Operaţiunea a fost un dezastru încă de la început. Sosirea unui grup de străini în Lillehammer, unde de 40 de ani nu mai avusese loc o crimă, a trezit suspiciuni. Poliţia locală a început să fie cu ochii pe ei. Autorităţile erau în apropiere când Harari şi echipa sa au împuşcat mortal un chelner marocan pe nume Ahmed Bouchiki, care nu avea nici o legătură cu teroriştii şi care nici nu semăna cu Salameh. Harari şi câţiva dintre ai săi au reuşit să scape, însă 6 agenţi Mossad au fost capturaţi, inclusiv cele două femei.
Cei prinşi au mărturisit totul, dezvăluind, pentru prima dată, metodele de asasinare ale Mossad-ului şi alte detalii la fel de stânjenitoare despre activităţile secrete ale serviciului. Cu toţii au fost acuzaţi de crimă de gradul 2 si condamnaţi la 5 ani de închisoare.
La întoarcerea în Israel, Harari a fost destituit, iar întreaga reţea secretă Mossad din Europa alcătuită inclusiv din ascunzători, cutii poştale clandestine şi numere de telefon secrete, a fost abandonată.
Urmau să treacă abia 6 ani până când Ali Hassan Salameh avea să fie în cele din urmă omorât într-o operaţiune pusă la cale de Rafi Eitan, care a spus că, “Lillehammer a fost exemplul persoanelor nepotrivite, alese pentru o treabă nepotrivită. N-ar fi trebuit să se întâmple – si nu mai trebuie să se repete.”
Si totuşi, s-a repetat.
La 31 iulie 1997, a doua zi după ce “kamikaze”, membri ai grupării Hamas, au făcut 15 victime şi 157 de răniţi într-o piaţă din Ierusalim, directorul Mossad-ului Danny Yatom a participat la o şedinţă prezidată de primul ministru Benyamin Netanyahu. Acesta din urmă tocmai se întorsese de la o emoţionantă conferinţă de presă unde promisese să nu aibă linişte până când cei care plănuiseră atentatul nu vor mai constitui un pericol.
În public, Netanyahu a apărut calm şi hotărât, răspunzând la întrebări, chibzuit şi autoritar; Hamas nu va scăpa nepedepsit, însă cum se va întâmpla nu se putea spune. Acesta era “Bibi” din relatările CNN din timpul Războiului din Golf, când se bucurase, în nenumărate rânduri, de laudă pentru evaluările autoritare ale replicilor lui Saddam Hussein şi pentru felul în care acestea au fost văzute în Israel.
În sala de conferinţe, întrerupea frecvent ziariştii pentru a striga: “Am să pun mâna pe nenorociţii ăia de la Hamas chiar şi dacă e ultimul lucru pe care-l fac.”
Ar fi adăugat, conform spuselor unuia dintre cei prezenţi: “Sunteţi aici ca să înţelegeţi acest lucru. Şi nu vreau să citesc prin ziare nimic despre răzbunarea lui ‘Bibi’. Aici e vorba de dreptate – după faptă si răsplată.”
Agenda fusese stabilită.
Danny Yatom, obişnuit cu ieşirile primului ministru, stătea liniştit de partea cealaltă a mesei în timp ce Netanyahu aflat acum într-un birou înconjurat de ofiţeri superiori ai serviciului secret şi de consilieri politici continua să zbiere. “Le vreau capetele. Vreau să-i văd morţi. Si nu mă interesează cum procedaţi. Vreau doar s-o faceţi. Si vreau s-o faceţi cât mai devreme.”
Tensiunea a crescut şi mai mult când Netanyahu i-a cerut lui Yatom să-i dea o listă cu toţi liderii Hamas şi adresele lor. Nici un alt prim ministru nu mai ceruse detalii atât de delicate la începutul unei operaţiuni. Mai mulţi dintre cei de faţă au crezut că “Bibi dădea semnalul că avea să se ocupe personal de asta.”
Neliniştea a crescut în rândul ofiţerilor Mossad în momentul în care serviciul a fost forţat să se apropie prea mult de Netanyahu. Prevăzând probabil ce avea să se întâmple, Yatom i-a spus primului ministru că îi va da lista mai târziu, în schimb, şeful Mossad i-a sugerat că “era timpul să privească partea practică a lucrurilor.” Să localizezi liderii Hamas ar fi ca şi cum “ai căuta un anumit şobolan într-un canal din Beirut.”
Încă o dată, Netanyahu a izbucnit. Nu vroia scuze; vroia fapte. Si vroia ca totul să înceapă “aici şi acum.”
După terminarea şedinţei, mai mulţi ofiţeri ai serviciului erau de părere că Bibi Netanyahu trecuse dincolo de linia abia perceptibilă unde se termina eficacitatea politică şi începeau cerinţele operaţionale. Nu era nimeni din încăpere care să nu-şi fi dat seama că Natanyahu avea neapărată nevoie de un serviciu de relaţii publice care să convingă publicul că politica fermă de luptă împotriva terorismului, care îl adusese în fruntea guvernului, nu reprezenta doar vorbe goale. Fusese implicat în scandal după scandal, de fiecare dată evitând răspunsurile şi lăsându-i pe alţii să cadă vinovaţi. Popularitatea lui nu mai fusese niciodată atât de scăzută. Viaţa lui personală era subiect de presă. Trebuia neapărat să arate că ţinea totul sub control. Iar uciderea unui lider Hamas era o cale sigură de scăpare.
Un ofiţer superior al serviciului secret israelian a vorbit cu siguranţă în numele multora când a spus:
“în timp ce eram cu toţii de acord că răul trebuie tăiat din rădăcină, adevărata noastră problemă era timpul. Toată chestia cu acţiunea imediată a lui Bibi era tâmpenie curată. Orice operaţiune, de orice fel, necesita planificarea atentă. Bibi vroia rezultate de parcă ar fi fost vorba de vreun joc pe calculator, sau unul dintre filmele alea vechi cu super eroi la care-i plăcea să se uite. Numai că în realitate lucrurile nu stau chiar aşa.”
Yatom a ordonat o cercetare amănunţită a fiecărei ţări arabe si a trimis agenţi katsa în Gaza si Cisiordania să afle pe unde se aflau personalităţile misterioase care controlau gruparea Hamas. În decursul lunii august 1997, a fost chemat de mai multe ori în biroul primului ministru pentru a raporta cursul operaţiunii. Nu se înregistrase nici un progres. În cadrul serviciului secret se vorbea numai de felul în care premierul îi ceruse lui Yatom să trimită mai mulţi oameni pe teren si de modul în care începuse să-i sugereze acestuia că dacă nu vede cât mai curând rezultate, va trebui să ia “alte măsuri.” Dacă Netanyahu a intenţionat o ameninţare stângace la adresa şefului Mossad, nu prea i-a reuşit. Yatom a spus doar că va face “tot posibilul.” Consecinţa nerostită era că, dacă primul ministru vroia să-l concedieze, putea să o facă; însă la conferinţa de presă care inevitabil ar urma acestei decizii, s-ar pune întrebări despre rolul lui Netanyahu în această afacere. Primul ministru însă continua să ceară capul unui lider Hamas – şi îl vroia cât mai devreme.
Până în septembrie 1997, Netanyahu ajunsese să-l sune pe Yatom la orice oră ca să-l întrebe despre mersul operaţiunii. Şeful Mossad-ului a trecut la presiuni. A chemat agenţi katsa din alte posturi. Pe de o parte, “Yatom refăcea harta ca o slugă la cererile lui Bibi. Yatom e un tip dur. Dar când venea greul, nu se putea compara cu Bibi care începuse să vorbească despre cât de repede fusese ajutat de fratele lui să pună la punct raidul de la Entebbe. Comparaţia nu avea nici un rost. Însă aşa e Bibi – se foloseşte de orice ca să convingă.”
Pe 9 septembrie, la Tel Aviv s-a aflat că Hamas a lovit din nou, de astă dată rănind grav două gărzi de corp ale ataşatului cultural al nou deschisei ambasade israeliene din Amman, capitala Iordaniei.
Trei zile mai târziu, cu puţin înainte de începerea sabatului, Netanyahu l-a invitat pe Yatom să ia cu el prânzul în casa sa din Ierusalim. Cei doi bărbaţi au mâncat supă, salată, peşte şi au băut bere şi apă minerală. Primul ministru a adus imediat vorba de atacul de la Amman. Cum reuşise teroristul să se apropie atât de mult? De ce nu au fost avertizaţi? Cum reacţiona unitatea din Amman la toate acestea?
Yatom l-a întrerupt pe Natanyahu în toiul întrebărilor. Există în Amman un lider Hamas pe nume Khalid Meshal care conducea biroul politic al organizaţiei din oraş. Timp de câteva săptămâni, Meshal a călătorit prin diferite ţări arabe, însă secţiunea Mossad din Amman a raportat că era din nou în oraş.
Netanyahu s-a înviorat brusc. “Atunci du-te si omoară-l! i-a spus peste masă. Asta trebuie să faci. Omoară-l! Trimite-ţi oamenii la Amman să-l lichideze.”
După aproape 6 săptămâni de presiuni constante venite din partea unui prim ministru care se dovedea din ce în ce mai nepriceput într-ale fineţurilor politice şi ale operaţiunilor de spionaj, directorul Mossad i-a dat o lecţie. Cu ochii sclipind în spatele ochelarilor, l-a prevenit că un atac în Amman ar strica relaţiile pe care predecesorul lui Netanyahu, Yitzhak Rabin, le stabilise cu Iordania. Dacă l-ar omorî pe Meshal pe pământ iordanian ar pune în pericol operaţiunile Mossad într-o ţară care a opus permanent rezistenţă extremiştilor sirieni, irakieni şi palestinieni. Yatom a sugerat că ar fi mai bine să acţioneze când Meshal va pleca din nou din ţară.
“Scuze! Asta e tot ce găseşti să-mi spui! Scuze!” Se spune că Netanyahu ar fi ţipat la el. “Vreau fapte. Şi le vreau acum. Oamenii vor fapte. Se apropie Rosh Hashanah!” adăugă, referindu-se la noul an evreiesc. “Asta va fi cadoul meu pentru ei!”
Din acel moment, fiecare mişcare făcută de Yatom avea să fie personal aprobată de Netanyahu. Până la el nici un alt prim ministru israelian nu se implicase personal într-o crimă sponsorizată de stat.
Khalid Meshal era un bărbat de 41 de ani, bine făcut, care purta barbă. Locuia în apropierea palatului regelui Hussein şi era un soţ bun şi tată a şase copii. Cultivat şi cu darul vorbirii, rămăsese o figură puţin cunoscută a mişcării fundamentaliste islamice, însă informaţiile adunate de unitatea Mossad din Amman dovedea că Meshal era în spatele atentatelor sinucigaşe cu bombă împotriva civililor israelieni.
S-au furnizat detalii despre deplasările lui Meshal împreună cu o poză a acestuia pe care şeful secţiunii Mossad o făcuse pe ascuns. Anexată raportului, era o rugăminte ca Yatom să încerce din nou să-l convingă pe Netanyahu să nu continue cu planurile de asasinat la Amman. O astfel de acţiune imprudentă ar periclita doi ani de muncă de contraspionaj pe care Mossad-ul o întreprinsese cu ajutorul Iordaniei.
Netanyahu a respins cererea, considerând-o de rău augur, ceva ce el nu putea tolera.
Între timp fusese pregătită o echipă kidon cu 8 membri: doi agenţi urmau să-l lichideze pe arab în plină zi; ceilalţi să-i acopere asigurând inclusiv transportul. Echipa trebuia apoi să se întoarcă în Israel trecând graniţa la Podul Allenby în apropiere de Ierusalim.
De această dată, Mossad-ul nu avea să folosească pistolul ci o armă neobişnuită, un gaz paralizant. Era pentru prima dată când o echipă kidon de intervenţie folosea această metodă, demult pusă la punct de KGB şi alte servicii secrete din blocul sovietic. Oamenii de ştiinţă ruşi care emigraseră în Israel fuseseră recrutaţi de Mossad pentru a crea o gamă de toxine mortale, printre care şi butan, sarin şi soman, gaze toxice paralizante, declarate ilegale de tratatele internaţionale. Acestea provoacă o moarte rapidă sau lentă; în toate cazurile, organele interne nu mai funcţionează, iar victima suferă dureri groaznice, moartea venind apoi ca o alinare. O astfel de metodă a fost considerată potrivită pentru Meshal.
La 24 septembrie 1997, unitatea kidon a zburat la Amman din Atena, Roma şi Paris, unde fuseseră poziţionaţi timp de câteva zile. Unii membri călătoreau cu acte franceze sau italiene. Celor din echipa de şoc li se dăduseră paşapoarte canadiene în care erau trecuţi ca Barry Beads şi Sean Kendall. Când s-au cazat la Hotelul Intercontinental au spus la recepţie că sunt turişti. Ceilalţi agenţi katsa au stat la ambasada Israelului, aproape de hotel.
Beads şi Kendall au mers şi ei a doua zi la ambasadă. Cei doi au mai inspectat o dată aerosolul. Nimeni nu ştia ce fel de gaz conţinea.
Agenţii bănuiau că poate produce de la halucinaţii la infarct. Au fost informaţi despre ultimele plecări ale lui Meshal de către şeful secţiunii Mossad.
Acesta fusese la Londra în septembrie 1978 când un refugiat bulgar, Georgi Markov, a fost omorât cu o substanţă paralizantă. Un trecător îl înţepase în coapsă cu vârful umbrelei. Markov a murit în nişte chinuri cumplite, provocate de o otravă mortală extrasă din seminţele de ricin. Trecătorul era un agent KGB care nu a fost niciodată prins.
Beads si Kendall s-au întors optimişti la hotel puţin după miezul nopţii. Fiecare a comandat un mic dejun alcătuit din cafea, suc de portocale şi prăjituri daneze. A doua zi, la 9:00 A.M., Beads a coborât în hol să semneze pentru prima maşină închiriată, o Toyota albastră. Cea de-a doua, un Hyundai verde, a fost luat de Kendall. Acesta a spus recepţionerei că el şi “prietenul său” mergeau să viziteze sudul ţării.
La 10:000 A.M., Meshal era dus la serviciu de către şoferul personal; lângă el, în spate, erau trei dintre cei mai mici copii ai săi, un băiat şi două fete. Beads îi urmărea la o distanţă rezonabilă în maşina închiriată. Alţi membri ai echipei erau pe şosea, în alte maşini.
Când au intrat în cartierul Garden, şoferul l-a anunţat pe Meshal că erau urmăriţi. Acesta a folosit telefonul de maşină si a sunat la poliţie pentru a le da numărul maşinii lui Beads.
În timp ce Toyota închiriată îi depăşea, copiii i-au făcut cu mâna lui Beads, aşa cum făcuseră cu alte maşini de pe autostradă. Agentul Mossad nu i-a băgat în seamă. Apoi, maşina verde a lui Kendall a trecut în faţă, iar cele două maşini s-au pierdut în trafic.
Câteva clipe mai târziu, un ofiţer al poliţiei din Amman l-a sunat pe Meshal să-i spună că maşina era închiriată unui turist canadian. Meshal s-a liniştit şi şi-a privit copiii care, cu feţele lipite de geam, făceau din nou cu mâna maşinilor care treceau. În fiecare dimineaţă făceau cu rândul şi înainte ca şoferul să-i ducă la scoală, îşi conduceau tatăl la serviciu.
Puţin înainte de 10:30 A.M., şoferul a intrat pe strada Wasfi Al-Tal, unde o mulţime de oameni se adunaseră în faţa birourilor Hamas; Kendall şi Beads erau şi ei acolo. Prezenţa lor nu îngrijora pe nimeni; turişti curioşi vin deseori la birou să afle mai mult despre ce-şi mai propunea Hamas să facă.
Meshal şi-a pupat repede copiii înainte să iasă din maşină. Beads a înaintat ca si cum ar fi vrut să-i strângă mâna. Kendall era în spatele arabului, scotocind neîndemânatic într-o pungă de plastic.
“Domnul Meshal?” întrebă Beads amabil.
Meshal îl privi nedumerit şi în acelaşi moment, Kendall scoase aerosolul şi încercă să pulverizeze conţinutul în urechea stângă a lui Meshal.
Liderul Hamas se dădu înapoi, speriat, ştergându-şi lobul urechii.
Kendal încercă din nou să pulverizeze substanţa în urechea lui Meshal. Însă în jurul său mulţimea începuse să-şi revină din uimire, oamenii întinzându-şi mâinile să-i prindă pe cei doi agenţi.
“Fugi!” spuse Beads în ebraică.
Urmat de Kendall, Beads alergă spre maşină, parcată în apropiere. Şoferul lui Meshal văzuse cele întâmplate si începu să dea înapoi, încercând să intre în Toyota.
Meshal se clătină, gemând. Oamenii încercau să-l sprijine să nu cadă. Alţii strigau după ambulanţă.
Beads, împreună cu Kendall care încă mai strângea în mână aerosolul folosit pe jumătate, reuşi să evite maşina iar acum gonea în viteză pe stradă.
Erau urmăriţi. Unul dintre cei de la volan sună de pe mobil şi ceru să se blocheze toate străzile din zonă. Şoferul dădu telefon la poliţie.
În acelaşi timp sosiră ajutoarele echipei kidon. Unul dintre agenţi se opri şi-i făcu semn lui Beads să intre la el în maşină, în momentul în care cei doi membri Mossad ieşiră din Toyota, o altă maşină le bloca drumul. Din ea ieşiră mai mulţi bărbaţi înarmaţi, îi obligară pe Beads şi Kendall să se culce la pământ. Câteva clipe mai târziu sosi şi poliţia. Dându-si seama că nu mai puteau face nimic, restul echipei a plecat cu maşinile, trecând apoi graniţa în Israel.
Beads şi Kendall au fost duşi la cartierul general al poliţiei din Amman unde îşi scoaseră paşapoartele canadiene şi susţinură că erau victimele unei “înscenări îngrozitoare.” Sosirea lui Samih Batihi, temutul director al serviciului de contraspionaj al Iordaniei, puse capăt farsei. Le spuse că ştia cine erau, tocmai vorbise la telefon cu şeful secţiunii Mossad. Ceva mai târziu, după spusele lui Batihi, şeful spionilor mărturisea: “Mi-a spus că erau oamenii lui si că Israelul va trata problema direct cu regele.”
Batihi a ordonat ca cei doi agenţi Mossad să fie închişi în celule diferite şi nimeni să nu se atingă de ei.
Între timp, Meshal a fost dus la cel mai important spital din Amman, la secţia de terapie intensivă. Acuza un “zgomot” continuu în urechea stângă, “o senzaţie de frison prin tot corpul,” şi o greutate din ce în ce mai mare de a respira.
Doctorii l-au conectat la aparatele de reanimare.
Vestea nereuşitei operaţiunii a ajuns la urechile lui Yatom printr-o convorbire telefonică sigură cu şeful unităţii din ambasada israeliană din Amman. Se spune că ambii erau “extrem de mânioşi” din cauza eşecului.
Până să ajungă Yatom în biroul primului ministru, acesta primise deja un telefon de la regele Hussein, pe firul scurt instalat între cei doi pentru momentele de criză. Impresia făcută în urma convorbirii a fost mai târziu explicată de un ofiţer al serviciului secret israelian:
“Hussein a avut două întrebări pentru Bibi. Cu ce dracu a crezut că se joacă? Avea vreun antidot pentru gazul toxic?”
Regele a spus că se simte ca şi când cel mai bun prieten i-ar fi violat fiica şi, că, dacă Netanyahu se gândeşte să nege totul, ar fi mai bine să priceapă că cei doi agenţi mărturisiseră totul pe o casetă video, care în acel moment era în drum spre Washington, trimisă lui Madeleine Albright, secretarul de stat al S.U.A. Netanyahu stătea aplecat peste telefon, “la fel de palid ca cineva prins asupra faptului.”
Netanyahu s-a oferit să plece imediat cu avionul la Amman să-i explice regelui “cum stăteau lucrurile.” Agentul Mossad îşi aduce aminte:
“Auzeai cum crăpa firul telefonului de răceala venită din Iordania. Bibi nici măcar n-a protestat când Hussein i-a spus că acum se aşteaptă să-i dea drumul şeicului Ahmed Yassin (liderul Hamas pe care israelienii îl ţineau în închisoare de ceva timp), cât şi altor deţinuţi palestinieni. Convorbirea nu a durat decât câteva minute. Trebuie să fi fost cel mai groaznic moment din cariera politică a lui Bibi.”
Lucrurile decurgeau acum de la sine. Într-o oră, antidotul a ajuns la Amman cu un avion militar israelian şi a fost administrat lui Meshal.
Acesta a început să-si revină şi, în câteva zile se simţea destul de bine ca să convoace o conferinţă de presă la care a făcut Mossad-ul de râs. Şeful unităţii din Amman şi Samih Batihi au avut o scurtă întâlnire în timpul căreia au vorbit cu Yatom la telefon. Directorul general a promis stăruitor că Mossad-ul nu va mai încerca niciodată un alt asasinat pe teritoriul iordanian. A doua zi, Madeleine Albright îi dădu lui Netanyahu două telefoane scurte; i-a spus ce credea despre cele întâmplate, într-un limbaj uneori la fel de tăios ca şi cel al regelui Hussein.
Când Canada a aflat în ce fel îi fuseseră compromise paşapoartele, şi-a retras ambasadorul din Israel – o mişcare care a fost foarte aproape de ruperea relaţiilor diplomatice.
Când detaliile au început să fie cunoscute, Netanyahu a fost aspru criticat în presa israeliană şi cea internaţională, lucru care l-ar fi determinat pe altul să-şi dea demisia.
O săptămână mai târziu, şeicul Yassin era eliberat si se întorcea în Caza unde avea să fie întâmpinat ca un erou. Între timp, Kendall si Beads se întorseseră şi ei în Israel însă fără paşapoartele canadiene. Acestea fuseseră încredinţate ambasadei canadiene din Amman “pentru păstrare.”
Cei doi agenţi katsa nu au revenit în echipa kidon; li s-au dat însărcinări nespecifice la sediul Mossad. Aşa cum spunea un ofiţer al serviciului: “Asta putea să însemne că fuseseră însărcinaţi cu paza toaletelor din clădire.”
Însă Yatom a devenit un şef incapabil. Cei din subordinea lui erau de părere că nu reuşise să-l înfrunte pe Netanyahu. Moralul în rândurile Mossad-ului a scăzut considerabil. Cabinetul primului ministru lăsa să se înţeleagă că era “numai o chestiune de timp până când Yatom va zbura.”
Yatom a încercat să oprească ceea ce un ofiţer superior din Mossad compara cu “un val uriaş de dejecţii în care ne înecăm.” Yatom a adoptat ceea ce el numea “postura sa prusacă.” A încercat să-si ţină din scurt personalul. Au avut loc confruntări şi ameninţări cu demisia.
În februarie 1998, însuşi Yatom a demisionat. Primul ministru nu i-a trimis fostului său director al serviciului secret obişnuita scrisoare de mulţumire pentru serviciile prestate.
Într-o dimineaţă umedă de primăvară, în 1997, David Kimche dădea indicaţii grădinarilor arabi cum să-i reamenajeze grădina dintr-o suburbie a Tel Aviv-ului. Era calm şi avea o voce melodioasă, mai potrivită pentru a vorbi unor studenţi decât unor muncitori, ceea ce sugera că David provenea dintr-o familie de funcţionari care cândva înălţaseră drapelul Marii Britanii deasupra teritoriilor îndepărtate. Fiu al unor evrei englezi de clasă mijlocie, Kimche se putea mândri cu maniere care întregeau si mai mult imaginea englezului autentic; hainele scumpe făcute la comandă scoteau în evidenţă un trup menţinut tânăr prin antrenamente regulate si o dietă riguroasă. Deşi avea aproape 60 de ani, Kimche arăta cu 20 de ani mai tânăr. Fiecare gest pe care-l făcea în timp ce dădea îndrumări grădinarilor – felul în care îşi trecea mâna prin păr, pauzele lungi de vorbire, privirea serioasă – toate sugerau viaţa austeră din timpul colegiului.
În realitate, David Kimche a fost ceea ce Meir Amit numea “unul dintre creierele” din spatele multor operaţiuni Mossad. Datorită firii echilibrate dublate de un sânge rece extraordinar, reuşea să pună mâna chiar şi pe cei mai precauţi dintre cei vizaţi, si asta prin mişcări neaşteptate care i-au câştigat rapid respectul chiar şi în rândul celor mai cinici colegi, însă intelectualismul său îi făcea de cele mai multe ori să nu se apropie de el; era prea izolat şi inaccesibil pentru frivolitatea lor. Unii erau de aceeaşi părere cu Rafi Eitan că, “dacă îi spuneai ‘bună dimineaţa’ lui David, acesta se gândea imediat cât de “bună” era, şi cât mai rămăsese din ea.”
În interiorul Mossad-ului Kimche era considerat întruchiparea spionului gentleman înzestrat cu viclenia pisicii maidaneze. Intrarea în serviciul secret s-a petrecut după ce în 1968 si-a luat diploma în Ştiinţe Sociale la Universitatea Oxford. La câteva luni mai târziu a fost recrutat de Mossad, la acea dată recent trecut sub conducerea lui Meir Amit, care vroia să introducă în rândurile serviciului câţiva absolvenţi universitari care să întregească brutalitatea oamenilor ca Rafi Eitan, ce învăţaseră totul din mers.
Cum, când si de către cine a fost recrutat Kimche, era un amănunt pe care acesta avea să-l ţină secret. Zvonacii din interiorul serviciului de spionaj ofereau mai multe variante: fie că acceptase totul la o cină cu un editor londonez, un evreu care fusese mult timp sayan; că propunerea i se făcuse în biroul unui rabin într-o sinagogă din Golders Creen; sau că o rudă îndepărtată făcuse primul pas.
Singurul lucru cert este că în 1969, Kimche a intrat în sediul Mossad de la Tel Aviv ca cel mai nou membru al Departamentului Strategie si Planificare. Pe o latură a holului se afla o filială a Băncii Israelului, câteva birouri comerciale si o cafenea. Nestiind ce să facă sau unde să meargă, Kimche aştepta în holul cavernos. Ce diferenţă faţă de intrarea impunătoare a CIA despre care citise. La Langley, agenţia îşi proclama orgolios existenţa prin cele 16 stele ascuţite vegheate de un vultur cu profil îndrăzneţ, încrustate în podeaua de marmură; dedesubt erau gravate cuvintele “Agenţia Centrală a Serviciilor Secrete ale Statelor Unite ale Americii.” Pe un perete erau înscrise cuvintele apostolului loan despre oamenii care devin liberi prin puterea cuvântului. Puţin mai departe se aflau grupuri de lifturi păzite de gărzi înarmate.
Însă aici, în holul sărăcăcios al clădirii din bulevardul Regele Saul, nu găseai decât casieri de bancă la ghişee şi oameni care stăteau pe scaunele de plastic ale cafenelei. Nici unul dintre aceştia nu arăta ca un angajat Mossad. La capătul îndepărtat al culoarului, o uşă pe care nu scria nimic se deschise, şi de acolo ieşi un funcţionar al Consulatului Israelului din Londra, cel care îi dăduse lui Kimche documentele de călătorie. Conducându-l pe acesta înapoi în încăperea din care ieşise, îl lămuri că statutul său diplomatic era de fapt o acoperire pentru munca de katsa pe care o făcea în Marea Britanie. In dreptul uşii îi dădu lui Kimche două chei, spunându-i că din acel moment va pătrunde în sediul Mossad numai astfel. Prima cheie era de la intrare, iar a doua de la lifturile care urcau până la etajul 8 al edificiului. Sediul era “o clădire în interiorul altei clădiri” ce îşi avea propriile servicii publice – curent, apă, instalaţii sanitare – separate de restul incintei.
Edificiul devenise sediul Mossad la puţin timp după Războiul Suezului din 1956.
In acelaşi an, în octombrie, forţele britanice, franceze si israeliene au iniţiat o invazie comună în Egipt pentru a recupera Canalul de Suez, pe care preşedintele egiptean Carnal Nasser îl naţionalizase. Invazia stătea sub semnul “diplomaţiei forţei” care dominase mult timp regiunea. Statele Unite nu au fost puse la curent cu această acţiune, acţiune ce s-a dovedit a fi ultima amprentă a dominaţiei britanice si franceze în Orientul Mijlociu. Washington-ul a exercitat o masivă presiune diplomatică pentru a opri luptele, temându-se că acestea vor atrage Uniunea Sovietică de partea Egiptului, ceea ce ar fi dus la o confruntare între marile puteri ale lumii. Când luptele de pe malurile Canalului de Suez au luat sfârşit, Marea Britanie si Franţa si-au dat seama că fuseseră înlocuite de Statele Unite, care devenise acum forţa dominantă în Orientul Mijlociu, însă Israelul a insistat să-si păstreze teritoriul pe care îl capturase în Desertul Sinai. Richard Helms, care era numai de câteva luni în postul de director CIA, a zburat la Tel Aviv unde a fost primit de personalul superior la sediul Mossad. Aceştia au tăbărât pe Helms, întrecându-se unii pe alţii în amabilităţi.
În lift, ghidul lui Kimche i-a explicat acestuia că la primul etaj era centrul de ascultare si comunicare; deasupra îşi aveau birourile subofiţerii. Etajele superioare erau rezervate analiştilor, proiectanţilor si personalului operaţional. Departamentul de Cercetare şi Dezvoltare se întindea pe un întreg etaj. La ultimul etaj erau birourile directorului general si cele ale adjuncţilor săi.
Kimche a fost instalat la un loc cu organizatorii şi strategii. Biroul său era dotat ca şi toate celelalte: un birou ieftin de lemn, un seif de oţel cu o singură cheie, un telefon negru şi o carte de telefon a şantajaţilor, pe care scria “A nu se lua.” O fâşie de covor completa dotările interioare. Camera era vopsită într-un verde-oliv şi avea o vedere panoramică a oraşului. După 13 ani de când fusese dat în folosinţă, sediul trebuia renovat; vopseaua crăpase ici-colo, iar mobilierul trebuia şi el schimbat.
Însă, în ciuda acestor neajunsuri, David Kimche simţea că sosise într-o perioadă agitată. Meir Amit era pe punctul de a pleca, urmat la scurt timp de Rafi Eitan si de alţi ofiţeri superiori Mossad.
Kimche a ajuns în scurt timp să-si dea seama de ticurile colegilor: analistul care îşi începea fiecare apreciere prin cuvintele: “este o manevră europeană, la fel de cunoscută ca şi Clausewitz însuşi”; şeful departamentului care semnala o acţiune îndesându-si tutun în pipă; când fumul alb începea să iasă, decizia era deja luată; strategul care îşi încheia de fiecare dată expunerea spunând că spionajul este o formă de educare continuă a slăbiciunilor umane. Toţi aceştia erau oameni care îşi câştigaseră numele pe drept cuvânt şi care întâmpinau cu bucurie entuziasmul lui Kimche şi capacitatea acestuia de a întoarce o idee pe toate părţile. De asemenea şi-au dat seama că acesta înţelegea pe deplin că demascarea intenţiilor duşmanilor e tot atât de importantă ca perpetuarea celor ale Mossad-ului.
O parte din treaba sa era supravegherea evenimentelor din Maroc; acolo încă mai era un număr important de evrei care trăiau sub regimul aspru al Regelui Hassan1. Într-o încercare de a le face viaţa mai uşoară, Meir Amit a pus la punct o “relaţie de lucru” cu temutul serviciu secret al monarhului, găsind o cauză comună în încercarea înlăturării de la putere a preşedintelui egiptean Nasser, a cărui ură pentru Israel era egalată doar de aceea faţă de rege. Nasser vedea în monarh opreliştea în calea împlinirii visului său de a stabili o coaliţie arabă puternică, de la Canalul de Suez şi până pe coasta atlantică a Marocului. Ameninţarea unei astfel de coaliţii l-a îndemnat pe Meir Amit să-i antreneze pe oamenii regelui în tehnici de contraspionaj şi interogare, metode ce se apropiau foarte mult de tortura sofisticată.
În Maroc supravieţuia o opoziţie pe cât de mică pe atât de neîndurătoare, condusă de Mehdi Ben-Barka. Kimche a cercetat trecutul lui Ben-Barka: îndrumătorul loial al regelui; cândva preşedintele adunării consultative a Marocului, un parlament fără nici o putere legislativă, care aproba tacit acţiunile din ce în ce mai asupritoare ale lui Hassan împotriva populaţiei, în cele din urmă, Ben-Barka a devenit singura voce a opoziţiei împotriva lui Hassan. De nenumărate ori Ben-Barka a reuşit să scape şi să nu fie capturat de oamenii regelui, însă ştiind că era numai o chestiune de timp până să fie prins, charismaticul fost profesor de şcoală a fugit în Europa. De acolo a continuat să pună la cale răsturnarea lui Hassan.
De două ori, rezistenta mică dar eficientă a lui Ben-Barka în Maroc a fost pe punctul de a reuşi prin atentate cu bombă împotriva monarhului, înfuriat, Hassan a ordonat ca Ben-Barka să fie judecat în contumacie si să fie condamnat la moarte, iar Ben-Barka a răspuns prin noi atacuri împotriva regelui.
În mai 1965, Hassan a cerut ajutor Mossad-ului. Sarcina de a evalua această cercetare i-a revenit lui David Kimche. în aceeaşi lună, acesta a mers la Londra cu paşaportul său britanic, în aparenţă, era în concediu, în realitate îşi ducea la îndeplinire planurile. Dotat cu un al doilea paşaport britanic perfect falsificat, furnizat de către un sayan, şi cu o viză pentru Maroc, Kimche a zburat la Roma; acolo a petrecut o zi vizitând oraşul – mişcare făcută pentru a vedea dacă este urmărit – şi de acolo a plecat în Maroc.
Pe aeroportul din Rabat a fost întâmpinat de către Muhammed Oufkir, temutul ministru de interne, în acea noapte, în timpul unei cine însufleţite de prezenţa celor mai bune dansatoare din buric din ţară, Oufkir a spus ce vroia regele: capul lui Ben-Barka. Făcând dovadă de umor şi de apreciere faţă de istoria evreilor, Oufkir a adăugat: “La urma urmei, evreica voastră Salomeea i-a cerut Regelui Irod capul unui intrigant.”
Kimche a spus că deşi acest lucru era într-adevăr corect, chestiunea nu depindea de el. Oufkir trebuia să-l însoţească în Israel.
A doua zi, cei doi au zburat la Roma, de unde au luat o cursă până la Tel Aviv. Meir Amit i-a întâlnit într-o ascunzătoare. A fost politicos dar precaut. I-a spus lui Kimche că “nu era prea încântat” de ideea de a face treaba murdară a lui Oufkir, şi a insistat ca “implicarea să fie doar în faza pregătitoare.”
Fără ştirea lui Meir Amit, Oufkir stabilise deja cu o parte din cadrul serviciului secret francez, SDECE, să-l ucidă pe Ben-Barka în cazul în care acesta ar fi putut fi ademenit afară din “fortăreaţa” în care locuia la Geneva, şi chiar peste graniţa cu Elveţia, în Franţa, încă şovăitor, Meir Amit a insistat ca primul ministru Levi Eshkol să autorizeze implicarea Mossad-ului. Primul ministru a fost de acord.
Mossad-ul s-a apucat de treabă. Un katsa născut în Maroc a plecat la Geneva si s-a infiltrat în cercurile lui Ben-Barka. După câteva luni,agentul a lansat cu grijă ideea că ar avea ca prieten un milionarfrance^ de treabă, care ar vrea să-l vadă pe Regele Hassan înlăturat, pentru ca Marocul să devină un stat cu adevărat democratic. Kimche venise cu ideea. Pe 26 octombrie 1 965, acesta a aflat că Ben-Barka, parcă presimţind ceva, era pe punctul de a pleca la Paris.
Centrul Mossad de comunicaţii i-a trimis lui Oufkir la Maroun un mesaj codificat. A doua zi, ministrul şi o mică echipă de ofiţeri de securitate au zburat la Paris. În aceeaşi noapte, ministrul a primit vesti de la partea franceză implicată. Preocupat că fusese exclus de la şedinţă, agentul Mossad care îl însoţise pe Ben-Barka la Paris l-a sunat pe Kimche de la un telefon sigur pentru a-i cere instrucţiuni. Kimche s-a sfătuit cu Meir Amit. În cuvintele de mai târziu ale acestuia din urmă, ambii au fost de acord că “ceva nasol se pune la cale, şi e mai bine să stăm de o parte.”
În seara următoare, când Ben-Barka ajunse la restaurantul din cartierul St. Germaine pentru cină, o camionetă de supraveghere SDECE era deja parcată în faţa localului. Acesta credea că se va întâlni cu milionarul. După ce a aşteptat o oră degeaba, Ben-Barka a plecat, în momentul în care a păşit pe trotuar, doi agenţi SDECE l-au înghesuit în camionetă. De aici au pornit spre cartierul Fontenay-le-Vicomte, unde SDECE obişnuia să-si interogheze din când în când suspecţii. Pe tot parcursul nopţii, Oufkir a supravegheat interogatoriul si torturarea lui Ben-Barka, până în zori când acesta, epuizat, a fost executat. Oufkir a fotografiat victima înainte de a fi îngropată în grădina vilei. Ministrul a zburat apoi acasă cu filmul pentru a i-l înmâna regelui.
Când cadavrul a fost descoperit, revolta francezilor a ajuns până la urechile preşedintelui. Charles de Gaulle a cerut o investigaţie fără precedent care a dus la demiteri masive în rândul SDECE. Directorul serviciului, dornic să menţină colegialitatea între servicii, s-a străduit să ţină numele Mossad-ului în afara scandalului, însă de Gaulle, care nu era un prieten al Israelului, era convins că evreii erau implicaţi. Le-a spus asistenţilor săi că operaţiunea purta “amprenta Tel Aviv-ului.” Numai israelienii, izbucni acesta, pot da dovadă de atâta lipsă de respect faţă de legile internaţionale, în acest fel s-a pus capăt unei relaţii cândva apropiate între Franţa şi Israel, stabilite în 1956 în timpul Războiului Suez-ului. De Gaulle a ordonat imediat oprirea transporturilor arme către Israel şi a încetării cooperării de orice fel între servicii. Meir Amit avea să resimtă mult timp consecinţele.
Pentru Kimche, “Era ceva eroic în felul în care Meir Amit a făcut fată situaţiei. Ar fi putut da vina pe mine sau pe alţii implicaţi în operaţiune, în schimb, a insistat să ia totul asupra sa. Era un adevărat lider.”
Guvernul primului ministru Eshkol, criticat de Paris, s-a distanţat fată de directorul Mossad. Alte critici au venit de la cineva la care nimeni nu se aşteptase. Cu cât Meir Amit susţinea că rolul Mossad-ului a fost “marginal”, că nu a făcut decât să “furnizeze câteva paşapoarte si să închirieze nişte maşini,” cu atât predecesorul său, Isser Harel, susţinea că pe vremea lui, afacerea Ben-Barka nu s-ar fi petrecut. Meir Amit l-a avertizat pe primul ministru că dacă lucrurile continuau în felul acesta, amândoi vor avea de suferit. Eshkol a răspuns alcătuind o comisie de cercetare, condusă de Golda Meir, pe atunci ministru de externe. Comisia a conchis că Meir Amit trebuie să-si dea demisa, însă acesta a refuzat, insistând ca şi Eshkol să facă la fel. A urmat impasul. Abia un an mai târziu Meir Amit şi-a dat seama că nu va mai avea probleme din cauza morţii lui Ben-Barka. Însă i-a fost aproape fatală.
La acea dată, pe Kimche îl preocupa deja o altă problemă. Palestinienii antrenaseră în secret o unitate comando în scopul de a ataca un punct slab al securităţii, lucru pe care nici Mossad-ul nu-l anticipase: deturnarea de avioane de capacitate mică. O dată ce un avion făcea escală, avea să fie dus într-o ţară arabă neutră. Acolo pasagerii urmau să fie ţinuţi pentru răscumpărare – fie pentru sume mari de bani, fie pentru a fi schimbaţi pe prizonieri arabi ţinuţi în Israel. Un bonus îl constituia publicitatea ce urma să fie făcută în întreaga lume cauzei OEP.
În iulie 1968, o cursă El Al a fost deturnată de către algerieni. Mossad-ul a fost uimit de îndrăzneala operaţiunii. O echipă katsa a zburat în Algeria în timp ce Kimche şi alţi experţi lucrau aproape non-stop pentru a pune la punct o strategie prin care să-i elibereze pe pasagerii îngroziţi, însă orice încercare de a ataca avionul era împiedicată de prezenţa echipelor internaţionale de reporteri venite la faţa locului. Kimche a sugerat să se tragă de timp în speranţa că povestea îşi va pierde din actualitate şi că astfel agenţii katsa vor putea în sfârşit, acţiona, însă teroriştii anticipaseră această mişcare şi începuseră să facă ameninţări îngrozitoare în cazul în care nu le erau îndeplinite cerinţele: eliberarea deţinuţilor palestinieni din închisorile israeliene. Guvernul algerian îi susţinea pe terorişti. Kimche şi-a dat seama: “Eram prinşi între ciocan si nicovală.” A fost unul dintre cei care au propus cu jumătate de gură ca deţinuţii să fie daţi în locul pasagerilor, “ştiind foarte bine ce urmări va avea o astfel de acţiune, în felul acesta erau încurajate noi deturnări. De asemenea, cauza OEP avea să fie intens mediatizată. Israelul începuse să stea în defensivă. La fel făcuseră si guvernele din vest care nu aveau nici un răspuns la astfel de acţiuni teroriste. Si totuşi, ce puteam să facem în afară de a sta ca pe ghimpi în aşteptarea următoarei deturnări?”
Si iată că au mai urmat, fiecare fiind mai bine gândită decât cea dinainte, în scurt timp încă 6 avioane au fost deturnate de terorişti care nu erau numai experţi în a ascunde arme şi explozibil la bordul navei, dar care ştiau şi să manevreze astfel de avioane, în deşertul libian exersaseră schimbul de focuri în cabina avionului, ştiind că El Al angajase gărzi înarmate pe rutele sale – una din primele mişcări pe care Kimche le-a propus. Tot el prevăzuse că teroriştii vor cunoaşte legile diverselor ţări în sau din care vor zbura, aşa că dacă ar fi să fie capturaţi, aliaţii lor să le poată folosi pentru a-i elibera prin negocieri sau ameninţări.
Kimche ştia că Mossad-ul avea neapărată nevoie de un incident prin care serviciul să-i învingă pe terorişti. Kimche îşi dorea o operaţiune al cărei rezultat să egaleze laudele căpătate de Israel în urma răpirii lui Adolf Eichmann. Incidentul de care avea nevoie trebuia să fie extrem de dramatic, de periculos si aproape imposibil de realizat.
La 26 iunie 1976, un avion al Air France de pe ruta Paris – Tel Aviv, plin de pasageri evrei, a fost deturnat după o escală pe Aeroportul Atena, cunoscut pentru slaba securitate. Teroriştii erau membri ai grupării extremiste Wadi Haddad şi cereau două lucruri: eliberarea a 40 de palestinieni din închisorile israeliene şi a încă 12 compatrioţi închişi în Europa; şi eliberarea a doi terorişti germani arestaţi în Kenya, unde încercaseră să doboare un avion El Al cu o rachetă Sam-7, în timp ce acesta decola de pe Aeroportul Nairobi.
După o oprire la Casablanca, şi fără permisiunea de a ateriza la Kartoum, avionul a zburat la Entebbe, în Uganda. De acolo teroriştii au anunţat că nava urma să fie aruncată în aer, cu pasageri cu tot, dacă nu le vor fi îndeplinite condiţiile. Data limită era 30 iunie.
La Tel Aviv, în şedinţe de cabinet cu uşile închise, mult lăudata imagine publică a necedării în faţa terorismului se diminua. Miniştrii erau pentru eliberarea deţinuţilor OEP. Primul ministru Rabin a întocmit un raport Shin Bet pentru a arăta că eliberarea de criminali condamnaţi nu era fără precedent. Şeful statului major, Mordechai Gur, a anunţat că nu putea recomanda o acţiune militară din cauza insuficienţei cadrelor din Entebbe. În timp ce dezbaterile tensionate continuau, s-a aflat că evreii din avion fuseseră separaţi de ceilalţi pasageri – aceştia din urmă fuseseră eliberaţi iar acum se îndreptau spre Paris.
Asta era exact ce aştepta Mossad-ul. Yitzhak Hofi, directorul serviciului, în momentul său de glorie, a pledat sus si tare pentru începerea unei acţiuni de salvare. A scos din arhivă planul pe care Rafi Eitan îl urmase pentru capturarea lui Eichmann. Existau similitudini între cele două acţiuni: Rafi Eitan şi echipa acţionaseră departe de casă, într-un mediu ostil. Au mizat pe cacialma şi pe improvizaţii – faimosul tupeu evreiesc. Acest lucru se mai putea repeta. Asudat, răguşit de atâtea pledoarii şi altercaţii, Hofi străbătu cabinetul cu o privire absentă.
“Dacă ne lăsăm oamenii să moară, înseamnă că suntem pierduţi. Nici un evreu nu va mai fi în siguranţă nicăieri în lume. Iar Hitler s-ar bucura pe lumea cealaltă.”
“Foarte bine”, spuse în cele din urmă Rabin. “Să încercăm.”
Ca şi Kimche, fiecare strateg şi organizator din Mossad a fost mobilizat. Primul pas era deschiderea unei legături telefonice directe secrete între Tel Aviv şi Nairobi; Hofi puse în practică legătura secretă dintre Mossad şi omologii kenieni, acţiune iniţiată de Meir Amit. Aceasta a început imediat să se dovedească folositoare. Şase agenţi katsa au plecat la Nairobi unde au fost adăpostiţi într-o ascunzătoare a serviciului secret kenian. Aceştia aveau să fie capul de pod al atacului principal.
O mare problemă o constituia ajungerea la Entebbe. OEP făcuse din aeroport propriul punct de acces în Uganda, de unde Organizaţia îşi conducea operaţiunile împotriva regimului de supremaţie al albilor pro-israelieni din Africa de Sud. După ruperea relaţiilor diplomatice cu Ierusalimul în 1972, Idi Amin, dictatorul despotic al Ugandei, dăduse OEP-ului reşedinţa ambasadorului israelian drept sediu.
Kimche trebuia să ştie dacă OEP mai era în ţară. Gherilele antrenate de palestinieni erau o forţă extrem de puternică pe care ar fi trebuit să o învingă în scurtul răstimp acordat misiunii de salvare: forţele israeliene nu-şi permiteau să fie la sol decât timp de câteva minute, altfel riscând un puternic contraatac. Kimche trimise cu barca de la Nairobi doi agenţi katsa pe Lacul Victoria. Au acostat în apropiere de Entebbe şi au găsit sediul OEP părăsit, palestinienii tocmai plecaseră în Angola.
Apoi, printr-un noroc neaşteptat, de care orice operaţiune are nevoie, unul dintre ofiţerii de securitate kenian care îi însoţise pe agenţii katsa află că unul dintre cei care îi păzea pe ostatici era chiar rudă cu nevastă-sa. Kenianul a fost ajutat să intre pe aeroport unde văzu că toţi pasagerii erau în viaţă, însă cei 15 terorişti care-i păzeau, păreau foarte agitaţi. Informaţia a fost transmisă prin radio la Tel Aviv.
În acest timp, alţi doi katsa, ambii piloţi profesionişti, au închiriat un Cessna si au zburat de la Nairobi, aparent pentru a fotografia Lacul Victoria pentru o broşură de vacanţă. Avionul a trecut exact pe deasupra Aeroportului Entebbe, putând astfel să fotografieze pista si clădirile învecinate. Filmul a fost trimis la Tel Aviv. Acolo, Kimche a propus încă o strategie pentru a-i induce pe terorişti în eroare.
După câteva telefoane date la reşedinţa lui Amin, negociatorii israelieni din Tel Aviv au dat de înţeles că guvernul era gata să accepte condiţiile teroriştilor. Un diplomat al unui consulat european din Uganda a fost folosit pentru a da credibilitate acestei capitulări aparente; în prealabil fusese verificat în secret dacă putea negocia în termeni acceptabili pentru terorişti. Kimche i-a spus mesagerului: “Nu trebuie să fie ceva nici prea înjositor pentru Israel dar nici imposibil de acceptat de către terorişti.” Diplomatul se îndrepta în grabă spre aeroport, pregătindu-şi cuvintele, în acest timp, operaţiunea se apropia de sfârşit.
Un Boeing 707 israelian neinscripţionat, care avea să fie folosit pe post de spital, ateriza pe Aeroportul Nairobi, condus de piloţi IDF. Între timp, 6 agenţi katsa încercuiseră aeroportul; fiecare era echipat cu un radio de înaltă frecvenţă şi un dispozitiv electronic de bruiere a radarului din turnul de control. Era pentru prima dată când acesta din urmă era folosit în astfel de condiţii.
Cincizeci de paraşutişti israelieni, profitând de întuneric, ieşiră din avionul spital şi se îndreptară în viteză spre Lacul Victoria. Umflându-şi bărcile de cauciuc, traversară apa, şi rămaseră în aşteptare în apropierea ţărmului ugandez, gata în orice moment să atace Aeroportul Entebbe. La Tel Aviv, echipa de salvare fusese antrenată la perfecţie; la momentul potrivit, un grup de transportoare C-130 Hercules a traversat Marea Roşie, spre sud; după ce şi-a făcut plinul la Nairobi, au zburat exact pe deasupra copacilor, aterizând apoi pe Aeroportul Entebbe.
Aparatele de bruiaj au funcţionat impecabil. Autorităţile aeroportului încă mai încercau să afle ce se întâmplase când cele 3 transportoare Hercules şi avionul-spital au aterizat. Câteva comandouri au dat buzna în clădirile unde erau ţinuţi ostaticii. La acea dată nu mai rămăseseră decât evrei. Celelalte naţionalităţi fuseseră eliberate de Amin care îşi dădea aere de actor principal pe scena lumii. Paraşutiştii care aşteptau să intervină nu au mai fost chemaţi. Au traversat înapoi lacul şi s-au întors la Nairobi. De acolo au fost luaţi de un alt transport israelian şi duşi acasă.
În 5 minute – cu 2 minute mai repede decât timpul prevăzut – ostaticii au fost eliberaţi şi toţi teroriştii omorâţi, împreună cu 16 soldaţi ugandezi care îi păzeau pe prizonieri. Echipa de intervenţie a pierdut un singur om, locotenentul colonel Yonatan Netanyahu, fratele mai mare al viitorului prim ministru, Benyamin Netanyahu. Acesta urma să spună că atitudinea sa intolerantă faţă de terorişti era legată de moartea lui Yonatan. Au mai murit şi 3 ostatici.
Dorinţa lui Kimche de a avea presa de partea sa în urma ripostei date teroriştilor a fost mai mult decât îndeplinită. Eliberarea de la Entebbe a constituit un episod care, chiar mai mult decât capturarea lui Adolf Eichmann, a început să fie văzut ca o carte de vizită a Mossad-ului.
Cu timpul, Kimche s-a implicat din ce în ce mai mult în acţiunile Mossad-ului contra OEP. Această luptă pe viaţă şi pe moarte avea loc dincolo de graniţele Israelului, pe străzile oraşelor europene. Kimche era unul dintre strategii ce pregăteau terenul pentru asasinii antrenaţi de Mossad – kidonii. Aceştia acţionau la Paris, Munchen, Cipru şi Atena. Pe Kimche crimele nu-l impresionau câtuşi de puţin; era ca pilotul unui bombardier care nu vede unde cad bombele. Moartea contribuia la menţinerea unui sentiment de invincibilitate în interiorul Mossad-ului: informaţiile deosebite pe care le primeau de la strategi făceau ca agenţii kidon să fie mereu cu un pas înaintea inamicului.
Într-o dimineaţă, Kimche sosi la serviciu şi îşi găsi colegii într-o stare de şoc. Unul dintre cei mai buni katsa fusese asasinat la Madrid de un puşcaş OEP. Ucigaşul era contactul prin care israelianul sperase să pătrundă în grupul de terorişti.
Însă acum nu era timp de doliu. Fiecare agent disponibil trebuia să răspundă cu aceeaşi monedă. Pentru Kimche, “acestea erau momente în care nu se mai putea vorbi de milă din partea nimănui.”
Tensiunea permanentă contribuia la găsirea de noi căi de infiltrare în OEP si la descoperirea de detalii care să facă posibilă asasinarea liderilor. După părerea lui Kimche, “dacă tai capul, atunci nici coada nu mai mişcă.” Primul cap de pe lista kidonilor era Yasser Arafat.
Prin 1973, o altă ameninţare mult mai serioasă, începuse să-l preocupe pe Kimche: posibilitatea unui al doilea război de proporţii cu arabii, dus de Egipt împotriva Israelului. Însă Mossad-ul nu era decât un glas izolat în corul serviciilor secrete israeliene. Temerile lui Kimche, susţinute şi de superiorii săi, au fost respinse categoric de Aman, serviciul de contrainformaţii. Strategii au subliniat că Egiptul tocmai expulzase cei 20.000 de consilieri militari ruşi, ceea ce trebuia interpretat ca un semn clar că preşedintele Egiptului, Anwar Sadat, căuta o soluţie politică în Orientul Mijlociu.
Kimche tot nu era convins. Cu toate informaţiile care îi treceau prin mână, acesta devenea din ce în ce mai sigur că Sadat avea să-i ia prin surprindere – şi asta pur şi simplu pentru că cererile arabilor ar fi imposibil de acceptat de către israelieni: Egiptul vroia înapoi teritoriile ocupate şi crearea unui stat palestinian în Israel. Chiar dacă aceste condiţii ar fi fost îndeplinite, Kimche era de părere că OEP si-ar continua totuşi campania sângeroasă de îngenunchere a Israelului.
Neliniştea lui Kimche crescu şi mai mult când află că Sadat şi-a înlocuit ministrul de război cu un personaj mult mai agresiv, a cărui primă mişcare a fost să întărească apărarea Egiptului în zona Canalului de Suez. Comandanţii egipteni mergeau regulat în alte capitale arabe pentru a-si asigura sprijinul. Sadat semnă apoi cu Moscova un nou contract de achiziţionare de armament.
Pentru Kimche, semnele erau mai mult decât ameninţătoare: “Problema nu se mai punea dacă, ci în ce zi va începe războiul.”
Însă şefii serviciilor de spionaj de la Aman continuau să ignore avertismentele Mossad-ului. Aceştia le-au spus comandanţilor IDF că, deşi războiul părea să înceapă, vor avea “măcar un avertisment cu 5 zile înainte,” mai mult decât suficient pentru ca aviaţia militară israeliană să repete victoria Războiului de Sase Zile.
Kimche a replicat că în mod sigur arabii au învăţat ceva din greşeli. S-a trezit catalogat drept membru al unui “Mossad obsedat de război,” acuzaţie care nu se potrivea deloc unui om care-şi cântărea fiecare cuvânt. Nu putea face decât să urmărească pregătirile egiptenilor şi să încerce să deducă data atacului.
Căldura sufocantă din august 1973, la Tel Aviv, făcu loc unui septembrie răcoros. Ultimele rapoarte ale agenţilor katsa referitoare la Canalul de Suez arătau că pregătirile egiptenilor erau pe terminate. Geniştii făceau ultimele modificări ale pontoanelor pentru ca trupele şi blindatele să poată trece apa. Când Mossad-ul l-a convins pe ministrul de externe al Israelului să ridice problema acestor pregătiri îngrijorătoare la ONU, reprezentantul egiptean a răspuns liniştitor că “aceste activităţi fac parte din rutină.” Pentru Kimche, cuvintele aveau “aceeaşi credibilitate” ca si cele rostite de ambasadorul Japoniei la Washington în ajunul atacului asupra Pearl Harbour-ului.
Şi totuşi, explicaţia egipteanului a fost acceptată de Aman. Spre mirarea crescândă a lui Kimche, până în octombrie, oriunde îşi arunca privirile iscoditoare, vedea din ce în ce mai multe semne de pericol; Libia tocmai naţionalizase companiile occidentale de petrol; în statele din Golf producătoare de petrol se vorbea despre întreruperea livrărilor spre vest.
Cu toate acestea, strategii de la Aman continuau să interpreteze lamentabil mişcările arabilor. Când nave ale aviaţiei militare israeliene au fost atacate de MIG-uri deasupra Siriei – incident rezultat cu victoria IDF datorată cunoştinţelor dobândite de piloţi în urma furtului MIG-ului din Irak – doborârea celor 12 aparate de zbor siriene a fost văzută de Aman ca o dovadă în plus că, dacă arabii pornesc vreodată războiul, vor fi învinşi la fel de uşor ca şi de data aceasta.
În noaptea de 5 spre 6 octombrie, Mossad-ul primi cea mai izbitoare dovadă de până atunci că ostilităţile erau iminente, şi că totul putea începe în numai câteva ore. Agenţii katsa şi informatorii din Egipt raportaseră că înaltul Comandament Militar al Egiptului trecuse la alertă de gradul 0. Dovezile nu mai puteau fi ignorate.
La ora 6:00 A.M., directorul Mossad, Zvi Zamir, s-a reunit cu şefii serviciilor secrete în Ministerul Apărării. Clădirea era aproape pustie: era Yom Kippur, cea mai mare sărbătoare evreiască, zi în care toată lumea se odihneşte, când toate serviciile publice, inclusiv postul de radio naţional, nu lucrează. Radioul fusese întotdeauna mijlocul de mobilizare a rezerviştilor în cazul unei urgenţe naţionale.
În cele din urmă, guvernul, împins la acţiune de dovezile incontestabile prezentate de Mossad, acţiona alarmele pe tot teritoriul Israelului anunţând că un atac dublu – din partea Siriei în nord şi a Egiptului în sud – avea să anihileze Israelul.
Războiul a început la ora 1:55 P.M. ora locală, în timp ce Cabinetul israelian era încă în şedinţa de urgenţă – asigurat de strategii de la Aman că ostilităţile nu vor începe înainte de 6:00 P.M. Ora s-a dovedit a fi o simplă presupunere.
După încetarea războiului, încă o dată clar câştigat de Israel, în eşaloanele superioare de la Aman au avut loc schimbări masive. Mossad-ul se dovedise din nou superior tuturor celorlalte servicii secrete israeliene, cu toate că şi aici avuseseră loc modificări: Zamir fu înlăturat din funcţia de director general pe motiv că nu a fost suficient de insistent faţă de omologii de la Aman. Locul său a fost luat de Yitzhak Hofi.
Kimche primi această numire cu sentimente contradictorii, în anumite privinţe, Hofi era făcut din acelaşi aluat cu Meir Amit: aceeaşi ţinută semeaţă, aceeaşi experienţă de front, acelaşi caracter sarcastic şi aceeaşi imposibilitate de a-i suporta pe proşti, însă Hofi spunea lucrurile atât de direct încât devenea grosolan, iar tensiunile dintre el şi Kimche începuseră încă de pe vremea când aceştia se ocupau si de antrenamentul recruţilor, la centrul de antrenament al Mossad-ului.
Cu mentalitatea sa de “kibbutz”, nu arăta nici un fel de răbdare fată de gândirea intelectuală înceată a lui Kimche şi faţă de accentul britanic rafinat cu care acesta se adresa cadrelor, însă acum Kimche nu mai era doar un agent experimentat ci şi adjunctul lui Hofi. Fusese promovat în funcţia de adjunct al directorului general cu puţin timp înainte de plecarea lui Zamir. Atât Hofi cât şi Kimche au fost de acord că trebuie să pună deoparte neînţelegerile personale şi să aibă grijă ca Mossad-ul să acţioneze în continuare cu eficienţă maximă.
Kimche primise una dintre cele mai grele sarcini din Mossad: i s-a încredinţat conducerea “sectorului libanez”. Războiul civil începuse în această ţară la doi ani după Războiul de Yom Kippur, iar la data la care Kimche prelua conducerea “sectorului,” libanezii creştini se luptau pentru o cauză pierdută. La fel cum, cu ani în urmă, Salman se dusese la ambasada israeliană din Paris pentru a începe operaţiunea de furt a MIG-ului, la fel în septembrie 1975, un emisar al creştinilor ceruse Israelului să le livreze arme pentru a se apăra. Cererea a ajuns pe biroul lui Kimche care a văzut în asta un prilej pentru ca Mossad-ul să pătrundă în reţeaua libaneză.
I-a spus lui Hofi că din punct de vedere politic, logic ar fi să-i susţină într-o oarecare măsură pe creştini împotriva musulmanilor care juraseră să distrugă Israelul, încă o dată propunerea era acceptată. Evreii urmau să le dea creştinilor suficiente arme ca să se apere de musulmani, însă nu suficiente pentru a constitui un pericol pentru Israel. Mossad-ul a început să livreze arme din Israel în Liban. Apoi Kimche a plasat ofiţeri Mossad în interiorul conducerii creştine. Aceştia ajutau în aparenţă la instruire militară, în realitate, ofiţerii îi transmiteau în permanenţă lui Kimche informaţii cu ajutorul cărora acesta era mereu la curent cu desfăşurarea războiului civil. Informaţiile au ajutat Mossad-ul să lanseze o serie de atacuri reuşite asupra fortăretelor OEP din sudul Libanului.
Însă relaţiile serviciului cu creştinii s-au răcit în ianuarie 1976, când liderii acestora au solicitat ajutorul armatei siriene împotriva Hezbollah-ului pro-iranian. Această grupare era văzută în Damasc drept o ameninţare. In câteva zile, mii de trupe siriene experimentate erau în Liban, îndreptându-se spre graniţa cu Israelul. Mult prea târziu însă, creştinii şi-au dat seama că, după spusele lui Kimche “au făcut întocmai ca Scufiţa Roşie care l-a crezut pe lup.”
Încă o dată creştinii libanezi au cerut ajutorul Mossad-ului. Însă Kimche şi-a dat seama că reţeaua construită de el pentru alimentarea cu arme nu era suficientă. Era nevoie de o operaţiune israeliană de logistică în toată regula. Zeci de tancuri IDF, rachete anti-tanc şi alte arme au fost trimise creştinilor, în Liban. Războiul civil începuse să scape de sub control.
Profitând de ocazie, Kimche şi-a început propria luptă împotriva duşmanului numărul unu al Israelului, OEP. În curând aceasta s-a extins şi asupra shiiţilor libanezi. Libanul devenise terenul de antrenament unde Mossad-ul îşi perfecţiona tacticile, nu numai pentru asasinate, dar şi pentru războiul psihologic. Erau zile fericite pentru agenţii care acţionau în afara clădirii mohorâte de pe bulevardul Regele Saul.
În interiorul clădirii, relaţiile dintre Kimche şi Hofi se stricau pe zi ce trece. Se zvonea că începuseră să aibă neînţelegeri violente cu privire la detalii operaţionale; că Hofi se temea că adjunctul vroia să-i ia locul; că Kimche credea că nu era destul de apreciat pentru contribuţia enormă pe care o aducea. Nici până în ziua de azi Kimche nu vrea să discute astfel de aspecte, fiind de părere că “atunci când comentezi un zvon îi dai credibilitate.”
În 1980, într-o dimineaţă de primăvară, David Kimche şi-a folosit cardul de acces nelimitat, care înlocuise cele două chei, pentru a intra în clădire. Ajungând în birou, a aflat că Hofi vroia să-l vadă numaidecât. Kimche se îndreptă spre biroul directorului general, ciocăni şi intră, închizând uşa în urma sa.
Ce a urmat a intrat în legenda Mossad-ului; un episod cu voci din ce în ce mai ridicate, cu acuzaţii şi contra-acuzaţii. Cearta a durat 20 de minute tensionate. Când spiritele s-au liniştit, Kimche a ieşit din birou tăcut. Cariera sa în cadrul Mossad-ului luase sfârşit, însă activitatea sa de spionaj pentru Israel avea să continue pe o zonă cunoscută – Statele Unite. De data aceasta nu mai avea să fie vorba de furt de materiale nucleare, ci de un scandal care mai târziu a fost cunoscut sub numele de Irangate.
După ce o vreme s-a gândit ce putea face mai departe, David Kimche a acceptat o funcţie de director în Ministerul de Externe al Israelului. Postul se potrivea perfect cu capacitatea sa de a se implica şi de a ieşi cu brio din anumite situaţii. l se oferea astfel ocazia să iasă în evidenţă pe arena internaţională, depăşind cu această ocazie graniţele Libanului.
În Statele Unite, saga preşedintelui Nixon şi afacerea Watergate ajunseseră într-un punct fără întoarcere, lăsând CIA acoperită de suspiciuni, aşa cum nu mai fusese de la moartea preşedintelui Kennedy, căci din ce în ce mai multe dovezi ieşeau la iveală cu privire la activităţile Agenţiei din timpul administraţiei Nixon.
Kimche a studiat fiecare aspect al dramei, “învăţând lecţiile ce trebuiau reţinute în urma unei căderi care n-ar fi trebuit să aibă loc niciodată. Adevărul era că Nixon nu a făcut bine să păstreze acele casete. Dacă nu le-ar fi avut probabil că şi acum ar fi fost preşedinte.”
Ceea ce se întâmpla în Iran – aspect ce interesa în permanenţă Israelul – îl preocupa şi pe el. Cu Khomeini şi ayatolahii săi fermi pe poziţie, Kimche a fost de-a dreptul şocat de modul lamentabil în care CIA şi Departamentul de Stat interpretaseră situaţia.
Însă la Casa Albă era un nou preşedinte, Ronald Reagan, care promisese un nou început pentru CIA. Agenţia, aflase Kimche din surse personale din Washington, avea să devină “atuul secret” al lui Reagan în politica externă. La conducerea CIA era William Casey. Instinctiv, Kimche si-a dat seama că acesta nu era de partea Israelului – ci era o persoană care la nevoie putea fi manipulată.
Timp de doi ani, Kimche a urmărit îndeaproape operaţiunile CIA din Afganistan si America Centrală. Multe dintre acestea l-au uimit prin “amatorism, stilul de modă veche şi prin cele câteva crime de o deosebită duritate.”
Apoi încă o dată, Kimche şi-a îndreptat atenţia spre Iran – si spre ce se întâmplase în Beirut.
La câteva luni după ce Kimche si-a început munca în Ministerul de Externe, Israelul a început să livreze arme Iranului, cu acordul tacit al Statelor Unite. Evreii le întinseseră o mână cu scopul de a slăbi regimul de la Bagdad – manevra care făcea parte din tactica demult adoptată şi numită de Kimche “jocul la ambele capete.”
Trei ani mai târziu, două evenimente le-au schimbat planurile. E vorba de masacrul provocat de o masină-bombă în Beirut, când 241 de soldaţi americani au murit. S-a bănuit că serviciul secret iranian era şi el implicat. Israelul a fost obligat să oprească transportul de arme către Teheran. Toate acestea au culminat cu răpirea, torturarea şi moartea lui William Buckley, şeful secţiunii din Beirut. Imediat după aceea, alţi 7 americani au fost luaţi ostatici de către grupări susţinute de Iran.
Pentru dura administraţie Reagan, care venise la putere promiţând să desfiinţeze terorismul, situaţia cetăţenilor americani care putrezeau în Beirut, cerea acţiune. De represalii nici nu putea fi vorbă; ideea bombardării Teheranului, cum propusese Regan, a fost respinsă chiar si de consilierii cei mai înverşunaţi. O misiune de salvare putea eşua de asemenea, erau de părere ofiţerii Delta Force.
Apoi avu loc discuţia dintre preşedinte şi Robert McFarlane, un tip foarte zelos, fost soldat în infanteria marină, la acea dată consilier pe probleme de securitate naţională. Kimche îşi amintea că McFarlane i-a spus că discuţia se desfăsurase în felul următor:
“- De ce au nevoie iranienii, domnule preşedinte?
-Tu să-mi spui mie, Bob.
- De arme, ca să se bată cu irakienii.
- Atunci să le dăm ce vor. Iar în schimb ne luăm înapoi oamenii.”
Reagan şi McFarlane – în ciuda sfatului lui Casey şi al altor directori de servicii secrete americane – susţineau ideea simplistă că dându-le arme iranienilor, aceasta nu ar duce numai la presiuni din partea mulahilor asupra grupării din Beirut pentru a elibera ostaticii, dar ar îmbunătăţi şi relaţiile administraţiei cu Teheranul. Dacă aveau noroc, poziţia Moscovei în Iran putea fi şi ea slăbită. Totul era pregătit pentru ceea ce urma să fie cunoscut mai târziu sub numele de Irangate.
Colonelul de marină Oliver North a fost însărcinat cu livrarea armelor. North şi McFarlane au convenit să excludă CIA din planurile lor. Ambii erau oameni de acţiune. Mentalitatea lor de “care pe care” le fusese de folos în Vietnam, iar din cele auzite, şi evreii gândeau la fel. Deci, după cum spunea North, “era timpul să aducem Israelul de partea noastră.” Sigur, mai era şi dorinţa personală de a vizita Ţara Sfântă; creştin practicant fiind, lui North îi surâdea ideea de a călca pe urmele lui Iisus.
Noul prim ministru al Israelului, Yitzhak Shamir2, a hotărât că o singură persoană putea negocia cererea de ajutor a celor de la Washington şi în acelaşi timp să se asigure că interesele Israelului erau protejate. Pe 3 iulie 1983, David Kimche pleca să se întâlnească la Casa Albă cu McFarlane. Kimche era de părere că ideea de a schimba prizonierii pe arme putea funcţiona. Acesta întrebă dacă CIA “participă activ” la operaţiune. l s-a spus că Agenţia nu era implicată.
La rândul său, McFarlane l-a întrebat pe Kimche cât de mult era dispus Mossad-ul să se implice si adăugă: “în definitiv, ei sunt cei care vă rezolvă toate problemele…” Kimche i-a răspuns că Yitzhak Rabin, pe atunci ministrul apărării, şi Shamir hotărâseră să excludă Mossad-ul şi să lase totul în seama lui. McFarlane fu de acord. Kimche i-a spus că directorul Mossad-ului care la acea dată era Nahum Admoni, se temea, ca şi Casey, că schimbul de arme pentru ostatici era destul de periculos.
McFarlane se duse la Spitalul Naval Bethesda pentru a-i prezenta lui Reagan, care tocmai se operase de colon, părerea lui Kimche. Preşedintele avea o singură întrebare: Putea Kimche să le garanteze că Israelul avea să ţină secretă toată operaţiunea? O singură vorbă scăpată putea pune în pericol relaţiile pe care Statele Unite le aveau cu alte state arabe paşnice care se temeau deja de radicalismul în creştere de la Teheran. Kimche susţine si acum că McFarlane l-a asigurat pe Reagan că Israelul “îşi va menţine poziţia.” Au bătut palma. Kimche s-a întors în Israel. Două săptămâni mai târziu era din nou la Washington. În timpul cinei i-a dezvăluit lui McFarlane planul său. Kimche avea să-şi amintească mai târziu cum s-a desfăşurat conversaţia:
“- Să vă dau mai întâi vestea bună sau pe cea proastă?” întrebă Kimche pe McFarlane.
- Pe cea bună.
- O să livrăm noi armele în locul vostru, folosind aceleaşi căi, ca şi altădată.”
McFarlane a fost de acord.
Datorită metodei lui Kimche, Statele Unite nu aveau nici un contact direct cu Iranul, iar în felul acesta, atitudinea agresivă a administraţiei care promisese să ţină piept terorismului nu avea cum să fie compromisă: embargoul impus de Statele Unite Iranului rămânea intact iar ostaticii nu aveau să fie schimbaţi direct pe arme.
“- Şi vestea proastă?” îl iscodi McFarlane. Kimche îi spuse că din sursele sale din Iran nu se putea şti sigur dacă mulahii puteau să aranjeze eliberarea ostaticilor de la Beirut.
“- Radicalii de acolo au scăpat de sub controlul Teheranului” i-a spus acesta gazdei sale.
Dacă McFarlane a fost dezamăgit, pe faţă nu i s-a citit nimic. A doua zi Secretarul de Stat Ceorge Shultz i-a spus lui Reagan, care revenise la Casa Albă, că riscurile erau prea mari. Dacă iranienii luau armele si apoi dădeau totul în vileag pentru a face de râs pe “Marele Satana,” denumirea pe care mulahii o dăduseră Statelor Unite? Asta n-ar împinge Irak-ul şi mai mult înspre Uniunea Sovietică? Dar ostaticii? Li s-ar fi înrăutăţit şi mai mult soarta. Exemplele au continuat toată dimineaţa. Pe la prânz, Reagan era vizibil obosit. Decizia, o dată luată, a si fost aplicată. Preşedintele a fost de acord cu ideea ca Statele Unite să livreze Israelului alte arme în locul celor pe care Israelul urma să le vândă Iranului. Încă o dată, Kimche se întorcea acasă având mână liberă. Totuşi, Shamir a insistat ca fiecare pas, pe cât posibil, să fie făcut în aşa fel încât, “în cazul vreunei probleme să se poată nega orice implicare.”
Pentru a garanta acest lucru, Kimche a adunat pentru iniţierea operaţiunii o echipă de personaje foarte diferite. Printre ei se număra Adnan Khashoggi, miliardarul saudit al petrolului, care obişnuia să mănânce caviar în piscină şi să iasă cu top modele; Manacher Thorbanifer, fost agent în SAVAK – faimosul serviciu secret al şahului – şi care încă se mai comporta ca un spion, convocând întâlniri la miezul nopţii. Mai era vorba şi de misteriosul Yakov Nimrodi, care antrenase agenţi pentru Aman si care fusese cândva ataşatul militar al Israelului în Iran în timpul domniei şahului. Tot printre ei se mai număra şi Al Schwimmer, tăcutul fondator al Israel Aircraft Industries.
Khashoggi a încheiat un acord care avea să dea tonul la ceea ce urma să se întâmple. Sauditul urma să conducă un consorţiu care ar fi pus la adăpost Statele Unite în cazul în care Iranul nu-şi îndeplinea obligaţiile, şi în mod asemănător apăra Iranul dacă armele nu erau conforme cu cerinţele. Pentru aceste garanţii, consorţiul urma să primească 10% din costul armelor livrate de americani, în schimb, avea să acţioneze şi ca un tampon pentru a asigura credibilitatea neimplicării ambelor guverne în cazul în care lucrurile n-ar fi decurs conform planului. Cu toţii au înţeles că acest consorţiu nu va accepta să fie controlat de vreo forţă politică şi că va viza mai întâi de toate profitul material.
La sfârşitul lui august 1985, primul transport aerian cu arme pleca de la Tel Aviv şi ateriza la Teheran. La 14 septembrie, unul dintre ostaticii americani, reverendul Benjamin Weir, era eliberat la Beirut. pe măsură ce lucrările luau amploare, alţi “jucători duri” s-au alăturat consorţiului, printre aceştia numărându-se şi Miles Copeland, fost ofiţer CIA care, în ajunul detronării şahului de la conducerea ţării ce urma sa se numească mai târziu Republica Islamică a Iranului, a trimis agenţi CIA în pieţele din Teheran care împărţeau bancnote de 100 de dolari celor care îndrăzneau să strige “Trăiască şahul!” S-au mai implicat şi alte figuri misterioase, cum ar fi un fost ofiţer al Serviciilor Speciale Aeriene care conducea la Londra o companie ce făcuse cândva Mossad-ului anumite servicii, între timp, oficialii din Israel şi Washington se făceau că nu văd nimic. Important era că operaţiunea începuse sub ochii tuturor şi nimeni nu bănuia nimic – cel puţin deocamdată.
În total, Iranul urma să capete 128 de tancuri americane; 200.000 de rachete Katyusha capturate în sudul Libanului; 3.000 de rachete aer-aer; 4.000 de puşti si aproape 50 de milioane de cartuşe.
Din aeroportul Force Base din Arizona, peste 4.000 de rachete TOW au fost transportate către Guatemala de unde urmau să pornească spre Tel Aviv. Din Polonia şi Bulgaria au fost trimise 8.000 rachete sol-aer Sam-7, si 100.000 de arme AK-47. China a contribuit cu sute de torpile Silkworm, maşini blindate şi transportoare blindate amfibii. Suedia a “donat” obuze de artilerie de 105 mm, iar Belgia rachete aer-aer.
Armele au fost expediate cu un certificat care dovedea că Israelul era ţara de destinaţie. Din bazele militare IDF din Deşertul Negev, consorţiul a hotărât ca încărcătura să fie transportată în Iran cu nave de transport charter. Consorţiul a primit “taxa de înmânare” pentru fiecare lot, Iran-ul plătind banii în conturi din bănci elveţiene. Suma se ridica în final la 7 milioane de dolari. Israelul nu a primit nici o răsplată materială – numai satisfacţia de a vedea acum Iranul îşi sporeşte puterea de a ucide mai mulţi irakieni în îndelungatul război dintre cele două ţări. Pentru David Kimche acesta era încă un exemplu al motto-ului “divide et impera” pe care îl susţinea cu tărie.
Totuşi, instinctele care nu îl înşelaseră niciodată îi spuneau acum că ceea ce începuse ca o “operaţiune plăcută” era pe cale să scape de sub control. După părerea sa: “în acel moment, puterea în consorţiu era deţinută de cine nu trebuia.”
Prin această operaţiune a demonstrat încă o dată adevărata politică a Israelului: Israelul fusese gata să ajute Statele Unite pentru că – fapt recunoscut – nu putea supravieţui fără sprijinul Washington-ului în alte zone. Era şi un mod de a demonstra că Israelul putea să aibă forţa de decizie pe scena lumii şi să ţină totul în secret.
Însă Kimche era de părere că pe măsură ce operaţiunea de schimbare a ostaticilor pe arme continua, riscurile de aflare a adevărului creşteau tot mai mult. În decembrie 1985 a spus consorţiului că nu mai putea să rămână implicat în activităţile acestuia – invocând vechiul pretext că cei de la Ministerul Afacerilor Externe îi ocupau tot timpul.
Consorţiul i-a mulţumit pentru contribuţia sa, dând în cinstea lui o masă într-un hotel din Tel Aviv, comunicându-i că noul om de legătură israelian urma să fie Amiram Nir, activul consilier pe probleme de terorism al lui Peres. Kimche avea să recunoască mai târziu că în acel moment operaţiunea se îndrepta cu paşi repezi spre autodistrugere. Dacă exista cineva care putea duce totul de râpă, atunci Nir era acela. Fost ziarist, Nir dăduse deja dovadă că în mod îngrijorător, confunda spionajul real cu filmele cu James Bond pe care le urmărea. Avea aceeaşi slăbiciune ca si alţii din Mossad, care erau convinşi că ziariştii le pot fi foarte de folos.
Sinistrul hol al hotelului Palestine-Meridian din Bagdad era ca de obicei înţesat de lume în acea ultimă zi de vineri a lunii aprilie 1988, şi atmosfera era jovială. Irakul tocmai câştigase o bătălie decisivă împotriva Iranului în Golful Basra şi înţelegerea era ca acest război care durase şapte ani însângeraţi, să ajungă la final.
Unul din motivele pentru care victoria Iranului devenise iminentă, putea fi atribuit străinilor care stăteau acum în hol, cu sacourile lor bine croite si pantalonii călcaţi la dungă, cu eternele lor zâmbete de comis voiajori de succes. Erau traficanţi de arme, veniţi să-şi vândă ultimele noutăţi în materie de armament. Aceşti traficanţi reprezentau industriile de armament ale Europei, Uniunii Sovietice, Statelor Unite si Chinei. Limba comună a comerţului lor era engleza, pe care o vorbeau într-o largă varietate de dialecte.
Gazdele lor irakiene nu aveau nevoie de traducere: li se oferea o gamă de bombe, torpile, mine şi alte dispozitive de distrugere. Broşurile care circulau din mână în mână înfăţişau elicoptere cu nume desprinse parcă din desenele animate: “Cavalerul Mării”, “Vânt cald”, “Armăsarul Mării”. Unul dintre elicoptere – “Mama mare” avea un mic poduleţ, altul – “Incredibila maşină” – putea ridica în aer un întreg pluton de soldaţi. Broşurile prezentau arme care puteau trage până la 2000 de focuri pe minut, sau puteau lovi o ţintă mişcătoare în cea mai neagră beznă, cu ajutorul unui cip computerizat. Orice tip de armă era de vânzare.
Gazdele vorbeau într-un jargon ezoteric, pe care traficanţii îl înţelegeau: “douăzeci pe zi”, “treizeci la jumătate şi minus unu” ceea ce însemna: douăzeci de milioane de dolari pe zi la livrare, sau treizeci de milioane de dolari pentru un contract, plătibili jumătate cu banii jos, şi restul la data trimiterii armamentului. Toate plăţile se făceau în dolari americani, valută încă favorită în această lume închistată.
Tot acest melanj de dealeri şi clienţi de vorbă la un ceai de mentă era supravegheat de ofiţeri ai Da’lrat AI-Mukhabarat Al-Amah, principalul serviciu irakian de spionaj, controlat de Sabba’a, înspăimântătorul frate vitreg al lui Saddam Hussein.
Unii dintre traficanţii de arme se mai aflaseră în holul hotelului şi cu şapte ani în urmă într-o zi complet diferită de cea de azi, când gazdele lor, uluite, le-au spus că Israelul, un duşman mai periculos decât Iranul, dăduse o puternică lovitură maşinii militare irakiene.
De la formarea statului evreu, între Israel si Irak existase permanent o stare formală de război. Israelul avea încredere că forţele sale armate puteau să câştige un război convenţional. Dar în 1977, Mossad-ul descoperise că guvernul francez care alimenta Israelul cu arme nucleare, îi furnizase şi Irakului un reactor şi “asistentă tehnică”. Locaţia era Al-Tuweitha, la nord de Bagdad.
Forţele aeriene israeliene începură să plănuiască modul de bombardare al zonei, înainte ca reactorul să se umple cu uraniu. Distrugerea sa atunci, ar fi cauzat uciderea în masă şi poluare pe scară largă, şi ar fi transformat Bagdadul şi o însemnată porţiune din Irakîntr-un deşert radioactiv – asta ar fi adus condamnarea internaţională a Israelului.
Din aceste motive, Yitzhak Hofi, şeful Mossad-ului la vremea aceea, s-a opus raidului argumentând că un atac aerian s-ar fi soldat oricum cu morţi şi în rândul tehnicienilor francezi si ar fi dus la izolarea de statele europene pe care Israelul încerca să le convingă de intenţiile sale paşnice. Bombardarea reactorului ar fi pus capăt efectiv şi manevrelor delicate de convingere a Egiptului în semnarea tratatului de pace.
Hofi se trezi dominând peste un imperiu divizat. Mulţi dintre şefii lui de departament se certau că nu există altă alternativă decât neutralizarea reactorului. Saddam era un duşman lipsit de scrupule; o dată ce avea arma nucleară, nu ar fi ezitat să o folosească împotriva Israelului. Si în fond, de când îşi făcea griji Israelul pentru învingătorii săi prieteni europeni? Doar America era cea care conta, si se zvonea de la Washington că distrugerea reactorului nu ar fi dat Israelului decât o mică palmă peste mână din partea administraţiei americane.
Hofi încercă altceva. Le sugeră Statelor Unite să folosească presiuni diplomatice pentru a convinge Franţa să oprească exportul reactorului. \Vashington-ul primi un refuz politicos din partea Franţei. Atunci, Israelul alesese o cale mai directă. Hofi trimise o echipă katsa într-un raid deasupra uzinei franceze de la Seine-sur-Mer de lângă Toulon, unde se construia miezul reactorului irakian. Acesta fu distrus de o organizaţie de care nimeni nu mai auzise până atunci – “Crupul Ecologic Francez”, însuşi Hofi alesese numele.
În vreme ce francezii se apucaseră să construiască un nou miez, irakienii l-au trimis pe Yahya AI-Meshad, un membru al Comisiei de Energie Atomică, la Paris, să aranjeze transportul combustibilului nuclear la Bagdad. Hofi trimise o echipă să-l asasineze. O parte a echipei patrula pe străzile vecine, iar doi membri ai acesteia au folosit o parolă pentru a pătrunde în dormitorul lui Al-Meshad. l-au tăiat beregata si l-au înjunghiat în inimă. Camera fu răvăşită, ca să pară că avusese loc un jaf. O prostituată din camera vecină spuse poliţiştilor că îl “servise” pe omul de ştiinţă cu câteva ore înainte de crimă. Mai târziu, pe când distra un alt client, fata auzise “mişcări suspecte” în camera lui Al-Meshad. Câteva ore mai târziu după declaraţia la poliţie, prostituata muri într-un accident de maşină. Şoferul fugi imediat iar maşina n-a fost găsită niciodată. Echipa kidon se urcă într-un avion al companiei El Al şi zbură înapoi în Tel Aviv.
În ciuda acestei noi lovituri, Irakul, susţinut de Franţa, nu a renunţat la eforturile sale de a ajunge o putere nucleară. In Tel Aviv, forţele israelieneîşi continuau pregătirile proprii în vreme ce capii spionajului se luptau împotriva permanentelor obiecţiuni ale lui Hofi. Şeful Mossad primi atunci o provocare dintr-o zonă neaşteptată. Adjunctul său, Nahum Admoni, veni cu ideea că distrugerea reactorului nu era necesară, dar că “le-ar fi dat celorlalţi arabi o lecţie”.
În octombrie 1980, această dezbatere a avut loc în toate întâlnirile cabinetului condus de Menachem Begin. Argumentele cunoscute erau trecute din nou în revistă. Treptat, vocea lui Hofi rămânea din ce în ce mai singură. Cu toate acestea el continua să lupte, scriind memorandumuri după memorandumuri, conştient fiind că-si scrie de fapt propriul necrolog profesional.
Deja, Admoni nu mai ascundea dispreţul pe care îl purta faţă de poziţia lui Hofi. Cei doi, care fuseseră prieteni apropiaţi, deveniră simpli colegi distanţi. Cu toate acestea, mai trecură însă sase luni de conflict amar între cei doi şefi Mossad, până când cartierul general aprobă atacul din 15 martie 1981.
Atacul fu o operă de artă a tehnicii militare. 8 bombardiere F-16 escortate de 6 interceptoare de zbor F-15 au zburat la nivelul solului peste Iordania, înainte să se îndrepte către Irak. Au ajuns la ţintă în momentul stabilit – 5.34 P.M. ora locală – la câteva minute după ce echipa de constructori francezi părăsise zona. Bilanţul a fost de 9 morţi. Uzina nucleară fu transformată în ruine. Aparatul israelian de zbor se întoarse la bază fără probleme. Cariera lui Hofi în Mossad se sfârşise. Admoni îi luă locul.
Acum, în această dimineaţă de aprilie a anului 1988, traficanţii de arme din holul hotelului care cu şapte ani în urmă compătimiseră împreună cu gazdele lor în stare de şoc din cauza atacului israelian -înainte să vândă Irakului sisteme de radar cu eficienţă sporită – ar fi fost uimiţi să afle că în holul hotelului se află si un agent Mossad care îşi nota numele fiecăruia şi ce aveau de vânzare.
Cu puţin timp în urmă, în acea zi, afacerile din hol fuseseră întrerupte de sosirea lui Sabba’a Al-Tikriti, şeful Poliţiei Secrete irakiene, însoţit de gărzile lui de corp. Fratele vitreg al lui Saddam Hussein urcă în lift şi se îndreptă spre apartamentul situat la ultimul etaj. Acolo îl aştepta o prostituată înaltă, durdulie, adusă special de la Paris ca să-l satisfacă. Fata fusese bine plătită, pentru un job atât de riscant. Unele fete venite aici înainte, pur şi simplu dispăruseră după ce Sabba’a terminase cu ele.
Şeful securităţii plecă pe la mijlocul după-amiezii. La scurt timp, din apartamentul vecin cu al prostituatei ieşi un tânăr înalt, îmbrăcat cu o haină albastră de bumbac şi pantaloni de sifon. Arăta bine, uşor efeminat, şi avea ticul nervos de a-si mângâia mustaţa, sau a-şi freca faţa – ceea ce-i sporea oarecum vulnerabilitatea.
Se numea Farzad Bazoft. In datele înregistrate la sosirea sa în hotel -din care o copie fusese trimisă ca de obicei la biroul lui Sabba’a reieşea că este corespondentul şef al ziarului The Observer – ziarul londonez de duminică. Descrierea era inexactă: numai reporterii ziaru-|uj trimişi în străinătate se puteau numi “corespondenţi străini”. Bazoft era un ziarist free-iancer, care, în ultimul an, transmisese ziarului The Observer câteva articole pe tema Orientului Mijlociu. Bazoft le spusese celorlalţi ziarişti care se aflau la Bagdad că obişnuia să se dea drept şeful corespondenţilor străini când venea în acest oraş, pentru că asta îi asigura cea mai bună cameră de hotel. Această minciună inofensivă trecu drept o nouă dovadă a spiritului său îndrăzneţ.
Necunoscută colegilor săi de la ziar era o parte întunecată a personalităţii lui Bazoft, una care i-ar fi putut pune în pericol pe toţi, dacă motivul şederii lui Bazoft în Bagdad arfi fost vreodată descoperit. Bazoft era spion Mossad.
Fusese recrutat după ce, cu trei ani în urmă sosise la Londra venind de la Teheran, unde expunerea opiniilor sale asupra regimului Khomeini îi pusese viaţa în pericol. Ca mulţi alţii înaintea lui, Bazoft găsi că Londra este stranie, iar poporul englez cam rezervat, încercă să-şi găsească loc în comunitatea iraniană în exil, şi pentru o vreme, bogatele sale cunoştinţe în domeniul actualei structuri politice din Teheran îl făcură bine primit la mesele acesteia. Dar imaginea aceloraşi feţe familiare îşi pierdu savoarea pentru tânărul ambiţios si neliniştit.
Bazoft începu să caute ceva mai interesant de făcut decât să analizeze pe toate părţile ştirile sosite din Teheran, începu prin a stabili contacte cu duşmanul Iranului, Irakul. La mijlocul anilor ‘80 erau mulţi irakieni la Londra, care erau bine văzuţi deoarece Londra considera Irakul nu numai un importator de bază al produselor sale, dar şi o naţiune care, sub Saddam Hussein, avea să tempereze ameninţătoarele accese de fundamentalism islamic ale regimului Khomeini.
Bazoft se trezi “pion principal” la petrecerile irakiene. Noii lui amfitrioni erau mai relaxaţi decât iranienii. Erau de asemenea captivaţi de manierele lui elegante şi de nesfârşitele sale vorbe de duh despre ayatollahii din Teheran.
La una din aceste petreceri se afla si un om de afaceri irakian, Abu AI-Hibid. El îl asculta pe Bazoft – care era uşor ameţit spre sfârşitul serii – clamându-şi necontenit veşnica sa ambiţie de a deveni reporter, precum eroii săi Bob Woodward şi Cari Bernstein, care îl detronaseră pe Ayatolahul Khomeini. Deja Bazoft trimitea articole către ziarele de mică circulaţie ale exilaţilor din Marea Britanie.
Abu AI-Hibid era un katsa născut în Irak. în viitorul său raport către Tel Aviv avea să includă o notă despre Bazoft, despre actuala sa ocupaţie si aspiraţiile sale. Nu era nimic neobişnuit în asta; sute de nume erau trimise la Tel Aviv săptămânal şi toate ajungeau în baza de date a Mossad-ului.
Dar Nahum Admoni era acum şef al Mossad-ului şi era dornic să dezvolte noi contacte în Irak. Katsa-ul londonez fu instruit să-l cultive pe Bazoft. La mesele lor, Bazoft se plânse lui AI-Hibid că redactorul său nu-l folosea la întreaga capacitate. AI-Hibid îi sugeră să încerce să pătrundă în mass-media britanică de primă mână. AI-Hibid sugeră că BBC-ul ar putea fi un punct de plecare.
In interiorul acestui concern mediatic se aflau numeroşi sayanimi, a căror sarcină consta în monitorizarea programelor imediate privind Israelul şi supravegherea persoanelor care lucrau la programele de limbă arabă ale BBC. Nu se va şti niciodată dacă vreun sayan a avut un rol direct în angajarea lui Bazoft, dar curând după ce l-a cunoscut pe AI-Hibid, el a fost angajat de BBC ca să facă muncă de cercetare. S-a descurcat onorabil. Au urmat şi alte angajamente. Editorii ajunseră la concluzia că se puteau încrede în Bazoft să le descurce intrigile politice din Teheran.
În Tel Aviv, Admoni decise că era vremea să facă următoarea mişcare, în timp ce revelaţiile privind Irangate câştigau teren în Statele Unite, şeful Mossad se hotărî să dezvăluie care fusese în acest scandal rolul lui Yakov Nimrodi, un fost agent operativ din Aman. Acesta fusese membru al consorţiului creat de David Kimche si se folosise de propriile sale cunoştinţe în domeniul spionajului pentru a preveni implicarea Mossad-ului în aceste evenimente. Personaj viclean, bun de gură, Nimrodi a reuşit, în momentul începerii schimbului arme-ostatici, să-l determine pe Secretarul de Stat american George Schultz să declare că “agenda Israelului nu coincide cu a noastră şi nu ne-am putea bizui cu adevărat pe o legătură între serviciile de spionaj ale ţărilor noastre în privinţa Iranului”.
Când Kimche s-a retras din consorţiu, Nimrodi a mai rămas puţin. Dar, cum ecourile despre Washington se accentuau şi deveneau din ce în ce mai jenante pentru Israel, fostul agent operativ Aman dispăru în ceaţă. Admoni, criticând felul în care Nimrodi se purtase cu /vlossad-ul, avea alte planuri: urma să-l stânjenească în public pe [sjimrodi si în acelaşi timp să-l propulseze pe Bazoft, astfel încât acesta să poată deservi Mossad-ul într-un mod operativ.
Al-Hibid îi servi lui Bazoft suficiente amănunte astfel încât acesta să înţeleagă că asta ar putea fi şansa lui. Duse povestea la The Ob-server. Fu publicat un articol cu referire la “un israelian misterios, Nimrodi, implicat în Irangate”. Curând, Bazoft deveni corespondent permanent la The Observer. în cele din urmă i se dădu un birou numai lui – un premiu de invidiat pentru cineva care nu făcea parte din echipa redacţională. Asta însemna că nu mai trebuia să-şi suporte singur cheltuielile telefonice când urmărea firul unei povesti de la el de acasă, şi, totodată, că avea dreptul la deconturi. Dar avea să fie plătit în continuare pentru fiecare articol. Pentru el era o încurajare să caute mai multe subiecte si să facă tot posibilul să obţină deplasările în Orientul Mijlociu, în astfel de ocazii, avea totul plătit, si, ca toţi reporterii de altfel, reuşea să îi manipuleze pe cei de la ziar să-i dea bani în plus peste ceea ce cheltuise de fapt, şi putea justifica. Lipsa banilor fusese întotdeauna problema lui Bazoft, dar el ascundea cu grijă asta colegilor săi de la The Observer. în mod cert, nimeni din cei care îl ascultau vorbind ore în şir la telefon în dialect farsi, n-ar fi bănuit că are de a face cu un infractor cu cazier. Bazoft îşi petrecuse optsprezece luni în închisoare pentru jaf asupra unei societăţi de construcţii. După pronunţarea sentinţei, judecătorul hotărâse ca Bazoft să fie deportat la sfârşitul perioadei de detenţie. Bazoft făcu apel pe motiv că avea să fie executat dacă îl trimiteau înapoi în Iran. Deşi apelul a fost respins, i se permisese în mod excepţional să rămână în Marea Britanie pe o perioadă nedefinită. Cauzele care au determinat luarea acestei decizii au rămas închise într-un birou al Ministerului de Interne Britanic.
Dacă Mossad-ul, sesizând potenţialul lui Bazoft, intervenise la Primărie prin vreun sayanim bine plasat, ca să îi uşureze situaţia, nu se va şti niciodată. Dar este o posibilitate care nu poate fi ignorată.
După eliberarea din închisoare, Bazoft începu să aibă stări depresive, pe care le trata homeopatic. Acest aspect fu scos la iveală de un agent katsa al Mossad-ului. Mai târziu, scriitorul englez Rupert Alison, membru conservator al Parlamentului si expert în modalităţile de recrutare al agenţilor de spionaj, avea să declare că o personalitate ca cea a lui Bazoft era o ţintă minunată pentru Mossad.
La un an de la prima lor întâlnire AI-Hibid îl recruta pe Bazoft Cum si unde s-a întâmplat asta, nu ştim. Banii în plus trebuie să fi fost un stimulent puternic pentru Bazoft, care încă ducea lipsă de aşa ceva. Si pentru cineva care deseori vedea viaţa în mod dramatic, posibi litatea de a-si împlini un vis – acela de a fi spion, ca alt corespondent celebru, Philby, spion sovietic fost angajat al The Observer- trebui să fi contat în egală măsură.
Concret, Bazoft începu să-si construiască o reputaţie; ceea ce ‘i lipsea condeiului său, încerca să suplinească prin documentare. Toafe informaţiile pe care le obţinea despre Iran ajungeau la un katsa londc nez. Pe lângă articolele pentru The Observer, Bazoft mai primi angaja mente si de la Independent Television News si Mirror Group Newsp; pers. La vremea aceea, editorul de ştiri externe al lui Daily Mirror ei; Nicholas Davies. îmbrăcat în costumul său stil safari, Davies părea desprins din paginile romanului Scoop de Evelyn Waugh. Ca orice reporter avea înclinaţie spre bârfă, rezista bine la băutură si era gata oricând să facă cinste. Nu numai că nu scăpase de accentul său din nordul Angliei: colegii vorbeau că îşi petrecea ore în şir perfecţio-nându-şi tonul suav pe care îl folosea acum. Femeile erau impresionate de manierele sale şi de fermitatea cu care comanda cina sau o sticlă bună de vin. Adorau mentalitatea aceea de atotcunoscător, felul cum vorbea despre tărâmuri îndepărtate ca şi cum făceau parte din realitatea lui imediată. Noaptea târziu, la un pahar în plus, povestea despre aventuri într-un stil “romanţios”.
Nici o secundă, nimeni – colegii săi de la Mirror, largul său cerc de prieteni din afara ziarului sau chiar soţia sa, o actriţă australiană care jucase în serialul BBC de succes Dr. Who-nu a ştiut că Nahum Admoni autorizase recrutarea lui Davies.
Davies susţinuse mereu că, şi dacă ar fi fost abordat, n-ar fi devenit agent Mossad, şi că prezenţa sa în holul hotelului în acea după-amiază de vineri a lui aprilie, se datora pur si simplu calităţii sale de jurnalist, care îi privea pe traficanţii de arme la lucru. Nu-şi putu aminti mai târziu ce vorbise cu Bazoft în hol, dar declară: “Cred că se referea la ceea ce se petrecea acolo”. Refuză să dea amănunte si îşi menţinu această poziţie.
Cei doi au călătorit spre Irak împreună cu un mic grup de alţi jurnalişti (printre ei şi autorul cărţii de faţă, din partea Asociaţiei de presă, Serviciul naţional britanic de cablu), în timpul zborului dinspre Londra, Davies a regalat asistenţa cu povesti de sănătate despre Robert Maxwell, care cumpărase în cele din urmă Mirror Newspapers. îl numi: “Monstrul sexual cu un apetit vorace pentru seducerea secretarelor sale”. Davies demonstra totuşi că era un apropiat al lui Maxwell: “E un iad să fiu în preajma Căpitanului Bob; ştie că ştiu o grămadă de lucruri despre el şi nu mă poate concedia”. Pretenţia lui Davies, cum că era la adăpost datorită cunoştinţelor sale despre activităţile magnatului, fu catalogată de ascultătorii săi o exagerare.
În timpul zborului, Farzad Bazoft rămăsese tăcut, conversă puţin cu ceilalţi, rezumându-se la a discuta în farsi cu stewardesele. In Aeroportul din Bagdad, talentele sale lingvistice îl ajutară să atenueze dificultăţile de traducere cu irakienii. Cu o mină teatrală, Davies spuse că aceştia erau cu adevăraţi agenţi de securitate. “Pederastii ăştia adormiţi n-ar fi în stare să recunoască un spion nici dacă l-ar avea în faţa ochilor”, enunţă Davies profetic.
La Palestine-Meridian, omul de la TheMirror îi informă pe tovarăşii săi de drum că el personal se află acolo doar pentru că era “teribil de plictisit de Londra”. Dar lăsa clar să se înţeleagă că nu avea nici o intenţie de a se conforma itinerarului oficial, care includea o vizită pe câmpul de luptă din Basra, unde armata irakiană era mândră să arate ravagiile războiului după victoria sa asupra forţelor iraniene. Bazoft spuse că nu credea că excursia în sudul Golfului avea să fie de interes pentru ziar.
În acea vineri de aprilie a lui 1988, după ce petrecuse ore întregi în holul hotelului privind acel du-te-vino al traficanţilor de arme, si după câteva încercări de conversaţie cu Davies, Farzad Bazoft mânca acum singur în braseria hotelului. Refuzase o invitaţie a unor reporteri londonezi, motivând că “îşi urma propriul program”, în timpul mesei fu chemat în hol, la telefon. Se întoarse câteva minute mai târziu, cu un aer gânditor. Deşi comandase desertul, părăsi brusc masa, ignorând glumele triviale ale câtorva dintre reporteri legate de faptul că ar fi avut vreo fată ascunsă pe undeva.
Nu se mai întoarse până a doua zi. Acum părea tensionat, spu-nându-i printre altele lui Kim Fletcher – un jurnalist independent trimis de Daily Mail- că “voi n-aveţi nici o problemă, sunteţi britanici trup si suflet. Eu sunt iranian. Aşa că mă deosebesc de voi”. Fletcher nu fu singura persoană din grupul de jurnalişti care să se întrebe dacă nu cumva “Bazoft începuse iar să o ia razna neputând să-sj asume trecutul”.
Bazoft petrecu majoritatea zilei măsurând holul hotelului, sau stând la el în apartament. Părăsi hotelul în două rânduri, pentru scurte perioade de timp. în hol, avu câteva discuţii cu Nicholas Davies. In ceea ce-l privea, editorul de ştiri externe de la The Mirror n-avea să scrie nimic, pentru că “nu era nimic aici care să-1 intereseze pe căpitanul Bob”.
Târziu în acea după-amiază, Bazoft mai plecă o dată din hotel. Ca de obicei, era urmărit de un supraveghetor irakian. Dar când Bazoft reapăru, era singur. Reporterii îl auziră pe Bazoft spunându-i lui Davies, că n-avea “să se lase urmărit peste tot ca o căţea în călduri”.
Cu toate acestea, râsul lui Davies reuşi în mică măsură să îmbunătăţească starea de spirit a lui Bazoft. încă o dată acesta urcă la el în apartament. Când reapăru în hol le spuse mai multor reporteri că nu avea să se întoarcă la Londra cu ei. “A intervenit ceva”, spuse el cu acea voce misterioasă pe care o folosea uneori.
“Ar trebui să fie o poveste al naibii de interesantă ca să mă determine pe mine să rămân aici” spuse Fletcher.
Câteva ore mai târziu Bazoft părăsi hotelul. Companionii săi îl văzură atunci pentru ultima dată, până când apăru pe o casetă video distribuită în toată lumea de irakieni, la şapte săptămâni după arestarea sa, şi în care recunoştea că era spion Mossad.
În timpul acela, Bazoft era într-o misiune Mossad care ar fi pus la grea încercare până şi abilităţile unui katsa bine antrenat, l se ordonase să descopere cât de avansate erau planurile lui Gerald Bull de a furniza Irakului osuper-mină. Faptul că jurnalistului nostru i se dăduse o astfel de sarcină era o indicaţie clară a măsurii în care şefii săi intenţionau să-1 exploateze. Mossad-ul avusese grijă să se asigure că, în cazul unei posibile arestări a lui Bazoft, aparenţele să indice că el lucra pentru o companie cu sediul la Londra – Defence Systems Limited (DSL). Când Bazoft fu arestat în apropierea uneia din zonele de testare a armamentului superior, agenţii irakienii descoperiră că acesta era în posesia unui număr de documente care indicau angajarea sa de către DSL. De la hotel, Bazoft dăduse câteva telefoane către birourile DSL. Compania nega că l-ar fi cunoscut pe Bazoft, precum şi că ar fi avut vreo legătură cu Mossad-ul.
Pe caseta video, ochii lui Bazoft priveau în gol, apoi clipeau iute şi se uitau roată prin încăpere, din care se vedea doar o draperie cu motive florale. Arăta ca unul care nu credea că are cum să îşi împiedice propria anihilare.
Psihologii Mossad din Tel Aviv au studiat caseta cadru cu cadru. Pentru ei etapele anihilării lui Bazoft au urmat acelaşi scenariu pe care anchetatorii israelieni l-au remarcat când l-au interogat pe un terorist căzut prizonier, într-o primă fază, Bazoft s-a confruntat cu neîncrederea, cu o negare instinctivă că ceea ce se întâmplă, i se întâmplă cu adevărat lui. Apoi, îl copleşi conştientizarea bruscă şi zguduitoare că ceea ce trăia, chiar i se întâmpla cu adevărat, în această fază, neajutoratul reporter e posibil să mai fi experimentat alte două senzaţii: frica paralizantă şi impulsul de a vorbi. Probabil că acesta a fost momentul în care a mărturisit pe casetă că este agent Mossad.
Tonul său monoton sugera faptul că, în captivitate suferise un soi de depresie, rezultatul smulgerii sale din mediul familial şi a schimbării totale a modului sau de viaţă. Probabil că se simţea obosit în permanenţă, iar somnul la care avea dreptul nu-l odihnea suficient. Si toate astea, într-un moment în care se acuza pe sine, şi în care senzaţia că era fără nici o speranţă, era acutizată la maximum. Probabil că acuzarea de sine l-a descurajat. Ca si prizonierul din Procesu/lui Kafka, probabil că simţise că s-a purtat stupid, riscând şi viaţa celorlalţi.
Pe caseta video, ochii lui Bazoft trădau faptul că acesta se afla sub efectul drogurilor. Farmacologilor Mossad le-a fost imposibil să-şi dea seama despre ce droguri era vorba.
Nahum Admoni ştia că o confesiune atât de abjectă cum era cea de pe casetă nu era decât preludiul execuţiei lui Bazoft. Şeful Mossad ordonă specialiştilor săi în arme psihologice să lanseze o companie prin care să neutralizeze întrebările jenante privind legătura dintre Bazoft şi Mossad.
După puţin timp, membri ai Parlamentului britanic au criticat public ziarul The Observer pentru trimiterea lui Bazoftîn Irak. In acelaşi timp, reporterilor de încredere li se serveau povesti conform cărora Saddam Hussein urmărea pe casete video toate etapele interogatoriului la care era supus Bazoft. E posibil ca acest lucru să fi fost adevărat. Dar, mai degrabă, asta nu era decât o scuză pentru a reaminti lumii că tortura si crima erau metodele politicii de stat în Irak. Bazoft fu spânzurat la Bagdad, în martie 1990. Ultimele sale cuvinte mediatizate au fost: “Nu sunt spion israelian”.
La Londra, Nicholas Davies a citit raportul execuţiei într-o ştire Reuters sosită la redacţia de ştiri externe a lui Daily Mirror. După cum proceda cu toate ştirile din Orientul Mijlociu pe care le considera de interes, Davies duse şi acest raport în biroul lui Robert Maxwell.
Din 1974 încoace, Maxwell era cel mai puternic sayan din Marea Britanie. Davies avea să îşi amintească: “Bob citi raportul fără să comenteze”, dar nu-şi putu aminti, “cu toată sinceritatea”, ce simţise acesta referitor la moartea lui Bazoft.
La Tel Aviv, dintre cei care citiseră despre execuţie, se afla şi unul dintre cele mai pitoreşti personaje care au servit vreodată spionajul israelian, Ari Ben-Menashe. Până atunci, acesta nu ştiuse de existenţa lui Bazoft. Dar, în mod tipic, acest fapt nu l-a împiedicat pe vioiul Ben-Menashe să simtă un fior de tristeţe, la gândul că “un alt băiat bun s-a aflat într-un loc nepotrivit când nu era cazul să se afle acolo”. Astfel de gânduri emoţionale îl transformaseră pe frumosul, brunetul şi isteţul Ben-Menashe într-un candidat atât de nepotrivit pentru un post cheie în comunitatea spionajului israelian. Totuşi, vreme de zece ani, între 1977 si 1978, deţinuse un post important la Departamentul de Relaţii Externe (ERD) al Forţelor de Apărare ale Israelului, una dintre cele mai puternice si ascunse organizaţii de spionaj.
ERD a fost creată în 1974 de primul ministru de atunci, Yitzhak Rabin. Lovit de felul în care Israelul fusese complet luat prin surprindere de masacrul siriano-egiptean din timpul Războiului de Yom-KippuO acesta decisese că singurul mod de a împiedica ca astfel de lipsuri ale spionajului să mai apară, era să aibă un “câine de pază” care să stea cu ochii pe serviciile secrete, şi, în acelaşi timp, să îşi conducă propriu’ serviciu de spionaj.
Sub umbrela ERD au fost încorporate patru departamente. Cel mai important era SIM; acesta furniza “asistenţa socială” pentru numărul crescând de “mişcări de eliberare” din Iran, Irak, şi, într-o mai mică măsură, din Siria si Arabia Saudită. Al doilea departament, RESH, se ocupa de relaţiile cu reţelele de spionaj prietene, în fruntea acestora se afla Biroul Securităţii Statului Sud African. Mossad-ul avea si el o unitate similară, numită TEVEL. Relaţia dintre RESH si TEVEL era deseori tensionată, pentru că cele două intrau deseori, în mod inevitabil, una pe teritoriul celeilalte.
Un al treilea departament ERD, Legături Externe, se ocupa de ataşaţii militari israelieni si alţi membri ai personalului IDF din exterior. Departamentul mai monitoriza si activităţile ataşaţilor militari străini de pe teritoriul Israelului. Acest fapt duse la un alt conflict, de data aceasta cu Shin Bet, care până atunci se ocupase singură de astfel de cazuri. Cea de-a patra componentă ERD se numea Spionaj 12. înfiinţat pentru a coopera cu Mossad-ul, acest departament înăspri treptat relaţiile cu cei care lucrau la etajul superior al clădirii lor de pe bulevardul King Saul. Aceştia simţeau că ERD le ştirbeşte din influenţe.
Ben-Menashe a fost ataşat la RESH, cu responsabilitatea strictă de a se ocupa de problema iraniană. Sosise într-un moment în care Israelul era pe punctul de a-si pierde cel mai puternic aliat din zonă. Pentru mai bine de un sfert de secol, Şahul Iranului acţionase cu diplomaţie în spatele scenei, pentru a-i convinge pe vecinii arabi ai Israelului să pună capăt ostilităţilor faţă de statul evreu. Tocmai făcea oarece progrese, îndeosebi cu Regele Hussein al Iordaniei, când în februarie 1979, revoluţia fundamental istă islamică a Ayatollahului Komeini îl dădu jos de pe tron. în mod prompt, Khomeini dădu clădirea Ambasadei Israelului la Teheran pe mâna Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei (OEP), în replică, Israelul sări în ajutorul gherilei kurde, în războiul împotriva noului regim, în acelaşi timp, Israelul continua să furnizeze arme Teheranului, pentru ca aceştia să le folosească împotriva Irakului. Politica aceasta de “ucidere a ambelor părţi” pe care o promovau David Kimche si alţii din Mossad, era la putere.
Ben-Menashe se trezi curând implicat în grandiosul proiect pe care Kimche îl avea cu Iranul, de schimb al prizonierilor pe arme. Cei doi călătoreau împreună la Washington, unde Ben-Menashe pretindea că se vântura cum doreşte pe culoarele Casei Albe, că se vedea cu preşedintele Reagan, si se tutuia cu consilierii acestuia.
Charismatic si nonşalant, Ben-Menashe era o figură populară la adunările comunităţii spionajului israelian, unde politicienii mai în vârstă schimbau impresii cu agenţii secreţi, spre beneficiul reciproc al ambelor părţi. Puţini ştiau să istorisească mai bine ca Ben-Menashe. Când Kimche începu să negocieze schimburile prizonieri-arme, Ben-Menashe fu numit consultant personal al primului ministru Yitzhak Shamir pe probleme de spionaj, după ce îi spuse acestuia că ştie “toate dedesubturile” acestui domeniu de activitate. Kimche decise că era cea mai bună alegere ca Ben-Menashe să lucreze în tandem cu un ofiţer de spionaj pe care îl admira mai presus de orice, Rafi Eitan. Având deplina aprobare a primului ministru, Ben-Menashe fu exonerat de orice alte obligaţii, pentru a se dedica lucrului în echipă cu Eitan. Cei doi se mutară la New York în martie 1981. Scopul lor era bine definit, după cum avea să-si reamintească Ben-Menashe: “Prietenii noştri din Teheran erau disperaţi să facă rost de echipamente electronice sofisticate pentru forţele lor aeriene şi de apărare aeriană si terestră. Israelul, desigur, vroia să îi ajute pe cât posibil în războiului împotriva Irakului”.
Călătorind cu paşapoarte britanice, în stilul favorit al Mossad-ului, ei înfiinţară o companie în zona financiară a New York-ului. Recrutară rapid o echipă de cincizeci de brokeri care răscoleau piaţa americană de produse electronice în căutare de echipamente potrivite. Toate vânzările erau însoţite de certificate care atestau că echipamentul avea să fie folosit exclusiv în Israel. Ben-Menashe avea să-şi amintească: “Aveam pachete întregi cu certificate pe care le completam si le trimiteam în Israel, în caz că cineva şi-ar fi bătut capul să verifice”.
Echipamentele erau trimise la Tel Aviv pe calea aerului. Acolo, fără a mai trece prin vamă, erau transferate pe charter închiriat de la Guinness Peat (Irlanda) si trimise la Teheran. Era limpede de ce fusese aleasă Guinness Peat, o companie de charter foarte respectabilă. Ideea de a folosi piloţi irlandezi fusese tot a lui Eitan. El păstrase, ceea ce numea “relaţiile sale irlandeze”. “Când e vorba despre o afacere, irlandezii înţeleg regulile” – spunea el. “Pe ei nu-i interesează decât să-i plăteşti la timp”.
Când volumul operaţiunilor desfăşurate la New York era în creştere, se impunea existenţa unei companii centrale care să prelucreze miliardele de dolari implicate în cumpărarea si vânzarea armelor. Numele ales pentru această companie fu ORA, care în ebraică însemna “lumină”.
În martie 1983, Rafi Eitan îi spuse lui Ben-Menashe să-l recruteze pe Nicholas Davies în ORA. Era limpede că auzise despre Davies prin intermediul Mossad-ului; Mossad-ul la rândul său, trebuie să fi aflat despre Davies de la Bazoft, care lucrase ca jurnalist independent pentru editorul de ştiri externe de la The Mirror. Mai târziu în aceeaşi lună, Ben-Menashe si Davies s-au întâlnit la Londra în holul hotelului Churchill. Când s-au despărţit, Ben-Menashe ştia că Davies era “omul nostru”. In ziua următoare luară prânzul acasă la Davies. Era acolo şi Janet, soţia lui Davies. Ben-Menashe fu imediat de părere că sofisticatul şi blândul Nicholas se temea că ar putea să-si piardă soţia. “Asta era bine, îl făcea vulnerabil”, spuse el.
Rolul lui Davies în calitate de consilier ORA fu definit în timpul unei întâlniri care avu loc la hotelul Dan Acadia, în nordul Tel Aviv-ului. Ben-Menashe îşi aminteşte: “Am căzut de acord că avea să fie pionul nostru londonez, omul nostru de contact pentru afacerile noastre cu Iranul sau alte ţări. Adresa sa de acasă avea să fie trecută pe produsele de reclamă ale ORA, iar în timpul zilei contactele iraniene vor folosi numărul lui direct de la birou: 822-3530″.
În schimb, Davies avea să fie remunerat pe măsura noului său rol de om de bază în operaţiunea “Arme pentru Iran”. Cu totul, primi un milion si jumătate de dolari, depuşi în bănci din Grand Cayman, Belgia şi Luxemburg. O parte din bani i-a împărţit la divorţ. Janet primi 50.000 de dolari. Davies îşi plăti toate datoriile la bănci si îşi cumpără o casă cu patru etaje. Aceasta deveni cartierul general european al ORA, iar numărul de telefon 231-0015, un nou contact pentru traficanţii de arme care acum deveniseră parte integrantă din viaţa ziaristului. Datorită poziţiei sale de editor de ştiri externe, Davies începu să viziteze S.U.A., Europa, Iran-ul şi Irak-ul.
Ben-Menashe observă aprobator că, “în timpul călătoriilor sale se prezenta ca reprezentant al grupului ORA. Aranja o întâlnire, de obicei pentru week-end, apoi zbura în centru, preocupat să aranjeze cantitatea de arme care trebuia furnizată, precum şi modul în care se efectua plata”.
În 1987, Ayatollahul iranian Aii Akbar Hashemi Rafsanjani primi o telegramă din partea ORA, privind vânzarea către Iran a patru mii de proiectile TOW, la preţul de 13.800 de dolari bucata. Telegrama se încheia cu confirmarea faptului că”Nicholas Davieseste reprezentantul ORA, fiind autorizat să semneze contracte”.
Era un moment important pentru Ari Ben-Menashe, Nicholas Davies şi puternica figură care se prefigura pe fundalul evenimentelor încă nedesfăsurate, Robert Maxwell. Dar nimeni nu bănuia nici pentru o secundă cruntul adevăr ascuns în replica hollywoodiană pe care Davies o spunea mereu: “Nimic nu se compară cu o masă pe gratis”.
CAPITOLUL 9 Bani murdari, sex si minciuni
Lucrurile păreau diferite în dimineaţa aceea de la sfârşitul lui martie 1985, când Ari Ben-Menashe prinse prima cursă British Airways de la Tel Aviv la Londra. In vreme ce-şi savura micul dejun kusher servit în avion, se gândea că viaţa nu fusese niciodată mai frumoasă. Nu numai că făcea “bani adevăraţi”, dar învăţase foarte multe de când lucra cot la cot cu David Kimche si cutreierau amândoi lumea bizantină a vânzărilor de arme către Iran. De-a lungul vremii, educaţia sa fusese marcată de contactele cu politicienii evrei si capii spionajului.
Pentru Ben-Menashe, “prin comparaţie cu foştii mei colegi, traficantul obişnuit de arme, era mic copil”. Identificase problema: efectele pe care aventura libaneză le avusese asupra Israelului din care acesta se retrăsese în cele din urmă, înfrânt si demoralizat. Nerăbdători să-si recâştige prestigiul, politicienii le dădură celor din spionaj o mână si mai liberă în războiul fără milă împotriva OEP, pe care aceşti a o considerau cauza tuturor problemelor israeliene. Rezultatul a fost o succesiune de scandaluri, în care prezumtivii terorişti şi familiile acestora fuseseră brutalizaţi si ucişi cu sânge rece. Yitzhak Hofi, fostul şef al Mossad-ului, înfiinţa, la presiunea publicului, o comisie guvernamentală, care să investigheze brutalităţile comise. Concluzia acesteia a fost că agenţii de spionaj minţeau constant în faţa judecătorilor referitor la modul în care obţineau mărturii: de cele mai multe ori mijloacele erau brutale. Comisia ceru să fie luate “măsurile care se impuneau”.
Dar Ben-Menashe ştia că tortura continua: “Era bine să fii la distanţă de astfel de lucruri”. Considera că ceea ce făcea el, era “diferit” – să furnizeze arme iranienilor pentru a ucide nenumăraţi irakieni. Nici măcar prizonierii din Beirut, adevăratul motiv al traficului său, nu-l interesau prea tare. Esenţiali erau banii pe care îi făcea. Chiar si după plecarea lui Kimche, Ben-Menashe continua să creadă că acest carusel în care se învârtea, avea să se oprească atunci când va vrea el – si că se va da jos din el multimilionar. După socoteala sa, afacerea ORA valora acum “sute de milioane” – si majoritatea afacerilor se derulau prin casa din suburbia londoneză de unde Nicholas Davies conducea operaţiunile internaţionale ale ORA.
Ben-Menashe ştia că Davies continuase să-şi sporească propria avere, care depăşea cu mult salariul anual de 65.000 de lire sterline pe care i-l plătea Daily Mirror pentru funcţia de editor de ştiri externe; comisionul pe care i-l dădea ORA era cam tot atât, însă lunar. Lui Ben-Menashe nu-i păsa că jurnalistul “îşi mai lua câte o felie de tort în plus, dacă mai lăsa destul şi la alţii. Era însă momentul să sărbătorească”.
Robert Maxwell îşi făcea socotelile privind de la geamul biroului său. Când British Airways ateriza, fu întâmpinat de o limuzină cu şofer, trimisă de Robert Maxwell, un nou semn, după cum i se păru lui Ben-Menashe, al importanţei pe care i-o acorda acum magnatul, în aceeaşi maşină cu el avea să se afle Nahum Admoni, directorul general al Mossad-ului care se afla la bordul unei curse El Al ce decolase cu o oră după cursa British Airways. Ben-Menashe plănui ca, în aşteptarea lui Admoni, să-si petreacă timpul revizuind toate argumentele pe care le adunase pentru a demonstra cum un puternic baron al presei devenise cel mai important sayan pe care Mossad-ul îl recrutase vreodată.
Maxwell îşi oferise voluntar serviciile la sfârşitul unei întâlniri pe care o avusese cu Shimon Peres la Ierusalim, la scurt timp după ce Peres formase coaliţia guvernamentală din 1984. Unul dintre consilierii lui Peres avea să-si amintească de această întâlnire ca de “întâlnirea ego-ului cu megalomanul. Peres era trufaş si autocrat. Dar Maxwell apăru acolo, spunând lucruri de genul: ‘o să aduc milioane de dolari în Israel; voi revitaliza economia’. Se comporta ca un candidat la preşedinţie. Era bombastic, sacadat, făcea aluzii si spunea glume deşucheate. Peres îl privea cu zâmbetul său de eschimos”.
Recunoscând că de-a lungul anilor Maxwell stabilise contacte puternice cu Europa de Est, Peres fixă o întâlnire între Maxwell şi Admoni.
Întâlnirea avu loc în apartamentul prezidenţial al hotelului King David din Ierusalim, unde locuia Maxwell. Acesta din urmă si Admoni îşi găsiră subiecte comune de discuţie în trecutul lor est-european. jvtaxwell se născuse în Cehoslovacia (fapt care îl făcu pe Peres să murmure una din glumele sale celebre: “E singurul ceh cu bani pe care îl cunosc”). Amândoi împărtăşeau acelaşi devotament arzător pentru sionism, si credinţa faptului că Israel avea un drept de supravieţuire dat de Dumnezeu, îi mai unea si pasiunea pentru mâncarea si vinurile bune.
Admoni era interesat de opinia lui Maxwell conform căreia S.U.A. si Uniunea Sovietică aveau o dorinţă comună de a deveni puterea mondială numărul 1, dar fiecare prin modalităţile proprii. Rusia includea în strategia sa anarhia internaţională, în vreme ce Washingtonul împărţea lumea în “prieteni” si “duşmani”, si nu în naţiuni cu conflicte ideologice. Maxwell oferise alte perspective: contactul secret al CIA cu omologii chinezi era motiv de tulburare ia Departamentul de Stat, care era de părere că acest fapt putea afecta negativ viitoarele acţiuni şi politici diplomatice.
Magnatul zugrăvise portretele a doi oameni care prezentau un interes mai aparte pentru Admoni. Maxwell spusese că după întâlnirea cu Ronald Reagan, avusese sentimentul că preşedintele era un etern optimist, care îşi folosea talentul de actor pentru a poza într-un politician dur. Cea mai mare greşeală a lui era faptul că era simplist si nimic mai mult în problema Orientului Mijlociu, şi nu gândea mai departe de impulsul de a trage cu pistolul direct din toc.
Maxwell se mai întâlnise si cu William Casey si îl considera pe directorul CIA drept un om cu vederi înguste, si un ne-prieten al Israelului. Casey conducea o agenţie “atotputernică”, cu idei depăşite privind rolul spionajului în arenele politicii moderne. Acest fapt nu era nicăieri mai evident – era de părere Maxwell – decât în felul în care Casey interpretase greşit intenţiile arabilor în Orientul Mijlociu.
Aceste păreri erau de asemenea împărtăşite de Nahum Admoni. După întâlnire, aceştia au plecat cu maşina neînmatriculată a lui Admoni către sediul Mossad. Un an mai târziu, pe 15 martie 1985, aveau să se întâlnească din nou.Ca un magician care scoate un iepure din joben, Maxwell îl prezentă pe Viktor Chebrikov, vicepreşedintele KGB, unul dintre cei mai puternici agenţi de spionaj din lume. Cu subînţeles, Ben-Menashe avea să declare ulterior că “pentru un lider KGB, prezenţa în birourile unui ziar britanic trebuie să fi fost de domeniul fantasticului. Dar la vremea aceea, preşedintele Gorbacioveraîn relaţii bune cu premierul Margaret Thatcher, aşa că era în regulăcaGorbaciovsăseafleîn Marea Britanie”.
Ar fi fost interesant de ştiut ce ar fi zis fondatoarea thatcherismului si adepta ideilor sale de liber schimb, dacă ar fi aflat ce se află pe agenda acestei întâlniri. Răsturnaţi în fotoliile cu cotiere de piele ale lui Maxwell, Admoni si Ben-Menashe conduceau discuţia. Vroiau să ştie dacă, în cazul transferului unor “sume foarte substanţiale” de valută în conturi din Uniunea Sovietică, Chebrikov ar fi putut prezenta siguranţa acestor depuneri. Banii proveneau din profiturile obţinute de ORA de pe urma vânzării de arme americane către Iran.
Chebrikov întrebă despre ce sumă era vorba.
Ben-Menashe replică: “450 de milioane de dolari americani. Si mai urmează sume similare. Un miliard, poate mai mult”.
Chebrikov se uită la Maxwell, parcă pentru a se asigura că aude corect. Maxwell dădu din cap cu entuziasm. “Asta este perestroika!”, explodă el.
Pentru Ben-Menashe, simplitatea strălucitoare a afacerii era o atracţie în plus. Nu aveau să existe intermediari cu care să-si împartă comisioanele. Nu aveau să fie decât Maxwell “cu legăturile sale, si Chebrikov, datorită influenţei pe care o avea. Implicarea sa era o garanţie a faptului că sovieticii nu aveau să pună mâna pe bani. Se căzu de acord ca suma iniţială de 450 de milioane de dolari să fie transferată de la Credit Suisse către Banca Budapesta din Ungaria. Această bancă avea să împartă banii la bănci din blocul sovietic”.
O taxă de 8 milioane de dolari avea să intre în buzunarul lui Robert Maxwell, pentru intermedierea afacerii, înţelegerea fu pecetluită cu strângeri de mâini. Maxwell propuse un toast cu şampanie pentru viitorul capitalismului în Rusia. După aceea, invitaţii fură conduşi cu elicopterul magnatului către Aeroportul Heathrow pentru a prinde avioanele care aveau să-i ducă acasă.
În afara lui Nicholas Davies, nici un jurnalist de la Daily Mirrornu realiza ce ştire senzaţională tocmai trecuse pe lângă ei. în curând, alta ştire avea să le scape în momentul în care Maxwell îşi trăda talentele jurnalistice pentru a încerca să protejeze Israelul.
La începutul relaţiei sale cu Mossad-ul, fusese stabilit că Maxwell este prea valoros pentru a fi implicat în activităţi de rutină. Conform unui membru activ al comunităţii israelite de spionaj:
“Maxwell era Domnul Ştie Tot al Mossad-ului, la nivel înalt. Deschidea uşile celor mai importante birouri. Prin puterea pe care o aveau ziarele sale, prim-ministrii si preşedinţii erau oricând gata să-l primească. Pentru că era cine era, aceştia îi vorbeau de parcă ar fi fost un politician de facto fără să realizeze de fapt, unde ajungeau informaţiile pe care i le furnizau. Multe din lucrurile pe care le afla, erau fără îndoială bârfe, dar printre acestea se strecurau şi urme de adevăr. Maxwell ştia să pună întrebări. Nu fusese instruit de noi, dar din când în când mai primea si indicaţii”.
Pe 14 septembrie 1986, Robert Maxwell îl sună pe Nahum Admoni pe firul scurt, aducându-i veşti devastatoare. Un jurnalist independent de origine columbiană, Oscar Guerrero se dusese la unul din ziarele de duminică patronate de Maxwell, SundayMirror, cu o poveste senzaţională – una care ar fi fost în stare să sfâşie valul menit să disimuleze adevăratul scop al Dimonei. Guerrero pretindea că acţionează în numele unui specialist, fost angajat al unei uzine nucleare, în acea perioadă, persoana respectivă adunase în secret probe fotografice si de alt fel, pentru a demonstra că Israelul era acum o putere nucleară majoră, care deţinea nu mai puţin de o sută de dispozitive nucleare cu capacităţi de distrugere diferite.
Ca toate convorbiri le telefonice primite si date de şeful Mossad-ului, si aceasta fu automat înregistrată. Agentul secret pretinse mai târziu că pe casetă exista următorul dialog:
Admoni: Care este numele acestui specialist?
Maxwell: Vanunu. Mordechai Vanunu.
Admoni: Si unde se află acum?
Maxwell: Sydney, Australia, cred.
Admoni: Te sun din nou.
Primul telefon pe care îl dădu apoi Admoni, fu către primul ministru Shimon Peres, care ordonă să fie luate toate măsuri le, pentru stabilizarea situaţiei. Rostind aceste cuvinte, Peres autoriză o operaţie care avea să demonstreze încă o dată, eficienţa nemiloasă a Mossad-ului.
Personalul lui Admoni a venit repede cu confirmarea faptului că Vanunu lucrase la Dimona din februarie 1977 până în noiembrie 1986.
Fusese repartizat la Machon-Doi, una dintre cele mai secrete unităţi de producţie din cele zece pe care le avea fabrica. Clădirea lipsită de ferestre semăna pe afară cu un depozit. Dar zidurile sale erau suficient de groase ca să împiedice accesul celor mai puternice camere de luat vederi prin satelit, în interiorul structurii ca de buncăr, un sistem de pereţi falşi ducea către lifturi care coborau sase nivele sub pământ, până la locul unde erau fabricate armele nucleare.
Permisul de liberă trecere al lui Vanunu era suficient pentru a-i asigura accesul în orice colţişor al departamentului Machon-Doi. Permisul său special de trecere-cu numărul 520-împreună cu semnătura sa pe unul din documentele secrete oficiale israeliene, erau suficiente pentru ca nimeni să nu-l deranjeze în îndeplinirea sarcinii sale de menahil, controlor în schimbul de noapte.
Admoni află cu uimire că, în mod cert, vreme de câteva luni Vanunu a continuat să facă fotografii în interiorul Machon-Doi: fotografiase panourile de control, fisetele si maşinăria nucleară de construit bombe. Dovezile arătau că îşi păstrase filmele la el în vestiar, pentru ca apoi să reuşească să le scoată în afara locului despre care se credea că este cel mai sigur din Israel.
Admoni ceru să afle cum reuşise Vanunu să facă aşa ceva – şi poate chiar mai mult. Dacă reuşise să arate dovezile CIA-ului? Sau poate ruşilor? Britanicilor sau chiar chinezilor? Pagubele ar fi fost inestimabile. Israelul ar fi trecut drept mincinos în faţa lumii – un mincinos capabil săodistrugă. Cine era Vanunu? Pentru cine ar fi putut să lucreze?
Răspunsurile aveau să vină în curând. Vanunu era un evreu marocan, născut pe 13 octombrie 1954 la Marakesh, unde părinţii săi aveau un mic magazin. In 1963, când anti-semitismul, existent deja în Maroc, se transformă iar în manifestări violente, familia emigra în Israel, stabilindu-se în oraşul Beersheba din deşertul Negev.
Mordechai a avut o adolescenţă liniştită. Ca la orice alt tânăr, veni vremea să fie încorporat în armata israeliană. Deja începuse să chelească şi părea mai matur decât cei 19 ani pe care îi avea. A fost ridicat la gradul de prim sergent într-o unitate de genişti de pe înălţimile Golan. După încheierea stagiului militar, intră la Universitatea Ramat Aviv din Tel Aviv. Pentru că la sfârşitul primului an de studiu pica două examene la fizică, abandonă facultatea.
În vara lui 1976 răspunse unui anunţ prin care se căutau tehnicieni care să lucreze la Dimona. După un interviu lung cu ofiţerul de securitate al uzinei fu acceptat pentru instruire, si trimis să facă un curs intensiv de fizică, chimie, matematică si engleză. Se descurcă suficient je bine încât să fie acceptat în cele din urmă ca specialist la Dimona în februarie 1977.
Vanunu fu disponibilizatîn noiembrie 1986. în dosarul său de securitate de la Dimona scria că avea afinităţi pro-arabe si de stânga. Vanunu plecă în Australia si sosi la Sydney în luna mai a anului următor. Undeva pe parcursul călătoriei sale, Vanunu renunţă la cândva puternica sa credinţă evreiască, pentru a se converti la creştinism. Toate informaţiile care soseau către Admoni creau imaginea unui tânăr neatrăgător, care avea toate atributele unui singuratic: nu avea prieteni la Dimona, nu avea nici o iubită, îşi petrecea timpul liber acasă citind cărţi despre filozofie si politică. Psihologii Mossad-ului îi spuseseră lui Admoni că un astfel de om putea fi amator de pericole şi deseori ajungea să fie deziluzionat. O asemenea personalitate putea fi imprevizibilă în sensul periculos ai cuvântului.
În Australia, în timp ce picta o biserică, Vanunu l-a întâlnit pe Oscar Guerrero, un ziarist columbian care lucra la Sydney. Curând, vorbăreţul ziarist plănui o istorie bizară, cu care să-i regaleze pe prietenii săi din cartierul King’s Cross din Sydney. El pretinse că îl ajutase pe un specialist israelian în inginerie nucleară să strice planurile evreilor de a-i iradia pe vecinii lor arabi, în vreme ce Guerrero punea la cale publicarea “ştirii bombă a secolului”.
Pe Vanunu îl enervau astfel de pretenţii lipsite de sens. Transformat în pacifist convins, ar fi vrut ca povestea sa să apară într-o publicaţie serioasă, care să alerteze lumea cu privire la ameninţarea pe care Israelul, acum o putere nucleară, o reprezenta. Cu toate acestea, Guerrero contactase deja redacţia madrilenă a Sunday Times, iar ziarul londonez recunoscut drept temerar trimise un reporter la Sydney, ca să-l interogheze pe Vanunu.
În timpul interogatoriului fanteziile lui Guerrero ieşiră uşor la iveală. Columbianul simţi că e pe cale să-şi piardă controlul faţă de povestea lui Vanunu. Temerile sale sporiră în momentul în care reporterul lui Sunday Times spuse că îl va lua pe Vanunu la Londra, unde povestea sa putea fi investigată mai în amănunt. Ziarul plănuia ca Vanunu să fie interogat de unul din cei mai de seamă experţi nucleari britanici.
Guerrero îi privi pe Vanunu si pe companionul său îmbarcându-se spre Londra, iar temerile sale se adânceau cu fiecare clipă. Avea nevoie de sfaturi cu privire la această situaţie. Singura persoană la care se putea gândi era un fost membru al Serviciului de Securitate si Spionaj Australian (ASIS). Guerrero îi spuse că fusese înşelat cu privire la o istorie cutremurătoare, si îi descrise exact dovezile lui Vanunu despre Dimona – şaizeci de fotografii făcute în interiorul reactorului lui Machon-2, împreună cu hărţile si desenele aferente. Acestea dezvăluiau fără nici o îndoială faptul că Israelul era cea de-a şasea putere nucleară în lume.
Din nou, ghinionul lui Guerrero ieşi la iveală. Nu îşi găsise omul potrivit. Fostul agent ASIS sună la vechiul său loc de muncă si repetă vorbele lui Guerrero. Intre Mossad si ASIS relaţiile erau foarte strânse. ASIS informa Mossad-ul cu privire la mişcările teroriste ale celor din Orientul Mijlociu şi Pacific. ASIS îl informă pe un katsa de la Ambasada Israelului de la Canberra, cu privire la telefonul primit de la fostul lor angajat. Informaţia fu imediat trimisă prin fax lui Admoni. Până s-o primească însă, primi alte vesti, mai îngrijorătoare, în drumul său spre Australia, Vanunu se oprise la Nepal si vizitase ambasada sovietică din Katmandu. Mersese acolo, ca să arate Moscovei dovezile sale?
Dură trei zile până când un sayan al Mossad-ului din suita regelui Nepalului să afle că singurul motiv pentru care Vanunu se dusese la ambasadă era ca să afle ce documente îi trebuiau pentru a vizita Uniunea Sovietică, la un moment dat. Plecase de acolo cu un munte de broşuri.
In orele care trecuseră de la îmbarcarea lui Vanunu în avionul ce avea să-l ducă la Londra, Guerrero încercase să împuşte doi iepuri dintr-un foc – oferi copii ale documentaţiei lui Vanunu către două ziare australiene. Aceştia le refuzară, luându-le drept falsuri.
În disperare de cauză, Guerrero porni spre Londra, pe urmele lui Vanunu. Cum nu reuşi să-l găsească, Guerrero duse documentaţia la Sunday Mirror. Printre acte se afla si o fotografie a lui Vanunu, făcuta în Australia. În câteva ore, Nicholas Davies află despre prezenţa lor. II informă cu promptitudine pe Maxwell. Acesta îl sună pe Admoni. Câteva ore mai târziu, când şeful Mossad-ului îl sună din nou pe Maxwell, Admoni mai primi o lovitură. Sunday Times luă povestea lui Vanunu în serios. Astfel că era imperios necesar să afle ce anume fotografii făcuse specialistul. Se spera că astfel să reuşească să croiască o replică ce ar mai fi limitat proporţiile dezastrului. Rapoartele din Canberra sugerau că pe Guerrero îl interesau banii într-o mare măsură. Dacă se dovedea că si Vanunu avea astfel de aspiraţii, atunci ar fi fost posibil să monteze o campanie de dezinformare, care să arate că Sunday Times fusese înşelată de doi escroci.
Încă o dată neobositul Ari Ben-Menashe a fost pus la treabă. Admoni îi ordonă să plece la Londra pentru a obţine copiile pe care Guerrero le arătase la Sunday Minor. Ben-Menashe avea să îi povestească ulterior veteranului jurnalist american de anchete Seymour Hersh:
“Nicholas Davies aranjase ca Guerrero să îl întâlnească pe acest “nemaipomenit” jurnalist american, adică pe mine. La întâlnire, Guerrero, nerăbdător să facă o nouă afacere, le prezentă câteva din fotografiile color făcute de Vanunu. N-aveam nici cea mai vagă idee dacă erau semnificative sau nu. Era nevoie să le vadă nişte experţi din Israel, l-am spus lui Guerrero că am nevoie de nişte copii. Nu a fost de acord, l-am spus, dacă vroia bani pe ele, trebuia să văd dacă sunt reale, si că Nick va garanta pentru mine”.
Guerrero îi dădu lui Ben-Menashe câteva fotografii. Acestea au fost expediate în Israel.
Sosirea lor, a creat si mai multă consternare. Oficialii de la Dimona si-au dat seama din fotografii că era vorba de Machon-Doi. Una dintre ele arăta zona unde minele nucleare de teren erau fabricate înainte de a fi plasate pe înălţimile Golan la graniţa cu Siria. Nici nu se mai punea problema distrugerii credibilităţii lui Vanunu. Orice fizician nuclear ar fi recunoscut la ce servea echipamentul.
Primul ministru Peres înfiinţa o celulă de criză pentru monitorizarea situaţiei. Câţiva şefi de departament ai Mossad-ului cerură ca o echipă kidon să fie trimisă ia Londra pentru a-l găsi si ucide pe Vanunu. Admoni respinse ideea. Sunday Times n-ar fi avut spaţiu suficient să publice în ziar toată povestea lui Vanunu; era nevoie de o carte întreagă pentru a conţine toate informaţiile la care specialistul se pare că avusese acces
Insă o dată ce ziarul ar fi terminat cu Vanunu, era foarte posibii ca acesta să fie interogat de MI6 si de CIA, iar Israelul să întâmpine s; mai multe probleme. Mult mai important era să se afle cum îşi desfă surâse Vanunu acţiunile de spionaj la Dimona, si dacă lucrase singu sau nu – si dacă nu, pentru cine lucrau aceştia. Singurul mod de a afla adevărul era de a-l aduce pe Vanunu înapoi în Israel pentru interogatoriu.
Admoni trebuia să găsească o cale să-l scoată pe specialist de unde îl ascunseseră cei de la Sunday Times. Era mai uşor să se ocupe de Vanunu în câmp deschis, si până la urmă, n-ar fi prima dată când Mossad-ul omora pe cineva pe străzile londoneze, în timpul căutării ucigaşilor care îi omorâseră pe atleţii israelieni la Olimpiada de la Munchen, Mossad-ul asasinase pe unul din membrii grupării Septembrie Negruîntr-un accident de maşină înscenat, în timp ce acesta se întorcea la hotelul Bloomsbury, unde era cazat.
La Londra, bănuind că Israelul ar face tot posibilul pentru a-l discredita pe Vanunu, Sunday Times a aranjat ca acesta să fie interogat de Dr. Frank Barnaby, un specialist în fizică nucleară extrem de apreciat, care lucrase la baza militară de arme nucleare a Marii Britanii din Aldermaston. Acesta a conchis că pozele şi documentele erau autentice şi că specialistul îşi aducea foarte bine aminte de tot.
Sunday Times a făcut în continuare un pas greşit. Reprezentantul desemnat de acesta a prezentat ambasadei israeliene din Londra un rezumat a ceea ce le dezvăluise Vanunu, copii după paşaportul acestuia, poze, precum si evaluarea făcută de Barnaby. Se vroia prin asta o mărturisire din partea guvernului israelian. In schimb, ambasada a respins materialul ca “nefiind adevărat”.
La Tel Aviv, fotocopiile aduse la ambasadă au provocat şi mai multă uimire. Ben-Menashe mărturisea:
“Se spărsese buboiul. Eram încă la Londra când Davies mi-a spus că Maxwell vroia să mă vadă. Am mers în acelaşi birou în care căzusem de acord să-i dau un comision de opt milioane de dolari ca să ne ascundă banii în spatele Cortinei de Fier. Maxwell a spus că ştia ce trebuia făcut referitor la afacerea Vanunu. A spus că tocmai vorbise cu şeful meu la Tel Aviv”.
Ca urmare a telefonului, Admoni găsise deja o cale de a-l scoate pe Vanunu la iveală.
În următorul număr al ziarului Sunday Times apărea o poză mare cu Mordechai Vanunu si un articol care-l ridiculiza pe specialist si pe Oscar Guerrero, demascându-l pe columbian ca mincinos şi trişor, iar ideea capacităţii nucleare a Israelului era prezentată drept o glumă proastă. Articolul fusese comandat de Maxwell care mai ceruse si poziţionarea centrală a pozei lui Vanunu. Era făcut astfel primul pas al unei importante campanii de dezinformare condusă de departamentul de război psihologic al Mossad-ului.
După ce-l citi, Vanunu a devenit într-atât de agitat încât le-a spus supraveghetorilor săi de la Sunday Times- reporterii care vegheaseră asupra sa de la aducerea lui la Londra – că vroia să dispară. “Nu vreau să ştie nimeni unde sunt”.
Specialistul cuprins de frică stătea la ultimul hotel ales de supraveghetorii săi, Mountbatten, în apropierea bulevardului Shaftesbury, în centrul Londrei.
După apariţia articolului în Sunday Minor, sayanimi din Londra au fost mobilizaţi să-l găsească. Zeci de voluntari evrei au primit liste cu hoteluri si pensiuni care trebuiau verificate. Aceştia telefonau la recepţie şi, descriindu-l pe Vanunu aşa cum apăruse în poza publicată, se dădeau drept rude care vroiau să ştie dacă acesta se cazase.
Pe data de 25 septembrie, joi, Admoni a primit veşti de la Londra că Vanunu fusese localizat. Era timpul pentru partea a doua a planului său.
Legătura dintre munca serviciilor secrete şi capcanele sexuale e la fel de veche ca şi spionajul însuşi, în cartea a patra a lui Moise, Rahab, o prostituată, salvează viaţa a doi dintre spionii lui Joshua din mâinile spionilor regelui Jericho-prima întâlnire menţionată a celor mai vechi meserii din lume. Una dintre cele care a continuat tradiţia lui Rahab în afacerea de dragoste si spionaj a fost Mata Hari, o seducătoare olandeză care lucra pentru nemţi în al doilea război mondial şi care a fost executată de francezi, încă de la început, Mossad-ul a recunoscut valoarea capcanelor sexuale. Pentru Meir Amit, “Era încă o armă. O femeie are talente pe care un bărbat pur şi simplu nu le are. Ştie să asculte. Conversaţia de aşternut nu e o problemă pentru ea. Istoria e plină de femei care şi-au folosit talentele sexuale pentru binele ţării. Iar să afirmi că Israelul nu a făcut la fel ar fi o prostie, însă femeile noastre sunt voluntari, persoane inteligente care cunosc riscurile implicate. Asta necesită o anumită doză de curaj. Nu trebuie doar să te culci cu cineva. Trebuie să faci un bărbat să creadă că o vei face în schimbul a ceea ce vrei să-ţi spună. Dar asta nu explică nici pe departe talentul de care ai nevoie pentru a obţine aşa ceva.”
Nahum Admoni a ales personal un agent care avea toate calităţile necesare pentru a-l trimite pe Mordechai Vanunu direct în ghearele Mossad-ului.
Cheryl Ben-Tov era un bat leveyha, un grad imediat inferior unui katsa. Născută într-o familie de evrei bogaţi din Orlando, Florida, aceasta a văzut cum mariajul părinţilor săi s-a terminat cu un divorţ urât. A găsit alinare în studii religioase în urma cărora şi-a petrecut 3 luni într-un kibbutz în Israel. Acolo a devenit fascinată de istoria ţării şi de limba ebraică. A hotărât să rămână în Israel. La 18 ani s-a îndrăgostit de un Sabra, un evreu născut în Israel, pe nume Ofer Ben-Tov. Acesta lucra pentru Aman ca analist. La o lună după ce s-au cunoscut, cei doi s-au căsătorit.
Printre invitaţii la nuntă se numărau si câţiva membri sus-pusi ai serviciilor de spionaj israelian, inclusiv unul de la Meluckha, departamentul de recrutare al Mossad-ului. În timpul petrecerii, acesta a întrebat-o pe Cheryl lucruri la care orice mireasă s-ar fi aşteptat. Urma să mai muncească? Vroia imediat copii? Prinsă în vâltoarea petrecerii, Cheryl a spus că singurul său plan era să găsească o cale de a face ceva pentru ţara sa, care îi dăduse atâtea, numind Israelul, “familie”. La o lună după ce s-a întors din luna de miere, tânăra soţie a primit un telefon de la nuntaş: acesta i-a spus că s-a gândit la ce discutaseră şi că ar fi ceva prin care ar putea fi de folos.
Au stabilit să se întâlnească într-o cafenea în centrul Tel Aviv-ului. Bărbatul a uimit-o prin exactitatea cu care îi înşira notele pe care le avusese în şcoală, povestea familiei ei, cum îşi cunoscuse soţul. Probabil simţindu-se furioasă pentru că i se încălcase intimitatea, aceasta i-a spus că toate informaţiile se găseau în dosarul de la Aman al soţului său.
Recrutorul ştia că uneori relaţia dintre el şi potenţialul recrut putea fi problematică; această muncă fusese comparată cu aceea a unui vraci care iniţia un novice într-o sectă secretă care-si avea semnele, incantaţiile şi ritualurile specifice. După ce îi povesti lui Cheryl pentru cine lucra, bărbatul i-a spus că Mossad-ul caută în permanenţă oameni care vroiau să-şi servească ţara. La nuntă comparase Israelul cu o familie. Ei bine, exact aşa era Mossad-ul. O dată ce erai acceptat, deveneai parte integrantă a familiei si erai protejat şi iubit, în schimb, trebuia să serveşti familia aşa cum ţi se cerea. Era interesată?
Cheryl era interesată. I s-a spus că trebuie să treacă nişte teste preliminarii, în următoarele trei luni a dat mai multe probe scrise şi orale în diferite ascunzători din Tel Aviv. Înaltul său IQ – de fiecare dată acumula câte 140 de puncte – trecutul său american, cultura generală şi sociabilitatea au făcut din ea un recrut peste medie.
I s-a spus că era gata pentru instruire.
Însă înainte de a începe mai avu o discuţie cu recrutorul său. I s-a spus că era pe cale să intre într-o lume ale cărei experienţe nu le putea împărţi cu nimeni, nici măcar cu soţul său. Într-un asemenea mediu va fi tentată să se încreadă în oameni, însă nu va trebui să se încreadă decât în colegii săi. Va fi învăţată să înşele, să folosească metode care încalcă însuşi simţul decenţei şi al onoarei; va trebui să accepte noi modalităţi de abordare a problemelor. Unele acţiuni pe care va trebui să le facă i se vor părea neplăcute, va trebui să le considere în permanenţă ca făcând parte din misiunea cu care era însărcinată.
Recrutorul se aplecă peste masa în camera unde avea loc interviul si îi spuse că încă mai avea timp să se răzgândească. Nu aveau să existe învinuiri; nu avea să simtă gustul eşecului.
Cheryl spuse că e de acord.
În următorii doi ani a pătruns din ce în ce mai mult într-o lume care până atunci făcuse parte din modul ei preferat de a petrece timpul, şi anume mersul la film. Învăţă cum să scoată un pistol în timp ce stătea pe scaun, cum să memoreze cât mai multe nume care se succed cu repeziciune pe un ecran, învăţă să-şi ascundă Beretta în pantaloni, la brâu, şi cum să facă o gaură abia observabilă în fustă sau rochie pentru a ajunge mai uşor la pistol.
Din când în când, unii recruţi părăseau centrul de antrenament; astfel de plecări nu erau niciodată comentate. Cheryl a fost trimisă în misiune de pregătire – să intre într-o cameră de hotel deja ocupată, să fure documente dintr-un birou. Metodele pe care le folosea erau analizate ore întregi de instructorii săi. Era trezită în zori şi trimisă la alt exerciţiu: să agaţe un turist într-un club, iar o dată ajunşi în faţa hotelului să găsească o scuză şi să-l lase baltă. Fiecare mişcare îi era observată de instructori.
I s-au pus întrebări exacte despre experienţele sale sexuale. Câţi parteneri avusese înainte de soţul său? S-ar culca cu un străin dacă misiunea i-ar cere-o? Cheryl a răspuns sincer: soţul său fusese primul bărbat din viaţa sa; s-ar culca cu un bărbat dacă ar fi absolut sigură că succesul misiunii ar depinde de asta. Ar fi vorba numai de sex, nu de dragoste, învăţase cum să se folosească de sex pentru a forţa, seduce şi domina. Deveni deosebit de pricepută la asta.
A învăţat cum să ucidă descărcându-şi întreg încărcătorul într-o ţintă. A învăţat despre sectele islamice si cum să pună la punct un mishlashim, o cutie poştală clandestină. Şi-a petrecut o zi întreagă lucrând la un plutitor – o bucată de microfilm lipită în interiorul unui plic. Într-o altă zi învăţă cum să se deghizeze băgându-si vată în obraji pentru a-şi schimba înfăţişarea şi a părea mai grasă. A învăţat cum să fure maşini, să se prefacă beată, şi cum să flirteze cu bărbaţii.
Într-o zi a fost chemată în biroul directorului centrului de antrenament. Acesta a privit-o de jos în sus, de parcă ar fi examinat-o, verificând fiecare detaliu dintr-o listă pe care o avea în minte, în cele din urmă îi spuse că a trecut proba.
Lui Cheryl Ben-Tov i s-a dat titlul de bat leveyha, şi lucra acum în departamentul Kaisrut al Mossad-ului, departament care asigura legătura cu ambasadele israeliene. Rolul său era de a face pe prietena sau chiar “soţia” agenţilor katsa activi. A lucrat în mai multe oraşe europene, dându-se drept cetăţean american. Nu s-a culcat cu nici unul dintre “iubiţii” sau “soţii” ei.
Admoni a anunţat-o personal despre importanţa ultimei misiuni: acum că Vanunu fusese localizat, era de datoria ei să-si folosească farmecele şi să-l ademenească pe Vanunu afară din Marea Britanie.
De data aceasta avea să se dea drept o turistă americană care călătorea prin Europa în urma unui divorţ dureros. Ca să dea mai multă credibilitate povestii, avea să folosească detalii din separarea propriilor părinţi, povestea se încheia cu o “soră” care locuia la Roma. Acolo trebuia să-l ducă pe Vanunu.
Marţi, 23 septembrie 1986, Cheryl Ben-Tov s-a alăturat unei echipe de nouă agenţi katsa aflaţi deja la Londra. Aceştia erau comandaţi de directorul de operaţiuni al Mossad-ului, Beni Zeevi, un bărbat sever cu dinţii pătaţi, de fumător înrăit.
Agenţii katsa stăteau la hoteluri aflate între Oxford Street şi Ştrand. Doi dintre ei erau cazaţi la Regent Palace. Cheryl Ben-Tov era înregistrată sub numele de Cindy Johnson, la Ştrand Palace, camera 320. Zeevi îşi luase o cameră la Mountbatten, lângă cea ocupată de Vanunu, 105.
Acesta a fost probabil printre primii care şi-au dat seama de schimbările comportamentale ale specialistului. Vanunu dădea din ce în ce mai multe semne de anxietate. Londra era un mediu ostil pentru cineva crescut într-un orăşel ca Beersheba. Şi, în ciuda eforturilor depuse de companionii săi, era singur şi doritor de o companie feminină, de o femeie cu care să se culce. Psihologii Mossad-ului prevăzuseră această posibilitate.
Miercuri, 24 septembrie, Vanunu a insistat să iasă la plimbare neînsoţit de supraveghetorii săi de la Sunday Times. Totuşi, un reporter l-a urmărit de la distanţă până în Leicester Square. Acolo l-a văzut pe Vanunu legând o conversaţie cu o femeie. Ziarul urma să o descrie ca pe “o femeie la vreo 20 de ani, în jur de 1,65, grăsuţă, vopsită blond, cu buze groase, care purta o pălărie maro, un costum de tweed cu pantalon de aceeaşi culoare, care avea tocuri şi era probabil evreică”.
După o vreme s-au despărţit, întors la hotel, Vanunu i-a confirmat supraveghetorului că întâlnise “o americancă pe nume Cindy”. Spuse că intenţiona s-o revadă. Reporterii erau îngrijoraţi. Unul dintre ei spuse că apariţia lui Cindy în Leicester Square putea fi mai mult decât o simplă coincidenţă. Vanunu le respinse temerile. Ce-i spuse Cindy părea să fi fost de ajuns pentru ca bărbatul să vrea să petreacă mai mult timp cu ea – şi nu la Londra, ci în apartamentul “sorei” sale de la Roma.
Beni Zeevi şi alţi patru agenţi katsa erau printre pasagerii zborului cu care Cheryl şi Vanunu au plecat spre Roma. Cei doi au luat un taxi care i-a dus la un apartament dintr-un vechi cartier al oraşului.
Înăuntru aşteptau trei agenţi katsa. Aceşti au sărit pe Vanunu şi i-au injectat o substanţă paralizantă. Târziu în acea noapte, sosi o ambulanţă, iar Vanunu fu scos din clădire pe o targă. Aparent îngrijoraţi, agenţii katsa spuseră vecinilor că o rudă se îmbolnăvise. Cheryl se urcă în ambulanţa care plecă imediat.
Ambulanţa ieşi din Roma şi se îndreptă spre coastă. Într-un punct prestabilit aştepta o barcă cu motor în care l-au transferat pe Vanunu. în larg, ambarcaţiunea se opri în dreptul unui vas ancorat. Vanunu fu urcat la bord. Beni Zeevi si Cheryl au călătorit cu el. Trei zile mai târziu, la miezul nopţii, vaporul ajunse în portul Haifa.
Mordechai avea să dea curând ochii cu interogatorii pricepuţi ai lui Nahum Admoni. Era preludiul unui proces rapid şi al unei sentinţe pe viaţă, la izolare. Cheryl Ben-Tov dispăru în lumea ei secretă.
Timp de 11 ani, Mordechai Vanunu fu ţinut la izolare într-o celulă în care Israelul intenţiona să-l păstreze pe veci. Condiţiile erau jalnice: mâncare proastă si o oră de exerciţii pe zi, iar restul timpului si-l petrecea în rugăciune sau citind. Cedând în cele din urmă presiunilor internaţionale, guvernul israelian fu de acord în martie 1998, ca Vanunu să poată beneficia de condiţii mai puţin stricte. Totuşi, acesta a rămas un deţinut care stârnea interesul celor de la Amnesty International, iar Sunday Times reaminteşte cititorilor săi de cazul său. Vanunu nu a primit nici un ban pentru ştirea de senzaţie furnizată ziarului, în 1998 acesta fu în sfârşit scos de la izolare însă, în ciuda numeroaselor apeluri din partea avocaţilor săi, nu prea sunt şanse de a fi eliberat.
Zece ani mai târziu, acum si mai grăsuţă, cu părul nearanjat care îi zbura în briza din Florida, Cheryl era din nou în Orlando, aparent în vacanţă la Walt Disney World, cu cele două fiice ale sale.
Întrebată în aprilie 1997 de către Sunday Times, aceasta nu a negat rolul pe care l-a avut în răpire. Singura temere era că publicitatea ar putea “dăuna poziţiei” sale în Statele Unite.
Ari Ben-Menashe sfârşi mai puţin bine. A văzut mulţi oameni buni venind si plecând, victime ale manipulărilor constante din interiorul serviciilor secrete israeliene. Însă n-a crezut niciodată că îi va veni si lui rândul.
În 1989 fu arestat la New York şi acuzat de conspiraţie în tentativa de a vinde avioane C-130 Iranului.
În timpul primei înfăţişări, guvernul isrelian declară că “nu auzise” de Ben-Menashe. Acesta aduse un dosar cu referinţe de la superiorii săi din serviciile secrete israeliene. Guvernul israelian declară că aceştia erau străini. Ben-Menashe dovedi că nu erau. Guvernul israelian spuse apoi că Ben-Menashe era un “translator de mâna a doua” angajat al serviciilor secrete. Ben-Menashe spuse că vânzarea aeronavei fusese autorizată de guvernul S.U.A. şi cel al Israelului. A vorbit despre “valoarea de sute de milioane de dolari a autorizării afacerilor cu arme către Iran”.
Cei de la Tel Aviv au fost uimiţi încă o dată. Rafi Eitan si David Kimche au fost interogaţi pentru a se afla cât de multe informaţii deţinea Menashe si cât de importante erau acestea. Răspunsurile nu au fost deloc liniştitoare. Rafi Eitan spuse că Ben-Menashe era în măsură să arunce în aer reţeaua S.U.A./Israel de trafic a armelor pentru Iran, a cărei tentacule se întinseseră peste tot: până în America Centrală şi de Sud, în Londra, Australia, Africa si în inima Europei.
În aşteptarea procesului, Ben-Menashe a fost vizitat la Centrul de Corecţie din New York de avocaţii guvernului israelian. Aceştia i-au propus un târg: să pledeze vinovat în schimbul unei sume substanţiale de bani care avea să-i asigure o viaţă îndestulată o dată ce ieşea din închisoare. Ben-Menashe s-a hotărât să spună adevărul. Şi începu să povestească totul până când brusc, în noiembrie 1990, un juriu federal l-a achitat de toate acuzaţiile.
Câţiva dintre foştii săi colegi din cadrul serviciilor secrete erau de părere că Ben-Menashe a avut noroc să scape; spuneau că în încercările sale de a-şi căpăta libertatea atacase pe oricine i-o punea în pericol. Kimche vorbi în numele multora când a spus mai târziu că “tot ce vroiam era să dispară din faţa noastră. Era pornit să ne distrugă, să-şi distrugă ţara şi propria siguranţă. Omul era, şi încă mai este, un pericol”.
Însă Israelul nu pusese la socoteală răzbunarea lui Ben-Menashe. Acesta a scris o carte, Foloasele Războiului, care spera să aibă acelaşi efect pe care l-a avut Woodward şi Bernstein asupra afacerii Watergate care a dus la demisia preşedintelui Nixon. Intenţia lui Ben-Menashe era clară: “Să îndrept greşelile anilor ‘80 şi să ajut la îndepărtarea de la putere a celor vinovaţi”.
La Tel Aviv au avut loc şedinţe urgente. S-a vorbit despre cumpărarea manuscrisului si distrugerea acestuia. S-a amintit că Ben-Menashe refuzase deja o sumă importantă de bani – care se părea că ajungea la un milion de dolari – pentru a-i închide gura; era puţin probabil să-şi fi schimbat părerea. Decizia a fost ca fiecare sayan implicat în New York în vreo editură, să facă tot posibilul să împiedice publicarea cărţii. Succesul pe care l-a avut e discutabil; manuscrisul a fost trimis mai multor edituri de primă mână înainte de a fi publicat de Sheridan Square Press, o editură mică din New York.
Ben-Menashe avea să-şi descrie cartea drept:
Povestea unui guvern văzută de un intrigant, în care o mână de oameni ai câtorva servicii secrete au hotărât politica guvernelor lor, au întreprins nenumărate operaţiuni fără ştirea publicului, au abuzat de încrederea politică si publică, au minţit, au manipulat media si au dezamăgit publicul. Nu în cele din urmă, se vrea a fi o poveste de război – un război condus nu de generali, ci de oameni aşezaţi confortabil în birourile dotate cu aer condiţionat, persoane indiferente la suferinţa umană.
Mulţi au văzut cartea ca pe un act revoltător de compensaţie al autorului; alţii au văzut-o ca pe o variantă exagerată a ceea ce se întâmplase, avându-l pe Ari Ben-Menashe în centru.
La Londra, aşa cum mai făcuse şi în alte rânduri, Robert Maxwell se ascundea în spatele legii, ameninţând cu judecata pe cine ar fi îndrăznit să reia informaţi i le făcute de Ben-Menashe la adresa lui. Nici un editor englez nu era gata să-l înfrunte pe magnat, nici un ziar nu era gata să-si folosească talentul de investigator şi să dovedească afirmaţiile lui Ben-Menashe.
Ca şi Ben-Menashe, Robert Maxwell crezuse cândva si era încă convins că este invincibil, dintr-un singur motiv. Devenise hoţ pentru Mossad. Cu cât fura mai mult cu atât credea că este indispensabil pentru serviciu.
Lui Maxwell îi plăcea să spună de fiecare dată când venea în Israel, aşa cum o făcuse şi Ben-Menashe, că şi el ştie unde sunt îngropate cadavrele. Era o afirmaţie care nu avea să treacă neremarcată de Mossad.
CAPITOLUL 10 O legătură periculoasă
Robert Maxwell care concediase cândva un reporter pentru furt, atenta pe ascuns la fondurile de pensii ale angajaţilor săi pentru a sponsoriza Mossad-ul. Sumele mari sustrase dovedeau însăşi cruzimea şi dorinţa crescândă a Mossad-ului de a risca.
Maxwell retrăsese personal banii printr-o serie de manevre financiare care, ani mai târziu aveau să-i uimească pe agenţii fiscali prin duplicitatea de care dăduse dovadă. Maxwell dăduse escrocheriei o nouă dimensiune, transferând câteva sute de mii de dolari o dată, într-un cont special deţinut de Mossad la banca Israelului din Tel Aviv. Uneori fondurile erau spălate printr-un cont pe care ambasada Israelului la Londra îl avea la banca Barclays. Printre băncile pe care Maxwell le folosea fără ca acestea să bănuiască ceva se număra si Credit Suisse din Geneva, bancă unde Ben-Menashe a transferat 450 de milioane de dolari din profitul ORA, cu ajutorul lui Maxwell. Uneori, fondurile de pensii furate făceau înconjurul lumii, ajungând la Chemical Bank din New York, First National Bank din Australia, şi bănci din Hong Kong şi Tokyo. Numai Robert Maxwell ştia în orice moment exact unde se aflau banii, şi că aceştia erau furaţi. Ce a înrăutăţit situaţia a fost că acesta cerea destul de des ziarelor sale să atace cazurile de delapidare. Victor Ostrovsky, un evreu de origine canadiană care fusese agent Mossad între 1984 si 1986, a fost primul care a descoperit ce se întâmplă:
“Mossad-ul îşi finanţa multe operaţiuni din Europa cu banii furaţi din fondul de pensii al ziarelor lui Maxwell. Israelienii au pus mâna pe bani aproape imediat ce Maxwell cumpără Mirror Newspaper Group cu bani împrumutaţi de la Mossad si sfătuit de experţi în domeniu. Sinistru era că oricine lucra în organizaţia sa de ştiri si călătorea în Orientul Mijlociu, era automat suspectat că lucrează pentru Israel ceea ce-l putea costa viaţa”1.
În vizitele sale în Israel, Maxwell era tratat ca un şef de stat; era invitat de onoare nelipsit de la seratele guvernamentale şi era de fiecare dată cazat la cele mai bune hoteluri, însă Mossad-ul avusese grijă şi-şi luase măsuri în caz că “sponsorul” ar fi devenit zgârcit. Aflând că Maxwell avea un apetit sexual considerabil şi că din cauza mărimii, era adeptul sexului oral, Mossad-ul aranja ca în timpul vizitelor magnatului în Israel, acesta să fie servit de unul dintre bordelurile pe care serviciul le păstra pentru cazurile de şantaj. Curând, Mossad-ul adună o grămadă de casete video care îl surprindeau pe Maxwell în situaţii compromiţătoare. Apartamentul în care locuise fusese dotat cu o cameră video ascunsă.
Afirmaţiile lui Ostrovsky ieşiră la iveală în două cărţi care încă mai iritau întreaga comunitate a serviciilor secrete israeliene. Prin minciună şi Reversul făţărniciei au dezvăluit secretele perioadei în care acesta a fost în rândurile Mossad-ului. în ele a descris metodele operaţionale, a numit numeroşi ofiţeri activi şi poate i-a compromis pe unii dintre aceştia într-o expunere clasică semnată de un denigrator care credea că fusese concediat pe nedrept din Mossad.
În mod ironic, guvernul israelian a ignorat sfatul lui Maxwell de a nu spune nimic despre afirmaţiile lui Ostrovsky. În timpul unei întâlniri la Tel Aviv cu primul ministru Yitzhak Shamir, magnatul aminti ce s-a întâmplat când guvernul Thatcher a încercat să împiedice publicarea cărţii unui fost ofiţer MI5, Peter Wright. Spycatcher conţinea detalii stânjenitoare despre serviciul secret britanic. Persistând în încercarea de a opri publicarea cărţii, guvernul britanic a fost în cele din urmă dat în judecată în Australia, loc de baştină al editorului lui Wright. Spycatcher a devenit best-seller iar Marea Britanie s-a făcut de râs.
De aceeaşi soartă avu parte şi guvernul israelian. Împins de vechii şi actualii membri Mossad – Meir Amit şi Isser Harel au fost cei mai înverşunaţi în încercarea lor de a face ceva împotriva lui Ostrovsky – Shamir ordonă procurorului general să acţioneze pe calea justiţiei şi să împiedice debutul scriitoricesc al fostului agent katsa.
De asemenea, cazul alimenta anti-americanismu! virulent al lui Shamir care i se trăgea din ferma convingere că Statele Unite îşi aveau partea de vină pentru Holocaust. Se zvonea că acesta era de părere că preşedintele Roosevelt ar fi trebuit să facă o “înţelegere” – unul dintre cuvintele preferate ale lui Shamir – cu Hitler pentru înlocuirea Marii Britanii, pe atunci forţa dominantă în Orientul Mijlociu, cu cel de al lll-lea Reich. La rândul său Hitler i-ar fi lăsat pe evrei să meargă în Palestina, iar Holocaustul nu s-ar fi produs niciodată.
Oricât de fără de noimă părea ideea, aceasta aproape că a transformat sentimentele lui Shamir faţă de Statele Unite în ură. El autorizase personal, “ca semn de bună-voinţă” (o altă expresie preferată de-a lui Shamir), trimiterea la ruşi a celor cinci sute de pagini de documente furate de Jonathan Pollard. Shamir credea că astfel relaţiile Israelului cu Moscova se vor îmbunătăţi. Documentele cuprindeau informaţii recente deţinute de americani despre apărarea aeriană a ruşilor, precum şi raportul anual al CIA despre întreaga capacitate a ruşilor de a porni război. Într-un dosar se găseau fotografii făcute prin satelit, stenograme ale convorbirilor interceptate, informaţii obţinute prin radar şi rapoarte ale agenţilor CIA în Uniunea Sovietică. Când Nahum Admoni îi spuse lui Shamir că informaţiile vor înlesni cu siguranţă serviciile de spionaj ruseşti să descopere cine îi spionează, se pare că acesta ar fi ridicat din umeri.
Când s-au întâlnit să vadă ce era de făcut cu Ostrovsky, Shamir îi spuse lui Robert Maxwell ce le spuse si altora: ar face orice să reducă influenţa americanilor în lume, şi era convins că cei de la Washington îl încurajaseră pe Ostrovsky să-şi publice cartea, în semn de răzbunare.
Shamir îi ceru lui Maxwell să-şi mobilizeze puternicele sale resurse din media pentru a distruge credibilitatea lui Ostrovsky. Maxwell a subliniat că înainte să-l angajeze, Mossad-ul i-a verificat cu siguranţă trecutul.
Cu toate acestea, Ostrovsky deveni obiectul unei campanii defăimătoare în presa scrisă a lui Maxwell, inclusiv în ziarul de scandal Maariv de la Tel Aviv, care fusese de asemenea cumpărat de Maxwell. A fost catalogat drept fantezist, mincinos şi, spre deosebire de Maxwell, duşman al Israelului.
După ce citiră cu atenţie cărţile lui Ostrovsky, membrii cu funcţii importante în serviciile secrete israeliene ştiau care dintre informaţii erau adevărate.
Tribunalul de la Tel Aviv a refuzat să accepte motivul invocat de guvernul israelian, cum că securitatea naţională a Israelului era pusă în pericol de afirmaţiile lui Ostrovsky. Cartea a devenit un best-seller.
Deşi a fost primul care a dezvăluit public legătura lui Robert Maxwell cu Mossad-ul, Ostrovsky nu relatase nici pe departe toată povestea. Ca multe altele, aceasta îşi avea rădăcinile în activităţile vechiului si apreciatului prieten al lui Shamir, Rafi Eitan.
Cei doi se ştiau de prin 1950, când ambii activau în Mossad, şi erau animaţi de aceeaşi dorinţă de luptă pentru a obţine Israelului un loc în lume.
Treizeci de ani mai târziu, în 1986, Shamir fu acela care l-a susţinut pe Rafi Eitan când acesta înfrunta criticile dure adresate la finalul afacerii Pollard, când fu catalogat drept lider “al unui grup de ofiţeri de securitate trădători, care acţionau fără autorizaţie”.
Minciuna era o încercare disperată a guvernului israelian de a se distanţa de un episod de pe urma căruia propriile servicii secrete, precum şi cele ale Uniunii Sovietice si Africii de Sud beneficiaseră enorm. Datorită evreilor, ambele ţări primiseră informaţii preţioase despre activităţile de spionaj ale Statelor Unite.
Totuşi, o dată cu aflarea rolului său în scandalul Arme-pentru-lran, activitatea profesională a lui Rafi Eitan a fost grav afectată. Deşi rănit si furios că proprii colegi îl transformaseră în ţap ispăşitor, vechiul spion nu dezvălui nimic public; cât despre prietenii săi de încredere care stătuseră cândva la el în sufragerie şi îl ascultaseră povestind despre capturarea lui Adolf Eichmann, avea pentru aceştia o nouă poveste: despre faptul că Israelul era acum pe cont propriu.
Din ce în ce mai puţină lume suna la uşa lui Rafi Eitan de pe Strada Shay sau venea să-i admire ultimele creaţii făcute din deşeuri metalice. Petrecea ore în şir singur în faţa cuptorului, mânuind aparatul de sudură, nemaigândindu-se la cum fusese tratat, ci făcându-şi planuri cum să “reintre în joc”, dar şi cum să câştige ceva “bani adevăraţi”. Decizia de a-şi servi în continuare ţara în ciuda dezonoarei care se abătuse asupra lui, conţinea o doză de simplitate: “Patriotismul nu mai este un cuvânt la modă. Eu sunt un patriot. Cred în ţara mea. Indiferent dacă-i bine sau nu, am să înfrunt pe oricine o ameninţă pe ea sau pe cetăţenii săi”.
Astfel luă fiinţă un plan pe care începuse să-l conceapă încă de când era implicat în afacerea Irangate. Ca multe alte planuri ale lui Rafi Eitan acesta îi solicita deosebitul talent de a exploata ideea originală a altcuiva. Urma să fie un plan datorită căruia avea să fie recunoscut nu numai pentru capturarea lui Adolf Eichmann, dar şi ca asociatul apropiat al lui Robert Maxwell.
În 1967, expertul în comunicaţii, William Hamilton, se întorcea în Statele Unite din Vietnam, unde pusese la punct o reţea de posturi electronice de ascultare pentru a monitoriza Vietcongul, în timp ce armata sa înainta în junglă. Lui Hamilton i se oferi un post la Agenţia Naţională de Securitate (NSA). Prima sarcină fu crearea unui dicţionar vietnamez-englez computerizat, care se dovedi a fi o unealtă extrem de folositoare pentru traducerea mesajelor vietcong si interogarea prizonierilor.
Era o vreme în care revoluţia comunicaţiilor electronice – tehnologia prin satelit şi microcircuitele – schimba modul în care erau adunate informaţiile: codarea şi redarea vizuală mai rapide si mai de calitate erau transmise din ce în ce mai rapid prin Internet. Computerele au devenit mai mici si mai performante; senzorii din ce în ce mai sofisticaţi puteau distinge sute de conversaţii; analiza spectrului fotografic alegea din milioane de puncte numai pe cele care prezentau interes; microcip-urile au făcut posibilă ascultarea unei şoapte de la sute de metri distanţă; datorită lentilelor cu infraroşu puteai vedea noaptea.
Resursele acestei noi societăţi au contribuit la creşterea operativităţii spionajului, adunarea şi corelarea informaţiilor la o scară care depăşea imaginaţia oferea o unealtă puternică în căutarea unui tipar şi al unui modus operandi în acţiunile teroriste. S-a început lucrul la un sistem pe calculator. Sistem de Eliminare prin Compararea Analizelor Faciale (FACES) care avea să revoluţioneze sistemul de identificare a unei persoane din poze. Bazat pe 49 de caracteristici, fiecare clasificată pe o scară de la 1 la 4, FACES putea răspunde la 15 milioane de întrebări cu da sau nu, într-o secundă. Computere legate în reţea efectuau căutări simultane care duceau la un număr impresionant de decizii: 40 de milioane de decizii binare pe secundă. Computerele începură să devină mai mici dar să aibă o memorie care echivala cu o carte de 500 de pagini.
Hamilton care încă mai lucra la NSA miză pe această piaţă permanent înfloritoare; avea să inventeze un soft care să interfereze cu bazele de date ale altor computere. Aplicarea acestuia în lumea spionajului însemna că proprietarul programului putea să pună restricţii asupra majorităţii altor sisteme fără ca utilizatorul să-şi dea seama. Patriot fiind, Hamilton se gândi că primul client al sistemului său trebuie să fie S.U.A.
Aşa cum NASA a dat naţiunii un avans incontestabil în tehnologia spaţială, la fel si William Hamilton era convins că va face acelaşi lucru pentru serviciile secrete ale Statelor Unite. Inventatorul lucra 16 ore pe zi, şapte zile din şapte. Ciudat şi retras, era cercetătorul ideal; NSA era plină de asemenea oameni.
Trei ani mai târziu, Hamilton era pe cale să creeze supremul aparat de supraveghere – un program capabil să înregistreze mişcările unui număr nelimitat de persoane din orice colţ al lumi. Ameninţarea adresată de Reagan teroriştilor, “Poţi să fugi dar nu să te ascunzi”, era pe cale de a se materializa.
Hamilton demisiona de la NSA şi îşi cumpără mica companie cu numele de Inslaw. Scopul declarat al companiei era acela de a supra-verifica acţiunile judecătoreşti si să descopere dacă existau legături între părţi, martori şi familiile acestora, chiar şi avocaţi – oricine era implicat sau avea să fie implicat în proces. Hamilton numi programul Promis. Până în 1981, îl dezvoltă în aşa măsură încât putu obţine copyright-ul pentru soft şi transformă astfel Inslaw într-o companie mică şi profitabilă. Viitorul promitea.
NSA l-a acuzat că folosise dotările de cercetare ale agenţiei pentru a-şi crea programul. Hamilton a negat vehement afirmaţia, dar s-a angajat să împrumute programul Promis Departamentului de justiţie cu o singură condiţie: de fiecare dată când era folosit, Inslaw trebuia să primească o anumită sumă de bani. Propunerea era cât se poate de cinstită; Justiţia, ca orice alt departament guvernamental, avea sute de colaboratori care îi aduceau servicii. Fără ştirea lui Hamilton, Departamentul de Justiţie a trimis o copie a programului la NSA pentru evaluare”.
Motivul exact pentru care acţiona astfel nu s-a aflat. Hamilton dovedise deja departamentului ce putea face programul său: să supravegheze electronic viaţa oamenilor, aşa cum nu se mai făcuse până atunci. Pentru Departamentul Justiţiei si mâna sa dreaptă, FBI-ul, Promis era o unealtă puternică în lupta împotriva spălărilor de bani mafiote si a altor activităţi criminale. De asemenea, tot peste noapte, putea revoluţiona lupta DEA împotriva traficanţilor de droguri columbieni. Pentru CIA, Promis putea deveni o armă la fel de eficientă ca un satelit spion. Posibilităţile păreau infinite.
Între timp, unul dintre personajele obişnuite ale lumii afacerilor necinstite auzise de Promis. Earl Brian fusese secretar de stat pentru sănătate în California pe vremea când Reagan era guvernator. În special pentru că Brian ştia farsi, Reagan îl încurajase să întocmească un plan Medicare pentru guvernul iranian. Era una din acele idei nerealizabile care îi plăceau atât de mult preşedintelui american: o versiunea a planului Medicare ar fi arătat Iranului partea pozitivă a Americii şi în acelaşi timp ar fi îmbunătăţit imaginea Statelor Unite în zonă. Într-o propoziţie memorabilă, guvernatorul îi spuse lui Brian: “Dacă “Medicare” merge în California, atunci poate funcţiona oriunde”.
În timpul vizitelor sale în Teheran, Brian intră în vizorul lui Rafi Eitan care era unul dintre cei care mânuiau schimbul de arme-pentru-prizonieri. Acesta îl invită pe Brian în Israel. Cei doi s-au împrietenit imediat. Brian era captivat de povestirile gazdei despre răpirea lui Adolf Eichmann; Rafi Eitan era la fel de fascinat de stilul de viaţă californian.
Rafi Eitan îşi dădu în curând seama că nu avea cum să-şi lărgească sfera de influenţă în Iran şi era de părere că ideea lui Reagan cu aplicarea programului Medicare în Iran era “cea mai trăsnită chestie pe care o auzisem în ultima vreme”. De-a lungul anilor, cei doi au păstrat legătura; Rafi Eitan i-a trimis lui Brian chiar si o vedere din Apollo, Pennsylvania, unde verifica uzina Numec. Mesajul suna astfel: “E bine să fii aici”. Brian îl ţinu la curent cu programul Promis. în 1990, Brian sosi la Tel Aviv. Era extenuat de atâta drum; paloarea din obraji i se trăgea de la nervii pe care şi-i făcuse când află că Departamentul de Justiţie folosea o versiune a programului Promis ca să depisteze spălările de bani si alte activităţi criminale. Instinctele lui Rafi Eitan îi spuneau că vechiul său prieten nici că putea sosi într-un moment mai bun. Un nou conflict izbucnise între Mossad şi alţi membri ai serviciilor secrete israeliene. Motivul era o nouă revoltă arăbească, Intifada. Promis se putea dovedi o armă eficace în contabilizarea acţiunilor sale. Revoluţia se întinse cu o repeziciune uluitoare, uimind pe evrei si făcându-i să fiarbă pe palestinienii de pe malul vestic şi pe cei din Fâşia Gaza. Cu cât armata israeliană aresta, împuşca, bătea şi alunga oamenii din casele lor, cu atât Intifada se răspândea mai mult. Nimănui nu-i venea să creadă când un tânăr arab trecu cu un planor pe deasupra graniţei extrem de bine păzite a Israelului cu Libanul, aterizând în tufişurile din apropierea orăşelului Kiryat Shmona. În câteva minute, tânărul omorî şase soldaţi israelieni înarmaţi până în dinţi şi răni încă alţi şapte, până să fie la rândul său împuşcat. Incidentul fu considerat de palestinieni ca o izbândă; în cadrul serviciilor secrete israeliene, acesta era un motiv în plus ca să-şi scoată ochii unii altora. Shin Bet dădea vina pe Aman; ambii învinuiau Mossad-ul pentru că nu avertizase Libanul, însă lucrurile nu s-au oprit aici. Şase terorişti periculoşi evadară dintr-o închisoare de maximă securitate din Gaza. Mossad-ul dădu vina pe Shin Bet. Agenţia spuse că planul de evadare fusese pus la punct în afara graniţei – ceea ce făcea ca Mossad-ul să cadă vinovat. Aproape în fiecare zi, soldaţi şi civili evrei erau împuşcaţi pe străzile din Ierusalim, Tel Aviv şi Haifa. Disperat să-şi redobândească autoritatea, ministrul apărării, Yitzhak Rabin, anunţă implementarea unei politici de “forţă, vigoare si violenţă”, însă aceasta nu avu cine ştie ce efect. Îngrijorată de conflictul din ce în ce mai înverşunat dintre servicii, comunitatea spionajului israelian căzu de acord asupra unui consens politic pentru a face faţă masivei rezistenţe arabe, de o anvergură nemaivăzută de la Războiul de Independenţă. Picătura care umplu paharul au fost criticele americanilor cu privire la metodele brutale adoptate de soldaţii israelieni. Pentru prima dată, posturile de televiziune americane, de obicei de partea Israelului, începură să difuzeze imagini care, din cauza violenţei semănau cu ce se întâmplase în Piaţa Tiananmen din Beijing. Doi soldaţi israelieni fură surprinşi zdrobind fără milă braţul unui tânăr palestinian cu o piatră; o patrulă IDF era filmată în timp ce bătea o palestiniancă însărcinată; la Hebron copiii erau bătuţi, pentru că aruncaseră cu pietre, cu paturile puştilor.
În cele din urmă Intifada formă Conducerea Naţională Unită a Revoluţionarilor. Fiecare comunitate arabă primi instrucţiuni despre cum să însceneze greve, să închidă magazinele, să boicoteze marfa evreiască şi să nu recunoască administraţia civilă. Era o reminiscenţă a rezistenţei din ultimele zile de ocupaţie germană în Franţa celui de-al doilea război mondial.
Vrând cu orice chip să readucă Mossad-ul în fruntea serviciilor secrete israeliene, Nahum Admoni trecu la acţiune. Pe 14 februarie 1988, o echipă kidon a fost trimisă în portul Limassol din Cipru. Acolo amplasară o bombă puternică sub un Volkswagen Golf. Maşina aparţinea unuia dintre liderii Intifada, Muhammad Tamimi. împreună cu acesta erau si doi ofiţeri OEP. Se întâlniseră cu oficiali libanezi care le dăduseră un milion de dolari ca să continue sponsorizarea organizaţiei Intifada. Toţi cei trei bărbaţi muriseră într-o explozie de proporţii care zgudui întregul port.
A doua zi, Mossad-ul lovi din nou – plasând o bombă în calea vasului Soi Phayne, o navă de călători pe care OEP tocmai o achiziţionase pentru un exerciţiu de relaţii publice. Cu ziarişti din întreaga lume la bord, nava ar fi mers la Haifa ca o amintire dureroasă a “dreptului de a se întoarce” al palestinienilor în ţara lor de baştină şi a unei amintiri şi mai dureroase a bărcilor evreieşti, descrise în Exod, care, cu 40 de ani mai devreme, înfruntaseră marina britanică pentru a-i aduce pe supravieţuitorii Holocaustului în Israel, si ei având “dreptul de a se întoarce”. Soi Phayne fu distrusă.
Operaţiunile nu au redus cu nimic încăpăţânarea arabilor, în orice clipă, gherilele se dovedeau capabile să-i păcălească pe israelieni, care nu răspundeau decât cu din ce în ce mai multă violenţă, întreaga lume văzu cum Israelul nu numai că reuşi să oprească Intifada, dar pierdu şi războiul de propagandă. Comentatorii politici spuseră că asistau la conflictul în variantă modernă dintre David şi Coliat, cu IDF-ul în rolul uriaşului filistin.
Yasser Arafat se folosi de Intifadă pentru a relua controlul asupra poporului său vitregit. Peste tot în lume, apărea furios la televizor sau la radio, şi susţinea că ceea ce se întâmpla era rezultatul planului evreilor de a fura pământul arăbesc. Arafat plecă în Kuweit unde ceru ajutorul Hamas-ului, grupare teroristă susţinută de Iran. A doua zi era în Liban, la o întâlnire cu liderii Jihad-ului islamic. Arafat înfăptuia ceea ce cu puţin timp în urmă ar fi părut imposibil – unirea arabilor indiferent de naţionalitate, pentru o cauză comună. Toţi aceştia îl numeau “Domnul Palestina” sau “Preşedintele”.
Mossad-ul era în continuare uimit de strategiile aplicate de Arafat în drumurile sale de la o capitală arabă la alta. Serviciul ştia foarte puţin sau chiar nimic despre unde avea să se ducă sau pe cine urma să atragă de partea sa.
Rafi Eitan îi povesti acestea si multe altele gazdei sale, Earl Brian. În schimb, Brian îi descrise cum funcţionează Promis. După părerea sa, mai era de lucru pentru a face programul să lucreze la capacitate maximă. Rafi Eitan realiză că Promis ar fi putut astfel să aibă impact asupra Intifadei. Pentru început, sistemul putea pătrunde în computerele celor 17 ofiţeri OEP răspândiţi în lume, aflând astfel unde se duce Arafat şi ce pune la cale. Rafi Eitan amână astfel adunarea de resturi metalice pentru sculpturile sale şi se concentra asupra a ceea ce Promis putea oferi.
De exemplu, nu ar fi fost nevoie să contezi numai pe capacitatea umană pentru a înţelege cum funcţionează mintea unui terorist. Cu Promis se putea şti exact unde şi când avea să lovească. Promis putea înregistra fiecare mişcare a teroristului.
Dacă ar fi pus mâna pe un asemenea dispozitiv, ar fi devenit cu siguranţă una din figurile de referinţă ale serviciilor secrete israeliene. însă rănile provocate de colegi nu se vindecaseră încă. îl dăduseră afară, iar acum nu-i plăteau decât o pensie amărâtă, înainta în vârstă; obligaţia sa majoră era familia pe care o neglijase mult timp din cauza serviciului. Cu Promis ar fi putut să repare totul; folosit cum trebuie, programul l-ar fi făcut bogat. Totuşi, oricât de inteligent era, Rafi Eita nu era un geniu al informaticii; ajunsese doar la performanţa de a da drumul la modem, însă datorită anilor petrecuţi la LAKAM, avea acum acces la toţi experţii de care avea nevoie.
Când Earl Brian se întoarse în Statele Unite, Rafi Eitan alcătui o mică echipă de foşti programatori LAKAM. Aceştia desfăcură discul promis iar apoi îi reasamblară componentele, adăugând câteva elemente în plus. În felul acesta nimeni nu mai putea pretinde posesia asupra produsului finit. Rafi Eitan se hotărî să păstreze originalul pentru că fusese “o bună idee de marketing pentru a explica ce reprezintă produsul”.
Agenţi care nu trebuiau să ştie decât să apese pe butoane, puteau avea acces la informaţii şi concluzii mult mai de înţeles decât ar fi putut ei să ţină minte. Programul putea intra în memoria unui laptop şi putea alege dintr-o infinitate de alternative pe cea mai potrivită. Aceasta ar fi eliminat necesitatea gândirii deductive, pentru că existau prea multe materii corecte dar irelevante de luat în considerare, iar judecata umană nu mai ajungea. Promis putea fi programat să elimine etapele de prisos ale anchetei şi să stocheze şi coreleze informaţii într-un număr şi cu o viteză mult superioară omului.
Însă înainte de a-l putea vinde, după cum spunea Ben-Menashe, Rafi Eitan trebuia să-i adauge un element. Ben-Menashe susţinea că a jucat un rol important în introducerea unei “cheiţe”, un cip încorporat, de care cumpărătorul să nu ştie nimic, şi care-i permitea lui Rafi Eitan să ştie ce informaţii erau căutate.
Ben-Menashe ştia pe cineva care era în stare să creeze o cheiţă care să nu poată fi detectată de cele mai performante scannere. Bărbatul în cauză avea o companie mică de cercetare si dezvoltare în California de Nord. El şi Ben-Menashe fuseseră colegi de şcoală şi, pentru 5.000 de dolari, căzu de acord să creeze mini-cip-ul. Era, după cum recunoscuse Ben-Menashe, un preţ destul de mic. Următorul pas era testarea sistemului.
Iordania fu aleasă ca ţintă, nu numai pentru că se învecina cu Israelul, dar şi pentru că devenise un paradis pentru liderii organizaţiei Intifada. Din desert aceştia comandau mafia arăbească de pe Malul Vestic şi Gaza să lanseze alte atacuri în Israel. După câte o atrocitate, teroriştii OEP treceau graniţa în Iordania, de multe ori cu acordul tacit al armatei iordaniene.
Astfel, cu mult timp înainte de Intifadă, Iordania devenise un teren de încercare unde Mossad-ul îşi dezvolta dispozitivele electronice. Prin 1970, specialiştii Mossad intrară în computerul pe care IBM îl vânduse serviciului militar de spionaj al ţării. Informaţia obţinută a venit în completarea celor furnizate de un agent katsa sub acoperire pe care Rafi Eitan îl plasase în palatul Regelui Hussein. Promis putea face mult mai multe.
Să-l vândă direct Iordaniei era imposibil pentru că legăturile fireşti de afaceri dintre cele două ţări nu aveau să se stabilească decât după câţiva ani mai târziu, în schimb, compania lui Earl Brian făcu târgul. Când experţii companiei instalară programul în cartierul general al armatei din Amman aceştia descoperiră că iordanienii aveau un sistem franţuzesc de depistare a liderilor OEP. Fără ca nimeni să bănuiască ceva, Promis fu conectat la sistem. La Tel Aviv, Rafi Eitan obţinu în curând rezultate, când cheiţa îi arătă pe care dintre liderii OEP îi urmărea Iordania.
Următorul pas era să pregătească piaţa de desfacere pentru Promis. Yasser Arafat fu ales ca exemplu ideal. Preşedintele OEP era renumit prin preocuparea pentru securitate; acesta îşi schimba în permanenţă planurile, nu dormea două nopţi la rând în acelaşi pat, schimba meniul în ultimul moment.
De fiecare dată când Arafat călătorea, detaliile deplasării erau înregistrate într-un computer special OEP. Însă Promis putea intra în baza lui de date şi să afle ce nume fals sau ce paşaport folosea. Promis putea obţine facturile telefonice şi numerele formate. Apoi le compara pe acestea cu celelalte apeluri făcute de la aceste numere. În felul acesta puteai afla cu cine vorbea Arafat la telefon.
În timpul călătoriilor, preşedintele informa autorităţile locale de prezenţa sa, iar măsurile de securitate necesare erau luate. Promis putea afla detaliile intrând în computerele poliţiei. Oriunde ar fi mers, Arafat nu se putea ascunde de Promis.
Rafi Eitan îşi dădu seama că nici Earl Brian si nici compania sa nu aveau resursele necesare ca să lanseze Promis pe piaţa internaţională. Pentru asta era nevoie de cineva cu contacte internaţionale grozave, energie debordantă si talent de negustor. Rafi Eitan cunoştea o singură persoană care întrunea toate calităţile necesare: Robert Maxwell.
Maxwell nu se lăsă mult rugat şi, în felul său entuziast când era vorba de o afacere de pe urma căreia putea câştiga ceva, spuse că avea o companie prin care putea vinde programul. Degem Computers Limited îşi avea sediul la Tel Aviv şi mai ajutase Mossad-ul şi în alte daţi. Maxwell le permise agenţilor Mossad care se dădeau drept angajaţi Degem, să folosească sediul companiei din America de Sud. Acum Maxwell văzu o şansă nu numai de a câştiga o sumă frumuşică din vânzarea programului, dar şi o ocazie de a se impune în cadrul Mossad-ului şi în cele din urmă, în Israel.
În timpul vizitelor sale în Israel, Maxwell începu să se comporte îngrijorător. Acesta îi spuse lui Admoni că ar trebui să angajeze telepaţi care să citească gândurile duşmanilor Mossad-ului. Începu să sugereze ţinte care trebuiau eliminate. Vroia să întâlnească agenţi kidoni şi să le inspecteze terenurile de antrenament. Toate aceste propuneri au fost refuzate categoric însă politicos de directorul Mossad-ului. Însă în interiorul serviciului, angajaţii începuseră deja să-şi pună întrebări despre Maxwell. Oare purtarea lui era doar cea a unui megaloman care se dădea important? Sau avea să urmeze ceva mai grav? Putea să vină ziua când, în ciuda a tot ce făcuse pentru Israel, Robert Maxwell să-şi piardă minţile de tot, şi să facă probleme?
Un lucru era cert: Maxwell era un excelent vânzător pentru Promis – sau, în ce privea Mossad-ul, pentru eficienţa sistemului. Serviciul a fost primul care a obţinut programul, iar acesta se dovedi a fi o unealtă preţioasă în campania împotriva Intifadei. Mulţi dintre liderii grupării părăsiseră Iordania pentru a se ascunde în Europa, după ce câţiva dintre aceştia fură asasinaţi în Iordania de agenţi kidon.
Un succes remarcabil s-a înregistrat când un comandant Intifada, care se mutase la Roma, sună în Beirut la un număr care figura deja în baza de date Mossad ca cel al unui cunoscut genist. Cel care sunase vroia să-l întâlnească pe genist la Atena. Mossad-ul se folosi de Promis pentru a verifica toate agenţiile de voiaj din Roma şi Beirut pentru a afla ce aranjamente făcuseră cei doi. La Beirut se află în plus că genistul anunţase firmele locale de servicii să nu-i mai livreze la domiciliu. O altă investigaţie cu ajutorul programului în computerele OEP locale demonstra că genistul îşi schimbase cursa în ultimul moment. Dar tot nu a scăpat. A fost ucis de explozia unui automobil capcană în drum spre Aeroportul Beirut. Ceva mai târziu la Roma, comandantul Intifada era călcat de maşină.
Între timp Mossad-ul află cu ajutorul lui Promis informaţiile clasificate ale unor servicii secrete. În Guatemala a descoperit legături strânse dintre forţele locale de securitate si traficanţii de droguri, precum şi pieţele de desfacere ale acestora în Statele Unite. Mossad-ul transmise informaţiile la-DEA şi FBI.
În Africa de Sud, un agent katsa al ambasadei israeliene depista cu ajutorul lui Promis organizaţia revoluţionară a ţării si legăturile acesteia cu grupuri din Orientul Mijlociu. La Washington, specialiştii Mossad din cadrul ambasadei israeliene ascultară cu ajutorul lui Promis convorbirile guvernului american cu alte misiuni diplomatice. La fel se întâmpla la Londra şi în alte capitale europene. Sistemul continuă să furnizeze informaţii preţioase pentru Mossad. Până în 1989, se încasară peste 500 de milioane de dolari din vânzarea programului Promis în Marea Britanie, Coreea de Sud si Canada. Cifra ar fi fost chiar şi mai mare dacă CIA nu si-ar fi vândut serviciilor secrete versiunea proprie, în Anglia, Promis a fost folosit de MI5, în Irlanda de Nord pentru prinderea teroriştilor şi monitorizarea mişcărilor liderilor politici precum Cerry Adams.
Maxwell reuşi să vândă sistemul şi serviciului secret polonez, UB. În schimb, după cum spunea Ben-Menashe, polonezii au dat voie Mossad-ului să fure un MIG-29 rusesc. Operaţiunea le-a amintit tuturor de furtul MIG-ului din Irak. Un general polonez care conducea sediul UB din Gdansk, în schimbul a un milion de dolari plătiţi într-un cont Citybank la New York, a aranjat ca aeronava să fie înregistrată ca nefuncţională, dar avionul fusese recent primit de la fabrica rusească. Aparatul de zbor a fost dezmembrat, iar părţile componente-ambalate în containere pe care era scris “Utilaje agricole” – au fost expediate la Tel Aviv. Aici avionul a fost reasamblat şi testat de aviaţia israeliană, permiţându-le piloţilor săi să folosească MIG-29 împreună cu Siria.
Moscova nu descoperi furtul decât câteva săptămâni mai târziu, cu ocazia unui inventar al navelor de zbor furnizate ţărilor semnatare ale Pactului de la Varşovia. Ruşii protestară vehement împotriva Israelului – ameninţând chiar să oprească exodul evreilor din Uniunea Sovietică. Pentru că între timp aviaţia descoperise toate secretele MIG-ului, guvernul israelian îşi ceru scuze pentru “excesul de zel interpretat greşit al ofiţerilor care nu lucrau oficial”, şi înapoie urgent avionul. La acea dată, generalul UB fugise deja în America unde îşi primi banii. Cei de la Washington fură de acord să-i dea o nouă identitate iar în schimb, USAF putea inspecta în voie MIG-ul. La puţin timp după aceasta, Maxwell plecă la Moscova. Oficial se afla acolo pentru un interviu cu Mihail Gorbaciov. În realitate venise pentru a vinde KGB-ului programul Promis. Cu ajutorul cheiţei, Israelul puse rnâna pe secretele militare ale Rusiei, Mossad-ul devenind astfel unul dintre cele mai bine informate servicii secrete cu privire la intenţiile ruşilor. De la Moscova, Maxwell placă la Tel Aviv. Aici fu primit ca de obicei, ca un conducător scutit de toate formalităţile aeroportului, şi întâmpinat de un trimis al Ministerului Afacerilor Externe. Maxwell se purta cu acesta aşa cum făcea cu toţi angajaţii săi, insistând să-i care bagajele şi să stea lângă şofer. Când întrebă unde-i escorta de motociclişti şi i se răspunse că aceasta nu era disponibilă, Maxwell îşi ameninţă însoţitorul că-l sună pe primul ministru ca să-l concedieze. La fiecare stop, Maxwell se răstea la neputinciosul oficial, şi continua cu criticile şi nemulţumirile până ajunse în apartamentul de la hotel. Acolo îl aştepta prostituata sa preferată. A trimis-o de acolo în fugă; erau chestiuni mai importante de rezolvat şi nu avea timp să-şi satisfacă nevoile sexuale. La Londra, imperiul mediatic al lui Maxwell se confrunta cu mari probleme financiare. Dacă nu primeau urgent fonduri substanţiale, risca să înceteze activitatea, însă, dacă la Londra găsise până în momentul respectiv mereu capital, acum lucrurile stăteau cu totul altfel. Finanţiştii aroganţi care îl cunoscuseră pe Maxwell, îşi dădeau seama că în spatele siguranţei de sine şi a agresivităţii afişate se ascundea un bărbat care îşi pierdea flerul pentru afaceri care îl salvaseră altădată. Pe atunci se enerva şi ameninţa la cea mai mică schimbare. Bancherii îşi stăpâneau mânia şi cedau în faţa lui. Însă nu mai aveau să facă la fel. La Bank of England si alte instituţii financiare din oraş, se zvonea că Maxwell nu mai era o investiţie sigură. Informaţiile se bazau în mare parte pe rapoartele din Israel conform cărora Maxwell era pistonat de primii săi investitori evrei să le înapoieze banii cu care achiziţionase Mirror Group. Termenul limită al datoriilor trecuse de mult, iar cererile israelienilor deveniseră din ce în ce mai insistente, încercând să le închidă gura, Maxwell le promise dobânzi mai mari dacă mai aşteptau. Evreii nu erau mulţumiţi: îşi vroiau banii imediat. Acesta era motivul pentru care Maxwell venise la Tel Aviv: spera să-i convingă să-i mai acorde o amânare. Semnele nu erau încurajatoare” în timpul zborului primise mai multe telefoane de la investitorii nervoşi care ameninţau să aducă problema în discuţie în faţa oficialilor din Londra.
Maxwell mai avea un motiv de îngrijorare. Furase nişte sume foarte mari de la ORA pe care trebuia să le ascundă în bănci din Blocul Sovietic. Folosise banii pentru a revitaliza Mirror Group. Maxwell furase deja ce putuse din fondul de pensii al propriilor angajaţi, iar banii de la ORA nu aveau cum să-i ajungă mult timp.
Şi, o dată furtul descoperit în Israel, trebuia să înfrunte nişte oameni total opuşi investitorilor, printre aceştia numărându-se şi Rafi Eitan. Maxwell ştia destul despre fostul agent Mossad, ca să-şi dea seama că nu avea cum să fie o experienţă prea plăcută.
În apartamentul de la hotel, Maxwell începu să-şi facă planuri. Partea sa din vânzarea programului Promis nu-i ajungea pentru a pune capăt crizei. Nici câştigurile de la Maariv, ziarul de scandal israelian făcut după modelul ziarului de succes, Daily Mirror, nu-i folosea la nimic. Avea totuşi o singură posibilitate, întreprinderea Cytex Corporation din Tel Aviv, producătoare de echipamente de imprimare de înaltă fidelitate, care îi aparţinea. Dacă vindea repede Cytex, cu banii obţinuţi ar fi rezolvat cât de cât situaţia.
Maxwell îl chemă de urgenţă pe directorul executiv al Cytex, fiul primului ministru Yitzhak Shamir. Directorul avea vesti proaste: nici nu se putea pune problema unei vânzări rapide. Cytex se confrunta cu o concurenţă din ce în ce mai mare. Nu era momentul potrivit pentru o scoatere pe piaţă. Pe deasupra, vânzarea ar fi atras după sine disponibilizarea unor specialişti, într-un moment în care Israelul avea mari probleme cu şomajul.
Răspunsul îi provocă lui Maxwell o ieşire nervoasă, căci îşi văzuse planul de scăpare nerealizabil. Din punct de vedere tactic, făcuse o greşeală atacându-l pe fiul primului ministru, care îi spuse tatălui său că Maxwell avea grave probleme financiare. Primul ministru, la curent cu legăturile magnatului cu Mossad-ul, îl informă pe Nahum Admoni. Acesta convocă o şedinţă a şefilor de departamente, pentru a trata ceea ce devenise o problemă. în cele din urmă au fost propuse mai multe variante.
Mossad-ul îl putea ruga pe primul ministru să se folosească de influenţa pe care o avea asupra investitorilor israelieni şi să-i facă pe aceştia, nu numai să mai aştepte puţin banii, dar si să-şi mobilizeze resursele şi să-l salveze pe Maxwell. Ideea fu respinsă deoarece Maxwell reuşise sa-l supere pe Shamir cu atitudinea sa egoistă. Cu toţi ştiau că Shamir avea un puternic instinct de conservare şi că acum vroia să nu mai aibă de-a face cu Maxwell.
O altă variantă era ca Mossad-ul să contacteze sayanim-ii sus-pusi din Londra şi să-i preseze să ajute Mossad-ul. în acelaşi timp, ziariştii britanici de partea serviciului secret, puteau fi încurajaţi să scrie articole favorabile la adresa magnatului aflat la ananghie.
Din nou sugestiile au fost respinse. Conform rapoartelor pe care Admoni le primise de la Londra, mulţi sayanimi aşteptau cu nerăbdare sfârşitul lui Maxwell, iar puţinii ziarişti din afara Mirror Group îşi doreau să scrie articole favorabile despre un magnat care ani de zile ameninţase media.
Opţiunea finală era ca Mossad-ul să rupă legătura cu Maxwell. Era si aici un risc: imprevizibil cum era, Maxwell îşi putea folosi ziarele ca să atace Mossad-ul. Iar din cauza liberului acces pe care îl avusese, urmările puteau fi grave.
Pe această notă tristă, s-a ajuns la concluzia că Admoni trebuia să-l vadă pe Maxwell şi să-i reamintească datoria pe care o avea faţă de Mossad şi Israel, în acea seară, doi bărbaţi luară cina în apartamentul lui Maxwell. Ce s-a întâmplat acolo avea să rămână secret, însă câteva ore mai târziu Maxwell părăsi Tel Aviv-ul la bordul avionului său particular. Avea să fie pentru ultima dată când era văzut viu în Israel.
Întors la Londra, Maxwell părea că reuşise să-şi păstreze grupul de ziare, în ciuda a tot ce se întâmplase. Era comparat cu un diavol tasma-nian care mergea din şedinţă în şedinţă să ceară suport financiar. Din când în când, dădea telefoane la sediul Mossad şi cerea cu Admoni, de fiecare dată anunţând-o pe secretara directorului general că la telefon era “micul ceh”. Primise porecla când fusese recrutat. Ce vorbeau cei doi avea să rămână secret.
Însă un indiciu avea să vină din partea fostului agent katsa, Victor Ostrovsky. Acesta credea că Maxwell vroia să se răzbune; că imensa sumă de bani pe care o furase din fondul de pensii de la Minor trebuia să-i fie înapoiată, în acelaşi timp, Maxwell vroia ca Mossad-ul să facă lobby pentru ca Mordechai Vanunu să fie eliberat şi dat pe mâna sa. Maxwell vroia să plece împreună cu specialistul la Londra, unde urma să-l intervieveze personal pentru Daily Minor. Articolul avea să fie “actul de ispăşire a vinei” a lui Vanunu, scris în aşa fel încât să arate compasiunea Israelului. Cu tupeul său caracteristic, Maxwell a adăugat că asta ar spori vinderea ziarului Mirror şi că astfel multe uşi care îi erau inaccesibile, i s-ar deschide în Londra.
Ostrovsky nu era singurul care credea că planul nerealizabil avea să convingă în sfârşit Mossad-ul că Robert Maxwell devenise un nebun imprevizibil.
Pe 30 septembrie 1991, o altă dovadă a comportamentului ciudat al lui Maxwell ieşi la iveală când acesta îi telefona lui Admoni. De data aceasta ameninţarea din vocea lui Maxwell era clară. Afacerile iarăşi nu-i mai mergeau, şi, pe deasupra, dacă altădată era apărat de avocaţi bine plătiţi şi de citaţiile cu care ameninţa pe toată lumea, acum era investigat în Parlament şi în media britanică. Maxwell spuse apoi că dacă Mossad-ul nu-i înapoiază cât de curând banii furaţi din fondul de pensii, nu mai putea fi sigur că era în stare să ţină secretul despre întâlnirea lui Admoni cu Vladimir Kryuchkov, fostul director KGB. Kryuchkov era în momentul de faţă într-o închisoare din Moscova în aşteptarea procesului, implicat fiind într-o lovitură de stat prin care se încercase înlăturarea lui Mihail Corbaciov. Un element cheie al loviturii era întâlnirea dintre Kryuchkov şi Maxwell pe iahtul acestuia din urmă, în Marea Adriatică, la puţin timp înainte ca lovitura să fie dată.
Mossad-ul promisese că Israelul îşi va folosi influenţa asupra Statelor Unite şi a altor ţări europene importante pentru a reorganiza diplomatic noul regim de la Moscova, în schimb, Kryuchkov avea să aibă grijă ca evreii ruşi să fie trimişi în Israel. Discuţia nu a dus la nici un rezultat, însă dacă s-ar fi auzit că avusese loc, Israelul risca să-şi piardă credibilitatea faţă de actualul regim sovietic si faţă de S.U.A. Acesta a fost momentul – avea să scrie Victor Ostrovsky mai târziu -”când câţiva militanţi de dreapta aveau să hotărască la sediul Mossad că era timpul să termine cu Maxwell”. Dacă Ostrovsky a spus adevărul – afirmaţie pe care Israelul nu a negat-o niciodată oficial – atunci era de neconceput ca un grup să acţioneze fără acord înalt sau chiar cu acordul tacit al primului ministru al Israelului, Yitzhak Shamir, omul care îşi avusese si el cândva rolul în asasinarea duşmanilor Mossad-ului. Problema Mossad-ului deveni si mai urgentă o dată cu publicarea cărţii unui fost reporter de investigaţii american Seymour M. Hersh, The Samson Option: Israel, America and the Bomb, care trata problema Israelului ca putere nucleară. Ştirea publicării cărţii luă Mossad-ul prin surprindere, si mai multe exemplare au fost de urgenţă trimise la Tel Aviv. Cum era o lucrare bine documentată, cel mai bine era să nu fie atacată în nici un fel; îşi învăţaseră lecţia când îl confruntaseră pe editorul lui Ostrovsky (cel care o editase şi pe aceasta), însă mai era o problemă: Hersh aflase de relaţiile lui Maxwell cu Mossad-ul. Aceste legături implicau în majoritate abordarea poveştii lui Vanunu de către Mirror Group si legătura dintre Nick Davies, ORA, si Ari Ben-Menashe. Aşa cum era si uşor de intuit, Maxwell se ascundea acum în spatele unei armate de avocaţi, atacându-i pe Hersh şi pe editorii săi londonezi, însă, pentru prima dată, îşi găsise naşul. Hersh, câştigător al premiului Pulitzer, refuza să se dea bătut, în Parlament se puneau întrebări din ce în ce mai directe despre legăturile lui Maxwell cu Mossad-ul. Bănuieli mai vechi ieşiră din nou la suprafaţă. Membrii parlamentului vroiau să ştie despre operaţiunile Mossad în Marea Britanie. Aşa cum spunea Victor Ostrovsky, lui Maxwell începuse să i se cam înfunde.
Ostrovsky avea să afirme că planul, pregătit cu grijă de Mossad, de a-l ucide pe Maxwell, putea avea sorţi de izbândă dacă reuşeau să-l convingă să vină într-un loc unde Mossad-ul putea lovi. Planul semăna extrem de mult cu intriga care-i adusese moartea lui Mehdi Ben-Barka la Paris.
La 29 octombrie 1991, Maxwell primi un telefon de la un agent katsa din ambasada Israelului la Madrid. Maxwell era rugat să vină a doua zi în Spania si, după spusele lui Ostrovsky, “cel care îi telefona îl asigura că totul se va aranja aşa că nu avea de ce să intre în panică”. Maxwell trebuia să ajungă în Gibraltar si să urce la bordul iahtului său, Lady Ghislaine, şi să comande echipajului să pornească spre Insulele Canare “unde avea să aştepte instrucţiunile”.
Robert Maxwell fu de acord să facă întocmai.
La 30 octombrie, patru israelieni ajungeau în portul marocan Rabat. Spuseseră că erau turişti care veniseră să pescuiască în larg, şi închinară un iaht cu motor. Plecară spre Insulele Canare.
Pe 31 octombrie, după ce Maxwell ajunse în portul Santa Cruz din Tenerife, cină singur la Hotelul Mency. După aceea, un bărbat se aşeză la el la masă. Cine au fost şi ce au vorbit cei doi avea să rămână o parte din misterul ultimelor zile ale lui Robert Maxwell. La puţin timp după aceea, Maxwell se întoarse pe iaht si ceru să fie scos în larg. în următoarele 36 de ore, Lady Ghislaine naviga fără oprire printre insule, mergând cu diferite viteze. Maxwell îi spuse căpitanului că nu se poate hotărî unde să acosteze. Echipajul nu-şi amintea ca Maxwell să fi fost vreodată mai nehotărât.
În articolul declarat drept exclusivitate mondială şi intitulat “Cum si de ce a fost asasinat Robert Maxwell”, revista britanică Business Age a afirmat că o echipă de şoc formată din doi bărbaţi trecură noaptea dintr-un iaht cu motor într-o barcă, oprindu-se apoi în dreptul lui Lady Ghislaine. Urcând la bord, aceştia îl găsiră pe Maxwell pe dunetă. Bărbaţii îl imobilizară înainte ca acesta să strige după ajutor. Apoi, “unul dintre asasini îi injecta în gât prin vena jugulară o bulă de aer. în câteva momente Maxwell muri”.
Revista trăgea concluzia că trupul a fost aruncat apoi peste bord şi că asasinii s-au întors în iahtul lor. Maxwell nu a fost găsit decât 16 ore mai târziu – destul timp pentru ca o gaură de ac să devină invizibilă de la atâta stat în apă, mai ales după ce pielea fusese muşcată de peşti.
Mai exact, în noaptea dinspre 4 spre 5 noiembrie, problemele Mossad-ului cu Maxwell au fost lăsate să se odihnească în apele reci ale Atlanticului. Investigaţiile ulterioare ale poliţiei si autopsia făcută de spanioli au dus la întrebări fără răspuns. De ce numai doi din cei 11 membri ai echipajului erau treji? De obicei cinci făceau de pază noaptea. Cui trimisese Maxwell fax-uri în acea noapte? Unde au dispărut copiile? De ce i-a trebuit echipajului atât timp să-si dea seama că Maxwell nu mai era la bord? De ce au sunat alarma abia după 70 de minute? Nici până în ziua de azi nu s-au găsit răspunsuri convingătoare.
Autopsia a fost făcută de trei anatomopatologi spanioli. Aceştia au vrut ca organele vitale si ţesuturile să fie trimise la Madrid pentru teste ulterioare, înainte să poată face asta, interveni familia lui Maxwell, care ceru îmbălsămarea corpului si trimiterea acestuia de îndată în Israel pentru înmormântare, în mod neobişnuit, autorităţile spaniole nu s-au opus.
Ce sau cine a convins familia să acţioneze aşa?
La 10 noiembrie 1991, Maxwell a fost înmormântat în Ierusalim pe Muntele Măslinilor, locul de veci al celor mai importanţi eroi ai naţiunii. Ceremonia avea toate ingredientele uneia oficiale, la ea luând parte membri ai guvernului şi liderii opoziţiei. Nu mai puţin de şase foşti şefi activi ai serviciilor secrete israeliene erau de faţă când primul ministru Shamir spuse: “A făcut mai multe pentru Israel decât se poate spune astăzi”. Printre cei care asistau la ceremonie era şi un bărbat îmbrăcat în negru şi cu guler romano-catolic la gât, născut într-o familie libaneză creştină; arăta ca o stafie – abia dacă avea 1,50 m şi puţin peste 50 de kg. Însă părintele Ibrahim nu era un preot oarecare. Lucra pentru Secretariatul de Stat al Vaticanului.
Prezenţa sa discretă la înmormântare nu se datora atât trecerii pe lumea cealaltă a lui Robert Maxwell, ci pentru a dovedi legăturile încă secrete dintre Sfântul Scaun şi Israel. Era exemplul perfect al expresiei lui Meir Amit: cooperarea în spionaj nu are limite.
Încă de la începuturi, toţi prim-miniştrii israelieni fuseseră fascinaţi de conceptul de papă ca lider absolut ales pe viaţă, un lider nesupus controalelor judiciare si legislative de orice fel. Folosindu-se de o structură monarhică piramidală, suveranul pontif exercita o influenţă extraordinară în modelarea aspectelor economice, politice şi ideologice nu numai ale lumii catolice, ci chiar ale lumii întregi. David Ben-Gurion bodogănea cândva: “Nu e important de câte blindate dispune Papa dar uitaţi-vă numai, câţi oameni îi sar în ajutor la nevoie”.
Pentru Mossad era captivant “delicatul” mister cu care opera Vaticanul. Era vorba de un mecanism bine definit, aplicat cu stricteţe, şi care acoperea toate activităţile Sfântului Scaun. Deseori treceau luni întregi până la aflarea implicării papale în diverse iniţiative diplomatice; iar întreaga poveste era rareori dezvăluită întru totul. Toţi şefii Mossad şi-au pus problema să penetreze acest zid al tăcerii. Dar toate încercări le făcute atât de guvernul israelian cât si de Mossad, de a stabili relaţii de colaborare cu Vaticanul, au fost refuzate politicos dar ferm.
Realitatea era că în interiorul Secretariatului de Stat al Sfântului Scaun – echivalentul veşnicului Minister de Externe – exista o puternică facţiune anti-israeliană. Aceşti monseniori în sutane vorbeau în mod invariabil despre Zona de Vest şi Fâşia Caza ca despre “teritoriile ocupate”, iar despre înălţimile Golan, cum că ar fi fost “anexate” de la Siria. Serile, clericii plecau din micuţul lor stat-oraş către apartamentele arabilor bogaţi, situate în Roma, pe Via Condotti, sau mergeau la cocktail-uri în Piaţa Navona şi ascultau fără interes poveşti despre ştergerea Israelului de pe faţa pământului.
Informaţiile despre Israel ajunse la Papă, continuau să fie influenţate de contactele dintre preoţii săi diplomaţi şi arabi. Escapadele lor la Roma erau urmate de reîntoarcerea monseniorilor la etajul al treilea al Palatului Apostolic, sediul supraaglomerat, luminat artificial şi prost aerisit al serviciului diplomatic papal. Cunoscut sub denumirea de Secţiunea Afacerilor Extraordinare, acest departament era responsabil de implementarea politicii externe practicate de Sfântul Scaun. Cele douăzeci de “birouri” se confruntau cu tot atâta hârţogăraie ca şi orice alt Minister de Externe, ca o dovadă a faptului că interesele diplomatice ale Israelului erau veşnic în creştere.
Biroul afectat Orientului Mijlociu era găzduit în odăiţele care dădeau în Curtea San Damaso, o piaţetă magnifică din inima marelui palat. Unul dintre primele documente de pe birou prezentate noului pontif polonez descriau controversatul caz în care Ierusalimul ar fi avut statut internaţional, ar fi fost patrulat de forţele armate ale Naţiunilor Unite, iar răspunderea pentru creştinii oraşului ar fi revenit Vaticanului. Vestea acestei propuneri a sosit la Vatican la începutul anului 1979, prin intermediul unei fotocopii a unui document înmânat de unul dintre monseniori unui creştin libanez cu reşedinţa la Roma. Unul dintre membrii personalului acestuia era un sayan Mossad. Perspectiva internaţionalizării Ierusalimului l-a înfuriat pe prim-ministrul Menachem Begin, care i-a ordonat şefului Mossad, Yitzhak Hofi, să-şi dubleze eforturile de stabilire a unei relaţii cu Vaticanul.
Amândoi ştiau ce se întâmplase ultima dată când Vaticanul încercase acest lucru, sub pretextul unei vizite de stat făcute de predecesorul lui Begin, redutabila Golda Meir.
La sfârşitul anului 1972, Golda Meir primise în cele din urmă un răspuns din partea Papei Paul al Vl-lea, prin care acesta anunţa că era dispus să o primească într-o scurtă audienţă privată. În decembrie al aceluiaşi an, la o şedinţă de guvern, ea le spuse membrilor cabinetului care se îndoiau de eficacitatea unei astfel de întrevederi, că era “fascinată de structuralismul marxist al papalităţii. În primul rând, dispune de o putere financiară nemaiîntâlnită. Apoi, funcţionează fără partide politice sau uniuni de schimb, întregul aparat este organizat pentru control. Curia romană îi controlează pe episcopi, episcopii îi controlează pe clerici, clericii îi controlează pe laici. Cu multitudinea sa de secretariate, comisii şi structuri, acesta este un sistem căruia spionajul şi informaţiile i se potrivesc mănuşă!”.
Data audienţei papale fu fixată pentru dimineaţa de 15 ianuarie 1973; Golda Meir fu informată că pontiful îi acordă fix 35 de minute. Nu fusese stabilită o agendă pentru întâlnire, dar Golda Meir spera să-l poată convinge pe Papă să viziteze Israelul. Pretextul oficial ar fi fost celebrarea Messei pentru cei circa o sută de mii de arabi creştini din ţară. Dar ea mai ştia şi că prezenţa Suveranului Pontif ar da Ierusalimului un avânt uriaş pe scena internaţională.
Din motive de securitate, întâlnirea nu a fost făcut publică. La finalul participării sale la o conferinţă a internaţionalilor socialişti de la Paris, Golda Meir avea să zboare la Roma, în cursa ei charter de la El Al. Jurnaliştii care o acompaniau aveau să afle abia la bordul navei, că ea merge la Vatican.
Zvi Zamir, şeful Mossad, zbura la Roma pentru a se lua toate măsurile de securitate ce se impuneau. Acest oraş era un loc prielnic pentru facţiuni teroriste atât din Orientul Mijlociu cât şi din Europa. Roma devenise şi un important post de ascultare pentru cea mai recentă preocupare a Mossad-ului, aceea de a-i localiza şi ucide pe autorii masacrului petrecut la Jocurile Olimpice de la Munchen.
Zamir îl instalase la Roma pe Mark Hessner, unul dintre cei mai capabili katsa pe care îi avea, pentru a testa numeroasa comunitate arabă din oraş. În Milano, alt centru al activităţii teroriste, şeful Mossad îl plasase pe Shai Kauly, alt katsa experimentat. După ce Zamir îi informă pe scurt pe amândoi cu privire la vizita ce avea să urmeze, aceştia îl însoţiră la Vatican.
Pe data de 10 ianuarie 1973, în vreme ce cei trei bărbaţi erau conduşi cu maşina dinspre Roma spre Vatican, ştiau deja mai multe despre lunga relaţie a Sfântului Scaun cu serviciile secrete decât şi-ar fi putut imagina gazdele lor.
În 1945, Biroul pentru Servicii Strategice (OSS) pe timp de război – predecesorul CIA – fusese întâmpinat la Vatican, după cum spunea James Jesus Angleton, şeful filialei romane a OSS, “cu braţele deschise”. Papa Pius al Xll-lea şi Curia sa l-au rugat pe Angleton să ajute cruciada anti-comunistă dusă de biserică, instalând la putere Partidul Italian Creştin Democrat. Angleton, catolic practicant, se folosi de toate resursele sale importante pentru a mitui, şantaja si ameninţa pe votanţi să-i susţină. Primi acces nelimitat la serviciul paralel de strângere de informaţii exercitat de Vatican în Italia; fiecare diacon şi fiecare preot raportau toate activităţile comuniştilor italieni care aveau loc în parohiile lor. Când Vaticanul avu toate aceste informaţii, le înmâna lui Angleton, care le trimise la Washington.
Aici, informaţiile fură folosite pentru a hrăni de-acuma bine împământenită teamă a Departamentului de Stat, că Uniunea Sovietică reprezenta o ameninţare reală si de lungă durată la adresa Occidentului. Lui Angleton i se spuse să facă tot ce-i stătea în putere pentru a-i împiedica pe comuniştii italieni care în vremea războiului făcuseră parte din Rezistenţă, să preia puterea. Ca şi Papa, Angleton era bântuit de spectrul unei ameninţări comuniste mondiale, care avea să dividă lumea în două sisteme – capitalist si socialist – ce nu aveau niciodată să coexiste paşnic. Stalin însuşi era de aceeaşi părere.
Papa era convins că italienii comunişti duceau o companie de distrugere a bisericii prin orice mijloace. Întâlnirile regulate pe care Papa Pius le avea cu piosul Angleton, deveniră sesiuni unde fantoma Comunismului lua proporţii din ce în ce mai mari. Papa îl conjură pe Angleton să transmită Statelor Unite că trebuie să ia toate măsurile pentru a distruge această ameninţare. Pontiful, care era întruchiparea păcii pe pământ, deveni sunsusţinător entuziast al politicii externe nord-americane care duse în cele din urmă la războiul rece.
Până în 1952, filiala de la Roma a precursoarei CIA era condusă de alt catolic fervent, William Colby – care avea să conducă activităţile CIA în Vietnam. Colby înfiinţase o reţea puternică de informatori între Secretariatul de Stat şi fiecare congregaţie si tribunal al Vaticanului. El îi folosi pentru a ajuta CIA să lupte împotriva spionajului si subversismului sovietic la scară mondială. Preoţii făceau rapoarte regulate către Vatican asupra a ceea ce se petrecea, în ţări ca Filipine, unde comuniştii încercau să îşi croiască drum prin ceea ce multă vreme fusese o naţiune catolică devotată. CIA era capabilă să lanseze contraatacuri eficiente. Papa era de părere că violenţa era necesară şi credea că, dacă Statele Unite nu prestau ceea ce el numea cândva “acţiuni triste dar necesare”, lumea avea să îndure decade întregi de suferinţe.
În 1960, CIA mai avu o realizare epocală, când cardinalul milanez Montini – ce avea să devină trei ani mai târziu Papa Paul al Vl-lea – dădu CIA numele preoţilor nord-americani despre care Vaticanul considera că au simpatii comuniste. Războiul rece era la apogeu; paranoia umbla liberă pe străzile Washington-ului. FBI-ul îi vâna pe preoţi şj mulţi părăsiră ţara, îndreptându-se spre America Centrală şi de Sud. CIA beneficia de un fond substanţial, numit “bani de proiect”, de care se folosea pentru a face cadouri substanţiale instituţiilor catolice de caritate, şcolilor si orfelinatelor, şi pentru a plăti restaurarea clădirilor bisericeşti ale Vaticanului. Vacanţe plătite integral erau oferite preoţilor şi călugăriţelor cunoscuţi drept pro-americani. Cardinalii italieni şi episcopii primeau lăzi cu şampanie şi delicatese, într-o ţară care încă nu-si revenise de pe urma foametei prin care trecuse în timpul celui de-al doilea război mondial. Şefii filialelor CIA erau priviţi de Vatican ca fiind mai importanţi decât ambasadorii S.U.A. în Italia.
Când loan al XXIII-lea fu ales suveran pontif în 1958, reuşi să uluiască curia (serviciul civil al Vaticanului), declarând că Cruciada împotriva comunismului fusese un mare eşec. El le ordonă episcopilor italieni să devină “neutri din punct de vedere politic”. CIA înnebunise când Papa loan ordonă ca accesul agenţilor CIA în Vatican să fie îngrădit. Panica Agenţiei spori când CIA află că Papa sădi sămânţa unui Ostpolitik, şi începu un dialog precaut cu Nikita Hruşciov, lider sovietic. După părerea şefului filialei CIA la Roma, “Vaticanul nu mai era în totalitate devotat sistemului american. Sfântul Scaun ne este ostil, iar de acum înainte, activităţile sale trebuie privite în această lumină”.
Analiştii CIA la Washington pregătiră declaraţii exhaustive cu titluri grandioase ca “Legăturile dintre Vatican şi comunism”. La sfârşitul primăverii lui 1963, biroul CIA de la Roma raportă că Sfântul Scaun urma să stabilească relaţii diplomatice complete cu Rusia. Directorul CIA, John McCone zbură la Roma şi stabili aproape cu forţa o întrevedere cu Papa loan, spunând că venise în Italia la insistenţele primului preşedinte american de religie catolică, John F. Kennedy. McCone îi spuse pontifului că Biserica “trebuia să oprească această alunecare spre comunism. Este periculos şi inacceptabil să ne tocmim cu Kremlinul. Comunismul este Calul Troian, după cum indică şi alegerile naţionale italiene. Comuniştii au reuşit să demoleze multe dintre teoriile politice pe care partidele catolice le susţineau”.
Vreme de zece minute pline, McCone vorbi în stilul său direct, fără întrerupere, în cele din urmă, în camera de audienţă a Palatului Apostolic se aşternu tăcerea. Pentru un minut, bătrânul Papă îl studie pe tânărul şi asceticul său vizitator. Apoi, vorbind liniştit, Papa îi explică lui McCone că Biserica pe care el o conducea avea o datorie urgentă: “să pună capăt cruntei sărăcii şi negării dreptului omului, să termine cu locuinţele sărăcăcioase şi cu mahalalele, să pună capăt rasismului şi opresiunii politice. Şi că avea să discute cu oricine avea să-l ajute să facă asta, inclusiv cu sovieticii. Unica modalitate de a te opune provocării comunismului era să i te opui cu un argument documentat”.
McCone, nemaiputându-şi stăpâni furia răbufni: “N-am venit aici să facem dezbateri”. Spuse apoi că CIA avea dovezi multiple că, în vreme ce Papa continuă deschiderea faţă de Moscova, comunismul îi persecută pe preoţii din Blocul Sovietic, Asia şi America de Sud: Papa loan realiză că acesta era un motiv în plus pentru a încerca să aibă o relaţie mai bună cu sovieticii, înfrânt, McCone se reîntoarse la Washington convins că Papa loan “era mai aplecat către comunism decât oricare dintre predecesorii săi”.
Moartea deloc surprinzătore a Papei – suferise de un cancer galopant – fu întâmpinată cu uşurare de către McCone şi preşedintele Kennedy.
Când Montini de la Milano deveni Paul al Vl-lea la finalul anului 1963, Washington-ul se relaxa. Două zile după ungerea sa, Papa îl primi pe Kennedy în audienţă privată. Afară, McCone se plimba prin grădinile Vaticanului ca un proprietar revenit acasă după o absenţă îndelungată.
Lungul pontificat al lui Paul fu umbrit pe plan profesional de declinul sănătăţii sale şi, pe plan internaţional, de Războiul din Vietnam. Ajunse la concluzia că hotărârea luată de preşedintele Lyndon în 1966 era greşită din punct de vedere moral şi că Sfântul Scaun ar fi trebuit să primească rolul de pacificator. La trei luni după ce Richard Nixon se instala în Biroul Oval, făcu un drum la Roma pentru a-l întâlni pe Papă. Preşedintele îi spuse acestuia că propusese sporirea implicării americane în Vietnam. Încă o dată, CIA ieşi din graţiile Vaticanului.
Toate astea Zvi Zamir le aflase de la katsa-ul său din Washington. Acum, în această dimineaţă strălucitoare si însorită de 10 ianuarie 1973, în vreme ce el împreună cu doi colegi erau conduşi cu maşina către Vatican pentru a face verificările aranjamentelor de securitate în vederea vizitei lui Golda Meir, Zamir spera că Mossad-ul va înlocui CIA în flirtul de lungă durată dintre Vatican si lumea spionajului.
În exteriorul Palatului Apostolic îi aştepta şeful securităţii de la Vatican, un bărbat înalt, cu faţa ciupită de vărsat, îmbrăcat într-un costum bleumarin, uniforma Vigililor – serviciul de securitate al Vaticanului – , în câteva ore îi duse într-un tur al micului oraş-stat, verificând posibile ascunzători pentru potenţiali terorişti arabi înarmaţi, dornici s-o asasineze pe Golda Meir. Fără ca şeful securităţii de la Vatican să ştie, şi Zvi Zamir căuta locuri unde Mossad-ul ar fi putut să-şi plaseze tehnica de ascultare o dată ce ar fi stabilit o relaţie de colaborare cu Sfântul Scaun. Zamir zbură înapoi la Tel Aviv satisfăcut de felul în care oraşul-stat se prezenta din punct de vedere al securităţii. Mai mult chiar, el credea că se produsese o schimbare în bine a atitudinii Sfântului Scaun faţă de Israel.
Încă dinainte ca Zamir să aterizeze în Israel, Septembrie Negru pusese mâna pe detalii despre vizita Goldei Meir, mai mult ca sigur cu concursul vreunui preot pro-arab din Secretariatul de Stat. Pentru liderul grupării, Ali Hassan Salameh, deşi căutat de Mossad pentru punerea la cale a atrocităţilor de la Munchen, vizita Goldei Meir era o ocazie pe care nu o putea ignora, începu să plănuiască un atac cu rachete asupra avionului acesteia, în momentul aterizării pe aeroportul Leonardo da Vinci din Roma.
Spera că nu o va ucide numai pe ea, dar şi pe miniştrii cheie din guvern care o vor însoţi şi pe veteranii Mossad ce aveau de asemenea să se afle la bord. La vremea când Israelul îşi va fi revenit în urma acestor lovituri, spera Salameh, el şi oamenii lui vor fi la adăpost în ascunzătoarea pentru care duceau tratative cu rusii.
Din 1968, când generaţia născută după cel de-al doilea război mondial îşi începu propriul său război cu societatea, Brigăzile Roşii ale Italiei, Facţiunea Armata Roşie a Germaniei, Armata de Eliberare populară a Turciei, ETA bască şi Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei – Kremlinul le recunoscuse acestora importanţa avută în procesul de distrugere a imperialismului si a Israelului.
Teroriştii arabi atinseseră coarda sensibilă a KGB-ului: erau mult mai îndrăzneţi şi mai plini de succes decât majoritatea celorlalte grupări. Şi se confruntau cu un duşman mult mai puternic, Mossad, un serviciu pe KGB-ul îl detesta şi îl admira în acelaşi timp pentru lipsa sa de scrupule. KGB-ul aranja ca anumiţi activişti arabi să beneficieze de pregătire la Universitatea Patrice Lumumba, din Moscova. Aceştia nu au fost numai îndoctrinaţi politic, dar au fost instruiţi si asupra ultimelor tehnici de asasinare şi de selectare teroristă a ţintelor, ale KGB-ului. La Patrice Lumumba, Salameh puse cap la cap ultimele retuşuri ale masacrului de la Munchen. După atacul criminal, membrii supravieţuitorii ai grupării cerură Rusiei găzduire. Dar sovieticii avură reţineri: valul de furie pe care atacul de la Munchen îl generase era aşa de puternic încât nici măcar Kremlinului nu i-ar fi convenit să se afle că îi adăposteşte pe criminali. Îi spuseră lui Salameh că cererea de azil pentru el şi oamenii săi era încă în dezbatere.
Cu toate acestea, ruşii nu au făcut nimic pentru a ajuta la prinderea grupării Septembrie Negru – şi în mod cert nu dădură la iveală faptul că gruparea avea un arsenal de dispozitive ruseşti ascunse în Iugoslavia. Cu aceste dispozitive urma să fie doborât avionul Goldei Meir.
Planul, ca toate cele create de Salameh, era îndrăzneţ şi simplu. Proiectilele aveau să fie încărcate pe un vas la Dubrovnik şi duse peste Marea Adriatică la Bari, pe coasta de Est a Italiei. De acolo, aveau să fie transportate cu maşina la Roma, cu puţin timp înainte de sosirea avionului Goldei Meir. Salameh nu uitase lecţiile pe care i le predase instructorul său KGB-ist de la Patrice Lumumba. Una dintre ele era: Distrage-i atenţia duşmanului tău. Salameh avea nevoie să deturneze atenţia Mossad-ului în afara Romei, în perioada premergătoare atacului.
Pe 28 decembrie 1972, o unitate a organizaţiei Septembrie Negru a atacat ambasada israeliană de la Bangkok. Drapelul OEP a fost arborat deasupra clădirii şi şase israelieni au fost luaţi ostatici. Curând, cinci sute de membri ai poliţiei si armatei thailandeze au înconjurat clădirea.
Teroriştii pretinseră ca Israelul să elibereze treizeci si şase de deţinuţi OEP, altfel ostaticii aveau să fie ucişi.
În Tel Aviv, un scenariu familiar era în curs de desfăşurare. Cabinetul se întâlnea într-o şedinţă de urgenţă. Aveau loc obişnuitele discuţii despre rezistenţa sau cedarea în fata acestei cereri. Se făcu apel la amintirea lui Entebbe. Puteau relua acest gen de operaţiune? Rămase la latitudinea lui Zvi Zamir să spună că nu. Drumul până la Bangkok ar fi necesitat suport logistic pe care un astfel de traseu ostil nu-l punea la dispoziţie. Şi, spre deosebire de Aeroportul Entebbe, o ţintă izolată si solitară, ambasada Israelului se afla în centrul unui Bangkok supraaglomerat. Guvernul thailandez excludea posibilitatea schimbului de focuri. Apoi, după scurte negocieri, teroriştii acceptară în mod neaşteptat oferta thailandeză prin care li se permitea să părăsească ţara nestingheriţi, în schimbul eliberării ostaticilor. Câteva ore mai târziu, unitatea Septembrie Negru se afla la bordul unui avion care îi duse la Cairo, unde se făcură nevăzuţi.
La Tel Aviv, uşurarea pe care o simţise Zamir la gândul că nici un evreu nu fusese ucis se transformă în suspiciune. Cei din unitatea Septembrie Negru erau foarte bine antrenaţi şi motivaţi financiar si demonstraseră abilităţi în domeniul strategiei militare. Cunoşteau metodele prin care puteau să îngenuncheze orice guvern. Ambasada de la Bangkok era o ţintă perfectă care le-ar fi oferit multă publicitate şi posibilitatea de a-şi câştiga alţi adepţi, în mod sigur această ţintă nu fusese aleasă la întâmplare. Toate acţiunile grupului făceau parte din atacul lor susţinut la adresa democraţiei. În interiorul ambasadei, teroriştii urmaseră sfaturile guru-lui lor Che Guevara, prin care ura trebuie menţinută vie. Ostaticii neajutoraţi supuşi unor tirade antisemite – dar oare nu era aceasta o simplă tactică diversionistă? Se plănuia cumva altundeva în lume o nouă operaţiune împotriva Israelului? Unde şi când? Zamir încă îşi mai punea aceste întrebări în timp ce zbura cu Golda Meir către conferinţa de la Paris. Acolo continuă să îşi caute răspunsuri la întrebările care îl măcinau.
La primele ore ale lui 14 ianuarie 1973, se sparse buba. Un sayan care lucra la o centrală telefonică din Roma intercepta două convorbiri dintr-un apartament de bloc unde mai locuiau din când în când terorişti OEP. Prima a fost către Bari, a doua către Ostia, portul de lângă Roma.
Convorbirile fuseseră făcute în arabă, o limbă pe care sayanul o vorbea. Cel care sunase spunea că era vremea ca “lumânările pentru petrecere să fie livrate”.
Aceste cuvinte îl convinseră pe Zamir că era vorba despre un ordin codificat legat de un viitor atac terorist. “Lumânările pentru petrecere” se puteau referi la arme; cele care ar fi fost mai apropiate de ideea de lumânare erau bombele. Iar o bombă era modul perfect de a distruge avionul Goldei Meir.