Mostenirea lui Luther

din Odaia de Sus

Duhul grăieste lămurit că, în vremurile din urmă, unii se vor depărta de credintă, luând aminte la duhurile cele înselătoare si la învătăturile demonilor, prin fătărnicia unor mincinosi care sunt înfierati în cugetul lor. 1 Tim. 4:1, 2 Între voi vor fi învătători mincinosi, care vor strecura eresuri pierzătoare si, tăgăduind chiar pe Stăpânul care i-a răscumpărat, îsi vor aduce lor o grabnică pieire. Multi se vor lua după învătăturile lor rătăcite si, din pricina lor, calea adevărului va fi hulită. Din pofta de avere si cu cuvinte amăgitoare vă vor momi. Dar osânda lor, de mult pregătită, nu zăboveste si pierzarea lor nu dormitează. 2 Pet. 2:1-3 Ei vor face semne mari si chiar minuni, ca să amăgească, de ar fi cu putintă, si pe cei alesi. Mat. 24:24 Feriti-vă de proorocii mincinosi, care vin la voi în haine de oi iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori. Mat. 8:15

* * *

Protestantismul apare la 1517, prin miscarea de reformă declansată de germanul Martin Luther. Călugăr catolic, om cult, el intră într-o criză interioară. Trebuind să înfrunte în propria fire porniri de mânie, de ură si de necuratie si nereusind să le biruiască, Luther trage concluzia că legea crestina este impracticabilă, că pofta nu poate fi stăpânită, că Dumnezeu ne cere imposibilul si că toate faptele omului sunt rele. Disperat, începe să caute îndreptarea nu înăuntru, ci în afara sa: Hristos care a luat păcatele mele asupra Sa - zicea el - m-a eliberat de ele, iar eu sunt curat acum. Începe să propovăduiască mântuirea exclusiv prin credintă si, în teribilismul lui, rupe din Scriptură Epistola Sfântului Iacob (”credinta fără fapte este moartă”) pe care, numind-o “epistolă de paie”, o aruncă în râul Elba.

Mântuirea exclusiv prin credintă, indiferent de faptele omului, reprezintă o învătătură gresită pentru că, ascuns sub o părută mântuire, păcatul poate continua nestingherit în viata personală. Reforma declansată de Luther a avut un caracter care a oglindit viata lui personală.

Constient de păcatul din viata sa, dar prea mândru ca să se supună întru totul lui Dumnezeu, Luther începe să caute rezolvarea în cele din jurul său. Începe să conteste una după alta învătăturile catolice, ajungând la virulenta si patima specifice celui care le priveste pe toate prin prisma experientei sale interioare, incapabil să înteleagă în mod obiectiv o situatie.

Ocazia acestei lupte a fost oferită de practica indulgentelor (certificate de iertare a păcatelor, vândute de catolici pentru a colecta bani pentru edificii religioase).

Chemat la Roma ca să se justifice, Luther refuză si începe să atace si învătătura despre Tainele crestine. Pe 15 iunie 1520, Papa emite o bulă prin care condamnă 41 de teze sustinute de Luther în legatură cu libertatea omului, păcatul, credinta, harul, indulgentele etc. La aceasta bulă, Luther răspunde cu o brosură intitulată “Contra bulei lui Antihrist”.

Excomunicat, Luther se ridică cu toată puterea împotriva Romei. Împăratul Carol al V-lea îl cheamă în fata dietei de la Worms si printr-un edict îl exilează din imperiu, poruncind ca lucrările lui să fie arse. Luther se ascunde, găsind sprijin la umanisti si în unii preoti si călugări care îsi părăsesc mănăstirile si încep să propage cu entuziasm erezia lutherană.

În aceeasi perioadă, idei similare cu ale lui Luther sunt propovăduite de francezul Jean Calvin si elvetianul Huldrich Zwingli, fiecare având câte ceva de schimbat la învătătura romano-catolică. Fiecare îsi găseste adepti iar noile grupări religioase îsi iau numele după initiatorii lor.

Pe baza principiului lui Luther, potrivit căruia fiecare poate interpreta Biblia, apar o multime de alti profeti ai unei noi împărătii ceresti. Luther se vede nevoit să ia atitudine el însusi împotriva acestora, însă fără rezultat. Acuză pe diavol că vrea să-i distrugă lucrarea.

Noua învătătură se propagă cu iuteală, mai ales în cetătile imperiale care nu mai vor să se supună episcopilor catolici.

Cu toate condamnările anterioare, principiile lui Wyclif si Huss erau destul de răspândite si au dat nasterea la o multime de revolte în secolul al XV-lea si XVI-lea. Lui Luther însă i se datorează universalitatea si violenta extremă a revolutiei din 1525, când tărănimea si nobilimea si-au dat mâna cerând dreptul să-si aleagă singuri conducătorii religiosi care să predice Evanghelia “pură”. Multi călugări si preoti catolici care nu au acceptat lutheranismul au fost omorâti, iar mănăstirile si bisericile lor arse.

În cele din urmă revolta este înfrântă de principi. Acum Luther îsi schimbă atitudinea si începe să scrie împotriva tăranilor, pe care-i numeste ‘oameni fără credintă’, ‘mincinosi’ si ‘răzvrătiti’, care si-au meritat moartea trupului si a sufletului. Principii, spunea el, au dreptul să dispună si asupra religiei cetătenilor lor. În acest context, el cere ca puterea statală să pună bisericile în slujba Statului. Asa apar bisericile nationale ale Reformei. “Cuius regio eius et religio” era noul principiu de conducere bisericească, principiu care l-a făcut pe Luther - care se revoltase împotriva “tiraniei Romei” - să se confrunte acum cu tot atâtia tirani câti principi erau în Germania. Deja în 1529 el începe să vadă roadele lucrării sale, scriind: “Cu Evanghelia în mână, fiecare face ce vrea. Evanghelicii nostri devin de sapte ori mai răi decât erau înainte”.

Când împăratul Carol al V-lea convoacă dieta la Spira (1529) pentru a găsi o iesire din situatia deplorabilă în care se găsea Statul, principii lutherani au protestat, atrăgându-si astfel denumirea de protestanti. De la conflicte religioase s-a ajuns ulterior la războaie între principi - cărora le convenea de minune noua învătătură - si împărat. Conflictele au continuat si după moartea lui Luther (1546), culminând cu “războiul de 30 de ani”, război cu substrat religios, între lutherani si cei care doreau o reformă si mai radicală.

Ruptura primului val de protestanti din biserica romano-catolică pune pe roate un duh de dezbinare continuă. Reformele religioase sunt la modă. Încurajati de principiul individualismului lansat de primii protestanti (”relatie personală cu Dumnezeu”, “roagă-te si Duhul Sfânt te va călăuzi”), tot mai multi oameni încep să citească Scripturile si să le interpreteze după inima si după urechea lor. O rugăciune si un sentiment cald în inimă le confirmă că sunt pe drumul cel bun. Acestea sunt considerate ca fiind insuflate de Duhul Sfânt. Astfel, se părea că Duhul Sfânt, în locuri si la momente diferite, dădea călăuziri diferite în probleme teologice identice.

După mai putin de o sută de ani, cei care doreau o reformă mai radicală erau suficient de multi pentru a se organiza în biserici separate de cele ale lutheranilor. Totul era ‘biblic’, de la Dumnezeu si adeverit de Duhul Sfânt. Nimic nu mai conta, în afară de Biblia - Cuvântul lui Dumnezeu interpretat într-o manieră personală. Ceea ce Biserica învăta de peste 1500 de ani nu mai avea valoare; Sfânta Traditie devine o sumă de porunci omenesti inutile si nebiblice.

Fărâmitarea protestantă merge mai departe, prin secolele 18 si 19, dând nastere cultelor neoprotestante, cu învătături din ce în ce mai departe de Adevăr. În secolul 20, din acelasi duh se nasc “bisericile” pentru homosexuali, secte în care sunt căsătoriti bărbat cu bărbat si femeie cu femeie. Aici Dumnezeu nu mai condamnă păcatul sodomiei; Duhul Sfânt le descoperă că, la Romani 1:18-28, Sf. Apostol Pavel vorbeste despre cu totul altceva, numai despre homosexuali nu.

Fiecare “biserică” nou creată ajunge să se vadă contestată din interior de reformatori de meserie. Cu întrebările lor, cei nemultumiti creează tulburări în sânul noii grupării. O perioadă lucrurile merg bine, deoarece cei nemultumiti sunt putini la număr si este usor să spui despre ei că nu au lumină, că sunt rătăciti si că nu trebuie luati în serios. Diferentele firesti dintre oameni ies la iveală si fiecare se luptă pentru a ocupa o pozitie cât mai bună. În Biblie scrie despre orânduială, deci principalul obiectiv este acela de a organiza noua biserică după model “biblic”. Sunt alesi pastori, diaconi, un casier si diversi responsabili cu tinerii, cu femeile sau cu alte aspecte. Pozitiile de conducere sunt detinute de persoanele cele mai active, care care vorbesc bine, care au capacităti si renume, iar restul membrilor stau asezati frumos în bănci. O adevărată democratie - cei din bănci i-au ales pe cei de pe podium care, la rândul lor, trebuie să fie pe placul celor din bănci pentru a nu fi dati jos la următoarele alegeri. Noua biserică trebuie să aibă si un nume, deci se alege o denumire “biblică”, un nume pretentios. Se întocmeste procesul verbal cu membrii si se porneste la drum. Principalul obiectiv este cresterea numerică - cu cât se adună mai multi, cu atât creste puterea si renumele noii biserici.

Totul se rezolvă prin vot democratic, mai putin problema celor cu reforma în sânge. Nereusind să-si impună punctul de vedere, minoritatea încearcă să forteze succesul prin felurite “descoperiri” de la Dumnezeu, contestate de majoritate. Însă noul profetul ad-hoc, care se ridică în biserică spre nemultumirea conducătorilor, reuseste să strângă adepti. Conducătorii alesi democratic încearcă să-l linistească, să rezolve conflictul incipient, însă mândria omului îl face să meargă până-n pânzele albe. În cele din urmă nemultumitii părăsesc gruparea si pun bazele unei alte biserici. Acum au propria lor biserică si, pentru ca lucrurile să meargă, modelul de organizare îl iau de la secta din care tocmai au iesit. Urmează găsirea unui nume frumos si toată procedura democratică de vot si iată o nouă biserică, după modelul celei dinainte.

Astăzi, există câte o ofertă religioasă pentru orice cerere a pietei. Fiecare inovator, decis să-si formeze propria biserică, găseste inevitabil adepti. Întotdeauna va exista cineva care să considere că el spune adevărul. Si totul este “biblic”.

Dacă eu interpretez, într-o manieră personală, anumite pasaje din Biblie, si încep să propovăduiesc si altora ideile mele; dacă reusesc să strâng în jurul meu o mână de oameni bine-intentionati, oameni de treabă, dispusi să mă urmeze; dacă avem grijă să avem o trăire morală si dacă începem să ne adunăm regulat, sub un nume ales de noi, prin care ne recomandăm, atunci se poate spune despre noi că suntem Biserica lui Iisus Hristos? Evident că nu.

Asa au apărut pe piata religioasă, unii din altii, anabaptistii (numiti ulterior “baptisti”), menonitii, arminienii, prezbiterienii, episcopalienii, puritanii, quaker-ii, shaker-ii, metodistii, unitarienii, adventistii, martorii lui Iehova, mormonii, penticostalii si multi, multi altii. Divizarea este foarte mare, ajungându-se astăzi la culte cu 11 membri (shaker-ii organizati în SUA în 2 adunări rivale!). Există mai multe culte de baptisti, un mănunchi de organizatii adventiste, vreo trei „biserici” mormone, trei federatii principale de penticostali, trei ramuri de martori ai lui Iehova, “bisericile” homosexualilor etc.

Iată o listă cu principalele grupări religioase care alcătuiesc mostenirea lui Luther:

:: Biserica adventistă de ziua a saptea

:: Biserica baptistă

:: Biserica crestină după Evanghelie

:: Biserica lui Dumnezeu apostolică - Cultul penticostal din România

:: Biserica lui Hristos (”Ucenicii”)

:: Biserica lui Iisus Hristos a sfintilor din ultimele zile (”Mormonii”)

:: Biserica nou-apostolică (Noii Apostoli)

:: Biserica unificării (Sun Myung Moon)

:: Biserica Universală

:: Copiii lui Dumnezeu (Familia dragostei sau Martinelli)

:: Martorii lui Iehova

:: Prietenii lui Smith (Părtăsia)

:: New Age

:: Biserica Ortodoxă Secretă (sau Biserica Secretă a Maicii Domnului)