Un eşec pedagogic: Şcoala WALDORF

de Preot Dan Bădulescu. Apărut în „Icoana din adânc” an 1 nr. 1, 1-30 noiembrie 1997. Publicat în ORTODOXIE ŞI EREZIE.

Sistemul de educaţie şi învăţământ alternativ Waldorf este o creaţie a părintelui antroposofiei, Rudolf Steiner. Pentru a înţelege bazele teoretice şi practice ale acestei pedagogii alternative trebuie să urmărim mai întâi succint personalitatea şi concepţiile lui Steiner.

Acesta s-a născut în 1862 la Kralievec în Austro-Ungaria ca fiu al unui funcţionar la căile ferate. În 1879 s-a înscris la Viena la Şcoala tehnică şi apoi a intrat în contact cu teosoful Friedrich Eckstein care l-a introdus în teosofie şi misticism. Steiner a fost angajat activ şi în politică, iar în 1890 a lucrat la Weimar la arhiva Goethe ocupându-se de latura ştiinţifică a acestuia. În 1891 şi-a luat doctoratul în filosofie la universitatea din Rostock.

În 1907 Steiner a fost numit secretar general al secţiei germane a Societăţii teosofice. El a introdus în teosofie ideile ocultismului ,,creştin” rozicrucian. În 1906 a înfiinţat loja ocultă Mysteria Mystica Aeterna, ramură a ordinului O.T.O. – Ordo Templi Orientalis. În 1913 s-a produs ruptura cu Annie Besant, conducătoarea Societăţii teosofice, cauzată de prezentarea pe care aceasta o făcea tânărului Krishnamurti ca fiind noul Mesia pe pământ. Urmarea acestei rupturi a fost crearea societăţii antroposofice.

Concepţiile lui Steiner au un caracter neognostic sincretist, înglobând într-o sinteză originală vechi erezii, gnoze, mistere păgâne, cu filosofii contemporane, teorii şi metode ştiinţifice combinate cu misticism oriental. Acestea sunt câteva din temele de bază ale antroposofiei.

Preluând din hinduism teoria universurilor reîncarnate, Steiner vorbeşte despre 7 reîncarnări ale pământului la intervale de 15.120 de ani, actuala fiind a patra. El a preluat din Pseudo Dionisie Areopagitul identic ierarhia cerească, adăugând sub categoria umană regnul animal, respectiv astral, apoi pe cel vegetal, respectiv eteric, şi pe cel mineral, respectiv fizic. La nivelul omului întâlnim tripartiţia neo-platonică: spirit-eu, suflet (germ: Seele) şi corp, care la rândul lor se împart în trei: eul cuprinde Manas, Buddhi şi Atma, sufletul cuprinde sufletul conştienţei, sufletul raţiunii şi sufletul senzaţiei, respectiv voinţă, gândire şi sentiment, iar corpul cuprinde corpul astral, eteric şi fizic. Dezvoltarea culturală a omenirii s-ar produce în perioade de câte 2100 de ani, stabilite după mersul regresiv al soarelui din punctul echinocţiului de primăvară. Astfel, după perioadele „lemuriană” şi „atlanteană”, conform lui Steiner ar urma 7 perioade post-atlanteene legate zodiacal astfel: perioada indiană (7000 - 4900 î.d.Hr.) - guvernată de rac; perioda persană (4900 - 2800 î.d.Hr.) - gemeni; perioada egipteană (2800 - 700 î.d.Hr) - taur; perioada greco-romană (700 î.d.Hr. - 1400) berbec, perioada actuală anglo - saxonă (1400 - 3500) - peştii, urmând apoi perioada americană (3500 - 5600) - vărsător (sic!), culminând cu cea rusă (5600 - 7700) - capricorn.

Istoria pedagogiei Waldorf începe în anul 1919 şi este legată în mod surprinzător pentru neofitul român, de o fabrică de ţigări. Funcţionând datorită profitului scos de pe tutun, fabrica „Waldorf-Astoria” din Stuttgart aparţinea industriaşului Emil Molt, membru al societăţii antroposofice. Denumirea de Waldorf s-a scindat ulterior de cealaltă, permiţând sensibilităţii publicului modern disocierea de toate implicaţiile negative ale noţiunilor legate de tutun şi de industria respectivă, nu mai puţin şi de concluziile la care s-au ajuns astăzi în studiul cancerului. Pedagogia era destinată la început copiilor funcţionarilor şi muncitorilor fabricii. Profesorii veneau din toate domeniile, dar trebuiau să fie familiarizaţi cu principiile antroposofiei.

În 1923 Steiner a ţinut un curs pedagogic la Ilkley, un oraş industrial din nordul Angliei. Iată câteva aspecte esenţiale ale acestui curs:

Pentru început este criticată denumirea de ,,pedagog” deoarece în traducere exactă ar însemna „conducătorul băiatului”, ceea ce ar exclude fetele din învăţământ, conform concepţiei platonice exprimată în dialogul Statul. Criticând punctul de vedere platonic, Steiner acuză pedagogia de până la el de necunoaşterea omului ca întreg, de contradicţiile masculin feminin cu implicaţiile ulterioare ale structuralismului lui L. Strauss, care urmau să fie anulate în şcoala Waldorf, atât în ceea ce priveşte elevii, cât şi profesorii.

Mai departe Steiner remarcă stadiul actual al civilizaţiei cu cele patru domenii: ştiinţă, artă, religie şi morală, afirmând că la început acestea erau una. Se poate constata şi acum rădăcina comună a ştiinţei şi artei şi în stadiul actual, în care ştiinţa trebuie să fie obiectivă şi imparţială iar arta subiectivă şi arbitrară. Putem adăuga astfel că acesta e punctul de vedere scientist, dar mai nou, sub presiunea noii fizici şi a psihologiei transpersonale, ştiinţa a renunţat la pretenţia obiectivităţii. Această observaţie pare în aparenţă pertinentă şi la obiect, dar nu este decât pe jumătate adevărată. Ideea unui sincretism originar nu este nouă şi nici nu aparţine exclusiv lui Steiner. Ea se bazează însă pe conflictul apărut în Europa apuseană între religie, filosofie, ştiinţă şi artă după epoca Renaşterii. Conflictul acesta este rezultatul secularizării şi tendinţei de autonomie, de emancipare a domeniilor respective de sub tutela bisericii (în cazul concret, al bisericii romano-catolice cu monarhia ei severă şi cu presiunea inchiziţiei şi a teologiei scolastice).

Părintele profesor I. V. Felea a demonstrat clar că aceste contradicţii nu sunt implicite, ci dimpotrivă, starea iniţială a cestor relaţii reciproce era acea de armonie. Putem aşadar afirma inexistenţa acelui sincretism, armonia dintre componentele ce-şi păstrau identitatea şi specificul respectiv.

Ca şi înaintaşii săi eretici sau protestanţi, Steiner încearcă să emită o critică lucidă, clară a aspectelor negative culturale ale mediului şi timpului său: Europa centrală şi apuseană la graniţa secolelor XIX şi XX. Remediul lui Steiner era în principal imaginaţia. Aceasta nu trebuia să fie pentru cei ce o practicau o lume fantastică, ci una reală, obiectivă. Imaginaţia la Steiner este gândirea în imagini care în opinia sa a dat naştere cultului religios.

În copilăria sa la Kralievec (Croaţia) Steiner a participat activ la slujbele catolice, fiind copil în cor (ministrant). Ulterior el a părăsit acest mediu plecând în Austria şi apoi cum am mai arătat în Germania la Berlin, Weimar, Rostock, iar în ultima parte a vieţii s-a stabilit în Elveţia la Dornach lângă Basel. Din punct de vedere confesional, aceasta înseamnă treptat o rupere de mediul catolic şi trecerea în spaţiul protestant şi reformat. Contactele lui Steiner cu biserica romano-catolică s-au înrăutăţit, după cum era de aşteptat în urma teoriilor sale, iar apoi s-au întrerupt total. Ori ceea ce a caracterizat din totdeauna spaţiul protestanto-reformat a fost iconoclasmul, dus la extrem în cadrul sectant neo-protestant. De aici a decurs un sentiment difuz dar pregnant de recuperare a acestui handicap, o nevoie de compensare a cultului uscat şi văduvit de această componentă esenţială. Rudolf Steiner a încercat chiar un anume tip de pictură specific, uşor de recunoscut de către cunoscători, cu anumite acuarele speciale şi trăsături originale. Această ,,iconografie” alternativă a rămas exclusiv în cadrul antroposofic.

Steiner critică din nou, pe bună dreptate, modul materialist ateist de concepţie scientistă a apariţiei universului, a omului considerat animal superior, ruptura dintre ştiinţă şi religie.

Un alt termen folosit de Steiner este inspiraţia. Inspiraţia ca revelaţie divină ce stă la baza religiei îşi are sorgintea în imaginaţie. La începutul secolului XX religia se baza pe tradiţie şi Steiner cere redobândirea stadiului de inspiraţie. El nu foloseşte noţiunea de
profeţie, ci introduce noţiunea de „impuls cristic” venit din lumile spirituale pentru trezirea „conştienţei”. Să nu uităm însă că la Steiner, Cristos nu înseamnă acelaşi lucru ca în teologia creştină, ci desemnează un principiu solar gnostic.

Consecvent principiului tripartit enunţat la început, principiu ordonat şi ierarhic, după cum există corp fizic, eteric şi astral, Steiner plasează după imaginaţie şi inspiraţie un al treilea mod de iluminare spirituală, cel mai înalt: intuiţia, singura capabilă să-l pună pe om pe calea adevăratei cunoştinţe spirituale şi morale. Este iarăşi de prisos a aminti comentariul părintelui Stăniloaie asupra termenului de „intuiţie”. După cum se observă, avem de-a face cu un element de donatism, antiluteran, combătut deja la vremea sa de Fericitul Augustin, dar în acest caz putem observa efectul contrar al predestinării, reluat după cum se ştie de Calvin.

Curentul new age îl citează adesea pe Steiner printre precursorii săi, iar concepţiile sale se regăsesc în mod previzibil împletite şi cu celelalte surse de inspiraţie ale mişcării.

Natura simbolică a harului în protestantism şi absenţa tainelor îl duc pe Steiner la ignorarea lor completă; harul Duhului Sfânt este înlocuit cu un „impuls cristic”, iar tainele cu imaginaţie, inspiraţie şi intuiţie. Ce e drept, în „biserica” alternativă antroposofică înfiinţată de Fr. Rittelmayer şi E. Block sub numele de Christen Gemeinshaft se practică un soi de „sacramente”, dar ele sunt atât de departe de tainele Bisericii, încât nu sunt recunoscute ca valide nici măcar de bisericile protestante.

Morala este creată de omul individual, iar cunoaşterea este soluţia mântuirii. Armonia dintre ştiinţă, artă şi religie şi morală, topite însă într-un mod sincretist în afara cadrului eclezial creştin constituie pecetea gnosticismului de tip postmodern contemporan. Să nu uităm că Steiner a fost o vreme redactorul unei reviste ce se intitula sugestiv Lucifer gnosis.

Cu privire la imaginaţie trebuie amintită observaţia Sf. Nicodim Aghioritul: ,,… după concepţia marelui teolog Sf. Maxim, Adam a fost creat fără imaginaţie. De aceea nu-şi închipuia nimic, nici nu se robea simţurilor, nici formelor şi lucrurilor ce decad sub simţuri… Omul (prin imaginaţie) a umplut cu diferite amăgiri etica filosofică, fizica a umplut-o cu multe opinii neadevărate (ψευδ), iar teologia cu dogme false. Răul cel mare este că au îmbrăţişat această minciună şi o ţin de adevăr. În loc de teologi apar nişte fantasmagorişti, care se bazează pe iscusinţa minţii, cum zice Apostolul. Sârguieşte-te, deci, a-ţi păstra mintea curată şi fără forme, culori, distanţe şi orice fantezie, cum a creat-o Dumnezeu.”⁶ Părerea Sf. Nicodim Aghioritul credem că este suficient de reprezentativă şi clarificatoare pentru a sintetiza punctul ortodox de vedere în privinţa metodei imaginative steineriene.

Un alt principiu de bază în teoria educaţională Waldorf este cifra mistică 7. Astfel întâlnim împărţirea în perioadele de vârstă 0-7, 7-14, 14-21. Aceşti ani corespund dezvoltării respective a corpurilor fizic, eteric şi astral. Este cunoscută desigur vârsta de 7 ani ca vârstă la care până nu demult începea şcoala, perioadă numită în popor şi „cei 7 ani de-acasă”. Pentru Steiner însă, 7 ani e vârsta schimbării danturii „de lapte” cu dinţii permanenţi, fenomen fiziologic real. Acesta ar fi semnul exterior al activităţii corpului eteric personal. Aici întâlnim o altă mare eroare a autorului nostru: dezvoltarea scindată a diferitelor componente (reale sau imaginare) ale organismului uman, ceea ce trădează influenţa unei mentalităţi şi formaţii scolastice şi carteziene, lucru care, odată descoperit, ar fi de fapt respins cu tărie de antroposofi şi adepţii lor din ziua de azi. Astfel, Steiner demonstrează că efectul unirii spiritului, sufletului şi trupului ar fi o prelungită copilărie, concluzia logică fiind astfel dobândirea de dinţi de lapte în fiecare an.

Apariţia sexualităţii în jurul vârstei de 14 ani – în perioada pubertăţii – este văzută ca prezenţă a activităţii corpului astral personal.

Educaţia Waldorf se întemeiază pe aceste teorii pretinse a fi adevăruri incontestabile, deci, cu alte cuvinte, dogme, o nouă noţiune respinsă cu vehemenţă de antroposofi şi new ageri. Antroposofia îmbină preexistenţa sufletelor pe filiera Pitagora–Platon - neo-platonici – Origen, cu reîncarnarea hinduistă preluată din teosofie. Să amintim încă o dată că Steiner a fost o perioadă secretarul secţiei germane a Societăţii teosofice. Încarnarea fiind valabilă numai pentru fiinţa umană, acesta urmează o alternanţă „karmică” de compensare, alternând sexele, popoarele sau rasele.

Ca bază de plecare în pedagogie se ia atitudinea justă a grecilor antici. Steiner recunoaşte în mod realist că idealul pedagogic al acestora: „să păstrăm copilul din noi” nu poate fi atins astăzi. În primul rând pentru că această atitudine se adresa unei elite şi presupunea sclavia. În al doilea rând era vorba de poziţia izolată a femeilor, iar în al treilea de prezenţa unei înţelepciuni a misterelor păgâne pe care noi nu o mai posedăm. Aici se face simţită alunecarea tipică mediului materialist-naturalist european la graniţa dintre cele două secole.

Dacă ar fi fost un creştin adevărat, după cum susţinea, Steiner ar fi putut vedea că înţelepciunea Scripturilor întrece cu mult pe cea tulbure şi păgână a grecilor. Cât despre perioada Bizanţului, vom căuta în zadar vreo cât de mică aluzie în întreaga operă a lui Steiner care oscila între materialism, păgânism şi gnosticism de nuanţe ezoterice neo-masonice ce nu puteau conduce decât la erori.

În secţiunea ce descrie antrenarea memoriei ca fiind tipică evului mediu apusean şi fiind exercitată de către clerul legat de tradiţie se vădeşte ignorarea datelor privitoare la metodele şcolilor iudaice din Ierusalim şi Babilon contemporane cu învăţământul elenistic.

Cercetători ca Arthur Rowe au descris clar metodele de memorizare orală ca: repetiţia continuă, începerea fiecărei propoziţii sau rând cu următoarea literă din alfabet, povestirea evenimentelor, folosirea predaniei în forma poetică a versurior, metode utilizate în aceste şcoli. În paranteză fie spus, Steiner se referă la o pedagogie ,,greacă” nedistingând între spartani, atenieni şi eleno-macedoneni, o dovadă clară a unor gafe în elementare informaţii, lucruri datorate diletantismului în materie de cultură, istorie şi pedagogie a unui amator autodidact ale cărui calificări erau şcoala tehnică, un doctorat în filosofie obţinut în condiţii neclare la Rostock şi „ochii suprasensibili ai clar-văzătorului” de sorginte spiritist-teosofică.

Sistemul aberant de gândire antroposofică dă naştere unor afirmaţii ca de pildă: „Copilul îşi dezvoltă dinţii săi – şi oricât de paradoxal ar suna aceasta în zilele noastre, afirmaţia continuă: – pentru funcţia gândirii.” Simpla enunţare a acestei afirmaţii, şi nu este singura, ne dă o idee asupra autorului şi nivelul publicului său, format în marea majoritate din doamnele înaltei societăţi din vremea sa, preocupate din plictiseală de spiritism, magie, ghicit, ocultism, dornice de a intra în loji masonice mai mult sau mai puţin „acceptate”.

În domeniul matematicilor pedagogia Waldorf porneşte la adunări şi scăderi de la rezultat la ipoteză, respectiv de la sumă la termeni, de exemplu: „dacă ai 7 cât trebuie să scoţi ca să facă 3? în loc de: cât face 7-4?”. La înmulţire şi împărţire este recomandat să nu se întrebe: ,,cât face 10:2? ci: cu cât trebuie împărţit 10 ca să dea 5?”. Motivaţiile acestor inversări de procese aritmetice sunt întâi de ordin moral – se combate tendinţa de acumulare egoistă (prin însumare). Se recomandă de asemenea şi predarea operaţiunilor aritmetice într-o ordine deosebită, şi anume începând cu împărţirea, tot din aceeaşi cauză morală. Este fără îndoială firesc pentru situaţia „tânărului bogat”, cel ce moşteneşte o mare avere să poată gândi începând de la o anumită sumă, mai mare sau mai mică. Ne întrebăm însă cum pot înţelege sau primi copii cei săraci, din România zilelor noastre, sau cei ai emigranţilor din Germania sau Europa de vest acest mod de gândire care nu le este accesibil. Ei nu pot porni de la o „sumă”, şi nu au nimic de împărţit, pentru că nu au conştiinţa averii, a acumulării deja existente. Împărţirea lui „zero” este absurdă, ea nu poate face pe un copil de şcoală primară să „înţeleagă” nimic concret, nu mai vorbim şi de sensul moral.

Această derulare inversă a gândirii este un punct de sprijin în concepţiile didactice ale lui Rudolf Steiner. El a recomandat ca să se practice în mod constant seara înainte de culcare (retrospectiva zilei) şi chiar retrospective săptămânale, lunare, etc. Până aici un gând sănătos, Sfinţii Părinţi recomandau cercetarea atentă a cugetului şi a păcatelor în scopul cunoaşterii de sine şi a metanoiei. Dar iată că la Steiner trebuie procedat cronologic în sens invers, ca şi cum s-ar derula un film. Motivaţia ar fi faptul că la ieşirea sufletului din corp, prin faţa ochilor se perindă întreaga viaţă în timp de o treime din timpul real trăit în sensul recurent, de la moarte la naştere. Este foarte puţin cunoscut faptul că la punerea pietrei de temelie a Goetheanumului (clădirea sediu a Şcolii libere de ştiinţă spirituală de la Dornach, Elveţia), Steiner a rostit rugăciunea „Tatăl nostru” de la sfârşit la început, procedeu tipic de magie întâlnit şi în satanism. Aceste gânduri şi altele de acelaşi fel sunt rodul iniţierilor oculte din lojile rozicruciene şi teosofice, la care se adaugă şi contribuţiile creatoare ale celui ce se considera a fi noua călăuză spirituală a omenirii, şi căruia colegii teosofi îi garantaseră o ascendenţă de avatari (reîncarnări) redutabilă: proorocul Ilie, Ioan Botezătorul, pictorul Rafael, poetul Novalis. Aplicarea consecventă a acestor procese de gândire combinată cu metodele de meditaţie antroposofică sunt menite să producă nişte mutaţii în conexiunile şi modul de gândire a creierului uman, o parodie a metanoiei, lucru evident periculos pentru buna funcţionare a psihicului.

Nu mai puţin gravă este invocarea Evangheliei Sf. Ioan cu prologul: „La început a fost Cuvântul (Logosul)”. Pentru Steiner şi cei din cercul său, Logosul înseamnă cu totul altceva decât pentru creştini, şi anume un principiu solar. Cauza acestei deosebiri este de găsit şi în ritualurile masonice de rit suedez în ale căror loji se iniţiază ucenici „ioaniţi” în faţa unui altar pe care se află o Biblie deschisă la Evanghelia lui Ioan.

În conferinţa a XI-a din 15 august, predarea religiei este prezentată astfel: „o şcoală (Waldorf) nu trebuie să fie o şcoală cu o amprentă religioasă şi filosofică anume.” Predarea religiei urmează apartenenţa confesională a elevilor. Antroposofia nu trebuie predată în şcoală la nici un nivel, ea fiind apanajul adulţilor care o pot alege şi înţelege la maturitate. Acest lucru rămâne un simplu deziderat utopic înşelător deoarece, în realitate, o pedagogie creată de R. Steiner, părintele antroposofiei, cu profesori antroposofi activi, formaţi în seminariile Waldorf, sau cel puţin simpatizanţi, cu un anumit plan şcolar şi metode specifice, nu poate să rămână „neutrală” din punct de vedere moral-religios. Chiar dacă se evită noţiunile directe, elementele acestei atitudini se impregnează în sufletele copiilor începând cu grădiniţa (există şi un învăţământ preşcolar Waldorf de care nu ne-am ocupat în studiul prezent), şi putând continua timp de 12 ani. „Libertatea” elevilor de care se face atâta caz este desigur ştirbită, şi
anume chiar la nivelul subconştientului. Au loc desigur şi fenomene de respingere a acestei pedagogii, dar ea poate lăsa urme negative, un fel de a gândi specific, ce este mai greu de remediat.

Cât priveşte predarea creştinismului, Steiner atrage atenţia asupra pericolului predării lui înainte de 9-10 ani. Până atunci ar trebui să fie făcută o educaţie religioasă panteistă. Nu vedem la ce ar mai ajuta atunci atmosfera de slujbă religioasă ce se recomandă însă profesorilor, sau chiar aşa numitele „înlocuiri de cult” din zilele de duminică. Majoritatea elevilor primei şcoli Waldorf erau copii de liber-cugetători şi de atei rupţi total de biserică.

Aceste substitute păgâno-gnostice nu pot nicidecum înlocui harul adevărat ce izvorăşte în biserici, în cadrul adevăratelor slujbe, taine şi ierurgii. Pentru aceasta constatăm încă o dată deosebirile şi incompatibilităţile pedagogiei alternative faţă de învăţământul tradiţional şi de metodele kerigmatice şi catehetice ale Bisericii.

Inspirându-se în continuare din lumea fantasmelor, Steiner a creat împreună cu a doua sa soţie, Marie von Sievers, euritmia modernă, care se doreşte a fi vizualizarea sunetelor consonantice şi vocalice, sau a intervalelor muzicale (terţă, cvintă etc.) prin anumite gesturi şi mişcări ce pretind a fi întocmai cu cele făcute de Dumnezeu⁷ în momentul creaţiei. Această nouă artă fiind fantasmagorică şi nebazată pe nici o tradiţie, sursa invocată fiind ocultismul şi suprasensibilul, ambele deopotrivă de neverificabile, putem însuma încă o componentă himerică aflată la baza pedagogiei Waldorf.

O altă trăsătură specifică planului de curs al acestei pedagogii alternative este împărţirea în aşa numitele „perioade”. Aceasta înseamnă renunţarea la orarul normal, de ex.: 8-9 aritmetică, 9-10 istorie, 10-11 religie etc., şi înlocuirea lui cu un obiect principal care se predă 2 ore dimineaţa timp de 3-5 săptămâni. Urmează apoi alte 5-6 săptămâni cu un alt obiect principal în acelaşi moment al dimineţii.

La întrebarea îndreptăţită: ce se întâmplă în cazul uitării cunoştinţelor? Steiner răspunde că procesul se continuă în zonele subconştiente în timpul somnului. Aceste concepţii sunt tipice pentru spiritul locului şi epocii în care au apărut: Austria şi Germania începutului de secol XX, când înflorea şcoala psihanalitică a lui S. Freud, continuată de discipolii săi Adler şi Jung, creatorii psihologiei moderne. Astfel se pun bazele învăţământului de tip nou – new age – în care apar meditaţiile, concentrările şi relaxările de tip asiatic yoga, meditaţie transcendentală etc. Steiner s-a arătat în principiu adversar al practicilor orientale, etichetate de el ca „luciferice”, dar propriile sale concepţii ocultiste pornind din sursa comună – teosofia, gnoza indianistă – nu se deosebesc esenţial de acelea.

În aprilie 1924, la cinci ani după apariţia primei şcoli Waldorf, R. Steiner a ţinut cinci conferinţe la Stuttgart în faţa a 1700 de auditori pe tema „Învăţământ şi educaţie”. În linii mari se repetă cele afirmate în cursurile precedente. În cea de-a doua conferinţă (9 aprilie) aflăm cu oarecare surprindere, chiar din mărturisirea personală a autorului, o caracterizare pertinentă şi la obiect făcută lui Steiner de către M. Maeterlink în cartea sa La grande énigme: „El (Maeterlink n.n.) a citit multe cărţi de ale mele (Steiner n.n.) şi spune următoarele: Când cineva începe să citească vreo carte de-a mea, eu apar ca o persoană echilibrată, logică, precaută. Cu cât avansează lectura, până la sfârşit se pare că mi-am pierdut minţile.” Din păcate Steiner nu a luat în serios această afirmaţie îndreptăţită şi a continuat netulburat în eroare.

Să privim acum pentru o mai clară aplicaţie concretă la 80 de ani de la debut, cum se prezintă situaţia şcolilor Waldorf într-o ţară unde acestea au funcţionat o lungă perioadă, cu însemnate contribuţii în acest domeniu: Suedia. Desigur că în acest domeniu supremaţia este deţinută în continuare de Germania, ţara de origine a acestei pedagogii. În anul 1949 s-a înfiinţat la Stockholm Kristofferskolan, în 1960 Järna Wldorfskola. În 1976 existau 3 şcoli, în 1995 s-a ajuns la 23. În toată lumea existau în 1977 150 de şcoli, actualmente sunt peste 450. Aceste date sunt luate din cartea lui G. Wilson Jag trodde på Waldorfskolan (Am crezut în şcoala Waldorf), în care sunt descrise aprecierile critice ale unui părinte ce a avut un copil la Johannaskolan din oraşul Örebro. Cartea este instructivă cu toate că, din păcate, autorul se situează pe poziţii umanist ateiste, însă aşa cum am observat şi în cazul lui Steiner, Wilson emite o unele critici ce se dovedesc a fi fondate şi argumentate.

Explicaţiile succesului şcolilor Waldorf sunt mai întâi imaginea negativă (şi în cea mai mare parte îndreptăţită) pe care o au mulţi părinţi despre învăţământul de stat, iar în al doilea rând abilitatea reclamei (în limba spaniolă propaganda, termen sugestiv!) şi prezentării acestei „pedagogii a viitorului”, liberă şi superioară celei vechi. În reclamele lor se promite:

ÎNVĂŢĂMÂNT RELIGIOS LA ALEGERE,
NONCONFESIONALITATE,
O ŞCOALĂ LIBERĂ ŞI DESCHISĂ,
LIBERTATE INTERIOARĂ ŞI INTEGRITATE.

Cum se prezintă în realitate aceste deziderate?

Trebuie reamintit că la baza planului de învăţământ Waldorf se află sistemul antroposofic pe care această pedagogie stă sau cade. În legătură cu aceasta este foarte nimerit a cita comentariul lui F. Vicedom făcut în cadrul secţiunii cultice de inspiraţie antroposofică intitulată Die Christen Gemeinshaft (Comunitatea creştină): ,,Aceasta ne duce înapoi spre India. Această imagine cosmogonică, percepţia mistică a unităţii cosmice, învăţătura karmică, eliberarea din lanţurile materiei, preschimbarea materiei prin sângele lui Cristos, până şi accentul pus pe etică, mijloc al mântuirii, totul vine din India prin intermediul teosofiei. Ideile creştine trebuiesc interpretate prin prisma înţelepciunii indiene. Ele se contopesc în gnoza indiană. Omul devine astfel măsura tuturor lucrurilor. El trebuie să se auto mântuiască şi să se străduiască pentru a se elibera de cele pământeşti.” Aducem în continuare şi opinia unui cercetător suedez al religiilor, Hjalmar Sundén: ,,O influenţă puternică exercită şcolile Waldorf care se numără printre cele mai selecte din Germania şi formează un fel de elită. În aceste şcoli principalul obiectiv nu este învăţământul profan obişnuit, ci introducerea gândurilor antroposofice care produc schimbări în personalitate de o natură neîntâlnită în cazul şcolilor particulare (confesionale n. n.) creştine.”

Acest lucru este constatat şi de alţi autori cum ar fi C. Cumbey şi C. Matrisciana în lucrările lor critice la adresa fenomenului sincretist new age. Autoarele menţionate (şi nu numai ele) încadrează antroposofia şi pedagogia Waldorf în cadrul fenomenelor new age. În replică poate fi adus contraargumentul că antroposofii înşişi pot respinge vehement această încadrare, fiind la rândul lor critici la adresa mişcării din care nu se socotesc a fi parte. Dacă antroposofia şi pedagogia Waldorf nu s-au declarat niciodată explicit a fi fenomene new age, nu este mai puţin adevărat că au multe identităţi ideologice, iar apropierea lor nu este nicidecum forţată.

În anumite cazuri, ca de exemplu la noi în ţară, s-a încercat introducerea unor procedee Waldorf în învăţământul comun. După părerea lui F. Calgren, autoritate incontestabilă în domeniu, modalitatea aceasta nu poate da rezultatele scontate deoarece specificul pedagogiei Waldorf nu constă în procedee noi şi inedite, ci în însăşi atitudinea de viaţă a profesorilor educatori. Atunci s-a încercat compromisul de a avea clase speciale de tip Waldorf în cadrul unei şcoli generale. Oricum ar sta lucrurile, datele de bază nu se schimbă, iar eventualele influenţe pozitive ce s-ar putea prelua din această pedagogie sunt atât de diluate homeopatic, ca să folosim un limbaj specific medicinei antroposofice, ca şi diluţia D 30 – adică practic nule. Învăţământul de stat are multe carenţe, multe elemente chiar de structură ce pot fi perfectibile, dar nu orice soluţii sunt folositoare.

---

6. În Războiul nevăzut, Arta Grafică, 1991, pp. 67-68.

7. Sau mai bine zis dumnezei, întrucât Steiner se prevalează de pluralul ebraic Elohim, pe care îl interpretează a însemna exousiai, fiinţe îngereşti din triada a doua a Sf. Pseudo Dionisie Areopagitul, împotrivindu-se astfel revelaţiei vetero şi neo testamentare, şi punând creaţia pe seama unor creaturi. n.n.