Iată de ce interesele turcilor sunt legate de cele ale evreilor şi francmasonilor

AFACERILE reprezintă o puternică forţă motivantă mai ales când evrei ca familia Rothschild au societăţi în domeniul petrolului. Domeniul bancar reprezintă punctul forte al familiei evreieşti Rothschild. Iar materiile prime – în special petrolul – aduceau bani în bancă.

Mişcarea Tinerii Turci, cunoscută şi sub numele de Comitetul pentru Unire şi Progres, a apărut datorită intereselor familiei Rothschild pentru petrolul din zona Mării Negre a Imperiului Otoman la sfârşitul secolului XIX. ‘Crearea de stabilitate’ într-o zonă incendiară a fost imperios necesară pentru noua societate petrolieră a familiei Rothschild, Baku Oil. ‘Instabilitatea’ creată de elita financiară şi intelectuală a creştinilor armeni din zonă nu era ‘bună pentru afaceri’.

Astfel că evrei aleşi pe sprânceană din Salonic (evreii formau majoritatea populaţiei oraşului), şi agitatori străini ca sionistul rus, Vladimir Jabotinksy, editorul ziarului Tânărul Turc, erau tot ceea ce familia Rothschild avea nevoie pentru a scăpa de sursa acelei instabilităţi: creştinii armeni.

De aceea, Mişcarea sionistă Tinerii Turci ce urmărea căderea Imperiului Otoman pentru a obţine Palestina – şi Familia Rothschild, care avea nevoie de o Turcie controlată de evrei şi control asupra întregului Orient Mijlociu, puteau lucra împreună. Aceasta însemna finanţare pentru Tinerii Evrei Turci şi pentru revoluţionarii supuşi familiei Rothschild.

Cauzele pogromului de la Kiev

de Pr. diacon Andrei Kuraev

Pogromul de la Kiev însă şi cele din alte părţi din perioada “primei revoluţii ruse” au la bază şi motivaţii religioase. Ortodocşii au fost supuşi la prea multe ofense la adresa sentimentelor lor naţionale şi religioase din partea “mitingişti-lor” de la periferiile oraşelor. De pildă, la 18 octombrie 1905, în preziua pogromului de la Kiev, acolo se întamplau frecvent scene precum aceasta: “Manifestanţii au patruns cu forţa în Parcul “Nikolaevski”, smulgând înscrisurile şi iniţialele de pe monumentul împăratului Nicolae I. Cu această ocazie, evreii au aruncat un arcan asupra statuii, încercând să o disloce de pe piedestal. Câţiva, din mulţime s-au căţărat pe statuie, încercând să pună în mâinile acesteia un steag roşu. Trecătorii care se aflau întâmplător pe acolo au fost obligaţi de manifestanţi să se descopere în faţa steagului roşu. A fost un caz când pe o stradă s-au năpustit asupra unui preot care trecea pe acolo, dându-i jos căciula de pe cap cu lovituri de băţ. Pe o altă stradă, evrei purtând pe piept cocarde roşii au început să insulte patru soldaţi care erau în trecere, i-au scuipat, stârnind dezaprobarea martorilor ocazionali, indignaţi de acest mod revoltător de a injuria armata”. Pasajul este extras din cartea “Dare de seamă efectuată la ordinul Mareşalului Curţii Imperiale, senatorul Turau, pentru cercetarea dezordinelor produse în oraşul Kiev”.

Remarc că senatorul n-a venit la Kiev pentru a-i pedepsi pe revoluţionari, ci pentru a sancţiona persoanele vinovate pentru pogromurile care au urmat demonstraţiilor de stradă. În propunerile făcute în concluzia raportului nu găsim nici un cuvânt despre măsurile luate împotriva evreilor. A fost făcută numai propunerea de a fi sancţionaţi conducătorii poliţiei din Kiev, pentru că “n-au condus acţiunile poliţiei de încetare a vandalizării locuinţelor şi magazinelor, a sustragerii de bunuri şi că n-au făcut apel la forţe de ordine corespunzătoare” (p. 99).

Deci nu faptul că la Kiev existau sinagogi şi că o parte din locuitorii oraşului nu-l venerau pe Hristos a făcut să izbucnească pogromul. Explozia a fost determinată mai întâi de profanarea valorilor sacre de ordin naţional şi religios, începută în presă, apoi şi în timpul manifestaţiilor de stradă.

din „Provocările ecumenismului”, de Pr. diacon Andrei Kuraev, Editura Sophia 2006, pag. 94, preluat după Cuvânt de învăţătură creştin-ortodoxă

Românii ortodocşi sunt adevăraţii români

Iată o întâmplare din viaţa Cuviosului Părinte Iustin Popovici petrecută în vremea Iugoslaviei comuniste, relatată în cartea “Cuviosul Iustin Popovici. Viaţa şi minunile”:

Odată părintele călătorea cu trenul, împreună cu câteva maici din mânăstirea sa. La o staţie a urcat un ofiţer cu nişte soldaţi şi le-a poruncit:
- Coborâţi din vagon, aici este rezervat pentru soldaţi!
- Nu coborâm. Şi noi suntem armată, şi noi am luptat, a răspuns părintele.
- Dar, tovarăşe… - a ameninţat ofiţerul
- Eu nu sunt tovarăşul tău, nu s-a lăsat părintele.
- Ce-ai spus?
- Ce-ai auzit.

Ofiţerul însă nu voia să se arate violent de faţă cu călugăriţele. Până la urmă s-a aşezat şi au început să discute. Părintele Iustin îi spunea:
- Sârbii ortodocşi sunt adevăraţii sârbi.
- Nu, tovarăşe, eu sunt sârb, dar nu sunt ortodox, a replicat ofiţerul.
- Atunci prin ce eşti sârb?
- M-am născut pe pământul sârbesc.
- Şi boii se nasc pe pământul sârbesc şi nu sunt sârbi, i-a răspuns părintele, lăsându-l pe ofiţer fără replică.

din cuvant.arhiva-ortodoxa.info

Taina Iubirii

Lumea aceasta nu e vinovata, suntem vinovati noi ca nu stim sa iubim si nu stim s-o apreciem! Ce-am facut noi pentru lumea asta, daca este vorba sa intram in amanuntele drumului mantuitor? Ce-am facut noi pentru lumea aceasta - asta ni se cere!

O institutie, ca si un neam, traiesc prin cei care tasnesc, care stau pe cruce fara sa cedeze. O iubire mare pentru Dumnezeu cere o permanenta jertfire. Niciodata nu vom trai fara probleme si fara sabii indreptate impotriva noastra! Nu vedeti invatatura crestina? “N-am venit sa aduc pace pe pamant, ci sabie… Dusmanii omului sunt casnicii lui.” Dar toate acestea nu trebuie sa descurajeze pe nimeni cu nimic. Chiar daca omul este afectat de aceste nenorociri, asta nu inseamna sa renunte. Nu! Dumnezeu stie de necazul tau, iar aceste suferinte te incearca pentru a te putea defini, pentru a merita sa fii incununat de Dumnezeu, caci El asta doreste.

Nu ne putem inchipui un om mantuit fara merite. De unde vin aceste merite? Din lupta cu suferintele, iar lupta fara jertfa nu se poate! Crucea a mantuit neamul omenesc! Nu dreptatea lui Dumnezeu, nici minunile Sale, ci Crucea! Atunci cand lisus S-a rastignit, atunci a fost biruit satana. Mantuitorul triumfa pe Cruce, iar satana era invins. Deci, nici un crestin nu este scutit, sub nici un chip, de crucea sa, pentru ca e dar de la Dumnezeu suferinta, dragii mei! Nu este numaidecat o pedeapsa. Dar, chiar pedeapsa in sine, canonul inseamna putinta revenirii, a intoarcerii la bine.

Se constata ca nu vine lumea la biserica. Dar nu trebuie sa fie o preocupare in sine, sa se faca atata caz. Pentru ca aceste lucruri slabesc forta personala a fiecaruia, semanand confuzii. Din cauza greselilor multimii, fiecare om ajunge sa se scuze in sinea lui: “Ce, numai eu fac? Vad ca toti fac!” Deci, cel mai bine este ca noi sa ne rugam pentru rezolvarea acestor lucruri pentru oamenii acestia. Si chiar va rog, sa fie o mai mare dorinta de iubire adevarata! Nu o iubire inregistrata si difuzata ca atare de oameni: “Auzi, domnule, ca trebuie sa iubim!” Nu! Trebuie sa simti nevoia sa iubesti.

Nu este niciodata nimeni degeaba langa tine. El este cu stiinta lui Dumnezeu, ca tu sa-l ajuti sau sa te folosesti. Te folosesti, ca poate are o putere de duh mai mare. Sau il ajuti tu, in sensul de-al suporta. Este o mare greseala atunci cand certam pe unul sau pe altul! Il rabda Dumnezeu si pe acela, si de aceea l-a pus in calea ta, ca sa-l rabzi si tu si sa te incununezi!

Hristos a Inviat!

“Pentru ce miruri, din milostivire, cu lacrimi amestecaţi, o uceniţelor? îngerul cel ce a strălucit la mormânt a zis mironosiţelor: Vedeţi voi groapa şi înţelegeţi, că Mântuitorul a înviat din mormânt.”

“Pe Dătătorul de viaţă născându-L, Fecioară, de păcat pe Adam l-ai mântuit; şi bucurie Evei în locul întristării i-ai dăruit, şi pe cei căzuţi din viaţă i-a îndreptat la aceeaşi, Cel ce S-a întrupat din tine, Dumnezeu şi om.” (Binecuvantarile Invierii)

din: Lumina Sfanta a venit si anul acesta la Ierusalim!

În Biserica “Mormîntului Domnului” s-a pogorît Lumina Sfîntă! După cum relatează presa rusească, evenimentul s-a produs la ora 15:04. După ce Patriarhul Teofil al Ierusalimului s-a rugat timp de 10 minute în cuvuclia (camera mică) mormîntului, Focul s-a pogorît momentan, ca de obicei.

La mormântul Domnului s-a săvîrşit slujba la care au fost prezenţi zeci de mii de pelerini din Ierusalim şi milioane de telespectatori din întreaga lume.

Lumina Sfîntă nu mistuie. Spre exemplu, cei prezenţi astăzi aici au făcut o baie în foc, iar mulţi dintre aceştea, îndeosebi ortodocşii care poartă bărbi, nu şi-au ars bărbile şi nici nu au primit arsuri.

După obicei, slujba de Pogorâre a luminii Sfinte a fost săvîrşită de către patriarhul Teofil. Acesta înalţă rugăciunea în mijlocul capelei Mormântului Domnului, după ce este percheziţionat de către poliţiştii israeliţi şi de către cei armeni (monofiziţi). Aceasta se numeşte „cuvuclia”, anume acolo s-a aflat trupul lui Hristos trei zile, de la răstignire până la înviere.

Patriarhul Teofil intră în paraclisul bisericii împreună cu patriarhul armean, însă Lumina Sfîntă o primeşte anume cel grec, ortodox. Doar la rugăciunile ortodocşilor se pogoară Lumina Sfîntă, ceea ce nu este de mirare.

Înaintea intrării patriarhului în cuvuclie, acesta îşi dezbracă rasa şi odăjdiile, rămînînd doar în stihar, brîu şi mînecuţe. Acest lucru se face intenţionat, pentru ca acesta să nu poată „să strecoare” vreo brichetă, chibrituri sau orice altă sursă de foc. Înainte de slujbă, paraclisul a fost cercetat minuţios de către poliţie, spre a nu fi ascuns aici nimic ce ar putea servi drept sursă de aprindere.

Patriarhul Teofil s-a rugat în cuvuclie aproximativ zece minute, după care prin găurile din pereţii laterali s-a pogorît Lumina – care nu frige şi se pogoară de la însuşi Dumnezeu în ajunul Învierii Domnului, în Sâmbăta Mare.

Aşa cum se întîmplă de obicei, a fost prezentă foarte multă lume. Potrivit unor estimări, astăzi pogorîrea Luminii Sfinte a fost aşteptată de peste 40 de mii de pelerini. Însă doar zece mii au avut posibilitatea să ajungă la mormânt, restul au rămas să aştepte pe străzile din preajmă.

Printre cei prezenţi au fost de asemenea şi reprezentanţii tineretului ortodox arab, care au întâlnit în mod specific lor Lumina Sfîntă. Au bătut în tobe şi au strigat: “Nu există un alt Dumnezeu decât cel Ortodox” şi “Iisus Hristos este Dumnezeul nostru!”. Potrivit unei tradiţii, într-un an acestora nu li s-a permis să facă gălăgie în timpul slujbei şi Lumina nu s-a pogorât pînă acestora nu li s-a permis să intre la Mormânt. Îndată ce aceştia au intrat, Lumina s-a pogorît.

Prima atestare a acestui eveniment dumnezeiesc este din sec. IV.

Dumnezeului nostru slavă, totdeauna acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!

din Blogul lui Bogdan STANCIU

Comemorarea genocidului din 1915-1917 asupra poporului armean

Armenii au comemorat joi, 24 Aprilie 2008, 93 de ani de la masacrele comise de Turcia, recunoscute drept genocid de către circa 20 de state, dar nu şi de Turcia, relatează AFP.

Mii de armeni, printre care mulţi membri din diaspora veniţi cu această ocazie in Armenia, au inceput pelerinajul la memorialul victimelor, din centrul Erevanului. Printre ei, Srbuhi Pirumian, in varstă de 80 de ani, care spune că şi-a pierdut aproape intreaga familie in masacrul din 1915-1917, soldate, potrivit Armeniei, cu 1,5 milioane de morţi, şi, potrivit Turciei, cu 250.000-500.000 de morţi. “Turcii nu-şi au locul in Europa, sunt periculoşi atat timp cat nu recunosc genocidul şi nu cer iertare”, a spus ea.

“Negarea nu este de viitor, mai ales acum, cand numeroase ţări şi-au adăugat vocile celei a libertăţii”, a spus noul preşedinte armean Serj Sarkisian. “Armenia trebuie să depună mai multe eforturi pentru dreptatea istorică”, a adăugat el, pledand pentru o intensificare a “campaniei pentru recunoaşterea internaţională a genocidului”.

Spălarea picioarelor = războiul tăcut împotriva duhului lumii

• N-am venit sa-Mi slujeasca cineva Mie…

• Crestinortodox.ro: Paste - Joia Mare - VIDEO si Joia Mare - Ritualul spalarii picioarelor - VIDEO

• Stavropoleos - Cand slavitii ucenici.mp3

• Anghelos - Cand slavitii ucenici….mp3

• “Voi Mă numiţi pe Mine Învăţătorul şi Domnul şi bine ziceţi căci sunt. Deci dacă Eu, Domnul şi Învăţătorul v-am spălat vouă picioarele voastre şi voi sunteţi datori să vă spălaţi picioarele unii altora“. Că v-am dat vouă pildă, ca, precum v-am făcut Eu vouă, să faceţi şi voi. Adevărat, zic vouă: Nu este sluga mai mare decât stăpânul său, nici solul mai mare decât cel ce l-a trimis pe el. Când ştiţi acestea, fericiţi sunteţi dacă le veţi si face” (Ioan 13, 13-17).
• “Şi s-a iscat între ei şi neînţelegere: cine dintre ei se pare că e mai mare? Iar El le-a zis: Regii neamurilor domnesc peste ele şi se numesc binefăcători. Dar între voi să nu fie astfel, ci cel mai mare dintre voi să fie ca cel mai tânăr, şi căpetenia ca acela care slujeşte. Căci cine este mai mare: cel care stă la masă, sau cel care slujeşte? Oare, nu cel ce stă la masă? Iar Eu, în mijlocul vostru, sunt ca unul ce slujeşte. (Luca, 22: 24-27).

  

Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruinţă (+ 303)

Minunatul acesta, vestitul si marele Mucenic Gheorghe a trait pe vremea imparatului Diocletian, s-a nascut in Capadochia, fiu al unor parinti crestini si invatat, din tinerete, in dreapta credinta. Ramas fara de tata din copilarie, Sfantul s-a mutat, cu maica sa, din Capadochia in Palestina, fiind cu neamul de acolo si avand acolo multe averi si mosteniri. Ajuns la varsta desavarsita si fiind frumos la chip si viteaz in lupta, prin osteneala, pricepere si destoinicie, tanarul Gheorghe s-a facut pretuit si, imbratisand slujba armelor, in scurta vreme, a cucerit cele mai mari cinstiri, pana si dregatoria de conducator de oaste, in garda imparatului.

Se stie ca, desi era pagan, imparatul Diocletian, pana la anul 303 nu a luat nici o masura impotriva crestinilor. Aceasta stare de lucruri a ingaduit crestinilor vrednici, sa urce pana la cele mai inalte slujbe in imparatie. In anul 303 insa, din indemnul ginerelui sau Galeriu, pe care Diocletian l-a luat ca insotitor la domnie, a aprins prigoana impotriva crestinilor. Istoria crestinitatii sta martora ca, din anul 303 si pana la 313 (anul decretului de la Milan, prin care Sfantul imparat Constantin a dat pace crestinilor), Biserica a trecut printr-o cutremuratoare incercare si o sangeroasa proba: crestinii au fost siliti sa aleaga, cu pretul vietii lor, intre zeii pagani si Hristos.

Cunoscand, deci, decretul de prigonire impotriva crestinilor, indata Gheorghe s-a infatisat singur inaintea imparatului Diocletian si, inaintea intregii curti imparatesti, a marturisit deschis ca este crestin si ca intelege sa slujeasca in oastea imparatului, ca ucenic al lui Hristos. Uimit de aceasta marturisire si indemnat de Galeriu, Diocletian a dat porunca sa fie dus in temnita si pus la chinuri, ca sa se lepede de credinta. Si a fost trecut prin toate vamile muceniciei, loviri cu sulita, batai la talpi, lespezi de piatra pe piept, chinul la roata, groapa cu var, incaltaminte cu cuie, bautura otravita, bataia cu vine de bou s.a. Toate acestea si altele asemenea, Sfantul Gheorghe le-a indurat cu barbate stand tare in credinta.

Pentru cei credinciosi, Mucenicii sunt crestini alesi, luminati de Dumnezeu, pentru a duce lupta impotriva paganatatii si a diavolului. Drept aceea, in toiul prigonirilor si in clipele cand sunt pusi la incercarile cele mai sangeroase, Mantuitorul ii lumineaza cu puteri dumnezeiesti, care le ocrotesc trupul impotriva suferintelor.

Pietismul sectant - îndepărtare de la credinţa creştină ortodoxă

Pentru orice crestin, mantuirea este lucrul cel mai important, iar mantuirea cere doua lucruri fundamentale: cunoasterea lui Dumnezeu si implinirea voii Lui, aratate prin fapte concrete. Cunoasterea si trairea, teologia si evlavia, gandirea si viata religioasa trebuie “sa mearga mana in mana, sa fie in armonie. A le desparti inseamna sa distrugi un organism viu.

Despartita de cugetarea crestina, de dogma, trairea evanghelica isi pierde consistenta si degenereaza in sentimentalism pietist. Sentimentalismul cultiva in relatia cu Hristos-Mantuitorul o emotivitate, care lacrimeaza usor, dar nu transforma realmente viata credinciosului. Astfel el ajunge sa alerge dupa adunari in care isi satisface setea de emotivitate. Nu mai cauta pe Hristos pentru Hristos, ci-L cauta pentru a-si hrani emotivitatea. Pornit pe aceasta cale, credinciosul va colinda din adunare in adunare, indiferent ca e ortodoxa sau nu: principalul este ca e pusa in miscare emotivitatea lui. Cultivarea unei astfel de psihologii religioase, care nu cere efort moral, duce la destramarea comunitatii bisericesti si la destramarea vietii morale a credinciosului, la o stare sufleteasca unilaterala, pervertita. Vizionarismul fantezist cauta neaparat semne si minuni, vedenii si lucruri extraordinare, care starnesc senzatie si hranesc setea dupa lucruri iesite din comun, nutresc slava desarta. A reduce la aceasta viata in Hristos inseamna a o orienta intr-o directie falsa si in contradictie cu Sfanta Scriptura si cu traditia duhovniceasca ortodoxa. Acest vizionarism este amagire de sine si foc de paie, care nu aduce roade sanatoase in viata credinciosilor.

Acest gen de spiritualitate este caracteristica gruparilor pietiste sectante, desi il putem intalni si in alte confesiuni crestine. Miscarile dizidente sectante pun mai mult accent pe fervoarea spirituala decat pe invatatura, credinta traita, avand un rol mai mare decat expresia intelectuala a acesteia . Facand din religiozitate un mijloc de sensibilizare a adeptilor, le creaza acestora stari emotionale intense, le exacerbeaza pornirile religioase si le cultiva fanatismul, bigotismul si misticismul bolnavicios.

Toate devierile de acest fel trebuiesc combatute prin cultivarea adevaratei spiritualitati crestine, care consta in efortul de transformare morala dupa chipul lui Hristos. Evlavia trebuie imbinata cu teologia, cu adevarurile revelate, formand un tot armonios. Cunoscandu-L pe Hristos, iubindu-L si intrand in comuniune cu El prin Taine, credinciosul se va stradui sa aiba sfintenia, dragostea, smerenia,blandetea, bunatatea si jertfelnicia Lui.

Francmasoneria în România

„Francmasoneria este o organizaţie evreiască, a cărei istorie, grade, simboluri şi parole convenţionale sunt evreieşti de la început până la sfârşit” aşa caracterizează publicaţia evreiască Israelite of America, organizaţia denumită Francmasonerie^[1].

Iar Jean Bidegain, într-un discurs ţinut în faţa Marelui Orient al Franţei, adaugă: „Evreii, atât de remarcabili prin instinctul lor de dominaţie şi prin ştiinţa lor de a guverna, au creat Franc-Masoneria ca să înroleze într-însa oameni care, neaparţinând neamului lor, se angajează totuşi să-i ajute în faptele lor, să colaboreze cu ei la stabilirea domniei lui Israel printre oameni”^[2].

Potrivit lui Florin Becescu: „Conducerea supremă a francmasoneriei universale o deţine Ordinul internaţional B’nai B’rith cu sediul la Chicago, împreună cu formaţiile secrete ascendente, B’nai Mosche, B’nai Israel, B’nai Zion, dominate ocult la rândul lor de acei misterioşi Înţelepţi ai Sionului”^[3].

Masoneria în România

Lucrarea Ordinul Masonic Român precizează: - „aprilie 1929: gr. 30, Octavian Goga militează pentru fondarea Blocului creştin francmasonic. - «d. Octavian Goga, care deşi este mason, habar n-are de rostul francmasoneriei, căci şi-a permis să vorbească în lojă despre creştinism – greşeală ce masonii nu îi vor ierta niciodată. D[omnul] Goga a mers aşa de departe cu naivitatea sa, încât a propus ca Loja Naţională să se numească Loja Creştin-Naţională.»(V.Trifu, 1932)”. Iar Nichifor Crainic, în Ortodoxism şi Masonerie, exprimându-se asupra motivului prezenţei Bibliei ca obiect ritualic în anumite loji, comentează: „Francmasonii români de rit scoţian… zic: «Noi nu suntem împotriva ortodoxiei cum sunt cei de la Marele Orient. Noi admitem Biblia. Noi jurăm pe Biblie». Ce e adevărat din toate astea? Masoneria, fie scoţiană, fie cealaltă, e un fel de religie deandoaselea. Ea are temple, un cult organizat cu diferite ritualuri şi o serie de obiecte simbolice. Între aceste obiecte simbolice, masoneria scoţiană admite şi Biblia. Ce înseamnă aceasta? Că masoneria admite doctrina cuprinsă în Biblie? În cazul acesta ea n-ar fi decât o sectă religioasă ca multe secte născute din creştinism^[4].

Dar nu! Biblia în masonism are cu totul altă semnificaţie. A se consulta cartea domnului Eugen Lannhoff. «Biblia, raportorul şi compasul» – zice dânsul – «sunt cele trei mari lumini ale masoneriei». «Biblia, lumina de deasupra noastră, NU CA AUTORITATE DOGMATICĂ, ci ca expresie a credinţei într-o ordine morală universală!» Adică un simplu simbol, ca raportorul, «lumina din noi» şi ca compasul, «lumina din jurul nostru». Prin urmare, în masonerie Biblia joacă un rol de simbol exact ca oricare alt obiect, de pildă compasul şi raportorul. În locul ei ar putea şi o strachină să însemne acelaş simbol, fiindcă sensul simbolic nu se leagă de autoritatea dogmatică a Bibliei! Dar ce mai înseamnă Biblia dacă o despoi de autoritatea dogmatică a doctrinei revelate? Nu e vorba aici de o supremă batjocură ce se aduce divinei cărţi, reducând-o la sensul pe care îl pot avea un şorţ, o mistrie, sau un compas?” (Nichifor Crainic, Ortodoxism şi Masonerie, în Ioan M. Mareş, Francmasoneria în filmul «Ecaterina Teodoroiu», 1933, pag. 54, 55) ^[5].

Ce ne oferă Europa?

Am meditat mai adinc la vremurile noastre, daca nu cumva procesul se prelungeste, daca nu cumva viziunea dostoievskiana a mers dincolo de comunism. Dumnezeu ne-a ajutat si am scapat de povara comunismului, prin jertfele din decembrie ‘89, intrind intr-o alta era.

Iata insa ca avem o alta perspectiva: daca ne-am confruntat cu Rasaritul bolsevic, de data aceasta ne indreptam cu fata catre Occidentul european (care se autodefineste drept “Europa” insasi si care ne invita sa intram in ea, ca si cum noi n-am fi fost niciodata europeni).

In privinta aceasta, daca trebuie sa fac o paranteza si vreau sa o fac, doresc sa afirm ca noi am fost intotdeauna europeni si ca nu poate fi vorba de o “intrare” a noastra in Europa, ci de regasirea noastra in Europa, sau mai precis de regasirea Europei in noi.

Ne e greu sa fim tratati ca niste primitivi, cu toata saracia noastra, uitinduse ca daca suntem astazi saraci si inapoiati datorita comunismului, este si prin faptul ca Occidentul ne-a livrat, aproape gratuit, acestuia. Lucrurile acestea sunt stiute. Cred ca Apusul nu are dreptul sa ne umileasca, asa cum a incercat si incearca; fara sa fac politica, trebuie sa subliniez atitudinea tot mai demna a tarii noastre in acest context european.

Nu asteptam spiritualitate din Occident, pentru ca nu o are. Uneori suntem tratati ca niste “balcanici”, uitindu-se ca suntem la nordul Dunarii si, ca, geografic, nu facem parte din Balcani. Ei, si daca am face? Alexandru Paleologul spune ca, la urma urmei, chiar daca am fi balcanici n-ar fi nimic rusinos in asta.

Platon, Aristotel si Sofocle au fost balcanici. Iar eu as adauga: toata doctrina teologica a lui Toma d’Aquino s-a sprijinit pe Aristotel, pe un balcanic. Iar daca este vorba de civilizatie, ar trebui sa ne amintim ca, in jurul anului 1000, bazileii si principesele Bizantului aveau bai de marmura, in timp ce curtenii lui Carol cel Mare se scarpinau de paduchi si riie.

Filonul de Aur

„- De ce nu vrei să te supui Împărătesei şi să devii greco-catolic, lăsând Ortodoxia? [comisia imperială]

- Cojocul acesta, de pe mine, acum i-al meu. Dacă mi-l cere împărăteasa i-l dau, n-am ce face. Cu mâinile şi cu picioarele acestea, şi cu tot trupul meu, am lucrat zi şi noapte ca să plătesc dările. Dacă le vrea, ale ei sunt. Dar am numai un suflet, pe care îl păstrez pentru Dumnezeu din ceruri, şi nici o putere omenească nu-l va putea îndoi. [un ţăran român din Ardeal] “

Adevărata valoare a unui neam se măsoară prin felul în care ştie a se împărtăşi de Veşnicie. Fiecare popor poate aduna averi şi comori de tot felul. Dar valorează ele ceva? Orice armă poate fi distrusă, orice armată înfrântă. Chiar şi aurul rugineşte, şi orice lucru e supus stricăciunii. Clădirile se năruie, ceramica se sparge, dinastiile se sting, statele se prăbuşesc, gloria trece în uitare, comorile se cheltuiesc aiurea, culturile se nasc şi pier. Peste ruinele unor oraşe şi ţări ce au minunat lumea, vitele pasc ierburi într-o pace de început de lume. Ori se ridică alte oraşe şi ţări, tinere, obraznice şi – din pricina inconştienţei vârstei – sigure de puterea lor. Dar şi ele se sting, după ce le trece vremea, în ruină şi uitare. Şi iar trec peste urmele vechilor glorii noi popoare, la fel de trufaşe, la fel de sigure de puterea şi veşnicia lor ca şi cele moarte. O singură comoară este veşnică: sfinţenia. Şi sfinţii sunt cea mai mare avere a unui neam, şi pecete şi mărturie a unirii dintre acel neam şi Dumnezeu.

Sfinţenia înseamnă unire cu Dumnezeirea. Şi această unire este singura cale către nemurire. Doar în Ceruri se află cartea vieţii, în care sunt înscrise cele veşnice. Doar în Ceruri se află Ierusalimul ceresc, locul în care neamurile aduc, în eternitate, slava lor înaintea Împăratului Atotputernic.

“Trebuie să ascultăm de Dumnezeu mai mult decât de oameni!”

Ca un alt adevarat alt “prooroc de foc”, Cuviosul Iustin Popovici reactualizeaza cuvantul dumnezeiesc, evanghelic, dupa care trebuie sa ne oranduim viata si gandirea. In cuvinte simple si fraze scurte, Cuviosul Iustin arata cu claritate care sunt limitele si principiile dupa care Biserica si credinciosul se raporteaza la stat. Departe de a se raporta la problema autoritatilor statale ca ceva strain de preocuparile Bisericii, Sfantul Iustin arata ca este esential ca crestinul sa deosebeasca stapanirea de silnicie. Acolo unde trairea crestina, viata evanghelica, este indezirabila acelei stapaniri, sau este chiar prigonita, acolo nu avem de-a face cu stapaniri, ci cu silnicii. Aceste lucruri sunt aratate in Noul Testament dar sunt precizate si de Sfinti Parinti ca Sf. Ioan Gura de Aur sau de parinti contemporani ca Nicolae Steinhardt. Si ne sunt noua cu atat mai vitale astazi, cand noul Cezar isi infasoara taina silniciei si a faradelegii intr-o nesfarsita si ametitoare poliloghie propagandistica in care se repeta obsedant cuvinte hipnotizante ca toleranta, progres, bunastare, bogatie, civilizatie, diversitate, valori europene, drepturile omului si multe, multe altele… Cu atat mai vitale, cu cat discursul despre “toleranta” al mastodontului european, noua silnicie ce se propaga cu fatarnicie si viclesug, cere crestinului sa isi puna calus la gura si catuse la maini, in timp ce se promoveaza legi anti-firesti ca cele privitoare la homosexuali si promoveaza agresiv toate conceptiile anti-hristice despre lume si om.

Despre poziţia Bisericii faţă de stăpânire

„Trebuie să ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni” (Fapte 5, 29)

“Această maximă este sufletul şi inima însăşi a Bisericii Ortodoxe. Iată Evanghelia ei, Evanghelia a toate. Iată prin ce trăieşte ea, şi pentru ce trăieşte. Iată din ce se zideşte nemurirea şi veşnicia ei. Anume aici se află atotvaloarea ei netrecătoare. „A se supune lui Dumnezeu mai mult decât oamenilor” - acesta este principiul principiilor, sfinţenia sfinţeniilor, măsura tuturor măsurilor. Această Atot-Evanghelie cuprinde esenţa tuturor sfintelor canoane ale Bisericii Ortodoxe. Aici, cu nici un preţ, Biserica nu poate face nici un fel de concesii nici unor regimuri politice, nu pot fi admise nici un fel de compromisuri - nici cu oamenii, nici cu demonii, nici cu prigonitorii Bisericii şi cu demolatorii Bisericii.

„A se supune lui Dumnezeu mai mult decât oamenilor” - acesta este statutul Bisericii Ortodoxe, statutul ei veşnic şi neschimbător - statutul atotcuprinzător, starea ei veşnică şi neschimbată - stare atotcuprinzătoare. Iată care este mai întâi de toate răspunsul dat primilor prigonitori ai Bisericii: Faptele Apostolilor 5, 29. Acesta este şi răspunsul ei dat prigonitorilor, de-a lungul veacurilor până la Judecata de Apoi. Pentru Biserică, Dumnezeu totdeauna e pe primul loc, iar omul, lumea, totdeauna pe locul doi. Trebuie să ascultăm de oameni cât timp nu sunt împotriva, lui Dumnezeu şi a poruncilor Lui. Dar când oamenii se ridică împotriva lui Dumnezeu şi a poruncilor dumnezeieşti, Biserica trebuie să se împotrivească şi să stea împotrivă. Dacă ea nu procedează astfel, ce Biserică mai e şi asta? Iar reprezentanţii Bisericii - dacă nu procedează astfel, oare mai sunt ei reprezentanţi apostoliceşti ai Bisericii? A se îndreptăţi în acest caz cu aşa-zisa iconomie (condescendenţă) bisericească înseamnă nu altceva, decât a-L trăda în ascuns pe Dumnezeu şi Biserica Sa. O astfel de iconomie este pur şi simplu o trădare a Bisericii lui Hristos.

Despre căderea de la Oradea…

… din ziua când prăznuiam Epifania Sfintei Treimi, la Botezul Domnului nostru Iisus Hristos. Chiar atunci, ortodocşii noştri, împreună cu un ierarh adevărat, PS Sofronie Drincec, nu măsluit, au sfinţit Agheasma Mare în comun cu nişte struţo-cămile, numite greco-catolici sau catolici de rit oriental. Ce fel de agheasmă o fi ieşit din mâinile lor nu ştim, dar sigur Crişul Repede nu s-a întors înapoi de mirare, nici de atâta…sfinţire. Efectuarea de slujbe sau rugăciuni comune cu ereticii e o faptă greu condamnată de Sfinţii Părinţi. E limpede de ce: fiindcă nu suntem nici în acelaşi duh, nici în acelaşi adevăr cu eterodocşii. Iar Sfânta Scriptură ne spune că rugăciunea se face numai în duh şi adevăr. Durerea este că nu ignoranţa e de vină. Ierarhul respectiv şi ceilalţi ştiau mai bine ca noi aceste „mărunţişuri” teologice.

Lucrurile sunt mult mai grave decât par, întrucât ortodocşii, luaţi de valul greco-catolic, au ieşit din harul Duhului Sfânt – aşa spun Sfinţii Părinţi –, şi şi-au asumat răspunderea, în faţa Cerului şi a oamenilor, de a intra sub ascultarea altui duh şi de a sluji unui fals adevăr. O fi trebuşoara lor, dar e şi a noastră, pentru că ei se consideră în continuare în comuniune cu noi, deşi pentru a reintra în har, ar fi trebuit să facă lepădări de satana în faţa duhovnicului şi în faţa altarului. Nu am auzit să se fi întâmplat aşa ceva. Ei ştiu că nu ne molipsim prin atingere, Dumnezeu are grijă să-l trateze pe fiecare după cugetul său, însă contagiunea este una de conştiinţă şi de morală.

Au făcut pasul acesta nesăbuit pentru a-i obişnui pe ortodocşi cu abdicările. Mulţi dintre noi nu deosebim duhurile, nici vorbele mieroase de cele adevărate, deci putem cădea uşor în apostazie, după modelul etalat cu nonşalanţă criminală la Oradea. E vremea să ne ţinem de adevărul lui Hristos cu mâinile, cu dinţii, cu mintea, cu inima, cu toate mădularele, că au început urâtele rătăciri!

din Cronica Antihristului

O tânără mămică şi drumul său de la păcat şi erezie la lumină

M-am născut într-o familie în care nu se vorbea despre Dumnezeu. În toată copilăria mea, nu-mi aduc aminte decât de o singură dată când am intrat într-o biserică, cred că era biserica Zlătari. Şi eu şi sora mea eram mici şi foarte, foarte emoţionate de preotul bătrân care ne-a luat în faţa altarului. Nu prea înţelegeam noi mare lucru, nu ne vorbise nimeni despre credinţă.

La 16 ani am suferit o depresie puternică. Mă uitam la părinţii mei a căror viaţă se împărţea între mersul la serviciu şi uitatul la televizor şi mă întrebam cu disperare: „Asta să fie viaţa? La asta se rezumă tot? Mai bine mă sinucid decât să duc o astfel de viaţă de robot, la capătul căreia mă aşteaptă doar nimicul.”

Îmi aduc aminte că era imediat după Revoluţie, la televizor începuseră să se difuzeze emisiuni spirituale şi, într-o zi, am auzit „Tatăl Nostru”. Am simţit o emoţie atât de puternică… încă o mai simt, când mă gândesc… şi în clipa aceea, am ştiut că acesta este răspunsul, că singurul sens al vieţii este Dumnezeu şi că nu voi putea trăi altfel decât ducând o viaţă în Dumnezeu. În mintea mea de copil de 16 ani, mă hotărâsem să mă călugăresc.

La 17 ani, mi s-au întâmplat două lucruri, practic simultan. Sora mea a primit o invitaţie la o conferinţă a unui pastor al adventiştilor de ziua a şaptea, şi am hotărât să mergem împreună. În acelaşi timp, o prietenă m-a dus la o întâlnire a tinerilor ortodocşi, care presupunea participarea săptămânală la slujbele Bisericii, şi care avea ca scop final plecarea la Întâlnirile Tinerilor Creştini de la Taizé. La conferinţa adventiştilor, am fost primite cu vorbe bune, cu amabilităţi, cu bunăvoinţă, ni se răspundea la orice întrebare aveam, chiar eram încurajate să punem întrebări. La biserica ortodoxă, preotul ne apostrofa şi mi se părea că ne priveşte de sus, pe noi, gloata de tineri, cam gălăgioşi şi fără cuvenitul respect faţă de Sfânta Slujbă care se ţinea. Şi, copil doritor de acceptare şi de mângâiere, am sucombat în faţa seducţiei sectanţilor. Am fost pe punctul de-a mă „boteza” în erezia lor, şi singurul lucru care m-a oprit au fost ameninţările părinţilor noştri, exasperaţi şi panicaţi de bruscul nostru interes pentru religie. Aşa că, nu m-am mai botezat adventistă, în schimb am plecat la Întâlnirile Tinerilor Creştini (cu asta ai mei au fost de acord, pentru ca fata lor pleca astfel la Viena), întâlniri care au avut loc, de fapt, tot într-o biserică protestantă, în care se cântau cântece religioase protestante, ortodoxe şi catolice. Un mare „ecumenism”. Care pe mine, fire împăciuitoare, şi deja sedusă de adventişti, mă atrăgea.

Apoi, preocupările mele au devenit mai lumeşti, am început să învăţ pentru facultate, nu mai aveam timp să mă gândesc la Dumnezeu, decât poate înainte de examene, când m-am rugat pentru reuşită. Şi Dumnezeu mi-a răspuns la rugăciuni, şi am intrat la facultate fără prea multe pregătiri. Brusc mă simţeam importantă, eram apreciată şi iubită de colegii de facultate (eu, mica fată timidă, respinsă de părinţi şi de colegii de şcoală). Şi-atunci, i-am spus lui Dumnezeu, cu îngâmfare şi sfidător: „Doamne, vreau sa cunosc şi iubirea oamenilor, nu doar pe a Ta”.

Elena (Monica) FERMO: actriţa evreică ce a înviat din morţi

TALITA KUMI
ÎNVIIND PE DRUMUL DAMASCULUI

Cuvântul editorului
Înotând împotriva curentului

“A venit odată un călugăr roman, care fusese dregător al palatului si a locuit în Schit aproape de biserică. Avea încă un rob care îi slujea. Văzând deci preotul slăbiciunea lui si înstiintându-se din ce fel de odihnă este, orice iconomisea Dumnezeu că venea la biserică îi trimitea lui. Si făcând douăzeci si cinci de ani în schit, s-a făcut mai înainte-văzător si însemnat.

Auzind deci unul din cei mari egipteni despre dânsul, a venit să-l vadă, asteptând să afle la el vreo nevointă trupească mai multă. Si intrând la dânsul, i s-a închinat lui si, făcând ei rugăciune, au sezut. Dar îl vedea pe el egipteanul că poartă haine moi si harar si piele sub el si o pernă mică. Picioarele le avea curate si cu sandale. Acestea văzându-le, s-a smintit, căci în locul acela nu se ducea o astfel de viată, ci mai vârtos aspră petrecere.

Dar mai înainte-văzător fiind bătrânul, a înteles că acolo s-a smintit si i-a zis slujitorului: “Fă-ne nouă praznic astăzi pentru avva”. S-a întâmplat să aibă si putine verdeturi si le-au fiert si, la vremea cea cuviincioasă sculându-se, au mâncat. Avea încă bătrânul si putin vin, pentru slăbiciune, si au băut. După ce s-a făcut seară, au citit cei doisprezece psalmi si s-au culcat. Asemenea încă si noaptea. Deci sculându-se dimineata egipteanul, i-a zis lui: “Roagă-te pentru mine!”. Si acela a plecat fără să se folosească. După ce s-a dus putin, vrând bătrânul să-l folosească, trimitând, l-a chemat înapoi. Si după ce a venit, cu bucurie, iarăsi l-a primit. Atunci l-a întrebat, zicând: “Din ce tară esti?”. Si i-a răspuns: “Sunt egiptean”. “Dar din care cetate?” Iar el a zis: “Nu sunt cu totul eu orăsean”. Si l-a întrebat: “Care era lucrul tău, în satul tău?”. Si a răspuns: “Eram pândar”. Si i-a zis: “Unde dormeai?”. Iar el i-a zis: “La tarină”. “Aveai asternut sub tine?” Si a zis: “Da, la tarină aveam să pun asternut sub mine”. “Dar cum?” Si a zis: “Jos”. I-a zis lui iarăsi: “Dar ce aveai de mâncare la tarină? Sau ce fel de vin beai?”. Si a răspuns: “Este mâncare si băutură la tarină?”. “Dar cum trăiai, răspunde?” “Mâncam pâine uscată si, de găseam, putină pastramă si apă”. Si răspunzând bătrânul a zis: “Mare osteneală! Dar este si baie în sat ca să vă scăldati?”. “Nu, ci când voim, ne scăldăm în râu”.

Deci, după ce l-a întrebat bătrânul despre toate acestea si a aflat strâmtoarea vietii lui celei dintâi, vrând să-l folosească, i-a povestit petrecerea sa din lume, cea mai dinainte, zicând: “Pe mine, smeritul care mă vezi, din cetatea cea mare a Romei sunt si mare m-am făcut în palatul împăratului”. Dacă a auzit egipteanul începutul cuvântului, s-a umilit si asculta cu dinadinsul cele ce se ziceau.

Si iarăsi i-a zis: “Deci, am lăsat cetatea si am venit în pustia aceasta. Si iarăsi eu, pe care mă vezi, aveam case mari si lucruri multe si, defăimându-le pe acestea, am venit întru această chilie mică. Iarăsi, eu, pe care mă vezi, paturi aveam peste tot de aur, cu asternuturi scumpe, si în locul lor mi-a dat Dumnezeu asternutul acesta prost si pielea pe care stau. Hainele mele erau de mare pret si în locul lor port aceste haine proaste. La prânzul meu mult aur se cheltuia si în locul aurului mi-a dat Dumnezeu aceste putine verdeturi si acest mic pahar de vin. Si cei ce îmi slujeau erau slugi multe si în locul acelora a orânduit Dumnezeu pe bătrânul acesta ce-mi slujeste. Iar în locul băii pun putină apă pe picioarele mele si sandale pentru neputinta mea. În locul alăutelor, citesc acesti doisprezece psalmi. Asemenea si noaptea, în locul păcatelor pe care le făceam, acum cu odihnă îmi fac această slujbă mică. Te rog, dar, avvo, nu te sminti de slăbiciunea mea”.

Acestea auzindu-le egipteanul si în sine venindu-si, a zis: “Vai mie! Că din multă pătimire a lumii la odihnă am venit, si cele ce nu le aveam atunci, le am acum. Iar tu din multă odihnă ai venit la pătimire si din multă slavă si bogătie ai venit la smerenie si sărăcie”. Si mult folosindu-se, s-a dus. Si i s-a făcut lui prieten si venea la dânsul des pentru folos, căci era bărbat cu dreaptă socoteală si plin de bună mireasmă a Sfântului Duh.”

Nu mai e nevoie de comentarii… Cei care caută cu orice pret să îi găsească Monicăi Fermo defecte vor găsi. Dar acestia pierd din vedere esentialul: că ea a trecut de la întuneric la lumină.

Poate că altii s-ar fi asteptat să vadă o convertire mult mai spectaculoasă. De multe ori asteptăm însă de la altii să ajungă pe culmi ale virtutii la care noi nu ne ostenim să ajungem. Asa că, în loc de orice mărturie despre măsura duhovnicească la care a ajuns autoarea, vom mai pune înaintea cititorilor încă un cuvânt al Patericului. Care face referire nu numai la Monica Fermo, ci si la toti cei care în vremurile noastre de apostazie duc lupta cea bună pentru mântuire…

“Fratii părinti ai Schitului au proorocit pentru neamul cel de pe urmă. “Ce am lucrat noi?” ziceau ei. Si răspunzând unul din ei, mare cu viata si cu numele, avva Ishirion, a zis: “Noi poruncile lui Dumnezeu le-am făcut”. Si, răspunzând, fratii au zis: “Dar cei de după noi oare ce vor face?”. Si a zis: “Vor să vină la jumătatea lucrului nostru”. Si au zis fratii: “Dar cei de după dânsii?”. A zis avva Ishirion: “Nu au nicidecum lucru cei ai neamului si rândului aceluia, ci va să le vină lor ispită. Si cei ce se vor afla lămuriti în vremea aceea, mai mari si decât noi si decât părintii nostri se vor afla”.” (Danion Vasile)

SFÂNTA SPOVEDANIE

autor: Părintele Cleopa Ilie

In cele ce urmeaza, m-am gandit sa vorbesc cate ceva despre taina Sfintei Spovedanii.

Una din marile datorii duhovnicesti, atat ale monahilor, cat si ale crestinilor, este spovedania pacatelor. Trebuie sa stim mai intai ca toti gresim inaintea lui Dumnezeu, unii mai mult, altii mai putin, si nimeni nu este fara de pacat.

Acest lucru ni-l arata Sfanta Scriptura care zice: Toti multe gresim. Iar de vom zice ca pacat nu avem, pe noi insine ne inselam si adevarul nu este in noi; iar daca ne vom marturisi pacatele, credincios si drept este Dumnezeu, ca sa ne ierte noua pacatele si sa ne curateasca pe noi de toata intinaciunea si nedreptatea.

Daca mi-am marturisit cu cainta si cu pregatire cuvenita si m-am spovedit curat, preotul, numai daca a pus mana pe cap si a zis: “Dumnezeu sa te ierte”, pacatele mele s-au ridicat.

Iar daca nu m-am dus cu cainta si cu pregatire cuvenita la cel mai iscusit duhovnic, si n-am stiut sa ma marturisesc curat, sa descopar toate pacatele mele, sa primesc canon pentru ele si sa le parasesc, pot sa fac o mie de dezlegari, ca pacatul, otrava, a ramas tot in mine, de nu m-am dus pregatit.

De aceea folosul, valoarea cea scumpa a Sfintei Spovedanii nu tine de preot, ci de mine. Eu, daca ma duc cu toata sfintenia, cu toata convingerea in fata lui Dumnezeu - ca, atunci cand ma duc in fata preotului, inaintea lui Dumnezeu ma duc, ca preotul este numai un martor -, trebuie sa-i spun toate pacatele mele.

Altfel crezi ca in ziua judecatii preotul poate sa-ti ajute ceva, daca n-ai spus drept? Doamne fereste! Preotul n-a putut dezlega la spovedanie decat ce i-ai spus tu. Iar daca tu ai avut vreo rezerva si ai tinut vreun pacat nespus, toate pacatele le ai indoite. Asa spun Sfintii Parinti, pentru ca ai crezut ca Dumnezeu nu stie ce ai facut tu.

Iata care sunt conditiile pe care trebuie sa le implineasca spovedania:
1. Spovedania trebuie sa se faca inaintea duhovnicului. Deci, eu cand ma duc la spovedanie inaintea preotului, ma duc in fata lui Dumnezeu. Preotul este un simplu martor. In ziua judecatii el atat poate spune, cat i-am spus eu. Ce nu i-am spus, nu-i dezlegat nici pe pamant, nici in cer. Dar eu, daca m-am dus la spovedanie si i-am spus toate si preotul mi-a facut dezlegare cu mainile pe cap, eu sunt dezlegat.

2. Spovedania trebuie sa fie completa si sa nu se ascunda nimic din cele faptuite, cum am spus mai inainte. Ai auzit ce spune Sfantul Apostol Pavel? Cuvantul lui Dumnezeu este mai ascutit decat toata sabia cea cu doua taisuri si strabate pana la despartitura trupului de a duhului, cea mai inalta unire intre om si Dumnezeu.

3. Spovedania trebuie facuta de buna voie, dupa marturia Duhului Sfant, care zice: si din voia mea ma voi marturisi Lui;

4. Spovedania trebuie sa fie facuta cu umilinta, caci inima infranta si smerita Dumnezeu nu o va urgisi;

5. Spovedania sa nu fie prihanitoare, adica sa nu dam vina pe nimeni, nici pe oameni, nici pe vreo alta zidira a lui Dumnezeu, nici chiar pe diavoli. La spovedanie numai pe noi sa ne invinuim si sa ne prihanim, cum zice Sfantul Ioan Scararul: “A mea este buba, a mea este rana; dintru a mea lenevire s-a facut, iar nu dintr-a altuia”.

6. Spovedania se cuvine sa fie dreapta, adica sa spui adevarul, spune cum ai facut toate, fara rusine. Isus Sirah spune: Este rusine care aduce pacat si este rusine care aduce slava si har.

Rusinea aceasta pe care o suferi la spovedanie te scuteste pe tine de rusinea aceea pe care o vom suferi cu totii la ziua cea infricosata a Judecatii lui Dumnezeu.

7. Spovedania sa fie hotaratoare. Sa luam inaintea duhovnicului o mare hotarare de a nu mai pacatui, ajutandu-ne noua dumnezeiescul har, si sa voim mai bine a muri de mii de ori decat a mai pacatui de acum inainte cu vointa noastra.

Sfantul Vasile cel Mare zice: “Nu se foloseste de marturisire, nici se marturiseste, cel ce zice la spovedanie numai ca a gresit, insa ramane iarasi in pacat si nu-l uraste”. Toata pocainta ta intru aceasta consta, adica sa te hotarasti a-ti schimba viata.

Viaţa şi pătimirea Sfântului Sfinţitului Mucenic Ciprian - care a fost mare vrăjitor - şi a Sfintei Muceniţe Iustina fecioara (2 octombrie)

Pe vremea împărăţiei lui Deciu, era în Antiohia Siriei un filozof şi vrăjitor vestit, anume Ciprian, de neam din Cartagina, născut dim părinţi necredincioşi, care a fost dat în copilăria sa spre slujba păgînescului şi necuratului lor zeu, Apolon. În anul al şaptelea al vîrstei sale îl încredinţară la vrăjitori spre învăţătura meşteşugului vrăjitoriei şi a drăceştii înţelepciuni. Iar după zece ani de la naşterea sa a fost trimis de părinţi spre săvîrşirea jertfei în muntele Olimpului, pe care păgînii îl numeau locuinţă dumnezeiască, căci acolo se afla nenumărată mulţime de idoli întru care mulţi diavoli locuiau.

Ciprian a învăţat în acel munte înalt mult meşteşug diavolesc, căci ştia felurite năluciri drăceşti; se deprinsese a schimba văzduhul, a porni vîntul, a slobozi tunete şi ploi, a tulbura valurile mării, a face stricăciune în răsaduri, grădini şi cîmpii, a aduce vătămări şi răni asupra oamenilor şi se învăţase la înţelepciunea cea pierzătoare şi prea rea lucrare diavolească. Şi a văzut acolo nenumărate pîlcuri drăceşti împreună cu stăpînul întunericului, împrejurul căruia unii săltau, alţii slujeau, alţii chiuiau, lăudînd pe stăpînul său, iar alţii erau trimişi în toată lumea spre înşelarea popoarelor.

A văzut acolo pe toţi zeii şi zeiţele păgîne şi felurite năluciri şi vedenii, la care se învăţa cîte patruzeci de zile în post; că mînca după apusul soarelui nu pîine, nici altă hrană, ci numai ghindă de stejar. Cînd era de cincisprezece ani avea ca dascăli şapte slujitori mari care slujeau la cele şapte planete. De la acei jerfitori a învăţat multe taine diavoleşti. Apoi s-a dus în cetatea Agra, unde, slujind cîtva timp zeiţei Ira, a învăţat multe meşteşuguri de la slujitorul care era acolo. Şi a petrecut şi în Tauropoli slujind zeiţei Artemis. De acolo s-a dus la Lachedemonia şi a deprins să facă fel de fel de vrăji şi năluciri, ca aceea ca morţii din morminte să grăiască.

Avînd douăzeci de ani, a mers în Egipt, în cetatea Memfis, la capii răutăţilor şi multe farmece şi vrăjitorii învăţa. La treizeci de ani a mers la caldei şi acolo a învăţat să citească în stele. Si în Antiohia a mers, fiind atunci desăvîrşit în toată răutatea: vrăjitor şi fermecător, pierzător de suflete, mare prieten şi credincioasă slugă a stăpînitorului iadului, cu care singur faţă în faţă a vorbit şi de cinste mare de la dînsul s-a învrednicit. De acest lucru singur a mărturisit, zicînd: “Să mă credeţi pe mine că singur pe diavol l-am văzut, pentru că prin jertfe l-am rugat şi l-am sărutat şi am grăit cu dînsul şi cu aceia care sînt la dînsul mai mari şi m-au iubit şi mi-au lăudat înţelegerea mea şi înaintea tuturor a zis: “Iată noul Amvrie, grabnic spre ascultarea noastră, vremelnic de împărtăşania noastră”. Şi mi-au făgăduit că au să mă pună boier, după ieşirea mea din trup şi cît timp eu am să petrec pe pămînt, în toate au să-mi ajute şi mi-au dat spre slujirea mea un grup de diavoli. Iar cînd ieşeam de la dînsul a strigat către mine: “Îmbărbătează-te, nevoitorule Cipriane” şi, sculîndu-se, m-a petrecut, încît şi toţi mai marii diavolilor s-au mirat. De aceea toţi boierii lor pe mine mă ascultau, văzînd cinstea ce mi se făcea de către dînsul. Era chipul lui ca o floare de iarbă şi capul îi era încununat cu o coroană prefăcută, nu adevărată, ci nălucire de aur şi pietre luminoase, care lumina chipul acela şi hainele lui erau minunate. Iar cînd se întorcea încoace sau încolo se cutremura tot locul acela şi mulţi stăteau lîngă scaunul lui cu fel de fel de rînduieli ale duhurilor răutăţii, întru mare supunere.

Eu cu totul pe mine mă dădusem atunci, supunîndu-mă la toată porunca lui”. Aceasta despre sine singur a spus-o Ciprian după întoarcerea sa la Dumnezeu.

Bush, Putin şi Sarkozy au vrăjitori printre gărzile de corp

La summitul NATO de la Bucuresti, care va avea loc peste cateva zile, se asteapta sa participe in jur de 50 de sefi de stat si de guvern. Pentru protectia lor se va desfasura o impresionanta armata de profesionisti in paza si protectia oficialitatilor de rang inalt. Printre ei, si persoane care se vor ocupa exclusiv cu protectia parapsihologica a VIP-urilor summitului de eventuale atacuri mentale. Un fel de ‘vrajitori’ ai serviciilor secrete.

Magia, farmecele si descantecele, pe care le credeam apanajul exclusiv al vrajitoarelor, au devenit, de aproximativ 50 de ani, practici ale serviciilor secrete ale marilor puteri. De atunci domeniul s-a dezvoltat incredibil, mai ales din ratiuni militare, armele denumite parapsihologice fiind experimentate, studiate si folosite in tot mai multe tari, in primul rand pentru spionaj, dar si pentru derutarea sau chiar anihilarea inamicului.

Un atac parapsihologic sau energo-informational se bazeaza pe emiterea unui fel de unde in spectrul de frecventa situat intre 4 si 13 hertzi, ce te poate influenta sa faci ceva anume, anihilandu-ti vointa, te poate imbolnavi sau chiar omori. Metodele folosite sunt influenta directa provocata de subiecti umani, un fel de ‘magi’ moderni (rusii fiind cei mai buni in domeniu), sau tehnologii avansate, respectiv aparate care produc unde ce influenteaza negativ organismul uman (la acest capitol primii fiind americanii).

Atacurile parapsihologice (numite si psihotronice, termen introdus de profesorul Zdenek Rojdak in 1973) pot fi contracarate prin actiunile altor specialisti in domeniu, un fel de ‘vraci’ care stiu cum sa asigure protectia sau cel putin sa scoata la timp persoana atacata din zona malefica.[...]

din Libertatea, 30 Martie 2008

Cum functioneaza vrajitoria acestora?

Stim ca omul nu poate face nimic bun fara ajutorul lui Iisus Hristos. Daca ceri ajutorul lui Dumnezeu, Maicii Domnului si Sfintilor, iti va fi bine doarece Dumnezeu este Creatorul tuturor sufletelor din Univers. Prin Dragoste si Adevar tine lumea. Prin Dragoste si jertfa limiteaza rautatea tuturor duhurilor rele si necurate. Cautand ajutorul lui Dumnezeu prin rugaciune, smerenie si fapte bune, vei avea tot ceea ce ai nevoie pentru a-ti fi cu adevarat bine, in deplina libertate si neconditionare.

Daca ceri ajutorul duhurilor necurate pentru a-ti implini voia, il primesti foarte usor dar trebuie sa dai ceva la schimb: cel mai adesea jertfe aduse acelor duhuri necurate si intunecate (fie jertfe materiale, fie spirituale, fie prin facerea voii acelora) dar de fapt iti vinzi sufletul pentru ceva beneficii materiale, ceva puteri asa cum au acesti vrajitori. Iti pierzi libertatea devenind rob patimilor si necuratilor diavoli. Sufletele acestor vrajitori sunt pline de mandrie, aroganta, superbie, impietrire, rautate, minciuna, desfranare, hotie si crima. Sunt educate si sprijinite de acele duhuri carora si-au vandut si robit sufletele. Devin monstruosi la fel ca stapanii lor, diavolii. Somnul dragostei de Adevar naste asemenea monstri.

Manual de iniţiere în vrăjitorie

Multi au fost aceia care au ironizat despreharrypotter.go.ro. Au ras cand le-am zis ca Harry Potter pregateste lumea pentru Antihrist, au ras cand le-am zis ca Harry Potter provoaca migrene si demonizare, au ras cand au citit ca in Harry Potter exista simboluri pagane si sataniste si n-au bagat in seama avertismentele privind indracirea copiilor si lepadarea de Dumnezeu. Li s-a parut totul un basm, un basm poate la fel de captivant ca si volumele HP.

Iata acum ca fenomenul s-a accentuat. O simpla cautare pe Amazon.com releva faptul ca in paralel cu volumele HP au aparut si altele care vor sa aduca la realitate povestile cu sarmanul Harry. A aparut chiar si o “Evanghelie dupa Harry Potter” scrisa de Connie Neal. In traducere a aparut “Manual de initiere in vrajitorie”, de Oberon Zell-Ravenheart care cu siguranta vor atrage pe multi nestiutori care cu siguranta isi vor pierde sufletele. Si apoi vor veni randuri-randuri la… preoti, sa le citeasca… dezlegari. Iaca, pan la urma mai ai nevoie si de… popi.

COTIDIANUL. Dintr-un blog sceptik